Habemus Pipi! (potty training, day 4)

Disclaimer: persoanele fara copii mici sa se duca sa citeasca altceva daca se poate, postarea asta m-ar fi oripilat pe ex-me aia fara copchii de acum vreo 4-5 ani.


Dupa 4 zile de mopuit intens, de pledat fierbinte, de tranca tranca "data viitoare poate faci la oala", de tentative lamentabile de santaj sentimental "ca ma doare spatele sa spal pe jos, ma-ta are scolioza" (n-a mers, s-a oferit sa spele el, unde dai si unde crapa), s-a pisat de bunavoie si nesilit de nimeni in oala.
Ce am schimbat:
calculatoarele inchise pe veci. Alin, stiu ca citesti. Sa nu te prind ca dai drumul. Like, ever. Exceptand cazul in care sta pe oala. Atunci da. Si numai atunci. Mai stai si tu pe tableta.
nu il mai duc in buda pentru ca am reusit sa il sperii cu reductorul ala, l-am lasat acolo ca proasta si saracul nu stia sa se mai dea jos. Ciudat, pentru ca acum 2 luni stia.
aaaa, nimic altceva. sper sa ne tina si sa nu fi fost un eveniment solitar. adica da, tin galeata si mopul aproape si sunt pregatita sufleteste sa le am sfetnici de nadejde luni de zile, da sper sa nu fi fost asa, o intamplare meteorica.
si mai sper si ca la cresa sa nu mi-l intoarca inapoi la pampers :/ ca mi-au tot explicat ca n-au personal (sunt 3 femei la 10 copii dar ok), ca nu apuca sa ii duca, ca nu stiu ce.

Atat. Cum spuneam, sper sa ne tina. Daca aveti sfaturi , pour them in, exceptand alea cu cafteala si bagat cu nasul si mai stiu eu ce alte retardisme.

Edit to add: in rest, concediul nostru in doi e surprinzator de relaxant si de ok.

Read More

Niste sarbatori mai speciale

Anul asta stau acasa de pasti.
Doar eu si Alex.
Am decis sa incercam sa folosim astea 5-6 zile de concediu pentru a renunta la scutece si..habar nu am, sa vedem ce iese.
Nu stiu daca iese ceva. Momentan sta fericit in fundul gol prin casa.
Trimis sotul la mama soacra, sa nu ne perturbe din boot camp (sau booty camp mai bine zis) desi mai bine il tineam acasa; vad ca Fatzuca se aseaza pe oala numai sa-l vada zambind. Frate, cateodata ma exaspereaza adoratia asta.
Ia sa vad eu cum ma descurc 1 saptamana singura. Am prietene care stau cu lunile singure.
Mai mai ca imi vine sa regret, avand in  vedere ca abia la 15 minute dupa cde omul meu a iesit pe usa, oala sub presiune a incercat sa ne omoare, transformandu-se intr-un gheizer cu supa. Niciodata n-a facut asa, nu stiu ce dracului are. In plus, acum un ochi de la aragaz e inutilizabil, bolboroseste supa cand il deschid. Am uscat cat am putut de bine si le folosesc pe celelalte.
In rest, habar nu am. Va reusi oare Karioka sa isi faca copilul sa produca ceva intr-un recipient consacrat?
Voi nimeri sa duc gunoiul? O sa ne iasa ceva saptamana asta?
Tineti aproape. Dar nu chiar asa aproape. Mai lasati si voi blogurile, mergeti undeva pe la tara sau macar afara din casa, strangeti gunoiul daca faceti gratar, nu fiti muisti si nu afumati vecinii cu gratare pe terasa sau pe casa scarii. Nu va ingramaditi ca nehalitii prin supermaketuri, nu cumparati mici gata facuti, nu uitati ca nu e musai sa mancati TOATE ouale ciocnite dintr-o zi. Si nu uitati ca nu e musai sa mancati miel.
Eu sper sa am un concediu cat mai cacacios fructuos.

Read More

Alex la 2 ani

Am mai scris in august anul trecut despre fiul meu.
Acum are 2 ani si vreo 2 luni. Cu aproximatie de cateva zile. Totul e cu aproximatie la el. Are aproximativ vreo 84-86 cm, pentru ca niciodata nu reusim sa-l masuram bine. Are aproximativ 11 kg jumatate pentru ca il cantarim rar si imprecis. Si drept sa spun, nici nu ne prea mai pasa in cate unitati precise de masura se cuantifica rostogolul de neastampar si zambet.

E micut, e slabut, e vioi. E sociabil si vesel; invata repede si are doar o pojghita subtire de timiditate de inceput. Acum un an imi faceam griji sa nu-l schimbe cresa; nu l-a schimbat. A ramas afectuos si lipicios. Imparte pupoaie generoase persoanelor pe care ajunge sa le placa, spre vaga mea neliniste fix pe gura. Nu neaparat din considerente pudibonde, cat din motive de igiena as prefera sa reusim sa il convingem sa pupe pe obraz.
Nu e agresiv, nu bate, nu scuipa, nu musca. A inceput de curand sa arunce cu pietricele sau nisip,dar se amuza teribil si nu pare sa realizeze ca poate rani pe cineva. Lucram si la asta.
Gadila in schimb. Stie zone corpului unde se gadila el, d ex burtica, axila, talpi si cauta sa gadile si pe altii tot acolo.
Ii place in baie in continuare. A avut un scurt episod de cateva saptamani de refuz ingrozit, dar din fericire a redevenit broasca noastra draga.

Are simtul umorului. Se amuza in special la situatii de un comic buf; daca surprinde pe cineva, daca persoana surprinsa se mai si stramba, daca poate face un "bau" reusit, daca provoaca surpriza, etc. A avut o perioada cand trola barbatii pe strada strigandu-le "tata!" . Aia se intorceau surprinsi si destul de multi cam speriati. Apoi Alex se hlizea ca o matza de Cheshire. Jur ca nu l-am invatat eu.

Nu ne-am chinuit sa il invatam nimic. Nu stiu, o fi rau, om fi loaze denaturate, dar chiar nu am facut mari eforturi in directia asta. I-am aratat in joaca, si cand zic in joaca nu ma refer la complexe metode pedagogice deghizate in chestii ludice. Zic de joaca relaxata, scurta, spontana. Habar nu am ce-o fi pe la cresa, dar pare relaxat si tare fericit iar bagajul de cantecele si deprinderi se tot ingroasa, deci o fi de bine.

Nu vorbeste inca, cel putin nu pe limba noastra. Altfel, turuie mereu si destul de fluent, intr-o pasareasca ciudatica dar din ce in ce mai articulata. Face afirmatii, gesticuleaza, interogheaza, protesteaza, argumenteaza, are toate elementele unui discurs coerent. Doar ca habar n-avem ce zice. Ne unesc totusi cateva cuvinte comune. O sa incerc sa le listez aici. Nu sa ma laud, ci poate, peste ani si ani, sa recitesc postarea asta. Daca nu cumva imi uit adresa si parola si tot, ca la restul de bloguri precedente astuia.
 - stie vreo cateva culori, inca nu m-am lamurit daca le percepe si pe celelalte sau daca doar le sare pentru ca nu le poate pronunta. Pana una alta, spectrul lui Alex contine: gache (galben), aba'u , ve'de, mou (mov). Atat.
Mai stie vreo 3 animale, vaca fiind favorita, si stie in general sa semnaleze cand ii e foame, daca ii e sete, pe cine cauta (io sau tac-su) si daca a facut pe el. Dupa mine, e fix de ajuns. As prefera sa stiu si cand il doare ceva si pe unde, dar mai asteptam.
Cumva a inteles ideea de numar, de a numara. Doar ca habar nu are ce numara si cum se numara. Ca si in cazul cul;orilor, a retinut vreo 4 cifre si numara acolo de zor cam tot ce prinde. Orice e numarabil.
2 = duoi
4 = papu
5 = fai (five?!)
10 = deceeee!
doar ca nu in ordinea asta. nici nu asociaza gramezile de obiecte cu numarul corespunzator, d ex poate numara 2, 2,2,5,4,2, 10! Ei, lasa ca se lamureste el. 10 se termina cu ridicat manute in aer si aplaudat frenetic.
Foarte bun self-esteem, apropos. Se felicita pentru fiecare chestie inainte sa apucam sa il felicitam si noi. Odata l-a apucat cantatul la Maracas si ne-a pus sa-l aplaudam pe ritmul unui infiorator de sintetizat "if you're happy and you know it". Am aplaudat ca la al 16lea Congres. Daca ne opream, se ingrijora. Asa ca nu ne-am oprit. Stiti emisiunile alea vechi cu tezaur folcloric (or mai fi dar nu stiu), in care una canta acolo o lalaiala interminabila si pe fundal vreo 15 "mandre" cu prea mult dermatograf aplauda, ranjind cam teapan? E, asa eram noi pe la al 7'lea bis.

Mananca excelent si singur la cresa, nu prea variat si mai mult hranit acasa. Cu ocazia operatiei de polipi am solicitat set complet de analize, daca tot trebuia intepat. Spre usurarea mea au iesit toate bune, deci nici ca ma mai stresez. Evita carnea dar poate fi pacalit cu diverse tocaturi. D ex sarmale. Sau ardei umpluti, sau ma rog, alte combinatii de carne tocata + orez.
La cresa are o prietena, se pare, si cam atat. Flirteaza cu mult succes cu tot personalul adult. Il gasesc mereu in bratele uneia, soptindu-i chestii, mangaind-o pe fata, inspectandu-i nasturii de la bluza, etc. Ce sa zic, bravo lui.
Il prefera pe tac-su. Cand tac-su vine sa ii ofere un sirop de tuse sau cu vitamine, de la el e nectar olimpian, de la mine e otrava si fiere. Cand vine vorba de schimbat, la el sta ca un mielusel, la mine e ca si cum as incerca sa incalt o anghila cu pantofi Louboutin. Il recunoaste oricand si oriunde, in orice poza, il soarbe din ochi, pupa cu religiozitate monitorul daca zareste vreo poza de-a lui. Se lumineaza de fericire cand il vede. Cand au fost despartiti de o vizita si s-au regasit, a alergat spre el de parca fusese pleca in Irak 8 ani, cu bratele deschise, razand si pangand si tropaind cat il tineau picioarele alea mici.
Il pupa pe cap, il mangaie, il hraneste cu atentie cu cereale si in general absolut orice face tac-su e minunat, deosebit, superb, admirabil. Eu imi scot parleala la culcare. Pe mine ma pupa de ma albeste si langa mine se culcuseste noaptea. Da, tot eu ma trezesc cu un fund pe fata sau cu un calcai in ochi dar asta e, you can't have roses without thorns.

Adoarme singur la cresa. Adoarme aproape singur aici. Adica lasat cu o carte in dormitor. Eu inca mai incercam sa il adorm prefacandu-maq si eu ca dorm pe langa el. Metoda asta nu e chiar ok dintr-un singur punct de vedere, de cateva ori bune am adormit lemn, mai ales cand mai si canta - da, am un copil care imi canta pana adorm - iar el a ramas treaz si vesel.

Exceptand polipii cu complicatiile lor, in cazul nostru apneea si cardurile de raceli cu muci si tuse, nu a avut probleme de sanatate. Sper sa nimerim sa luam varicela de la careva in urmatorii ani; nu ma incanta imunitatea de doar 3 ani oferita de vaccin.

Ii place sa cante, danseaza cu placere. Are memorie buna. Reproduce aproximativ (lalaie) cantecele preferate.
E infiorator de posesiv. Si de acaparator. Am ajuns sa evitam locurile pentru copii pentru ca evident trage direct la mingea, bicicleta, lopatica lui cutarica si urla cu 4 randuri de lacrimi. Nu par sa inteleaga prea bine conceptul de "al lui". Intelege insa perfect conceptul de "al meu". Al lui e tot ce vede cu ochii si pe tot ce poate pune mana. Sau pe tot ce isi doreste sa puna mana. Lucram si la asta. Pana atunci, ne vom multumi sa haladuim pe coclaurik, departe de tentatii materialiste. Adica evitam cu obstinatie Roata Mare si spatiile de joaca, in special in weekend. Am incercat sa aducem jucariile lui de acasa; ori le ignora complet ori le pazeste ca o closca, urland preventiv daca se apropie cineva pe raza judetului in care ne aflam. Deci nici asa nu merge.

Se scoala vesel, se culca vesel. Se plictiseste groaznic insa fara atentia si colaborarea cuiva. Nu se joaca singur decat destul de rar; cumva il inteleg, asa ar fi normal. Cauta sa integreze mereu pe cineva in joaca lui; ofera jucarii, minge, masinute etc si se entuziasmeaza daca celalalt accepta.
Pare sa fie complet amoral, ceea ce conform unui studiu descris de BBC e perfect normal - zona respectiva din creier se dezvolta tarziu, in jurul varstei de 20 de ani. Dupa cateva incercari de a studia natura soldate cu vreo doua victime (gandaci din aia vaca-domnului) care mai mai ca m-au lasat in lacrimi am decis ca poate totusi sadicul ala de Garleanu are si el rostul sau cu povestirile sfasietoare despre diverse fapturi mici si nevinovate care mor infiorator de greu si inutil.

Nu se teme de gandaci , nu se teme de nimic de fapt si am curtat-o pe madame Cioflec anuntand ca imi doresc si eu sa merg in expeditiile lor prin natura. Imi vor inabusi chiraielile daca dam peste vreo ganganie mai dubioasa; am citit ca uite-asa face copilul fobii, vede pe ma-sa urland suita pe sifonier de frica soaricului si pac, capata si el. Asta nu m-a oprit insa sa fac ca toate trenurile Garii de Nord cand anul trecut, in intunericul bland al dormitorului, mi-a deschis palma si mi-a pus in ea ceva. Ceva suspect de elastic, un pic tare pe deasupra, un pic molcut pe dedesubt. Ceva ce s-a dovedit a avea mai multe picioare decat ar putea suporta psihicul meu si-asa subrezit, picioare pe care le-a folosit pentru a o lua la trap in sus pe bratul meu. Da, a prins un gandac mare si negru, cum nu stiu, ca-s vioi, si mi l-a adus cadou.

In casa, se ataseaza frenetic de cea mai noua jucarie, are cateva zile in care doarme, mananca respira numai cu ea in brate, chiar si cand "ea" e o masinuta de metal cam incomoda. Prefera sa picteze cu degetele. Nu-l intereseaza deloc puzzles. Prefera sa ma puna pe mine sa fac turnulete iar el sa le darame. Recunosc ca mi-e ciuda de zici ca am si eu 2 ani. Da pase cu piciorul si face un aport la minge excelent. Tine la caine; si cainele la el, doar ca inca raportul lor de forte si marimi e prea disproportionat si o coada a cainelui prea entuziast mi-l trimite direct la pamant, deci le temperam si supraveghem atent interactiunile.
Astept vremea mai calda cu nerabdare. N-o sa ma mai prindeti prin casa. O sa-i iau casca, o sa-mi iau coburi si indiferent de ce decize iau astia cu pistele lor de bicicleta o sa il duc in Bordei, in Kiseleff si in alte colturi ale Herastraului decat astea in care ajungem pe jos.

Pai cam atat. Sunt curioasa sa vad ce-am sa scriu la anul.

Read More

Operatia de Polipi

Am ajuns pe la 10. Ne-au raspuns sa mai asteptam cam 1 ora prin camera de garda, pana mai pleaca acasa din copii si incapem. Si ca ne suna ei cand e loc. Ok. Am fost, dar camera de garda era un fel de hruba umeda cu multe suflete respirand nas in nas si racnind ingrozite de cate ori se crapa usa "CORENTU'! CORENTU!". Mda. Am iesit deci afara, (in plin CORENT) si ne-am fatait pe afara pana am zarit Medicoverul. Dupa scurte ezitari - mai mult din partea mea -a ne-am dus sa asteptam in sala alora de asteptare. Ca orice capra a vecinului, era mai frumoasa. Si avea jucarii. Si era si mai mare. Si nu ne zicea nimeni cu fulgere olimpiene in ochi "dadeti-va sa nu va dau cu usa in cap" (inca nu stiu daca asta fuse o amenintare sau un sfat lol).
Ne-au sunat de fapt in vreo 15 minute si ne-am despartit, lasandu-l pe ta-su ingrijorat si amarat in fata usii.
Apoi am mai stat iar. Stat si stat. Discutat cu colega de salon. Plimbat in sus si in jos pe Alex care tot cerea apa, 'apte, ah-ah ( = haleu. potol, CEVA) din ce in ce mai artagos. Pana s-a resemnat si pe la pranz s-a culcat. Horcaia saracul de zgaltaia salonul. Au venit pe rand medicul, asistenta, anestezista si au hotarat ca Sforaila trebuie sa-si termine somnul. Ok. Am mai stat vreo ora, pana la urma a fost trezit si i s-au pus vreo doua picaturi in nas care l-au dus undeva in Lala Land in cateva secunde. Oi fi o mama rea, dar recunosc ca era comic. Era vesel, pasnic, avea niste ochi imensi si moi ca ai unui betiv afabil si avea mutricica aia de "woah, totul se-nvarte". Mi l-au luat si l-au dus asa, vesel si moale, cu tot cu inima mea si-o bucata de plaman, pentru ca n-am mai putut respira si era sa dau in plans cand s-a inchis usa in urma lor.
Am fost incurajata sa ...stau la un geam, sa respir adanc si sa nu ma ingrijorez. N-am apucat. Dupa vreo 10 minute de ingrijorat mi l-au adus inapoi. Era amarat, a plans vreo doua ore, s-a vaietat ba strident si cu repros, ba prelung si trist ca un batran care se crede singur. S-a dezmeticit in astea doua ore, dar tot il durea. N-a vomat si nici valurile de sange despre care citisem in marturiile internautice n-=au aparut. Avea multe...uh, cum sa zic. Bale. Sangerii. Pe care le-am tot sters.
Intre timp, ca ramasesem datoare cu "a da sau a nu da". N-am dat. Colega de salon a crezut ca nu dau de frica evenimentului cu arestul de saptamana asta si partial de aia nu dadeam, dar per total:
1. luna asta suntem faliti intr-un mare hal, cred ca fierbem ouale cainelui de pasti.
2. daca pot sa nu dau, eu nu dau. nici la medic nici pe nicaieri.

Asa. Deci m-a incurajat sa dau, oferind, hm, exemplu personal. Ca disclaimer, eu nu am vazut exemplificarea exemplului personal. Vorbesc serios; eram cu ochii la copil, nu la buzunare. Plus, daca o fi exemplificat, posibil sa fi exemplificat inainte. Intelegi matale?
Pe masura ce timpul trecea si eu tot nu dadeam, am observat ca se cam pungeste un pic. Colega de salon adica. Pe de alta parte, nimic din atitudinea personalului nu s-a schimbat. Au glumit, au ajutat, au raspuns la intrebari, au fost calme, era liniste, au incurajat, au explicat. Au felicitat. Bun. Colega (adica mama altei paciente, na) la un moment dat a sugerat ca de asta or veni prin salon, pentru ca n-am dat. Ca si la faza cu anestezistul din postarea anterioara, dintr-un soi de respect si clauza de nelacomie acordata oamenilor pe care nu-i cunosc, am sa prefer sa cred ca au venit pentru ca trebuiau sa vina, nu pentru ca asteptau ceva. Daca or fi asteptat, si-au mascat dezamagirea al naibii de bine pentru ca m-au petrecut cu acelasi zambet spre iesire si cu urari de bine, cu biletul de externare in mana. Pentru ca ma simteam deja cam prost  - de ce, nu situ, rational vorbind - am mintit colega ca de fapt vrusesem sa dau dar portofelul era la sot. Slaba minciuna, slab caracter.
Adevarul e ca atat eram si eu de intoxicata de miturile astea cine stie de unde propagate mereu cu "nu se uita daca nu dai, esti nebuna, e copilul tau, cum sa nu dai (de parca mi-l rascumparam de la somalezi), pai vine si iti zice "cocoana atata face", ha, pai parca eu nu stiu ca ti-l da inapoi cu tot cu polipi daca nu dai?" etc incat si eu am avut impresia constanta ca fac ceva rau, ca trag clapa unui mafiot, ca tai coada leului lui Nutu Camataru.
Paseam pe holul ala ingust de parca era The Green Mile, dar in sens invers, spre liberare. Cu copilul intr-o mana si papornita in alta, tot holbandu-ma un pic suspicios la toata lumea. Ni s-a facut pa-pa. am primit diploma de curaj si ni s-au urat diverse chestii firesti, cum ar fi refacere rapida. Deja spre vestiar panica mea atinsese cote comice. Sub ochii unei infirmiere cu un poker-face perfect, am sarit peste imbracat copilul, l-am bagat in Manduca si am sters-o asa, cu el in pijamale si eu descheiata si toate indesate val vartej in geanta.

Apoi ne-am intors acasa, apoi a adormit. Apoi s-a trezit de parca nu s-ar fi intamplat nimic. Apoi ne-a oferit un prim zambet si ne-am inmuiat amandoi si doua pietroaie imense au prins aripi si s-au ridicat de pe piepturile noastre. Apoi a mancat, rupt de foame, a cantat, a dansat, a desenat. Si apoi s-a dormit prima sa noapte fara apnee si fara sforaitul acela spart, intrerupt.

Eu am avut adanci remuscari ca n-am dat, m-au calmat sotul si un amic, cu calcule indarjite ale banilor dati pe luna la CAS si de cate ori m-am dus eu de fapt la spital de stat (o data) si inmultiri si impartiri si asigurari ca probabil nu stateau ei in aia 400 de lei ai mei - in care eu insa o sa stau atarnata intr-un echilibru precar financiar pana dupa pasti. Ceea ce, avand in vedee o medie aritmetica a anumitor sume vehiculate in folclor, e destul de adevarat.

Asta fuse. Nu mai  are polipi, nu mai are apnee, totul a fost ok. Acu ma duc, un mic convalescent canta vesel ca toate animalele si trebuie sa ma alatur, e nevoie de vocea a doua.

Read More

Paranoia materna

Eu cand e sa imi amintesc de copilaria mea petrecuta 85% la tara in Oltenia (am avut parinti ocupati, cu joburi pana la ora 15:00, nu aveau cand, ma-ntelegi), evoc amintirile cam in aceste repere:

 - soare
- caisi
- fluturi
- zambete
- libertate
- pace
- sanatate
- libertatea de a ma murdari si de a manca ce imi tuna
- alergat, catarat, ascuns, fugarit
- legume din gradina
- duminica in fata portii, printre babele insirate la barfit

Frumos, nu?
E, cand vine vorba de Alexandru la tara si de faptul ca vrand nevrand in august nu avem unde il lasa si va ajunge in idilicul spatiu rural (noroc ca n-au vandut socrii casa de la tara), ma gandesc cam la:

- insolatie
- dizenterie
- fracturi
- tetanos
- raie, rabie
- apa cu nitriti
- Rascoala si Ion, de Rebreanu
- stirile de la ora 5, 3, 2, 1 si reluarile lor
- dieta dezechilibrata bazata pe dracu stie ce porcarii de 1 leu cu Euri si alte chestii cancerigene
- apendicita, peritonita, otita, bronsita

Cat mai e pana in august? O sa lungesc listele astea de o sa le fac papirus.
Dar da, o sa mearga la tara.
Si o sa ii fie bine si o sa se juleasca si o sa se parleasca si o sa rontaie prostii si o sa sparga chestii si totul va fi bine si eu o sa tropai pe loc la telefon si uite-asa incet incet, papucii maica-mii incep sa-mi vina mie.

Read More

Un pom pentru o casa

M-am bagat in ceva. Si nu doar atat ci vreau sa va bag si pe voi in asa ceva.  O strangere de fonduri.
Stai, STAI, nu inchide, stai macar sa-ti zic pentru cine si de ce.

Pentru cine strangi banii?
Pentru Andrei si Teo. Incercam sa le luam o casa. Deja s-au strans vreo 9000 de lei intr-o incercare precedenta. Nu mai e mult de strans, zic eu. Nu vor vila in Cartierul Francez, vor sa cumpere casa in care stau acum provizoriu. Si fiind o casa in comuna Gogosari , valoreaza vreo 20.000 de lei.

Cine-s astia? De ce n-au casa?
Doi copii de 8 si aproape 4 ani. Sunt crescuti doar de tatal lor. Casa nu mai au pentru ca le-a luat foc. A ars toata.

Pai mama unde e?
Mama nu e, a plecat. Nu stim unde, nu stim de ce. A plecat cand tatal n-a mai castigat la fel de bine in constructii.
 Tatal munceste acum cu ziua. Ii creste cum poate el mai bine. Au aflat de ei oameni si au ajutat. Insa un mar, o hainuta se mai gasesc, dar case in plus n-are nimeni in buzunar. Asa ca incendiul le-a cam sters sansele la o viata buna.

Eu m-am alaturat unui grup de oameni care doresc sa stranga fonduri pentru ei.

 Vom dona 21 de pomi fructiferi Centrului Social "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril" din Comuna Slobozia, Judetul Giurgiu. Fiecare din noi "reprezinta" un copacel. Si daca tot il reprezentam, vom promova in aceste zile de derulare a campaniei o...reprezentare grafica a pomului. Pe care speram sa il cumpere cineva. Fie prin donatii comune, fie prin licitatie. Banii se duc in contul casei lui Andrei si Teo.

Asta e pomul nostru:

...sau poate se vede mai bine aici, desi era in draft-mode:



Jur ca n-am realizat ca se va vedea atat de spalacit la pozat. Acu, pe de alta parte, nici eu nu-s vreun Michelangelo. Hai sa ma apuc sa explic ce-a vrut autorul (autoarea, adica io) sa zica in opera:

In centru e un pom, nu stiu exact de care, fructifer in tot cazul. Prefer cais.
In jurul lui chipurile, dar nu stiu sa desenez 3D, suntem noi. Eu ma hlizesc in partea dreapta a copacului, ingenuncheata oarecum in pozitia calusarului, cu o mana (cu prea multe degete,dar stiu ca voi sunteti finuti si o sa va faceti ca nu ati vazut asta) pe trunchi. Alex e MARE , de partea ailalta a copacului. Pe dupa copac, reflectand fix caracterul sau de hatru, consortul meu, Dl Karioka, se iteste curios. Fix asa e si in real life, jur. Parca s-ar baga, parca nu s-ar baga, parca s-ar uita, parca nu. De partea cealalta, cainele nostru va incurajeaza si el sa ne cumparati pomul. Nu l-a marcat inca, nu. In rest, ramuri, frunze si vreo doua degete de-ale lui Alex.
In prima instanta pomul trebuia facut in intregime de Alexandru, dar cum el are 2 ani, entuziasmul a depasit un pic limitele copacului si foii si chiar si mesei de lucru asa ca in loc de copac a pictat toata sufrageria. Si ma jur ca as scoate-o la mezat, dar stau in chirie si nu pot.




oricum, si acesti pomi foarte, uh, deosebiti, va stau la dispozitie daca donati pentru casa lui Teo si Andrei.

Donatiile se fac in contul RO52VBBU2587UN3555702701 Volksbank, sucursala Unirii, deschis pe numele Margarit Miruna Mihaela si va trebui sa specificati la detaliile depunerii pomisorul preferat.
Al meu se cheama "Pomisor cu familie". Self-explaining.
Daca nu vreti sa dati bani pe asa ceva, vedeti ca mai sunt altii mult mai frumosi (oricare dintre ei). Insa va reamintesc ca nu ma rog de voi sa dati bani pe-un copac pe hartie ci pe o casa pe pamant, pentru trei oameni intr-o situatie dificila.
(Margarit Miruna Mihaela e fata buna, nu fuge cu banii, ii are pe ai ei , garantez, etc, om serios, serviciu, casa , alea alea, a mai organizat evenimente caritabile si nu e cazul sa va temeti de / pentru ea. )
Evenimentul are loc si aici:
Facebook- Un pom pentru o casa

Multumesc mult.

K.

Read More

Mamagolo

Eu sunt adepta purtatului copilului.
Nu ma apuc sa insir toate beneficiile din lume; unele le intuiti si voi singuri, despre altele au vorbit altii, mult mai frumos si mai bine argumentat.

De Csilla si slingurile ei am aflat prin Ada. Avea un sling nemapoimenit de frumos. Nu stiu cum sa spun. Intr-o mare de bulinute si dungulite si culori neon, slingul ala iti lua ochii. Trezea codobatura din tine, insetata de culori frumoase si de bling oriental. Mangaia retina, alinta pielea.
Asa ca evident am topait ca o apucata cand am aflat ca mi-l vinde mie. Si uite asa a inceput calatoria noastra impreuna.
Pentru mine avantajele au fost in primul rand senzoriale. Sunt o fiinta tactila, pup, iau in brate, alint. Militaria absurda cu lasa-l jos ca se invata nu a rezonat prea bine cu mine. Stiu ca se invata. Si eu m-am invatat. Trebuie sa fiu pupata zilnic. Vai, ce grozavie.
Slingul mi-a dat posibilitatea asta, de a strange intr-o imbratisare satinata un trup mititel si moale si mirosind a lapte. Un trup care pana de curand fusese al meu, parte din mine, care isi batuse ritmurile interne inlauntrul meu. Si acum vietuia miraculos in afara mea dar dependent de mine.

Va rog sa scuzati alura de pitzi, poza asta nu era menita publicului in prima faza. Aici Alex are vreo 4 luni. Si sta lipit de mine si coloana lui nu e presata de vreo tampenie cartonata, e lasata sa isi mentina curbura naturala. Si capsorul lui statea la pieptul meu. Apropos, alaptarea e foarte usoara si discreta intr-un sling reglabil. Ai o "coada" care acopera daca vrei sa acoperi. Daca nu, nu. Cea mai eleganta metoda de a fi discreta, as zice eu.

Si uite asa am inceput sa "port" copilul. Si am avut doua maini libere in timp ce il purtam. Si nu am hurducat carucioare in sus si in jos prin metrouri. Si am umblat ca zaluda pe unde pofteam fara sa ma rog de lume sa ma ajute sa urc sau sa cobor. Si am topait pe trepte. Si mi-am facut ceai si am gatit. Si am mancat cu amandoua mainile. Si m-am scarpinat unde am vrut eu,  Toate astea in timp ce purtam copilul. Si nu m-a durut nimic, nici spate nici nimic, cu tot cu scolioza. Pentru ca materialul ne imbraca frumos pe amandoi, tinandu-ne imbratisati.

Adormitul era iarasi floare la ureche. Pur si simplu, copilul pus in sling si ...keep doing what you;re doing, piata, casa, film, intins rufe, vorbit cu prietena, you name it. La un moment dat vedeai ca ti-a adormit mogaldeata si il depuneai frumos in pat.

Slingul a mai servit si drept pled, pentru ca imi puteam permite luxul de a pleca in parc cu mainile in buzunar. Hrana aveam "au naturel", copilul il aveam, atat imi trebuia.

Am pus poza asta mai mult sa vedeti cat de minunate erau culorile.
Ma credeti ca inca imi vine sa bocesc dupa el? Chit ca tot eu l-am vandut, ca o Iuda (nu-mi ajungeau banii de Manduca) iar Csilla, iertatoare, mi-a mai facut unul. Din capotul maica-mii.

 Eu am purtat copilul si lateral si vertical si pe sold. Numai in spate nu l-am purtat in sling, cumva mi se parea oarecum riscant. Inca mi se pare de fapt. In poza asta de mai jos il port cam incorect, atentie. Largisem ca sa-l pot da jos in pat. Nu ar trebui sa se balangane asa, ar trebui sa fie mai sus.

Asa am trecut noi peste colici si dinti si jale si de toate.

Si acum ca m-am laudat in sus si in jos cu slingul, sa va prezint si pe cea care le face.
O cheama Csilla, e mama unei fetite minunate iar magazinul sau online e aici.
Iata ce mi-a raspuns, printre picaturi:

 - Cum ai inceput?
"In 2008 s-a nascut Lili, chiar in ziua in care am absolvit Facultatea de Foto, Film si Media. In primele 6 luni mi-am scris lucrarea de diploma si mi-am luat licenta la Buc. Am primit primul wrap de la sora mea, facut de ea si am purtat-o pe Lili de la 2 luni pana la 1 an in acesta. Tot vedeam pe net fel fe fel de mijloace de purtare, insa erau la preturi mult prea mari, cumparate de dinafara. Mi-am facut primul pouch, acela galben cam prin februarie  si prietenele toate au vrut. Am mai facut vreo cinci, cadou, dupa acea inca cinci la comanda. si inca cinci.
Luam materialele din metru in metru  si lucram noaptea. in martie am inceput blogul si am inceput sa tin prezentari aici, in Cluj, la diferite cluburi de mamici. Mergea f. lent, adica putin, la inceput, dar imi placea f. mult. Dupa acea am gasit un webdesigner, care mi-a facut pagina in ianuarie 2009 si de atunci au inceput lucrurile intr-adevar. Si am primit primele inele din Sua si am facut primele slinguri cu inel. Eram in extaz. Dupa acea, cum trecea timpul, si cum aveam nevoie de lucrusoare pt. Lili, le faceam: sac de dormit, perna de alaptat, jucarii."

Te ajuta cineva la manufacturare?

"Inca de prin noiembrie 2008 am gasit o tanti, cu care lucrez, si cu care ne intelegem minunat, lucreaza impecabil, si ne intelege super. Am maxima incredere in ea si nu o consider angajata ci colega de lucru.

Dupa 35 de de ani de lucru, primeste o pensie de doar 352 de lei pe luna."

De unde te inspiri in alegerea materialelor? Si ce provenienta au?

"Cu materialele e greu. La noi, mai ales prin Cluj nu se gasesc prea multe si sunt import de calitate proasta. Eu as prefera sa folosesc numai ceea ce e produs la noi in tara, doara am avut fabrici de textile multe si vestite: Ardeleana, Brasov, UTT, Somesul etc. Majoritatea s-au inchis, din pacate. Eu lucrez cu bumbac cel mai mult, imprimeurile dragute le aduc din Budapesta, polarul anti-pilling din Italia, interlock-ul (materialul wrapului elastic il cumpar din Oradea) si materialele saten, care iti plac atat de mult, provin chiar din Damask, Siria, este un magazin de materiale in CLuj, unde patronul e Sirian si familia lui detine fabrica. Numai de un an jumate, de cand e razboi in Siria, nu mai poate aduce, asa ca soon, nu voi mai avea. Sunt la ultimele bucati . (paranteza: vai mie, NU! asta clar nu se va intampla, not as long as I'm alive! Karioka va lua drumul Damascului, sa gaseasca alte materiale!)

Momentan sunt in tratative cu UTT din Timisoare, pt. ceva material extraordinar de bun, de-al nostru pt. slinguri cu inel. Fara imprimeu, dar culori cu viata, gust, nyamm-nyamm."

Ce proiecte viitoare ai?

"Wrapuri elastice imprimate cu un desen f. de suflet, tricouri mama-bebe, tati-bebe. Imi doresc un atelier. Si sper sa se realizeze anul acesta, sa vad toate lucrurile la un loc, sa pot lucra intr-o ambianta buna."

Pe Csilla o gasiti aici:

https://www.facebook.com/mamagolo
http://www.bebeinbrate.ro/ro

Imi doresc mult ca prietena mea sa devina mai cunoscuta, pentru ca are si maini si inima de aur.
Si, deloc de neglijat, preturi modeste. Incearca mereu "sa nu jupoaie omul". N-am primit nimic de la ea pentru articolul asta , am primit in schimb prin slingurile sale zile fara lacrimi, somn usor, liniste si pace. Care pentru o proaspata mama sunt de nepretuit.

De la ea am avut cele mai frumoase slinguri si cele mai frumoase amintiri de babywearing.
Da, sunt foarte subiectiva si imi sta si bine asa.

Acu dati navala si cumparati.

K.

Read More

Doamna nu se supara.

Saptamana trecuta m-a pocnit ipohondria si am decis ca am grave carente si ca o sa mor. Like, tomorrow. M-am dus sa-mi fac analize. Deja la medic mi se cam spulberasera mare parte din temeri pe masura ce raspundeam doar "nu" la intrebarile unei doctorite cu pleoape moi si calm ironic: Ametiti? nu. Boli cronice? Nu. Spitalizari? Aaaa...nu. Va doare pe undeva? Uhm, nu.
Am primit analizele pe mail in aceeasi zi si fireste, fuga cu ele pe Facebook la vanatoare de medici in friendslist. Gasit un medic, rugat de ea, uitat aia, zis "n-ai bre nimic". M-am calmat.
Totusi sambata am mers la medic ca na, nu puteam sa zic "hai, lasati, am intrebat pe Facebook pe una pe care chiar o cred pe cuvant ca e medic, pentru ca asa scrie in profil si pare fata desteapta pentu ca imi citeste blogul, si nu mai vin la consultatie". Ar fi fost prea de porc, desi fix asta imi venea sa fac.

La intoarcere mi-am zis sa beau o cafea in tihna. Da, mamele mai fac si asta din cand in cand. M-am oprit intr-o cafenea si mi-am baut tacticos cafeaua. Si cola. Na. Am baut jumate in tihna jumate cam cu noduri, pentru ca au venit o mica familie. O doamna de vreo 30j de ani, un domn de vreo 50 de ani, fonfaind o engleza puternic teutonizata si doua fete undeva intre 7 si 9 ani. Bai, ce enervare. Serios. N-am mai rabdat pana la final, mi-am dat peste cap cafeaua ca pe palinca si m-am carat bombanind.

Asa m-o enervat ma-sa lu' alea de n-am cuvinte. Nu copiii, nu. Copiii erau fucking normal, vorbeau normal (normal pentru un copil de 9 ani adica), intrebau chestii absolut ok, cum ar fi daca pot sa ia alt suc in locul celui propus, unde e toaleta, ce e in meniul pentru copii. Tu nu intrebi daca bem vin sau bere? Nu vrei sa stii unde sa te pisi? Nu vrei sa stii ce e in meniu? Pai si atunci de ce musca ma-sii de vita pe tocuri platforma tot tzastuia si ssssssstuia grasa aia fetele alea in continuu? Atata s-a zborsit la ele! Si atat de des intalnesc mama asta capitaneasa, un fel de madam Teaca, care tot zzzzt si sssst si taci! si te pocnesc, auzi? si mai ales, argumentul suprem, DERANJEZI.

Pana mea, cand deranjeaza, deranjeaza. De acord. E bine sa incercam sa ne protejam copiii de altii dar si pe altii de copiii nostri, daca e cazul. Daca incepe sa imi alerge copilul rasturnand cafele, il prind si ii dau altceva de facut sau ne caram de acolo. Daca copilul tau ia la cafteala toti ceilalti copii de la un party, ok, trebuie sa intervii. Daca are de gand sa se cace pe tortul miresii, ok, baga-te. Dar daca un om e deranjat de alt om care vorbeste sau respira, intr-un spatiu public, apoi sa se duca sa il deranjeze dracii pe copca, chiar nu-i problema ta. Plus, eram numai eu si ei acolo! Cam pe la a treia ratoiala de "taci odata ca nu stiu ce-ti fac, NU MAI FA GALAGIE" (aia mica intrebase unde e buda, wow, ce mare galagie...) m-am foit si am zis "toaleta e jos pe stanga" dar nu s-a auzit in latraturile ma-sii mare lucru. S-a auzit suficient cat sa se intoarca gogoasa infuriata si sa zica triumfator "O DERANJEZI PE DOAMNA! Doamna se supara ca vorbesti!"
Adica pe mine?!
Eu am blestit un "ba nu!" oripilat trecut cu vederea. Apoi m-am carat. Stafida aia de neamt pe care se chinuia madama cu tzate mari si creier mic sa-l impresioneze isi plimba ochii de la una la alta, apatic si neintelegand de ce a luat in oras o femeie si s-a trezit cu o gaina la masa.

Am povestit asta unei prietene care mi-a povestit, la randul ei, ca in aceeasi zi asistase la o scena similara in holul cabinetului medical. Erau ea si o alta mama, cu un baietel. Baietelul dadea sa mai intrebe una alta. Ce e aia. Cat e ceasul. You know, shit like that. Apuca sa termine vreo intrebare? As. Huiduma incruntata de nascatoare-sa il inghiontea si-l latra de cate ori dadea sa comunice. Asta fac, desteptilor, asta incearca sa faca. Sa comunice. Da, deseori nu au cine, pentru ca-s facuti de alde "nu mai vorbi ca ma doare capu''" .
Pana la urma, induiosata, prietena mea i-a raspuns ea la o intrebare copilului. Si s-a intors latraciunea si-a scuipat venin, smucind la loc odrasla: "Doamna se supara! taci din gura!". Iar copilul s-a inmuiat tot acolo, vinovat si amarat. Ca si astea doua fete din cafenea, au renuntat pana la urma, s-au ingramadit pe  scaun si si-au molfait fiecare paiul din paharul de suc. Mandra cred c-ai mai fost, vaca cu cabina. Ai demonstrat in fata stafidei aleia pe care nu stiu exact de ce vroiai sa il impresionezi cu abilitatile tale de strunit. N-ai observat scanteia de dezgust din ochii lui. Nop, erai prea ocupata cu militaritul.

Ok, eu vroiam sa spun doar atat: Doamna nu se supara.

Doamna de mine nu se supara pe copilul tau. Doamna se supara pe tine. Pe doamna o plictisesc discutiile alea adulte despre cine s-a mai futut in direct pe la vreo televiziune obscura si despre cine a mai rupt tacerea cu tot cu canapeaua lui Maruta, nu intrebarile unui copil care vrea sa afle unde e buda sau ce suc e ala. Pe doamna o deranjeaza discutiile despre "e greu, da daca nu vine cineva domle sa faca ceva, ca toti e hoti...". Pe doamna o doare capul doar cand realizeaza ce hau si ce ecou e intr-al tau.

Read More

Amintiri dintr-un cap de berbec

Adica al meu. Eu, sunt capoasa. Asa cum ai zis tu ca sunt. Sunt si smucita, repezita, ma atasez greu, renunt repede, nu mi-e niciodata dor de casa si tind sa nu cred nimic bun spus despre mine.
M-a ajutat cumva, m-a ajutat sa nu-mi pese sau mai bine zis sa imi pese dar sa ma indarjesc, intr-un efort continuu de magar care urca dealul. Am avut multe dealuri de urcat. Noroc ca-s magarita.
Mi s-a spus de multe ori ca n-o sa le pot urca. Inca de pe cand eram o magarita cat un dop, cu puf pe urechi. Si am renuntat la multe.
Desenam blocuri de desen intregi. Mi-ai spus ca nu stiu sa desenez. Ca profesorii de desen de fapt ma mint pentru ca te stiu pe tine. Ca ai vorbit tu cu altul si ca ti-a  zis ca nu exista talent daca desenez in linii curbe. (whatever the fuck that even means)
Asa ca n-am mai desenat.
Citeam continuu si scriam poezioare sau povesti incalcite. Mi-ai rupt cartile sau mi le-ai incuiat, mi-ai citit ce-am scris si m-ai ridiculizat cu voce tare si de fata cu altii. Mi-ai repetat obsesiv ca nu exista om care sa traiasca din citit sau scris carti. Stii ceva, am aflat de curand ca exista si inca destui. Dar ca eu n-am sa fiu vreodata unul dintre ei.
Mi-ai repetat aproape zilnic ca eram cat o sticla de lapte cand m-am nascut, ca era sa mor si eu si sa moara si mama, ca sunt bolnavicioasa de mica, ca degeaba a tras cu mine, ca asa o sa raman pe veci. Ca o sa fie cam nasol de mine la maturitate, cine sa se uite la o asa sfrijita. Care probabil nici copii nu va face.
Stii ceva, s-au uitat destui. Am si ales unul si m-am maritat cu el. I-am facut si un copil. Sfirjita nu-s. Analizele mi-au iesit impecabile.
M-ai dus la un cerc de logica si tot tu m-ai retras de acolo, decizand ca n-am....logica. Ca nu gandesc suficient de mult sau de bine, ca nu-i de mine. Asa-i, nu prea am. Dar poate mai aveam daca ma mai lasai un pic.
Am decis ca voi da la primul liceu din oras, te-ai tinut de capul meu sa ma convingi ca o sa pic si n-o sa intru, pentru ca acolo se duc copii buni, care invata. Nu ca mine.
Am intrat a treia. Nu m-ai crezut.
Am aflat pe rand ca sunt lipsita de logica, lenesa, proasta, neputincioasa, ca nimic n-am sa fac in viata fara tine, ca voi muri de foame, singura si speriata si fara ajutor pentru ca nimeni n-ar ajuta pe cineva ca mine. Am aflat ca toate prietenele mele sunt curve si toti prietenii mei prosti sau golani. Am aflat ca voi muri inainte de treizeci de ani de proasta ce sunt.
Tata, am 31.
Am 31 de ani, sunt vie, am o familie, prieteni, un job si tot ce mi-ai negat prin etichetarile tale. Si un cap de berbec. Am 31 de ani si pot oricand sa traiesc singura. Si am asta infipt in capul ala de berbec la rangul de obsesie in toata regula. Ca trebuie sa pot sa ma descurc singura. Ca n-am nevoie de nimeni si nu depind de nimeni. Dar nu-ti multumesc pentru asta. Nu e nimic de multumit la asta. Pentru ca nu sunt singura. Pentru ca am in jur oameni pe care trebuie mereu sa imi amintesc ca ii am de partea, nu impotriva mea. Pentru ca-mi vin pe limba cuvinte otravite din amintirile noastre comune si dau sa le scuip copilului meu. Pentru ca mi se ridica palma sa dea , mi se deschide gura sa urle, mi se ingramadesc silabele sa muste, sa jigneasca, sa raneasca oamenii din jur. Pentru ca judec mai des decat cunosc si condamn mai des decat iert. Pentru ca fiecare zi din viata mea e o lupta cu partea mea rea din mine. Si castig in majoritatea cazurilor, dar as fi preferat sa nu dau lupta asta vreodata.

Acest post face parte din campania "Copii fara Etichete", desfasurata de Organizatia Salvati Copiii. 

Read More

Vai, ce saptamana!

Incepusem deja nasol saptamana cand de la cresa ne-au pus copilul in brate, devenit peste zi mucios, urduros si tusitor si ne-au trimis la medic. Iar medicul ne-a trimis acasa. Dupa ce ne-a informat ca ar trebui totusi sa mergem la ORList sa vedem daca are sau nu polipi, amenintandu-ne cu grozavii de consecinte cum ar fi retard mintal. Sa mor daca stiam ca faci asa ceva de la polipi.
Apoi a urmat tambalaul de la Sibiu, dureros si trist, si ne-am oprit cand am realizat, vorba bancului, ca batranica nu vroia sa treaca strada. Nu stiti bancul? Nu vi-l spun acum. Imi strica efectul frazei, sorry.

Apoi am remarcat ca am apucat si luna asta sa imi vad salariul la fata mai putin decat apuca un orb din nastere sa vada rasaritul in Vama. Nici n-am alunecat bine in depresia data de leftereala (cine nu crede ca banii aduc fericirea e rugat sa mi-i dea mie, lasati-ma sa verific personal zicala aia) ca am crezut ca raman fara copil azi dimineata.

A fost una din chestiile alea care se intampla intr-o secunda si pe care le regreti toata viata si te tot framanti si le revezi cu incetinitorul si iti tot fabrici in minte mii de scenarii alternative, de ce-ai fi putut sa faci si totusi evident ca n-ai facut nimic din toate astea. Alex statea in fotoliul in care a mai stat pana acum de vreo 500 de ori. Nu stiu cum si de ce, dar s-a batait si inclinat, in genunchi stand, peste bratul fotoliului. Eu faceam micul dejun, la 5 pasi de el (open space). Si am apucat sa-l vad cum se duce in cap. A cazut fix in fata si tot corpul i-a venit cumva peste cap; i-am vazut ceafa cum se pliaza nefiresc de mult, cum i se ating practic vertebrele dar pe dos, si mi-am zis ca si-a rupt gatul. Pur si simplu nu ma puteam gandi la nici un fel in care un gat de orice fel de mamifer ar supravietui asa ceva.

Si totusi Alex a ajuns, desi a cazut in fata, pe spate si s-a pus pe urlat. Intre timp, adica in aceeasi secunda, am ajuns la el si l-am luat in brate. Urla pe umarul meu si eu ma bucuram, pentru ca ma gandeam ca daca-si frangea gatul nu mai avea cine-mi urla in brate. Am bajbait cu mana pe umar, simteam ud. Am sperat ca-s lacrimi; era sange. Mi s-au inmuiat picioarele si mi-era groaza sa-l intorc cu fata spre mine, sa vad unde e lovit. L-am intors pana la urma, sangera din gura. M-am gandit la maxilar, la nas, la dinti. Am sunat la clinica unde avem abonament (traiasca corporatia) si am avut o scurta conversatie stupida. O mai tineti minte pe aia care in momentul in care am cerut sirop de tuse m=a intrebat "tuseste?" Ok, tocmai a fost surclasata.
Am sunat intreband direct "Buna ziua, sunt X de la firma Y, aveti serviciu de urgente?"
"Aveti o urgenta?"
"Nu, fac un sondaj".

Anyways. Mi-au trimis ambulanta. Vroiam sa vin eu, cu gandul dl Lazarescu si pelicula omonima, au zis ca nu, daca a picat in cap unde sa ma car cu el pe drumuri. A venit repede ambulanta. Poate pentru ca erau BGS. Pana au venit, Alex se oprise din urlat, din sangerat, si juca fotbal cu tac-su. Singura marturie ramasa era o buza foarte umflata. Ah, si niste sange de pe niste carpe.
O data in viata chem si eu salvarea, si atunci degeaba. Anyways. Verificat, etc, jucat si cei de la salvare un pic de fotbal, eu cerut scuze, explicat stiti, copil, gat, gresie, sange mult, panica, zis e ok, lasati, supravegheati, ok, au plecat.

Si uite asa. Altceva nu s-a mai intamplat, dar oricum e abia miercuri.

Edit:
Stai, ziceam ca doar atat pe ziua de azi?
Nu chiar. Mi-a aratat Alin stirea asta

http://www.agenda.ro/cu-dumnezeu-bor-si-religia-in-constitutia-romaniei/280473

Mda.

Read More

Cum scapi de raceala?

Nu am sa va scriu cum scapi de raceala ci ma intrebam eu: cum scapi de raceala? Retoric, fireste, pentru ca sincera sa fiu incep sa nu mai cred in scapatul de raceala. Isi face damblaua si se duce, atata tot. Si daca ai bafta si sistem imunitar bunicel, nu faci bronsite, otite si alte -ite.

Bunaoara, eu una nu mai cred in asta cu perioada de imunizare. Stati linistita doamna, va raci asa, primele saptamani / luni hai un an jumatate si apoi sa vedeti, va fi tare ca piatra, va avea bagajelul de anticorpi la el.
Serios? Si atunci bagajelul meu si al lui barbat-meu unde dracu sunt? S-au pierdut la cala?
Din septembrie 2012 o tinem toti trei intr-un muc si-o tuse. Primele luni ne-am crizat si ne-am speriat. Am mers aproape saptamanal la medic, la indemnul astora de la cresa si cum nu nimeream mereu acelasi pediatru, cumva parca aveau un pact nescris sa nu isi calce vreodata pe urme.
"Cu ce i-a trecut data trecuta?"
"Habar nu am, cred ca de la Pivalone...?"
"Pivalone? Ok. Dati-i Biorinil".
Si tot asa pana am ajuns sa adunam Biorinil, Tobradex (da, am facut si din aia cu ochii lipiti), Pivalone, Rinonef, Colargol si multe alte chestii si pana cand m-am sictirit eu si am inceput sa nu i le mai dau. Realizand ca daca e racit aproape continuu si eu continuu bag zemuri in el pe toate gaurile, supozitoare in cur, picaturi in nas si sirop pe gura, chit ca nu sunt antibiotice, o sa imi scot pe musiu Fatzuca leguma din cei 3 ani de cresa. Asa ca am incput sa le cam sar. Da, mai scot un muc, mai dau un fas de spray dar nu ma mai reped ca pensionara la vanghelion in farmacii.
Noi, ce sa zicem. Noi mai inghitim cate un paracetamol sinus si ne consolam cu faptul ca barim stim sa ne suflam singuri mucii.

Acu stam acasa raciti toti trei. Ochi lipiciosi, tuse magareasca, muci de toate consistentele intr-un fluviu constant si mazgos.  Nu , n-are nimic la plamani sau prin urechi. E ok. Stam incuiati in casa, ne plictisim de moarte si asteptam sa treaca. Punem totusi Tobradex in ochi si nas, din cauza conjunctivitei.....ah, uitasem.
Asistentele se pare ca au un fetis pentru cuvantul "purulent". Purulent inseamna " cu puroi in el". Cum se fac mucii lui Fatzuca o idee mai albi "ah! are muci purulenti". A facut niste puchini pe la ochi "va rog sa intrebati medicul si de aceasta secretie purulenta".

Pai cred si eu ca alearga mama ingrozita, crezand ca-si duce odorul pe ultimul drum, cu puroaie din buboaie, catre medic. Io una am intrebat cred d vreo 3 ori si medicul mi-a raspuns sec / amuzat / iritat ca nu e domle nici o purulenta, cine v-a tot spus asa ceva....deci m-am linistit. Purulent my ass. Sunt muci si puchini, atat. Scarbos dar aproape inofensiv.

Nu mai luam sirop de tuse si cred ca o sa ma duc totusi sa iau. Cu ocazia asta sa si strang de gat farmacista care mi-l recomandase pe primul. Acu vreo 3 zile ma duc io la farmacie cu plodul mucos de gat, zic "un sirop de tuse", aia ma intreaba cu mutra atot stiutoare "tuseste?" mie imi vine sa zic "nu fa, imi trebuie sa lipesc un timbru", ma abtin, raspund un "pai altfel?" , ea se hlizeste, io ma hlizesc, ea ma intreaba: "de care?"
 "De care aveti"
"Eurespal?"
"E amar si il scuipa"
"Prospan?"
"Nici un efect n-a avut"
"Stodal?"
"Uite din asta n-am luat. Da, Stodal"

Iau Stodalul, 12 lei, plec inapoi spre casa, copilul se foieste, vrea musai sa tina el cutia, eu ca nu, el ca da, scartaie, cedez, zic bine, dar n-o arun....poc. Pa Stodal. Ridic cartonul din care siroia un lichid lipicios, arunc la cos, ma intorc bombanind cu Alex ilustrand exemplar cuvantul englezesc "oblivious".

"Mai dati-mi unul"
Farmacista isi ridca umita ochii , eu explic "a dat copilul peste mana si l-a spart"
"Dar cum, nici macar nu e din sticla recipientul"
Ridic din umeri, e nu e din sticla pe dracu. Iau Stodal nr 2, de data asta intr-o punga departe de manutele distructive ale lui Alex. Farmacista intreaba:
"Dar nu luati si niste oscillo', merge foarte bine cu Stodalul?"
Eu raspund "ah nu, deloc n-am incredere in homeopatie, imi pare rau"
Bai, si-o vad cum da sa zica "pai si-atunci, de ce..." dar se opreste si imi ureaza seara buna. Si plec cu siropul acasa si evident, ajung acasa si ma intreb daca nu cumva vreo pronie cereasca l-a facut pe Fatzuca sa dea din labe sa mi-l sparga pe primul.
Stodal - medicament homeopat.
Tu-i mama ei cu ochelarii ei cu tot si cu intrebarile ei redundante.
Ah well, teapa.
Am sa povestesc vreodata, cand apuc, de ce nu cred eu in homeopatie, dar e mai lung. Acu ce era sa fac, am luat Stodalul, i-am dat lui Alex cateva gaturi sanatoase, resemnandu-ma cu ideea ca mi-am cumparat doua sticloante de apa cu zahar de 24 de lei. Evident ca Alex era incantat. Macar pe asta il bea singur. Nu m-am ingrijorat prea tare, da nici iluzii nu mi-am facut. Cum era si de asteptat, n-are absolut nici un efect. Mi-am mai pus si eu un gat in cafeam in loc de zahar.

Azi noapte l-am uns cu VapoRub si a reusit sa doarma cat de cat binisor, sforaind groaznic, dar macar a respirat cat de cat. Miroase a camfor si menthol la noi in dormitor de zici ca-i sarcofag. In rest, posibil sa trec si la leacuri din astea babesti, ridiche neagra, ceapa taiata, etc.

In concluzie , imi pare rau dca v-am pacalit, dar habar nu am cum sa scapi de raceala. Cred ca scapa ea de tine mai degraba, cand se plictiseste.

Read More

Celalalt

Mai vreau copii. Nu unul, nu doi, mai vreau 15 copii, si de-ai mei si adoptati, si mici si mari, sanatosi sa fie. Dar realist vorbind, nu i-as putea creste pe toti astia 15 cum se cuvine. Asa ca sper la doi, trei (idealul ar fi fost trei) intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat.
Si totusi ezit. De ce mai vreau alti copii? Pentru ca mai vreau alti copii , e o intrebare care-si da siesi raspunsul in forma bruta. Da, pot sa dezvolt. Partial e instinct. Imi doresc sa mai fac copii, sa ma mai puiesc, vreau sa am cat mai multi omuleti din mine pe pamantul asta. Imi doresc asta ilogic, visceral si fierbinte. Si da, ma doare fix in cur de suprapopulare. Pentru ca eu consider ca la 8 copii facuti de altii, care nu vor munci niciodata, pentru ca nici ma-sa n-a muncit vreodata, care vor trai si vor muri din ajutor social si mici invarteli, it pays off , merita si unul de-al meu care are sanse mai mari sa produca vreodata ceva. Singurii care se scarpina in cur si se vaita de suprapopulare sunt, culmea, cei care au, statistic vorbind, mai multe sanse sa produca vreodata resurse si venit.

Mai vreau alti copii si pentru ca am ramas iremediabil indragostita de sarcina si de prima jumatate de an de dupa nastere. Desi, fireste, apare un daca: dar daca nu va fi la fel? Daca in locul sarcinii optimiste, vesele, picurand endorfine din fiecare por, ma trezesc cu 9 luni de cosmar toxic, de probleme medicale, de angoasa, de teama, de dureri? Daca in locul lacrimilor duioase, de fericire, se instaleaza un pui de depresie port partum de-mi vine si mie sa sar de la etaj cu copilul in brate? Daca, daca, daca. Pana la urma, intrebarea finala e daca nu cumva idealizez prea mult acea perioada pentu ca nu ma pot raporta decat la expertienta mea proprie - care a fost unica si intr-adevar, minunata.

Pe de alta parte , desi raspund fara sa ma crispez la intrebare "dar de ce mai vrei copii", sau "chiar mai vrei copii?" , o consider nepoliticoasa. Una pentru ca nu vred ca am dat vreodata impresia , eu personal, ca experienta maternitatii e similara cu aceea a sexului anal cu o tulumba de pompieri. Daca parintii vostri poarta asemenea sentimente duioase "poverilor" de voi, problema voastra. Mie imi place sa fiu parinte. E placut, e fain, nu imi "mananca" timpul, nu regret decat ca nu am facut asta mult mai devreme deja. Deci intrebarea astea cu "vorbesti serios, chiar mai vrei copii" ar fi jignitoare - daca as fi usor ofensabila - pentru ca ar presupune ca nu eram intreaga la cap cand l-am facut pe primul ci am avut un ambatz trecator si bizar, iar odata ce am vazut ce naspa e, nu doresc sa repet.

De altfel, extrapoland, as putea si eu repeta intrebarea. Pentru mine sa imi doresc copii sau sa ma bucur ca sunt parinte e la fel de firesc si obisnuit ca si dragostea fata de partenerul tau de cuplu, de exemplu. Ce-ar fi sa intreb "iti iubesti prietena? sigur? pai de ce?" si probabil ai balbai "ah pai o iubesc, ne stim demult, e o fata minunata, e desteapta" si ce-ar fi sa plusez si eu, idiotic si obtuz, pe aceeasi linie cu intrebarile "dar nu te gandesti ca e doar instinct de procreere?"  - "Dar poate doar ti-e a fute? Poate doar ti-e frica sa nu mori singur? Poate n-ai bani sa achiti singura ratele la casa? Poate nu ai cu cine sta? Poate te sperie sa ramai doar tu cu tine si atunci iei pe unul / una cu aceleasi temeri si va prefaceti ca sunteti doi? "si evident probabil as atinge din greseala unele adevaruri sacaitoare, as scandaliza cu ipoteze gonflabile, dar oricum ai lua-o, intrebarile mele ar fi la fel de stupide ca ale tale.
Referitor la "dar e doar instinct", eu nu prea reusesc sa inteleg cee cu minimalizarea asta a instinctului. Existam ca specie datorita lui.
Instinctul iti spune sa nu-ti mananci cacatul, printre altele. Il desconsideri in asa hal? Ok, ia-ti o lingura, davai-davai.

Si totusi nu reusesc sa ma conving ca nu mai vreau inca un copil. Ba mai vreau, il vreau sfasietor de mult. Mai vreau o burta, mai vreau o nastere, poate naturala de data asta, mai vreau un capsor moale si pufos, mai vreau miros de lapte, ochi aposi, maini mici.
Apoi ma intreb, pentru cine vreau asta? Pentru mine, vine raspunsul sincer si imposibil de fentat. A. ar fi fericit daca ne-am opri la unul, din ratiuni mai degraba financiare, deloc de neglijat si astea. Pana la urma inca stam cu chirie si inca suntem bagati in rahatul ratelor in asa hal de respiram cu paiul. Pentru Alex imi doresc un frate? Nu, e o minciuna sfruntata. Niciodata, jur, niciodata nu am sa imi mint copilul spunandu-i ca i-am facut sora sau fratele "pentru el". Ca sa aiba cu cine se juca (desigur, pentru ca noi, aici pe muntele Sinai suntem foarte singuratici si trebuie sa ne puim non stop ca sa avem cu cine socializa), ca sa invete sa imparta (iarasi, eu sunt singura la parinti, chiar crezi ca nu impart? ma vezi vreun Smeagol aparandu-si cu indarjire avutiile?) sau, gogomania absoluta, in caz ca iese fata,  "ca sa fie pereche". Nu merci, eu stiam ca perechile de genul asta produc copii cu 7 degete si coada.
(Disclaimer: familiile non incestuoase cu copii cu 7 degete si coada sa ma scuze, bla bla, etc, licentiozitate artistica, lalala. Familiile incestuoase sa incerce sa mai doarma si in camere diferite.)
Deci pentru mine vreau mai multi copii. Am stabilit deja ca nu stiu exact de ce ii vreau dar ca nu ma intereseaza sa stiu de ce ii vreau, doar vreau si mie una mi-e suficient.
Sau nu mi-e suficient. Mi-e suficient cat sa nu am eu vreo urma de dubiu asupra dorintei mele, insa dorinta nu inseamna si decizie, atat timp cat ii afecteaza si pe ceilalti. Ori marele meu cui si marea mea intrebare este cum e afectat celalalt copil de aparitia fratilor mai mici. Pentru ca celalalt, in cazul meu, e Alex, Alex fiind in momentul de fata copilul, singur si unic, indivizibil, fara frati si surori care sa ofere termene de comparatie.
Mai pe sleau, ma tem sa nu-mi iubesc mai putin fiul.
Sau ma tem sa nu-l iubesc la fel dar sa arat mai putin.
Pentru ca iubirea nu e doar o stare de fapt, o declaratie, spui "te iubesc" si apoi te caci in capul omului, revii din cand in cand si reasiguri "te iubesc, domle!", iar iti bati joc si tot asa. Iubirea e atentie, iubirea e empatie, rabdare, compromis, dovada, fapta, actiune.
Da, cumva si eu ader  - sper, nu ader - la ideea aceea ca dragostea de mama e ca un aluat; pe masura ce adaugi ingrediente, creste. Mai pui un copil, mai pui niste iubire, niste respect, niste rabdare si uite asa ajunge pentru toti.
Si daca nu-i asa? Nu la modul general, nu cred intr-o conspiratie mondiala a familiilor multipare Dar daca nu va fi asa la mine? Habar nu am, dar nu ma pot opri sa nu observ. M-am intalnit zilele trecute cu o prietena, avea 2 copii, unul de-o varsta cu al meu, celalalt mai mare. Mi-a vorbit numai de cel mic, i-a spus pe nume, i- s-au aprins ochii. A trebuit sa intreb eu de celalalt, cu o panica din ce in ce mai greu de controlat. Dar celalalt ce face, celalalt la fel de usor a fost la varsta asta? Celalalt a fost dus la bunici? Celalalt, celalalt, ZI-MI SI DE CELALALT imi venea sa zbier, de ce nu-mi vorbesti si de copilul cel mare, de ce dai dismiss din voce si din gestul fluturat al mainii, inteleg ca-mi spui prin limbajul corpului ca celalalt e bine, celalalt e baiat mare, lasa, sa vorbim de cel mic, dar nu, eu vreau sa aud de celalalt, pentru ca daca ma hotarasc si mai am un copil, Alex va fi celalalt!
Si uite asa am ajuns sa intreb discret colegi, colege, frati mai mici, frati mai mari, sa contorizez poze cu copii mai mici, mai mari pe Facebook si sa ma crispez de cate ori celalalt are mult mai putine poze sau poate apare intr-un colt de fotografie, in background, cu fratele cel mic si adorabil si buflei in prim plan. Si sa rasuflu usurata si recunoscatoare cand vad poze de familie in care cei trei sau doi sau cati or fi ei copii sunt reprezentati cat de cat echitabil, si ca pozitionare si ca numar de aparitii. Da, da, probabil o fi doar faptul ca la vremea lui celalalt a avut si el teancul lui de poze si albume, si ca bebelusii sunt mai mici si mai moi si mai noi, dar iti dai seama ce face asta la psihoza mea in formare?

L-am intrebat pe A., nimic imbucurator. Si-a acceptat rolul de frate cel mare pentru ca evident, nu avea ce face. Fratii sunt pusi in fata fatpului implinit. Mi se pare cam aiurea ca li se mai si da iluzia deciziei "vrei un fratior sau o surioara? nu? ei lasa ca o sa iti placa". A fost un frate mai mare bun. A fost o dadaca, a schimbat, sters, plimbat, l-a si batut pentru ca nu stie exact de ce, dar l-a batut, a vegheat intermitent asupra celui mic pna cand cel mic a ajuns dublu cat cel mare si si-a luat zborul prin alte tari. A facut asta pentru ca "asa trebuie". A facut asta consecvent, cu rabdare. Deci a fost un frate mai mare bun, da? Si atunci de ce nu jubileaza?

Si totusi nu cred ca asa trebuie. Ma jigneste ideea ca Alex ar putea ajunge bona neplatita a unui frate mai mic. Una e ajutorul ocazional, cerut spontan si oferit constient, si alta e impunerea unui rol nemeritat de greu pe umerii unui alt copil. Copiii n-ar trebui sa legene pe picioare ore in sir un bebelus pana adoarme. N-ar trebui sa creasca alti copii. Nu in viata mea, nu in lumea mea. Copiii n-ar trebui sa iasa afara si sa il pazeasca pe cel mic pentru ca el e mic, ei sunt mari. Iar daca mama nu poate ea sa si-i pazeasca sau legene pe amandoi, atunci mama poate ar face bine sa se intereseze de masuri contraceptive in loc sa transfere indatoririle sale in carca celuilalt copil. Responsabilizarea copiilor se poate face si altfel. Da-i o pisica sa ii dea apa si mancare, pune-l sa planteze o floare, invata-l sa isi curete singur camera, implica-i pe amandoi in gospodarie, cumparaturi, decizii, dar nu le pune in brate un plod jumatate de zi, for fucks sake. Nu cu gestul asta napoleonic de "asta e, trebuie sa accepti, iata, sunteti  doi si ghinion, tu ai iesit primul", pentru ca si tu si eu stim ca nu a venit o barza gigantica pe un geam si vi l-a adus pe al doilea deci deturnarea completa a resnposabilitatii e ipocrita.

Bun, deci am punctat si asta. Daca voi avea mai multi copii, nu-i voi impune lui Alex sa ii creasca. Imi voi reaminti ca eu i-am vrut, eu i-am facut, deci eu trebuie sa le port tuturor de grija. Si daca totusi in pofida celor mai bune si echitabile intentii ale mele, ma trezesc ca il prefer pe al doilea? sau pe al treilea?In momentul de fata Alex e unic si perfect. E minunat, de la felul in care i se impletesc genele manunchi, pana la felul in care silabiseste. Si daca fac un copil cu gene si mai lungi? Sau care vorbeste mai repede, sau care e mai dragalas, sau mai cuminte, sau doarme mai bine, sau sau sau si nu ma pot opri sa nu observ.Pentru ca fiecare mama opbserva diferentele totusi; ma luasem de altfel de la articolul asta ar Marei Wagner. Care cu inima usoara si blandete, dar si spirit de observatie, puncteaza diverse milestones, asta facea asta la varsta asta, astalalta nu, in schimb face asta. Ei, eu cand incerc sa raportez asta la propria mea viata, ma sperii. Toti copiii sunt diferiti. Si daca urmatorul e diferit de primul intr-un mod care m-ar face sa il iubesc mai mult?

Mda, deci astea sunt temerile mele reale, cele mai mari. Imediat dupa asta vin si grijile de ordin financiar. Asa e, copiii cei mici pot purta haine de la cei mari, dar nu vesnic. Asa e, daca alaptezi, dormi cu ei in pat, accepti haine si jucarii de la alte persoane cu copii si nu cumperi toate rahaturile din reclame, economisesti sute de lei. Ca si mine. Copilul asta ne-a costat (ce termen urat, in contextul asta) pana acum, in doi ani de zile, mai putin decat cainele, cred. Dar cat timp? Doar n-o sa-i alaptam pana in facultate? Doar n-o sa dormim impreuna pana la insuratoare? Doar nu se vor multumi doar cu zambete, hrana si pace mereu. Mie una primii 5-7 ani mi se par intr-adevar ieftini tare - daca accepti sa-ti folosesti capul si propriile resurse. Insa dupa asta? Dupa asta vin dorinte, dpa asta vin sperante, dupa asta isi doresc sa aiba un anume tip de haine, sa incerce o anume activitate, sa poarte haine noi si nu de la varu Vasile sau vesnic de la fratele cel mare, lalaite dar "ce-are draga, le calcam si sunt ca noi". Dupa asta incep scoala, cardul de materii, manuale, dupa asta poate , mai stii, vrei sa NU ii dai in cloaca asta care a ajuns invatamantul de stat si vrei sa incerci pe cel alternativ sau privat. Ce fac atunci? Ce voi face atunci daca realist vorbind eu probabil mi-as permite sa cresc bine un copil, asa si-asa doi si nasol rau trei, dpdv financiar? Cum tin 2 copii la facultate? Cu ce bani sa duc trei copii la inot? Nu-i intreb pe altii, sincer, e treaba lor, bravo lor daca pot si au cu ce; ma intreb pe mine, ajunsa la o varsta la care nu mai visez ca ma calca masina trezoreriei. Imi voi permite? Care sunt sansele sa imi permit sa le ofer confortul unei vieti sigure, fara amaraciuni din lipsuri?

Mi-a povestit o doama ca baiatul ei cel mic era amarat inainte de banchetul de la BAC ca n-aveau de unde sa ii dea un ban. S-au certat, ea repetand mereu "daca n-am, n-am" iar el a intrebat "si daca tot n-ai, de ce m-ai mai facut?", moment in care ea l-a palmuit replicand cu mandrie indignata "de asta!"
Mie una nu mi se pare asta o intrebare nelalocul ei. Dimpotriva, ma pregatesc temeinic pentru ea. Si sper sa primesc reprosul asta cat mai tarziu si cat mai rar. Nu indraznesc sa cred ca niciodata.
Ma deranjeaza glorificarea nasterii in fata copilului. "Trebuie sa-mi fii recunoscator ca te-am nascut!" mie imi suna a "trebuie sa-mi fii recunoscator ca nu te-am avortat". Ce e nasterea, un hatar pe care noi parintii, in prea mare mila noastra, il facem copiilor? Ne-au cerut sa se nasca? Au stat cumva in noapte in spinarea noastra, la ceas de seara, pandindu-ne ovulatia si implorand "haideti, dati din buci acolo, chiar imi doresc nespus sa ma nasc, e cea mai mare dorinta a mea, stiu ca nu merit dar va rog, in marinimia voastra, faceti-ma si va voi fi vesnic recunoscator" ?
Si atunci de unde prostia asta cu recunostinta copilului pentru simplul fapt ca a fost facut si nascut? Conceptia se presupune ca a avut loc de comun acord inte doua persoane constiente si responsabile. Daca n-a fost cazul, cu atat mai rau. Ciocul mic si incearca sa nu mentionezi copilului tau ca s-a nascut ca urmare a unui rateu contraceptiv. Nasterea e urmarea fireasca a sarcinii, chiar daca injuratura romaneasca cea mai frecventa e un fel de inversare a acestui proces, sa fim seriosi, daca ai ramas insarcinata si totul merge bine , nasti nu pentru ca ai fi tu vreo mare miloasa de hatarul plodului, ci pentru ca aia e, asa se termina povestea.

Si uite-asa. Decizia de a avea copii este doar a noastra, ca parinti. Ne priveste pe noi. Noi suntem responsabili de urmarile ei. E o decizie care ne priveste si pe care trebuie sa ne-o asumam. Iar eu ma foiesc si ma framant si nu stiu decat ca vreau, dar nu stiu daca pot, daca merit sau daca e bine. Si principalul motiv e ca ma tem groaznic ca Alex sa nu devina vreodata, fie si pentru o fractiune de secunda, celalalt.

Read More

Capotul, reborn :)

Va mai amintit de postarea aceasta?

http://kariokaspot.blogspot.co.uk/2012/11/capotul.html

Posibil sa n-o fi citit. Dar ghici cine-a citit-o insa. Csilla, adica proprietara mainilor de aur din spatele brandului Mamagolo. De unde primisem si primul sling, pe care il plansesem cu ceva regrete sincere cand l-am maritat, un an mai tarziu, pentr a-mi putea carpi bugetul de Manduca.

Si ghici ce-am primit eu de ziua mea, ieri, insa n-am apucat sa ridic decat astazi de la posta. Capotul, renascut intr-un sling minunat. Asa ca simbolic, trecand de barierele credintelor sau necredintelor, nationalitatii, etniilor, distantei, de la o credincioasa catolica (presupun?) catre o agnostica cu permanente dubii, de la o unguroaica pentru o romanca, de la o ardeleanca pentru o moldoveanca stabilita in Bucuresti, din capotul unei oltence cu origini fanariote (beat this combo if you can!), iata o imbratisare a unei bunici care n-a apucat sa-si intinda bratele catre un nepot care n-a apucat dezmierdarile sale:

Disclaimer: Nu avem cine stie ce aparat. Slingul e mult, mult mai frumos in realitate. Copilul la fel. Eu NU sunt mult mai frumoasa in realitate.

Read More

Copilul din Oglinda

Eu o cunosc pe Mihaela Vasilescu de la niste evenimente mamicesti unde m-am strecurat si eu, cu cupilu' din dotare. De fapt, acolo am vazut-o doar. De cunoscut am cunoscut-o cu ocazia cazului invatatoarei de la Iorga. Atunci m-a contactat, m-a incurajat si mi s-a alaturat in eforturi.
M-au intrebat mai multi pe atunci cu ce ma aleg dupa ce se duce tot tambalaul asta si n-am stiut pe moment ce sa raspund, decat "cu nimic", si inca plina de mandrie. Uite ca am mintit fara sa stiu, m-am ales totusi cu ceva: cu multi oameni valorosi, mai scoliti, mai destepti, mai bogati sufleteste sau intelectual decat majoritatea. Care au venit la mine si mi-au zis "bravo, ba. ne place de tine. chipintaci." Si uite asa mi-am facut prieteni noi si cunostinte bune.

Eu va scriu acum despre Mihaela ca sa va invit sa aruncati un ochi la unul din atelierele pe care le sustine ea.
Mihaela e  psiholog, cu 6 ani de formare în psihoterapie plenară sub îndrumarea EEPSSA şi a coordonat grupuri de dezvoltare personală prin arta pentru copii. La care, apropos, ma voi duce si eu imediat ce Fatzuca prinde un vag respect fata de materialele didactice; momentan mananca plastilina si bea apa de acuarele. Halal cultura.
Colega ei, Iuliana, este de asemenea clinician si a lucrat cu grupuri de copii cu probleme de comportament.

Atelierul asta la care ne invita pe toti este insa destinat adultilor. Mie, tie, tuturor.
Porneste de la incercarea de a urmari si de a recunoaste (in special fata de sine) posibile lipsuri afective dintr-o copilarie mai putin roz bonbon decat cele din filme, pentru a vindeca anumite tare si carente de comunicare sau afectivitate ale adultului de astazi. Iata aici si prezentarea evenimentului, descrisa de organizatoare.
De asemenea, linkul de pe FB al evenimentului.
https://www.facebook.com/events/539550822756021/

Disclaimer: nu sunt platita, desi am auzit ca una din ele gateste bine si i-am pus gand rau la niste sarmale. Dar va asigur ca ce e mai sus e opinia mea cat poate fi ea de sincera si de obiectiva. Scriu de 10 ani de zile, stiti ca je ne mange pas trop de caca.

De-a lungul vieţii, fiinţa umană se dezvoltă şi se schimbă, parcurgand şase etape: trei etape de la concepere până la finele adolescenţei, şi trei de la finele adolescenţei până la vârsta adultă târzie. Cele din urmă oglindesc în mod fidel parcursul primelor etape, iar fiecare pereche descrie unul dintre cele trei cadre de viaţă – solitar, cuplu, social. 
O conditie necesara pentru parcurgerea optimă a acestor etape, şi devenirea noastră ca adulţi securizaţi este satisfacerea nevoilor neuro-biologice si psiho-sociale specifice.
Nevoia de ataşament este primordială pentru creşterea şi dezvoltarea armonioasă a copilului şi principalul factor în îndeplinirea celorlalte nevoi. Fiecare dintre noi dezvoltam un anumit „model de atasament”. Nevoia de atasament este permanentă în copilărie şi este cea mai importantă în primii trei ani de viaţă. În această etapă, în relaţie cu cei care ne îngrijesc, se conturează modelul de atașament al fiecăruia dintre noi.
Prin satisfacerea acestei nevoi, copilul îşi dezvoltă abilitatea de a reacţiona şi răspunde la dragostea ce i se oferă. Specificul relaţiilor pe care o persoană adultă le stabileşte cu colegii, cu prietenii şi cu propria familie depinde de măsura în care va fi satisfacută această nevoie în copilărie. Dacă ataşamentul a fost unul securizant, suntem acum adulţi siguri, puternici, capabili să construim relații confortabile și echitabile cu cei din jur. Cei care nu au beneficiat de un ataşament pozitiv, se regăsesc la vârstă adultă neavând încredere în sine şi nici în ceilalţi, evitând intimitatea şi apropierea şi indiferent de ceea ce viaţa le oferă, simţindu-se singuri şi neîmpliniţi. Aceştia, chiar în încercarea raţională şi perseverentă de a crea relații se lovesc de tot felul de piedici care, în final, îi pot face să eşueze.
Vestea bună este că există solutii pentru toate aceste probleme. Pentru a afla care este soluţia la dificultăţile de relaţionare cu copilul, cu partenerul, cu şeful ori cu colegii, vă propunem un grup ce are ca scop armonizarea acestor relații și unde veţi avea oportunitatea, pe parcursul celor 4 întâlniri:
- Să conştientizaţi modul în care vă percepeţi şi modul în care relaţionaţi cu voi înşivă dar şi cu ceilalţi;
- Să intraţi în contact cu propriile emoţii şi să învăţaţi să le recunoaşteţi și să le gestionați;
- Să vă menţineţi propria stabilitate fizică şi emoţională;
- Să vă dezvoltaţi echilibrul corporal, încrederea şi respectul de sine;
- Să vă dezvoltaţi încrederea în ceilalţi;
- Să depistaţi şi să amelioraţi dificultăţile de relaţionare cu ceilalţi.

Atelier I: Copilul cu corp de adult
Cum vedeam lumea când eram copil? Conștientizând felul în care eu mă raportez la lume voi avea o înţelegere mai bună asupra relațiilor pe care le am cu ceilalți.
Teme abordate:
Cele şase etape de evoluţie
Interconectarea celor şase etape şi identificarea problematicilor personale.
Propunerea soluţiilor de ameliorare

Atelier II: Corpul – grilă de lectură
Expresia corporală. Primele trei etape de dezvoltare se remarcă printr-o permanentă şi spectaculoasă schimbare corporală. Achiziţiile psihice şi emoţionale din aceste etape îşi găsesc corespondent în corporalitate şi în acelaşi timp evenimentele ce marchează existenţa, vor lăsa o amprentă la nivel corporal.
Teme abordate:
Rolul şi importanţa terapiilor corporale în lucrul cu sine şi implicit în cunoaşterea de sine.


Atelier III: Logica emoţiilor
Teme abordate:
Cele 5 emoţii de bază, cum apar, ce reacţii determină, cum le recunoaştem, soluţii pentru a le gestiona

Atelier IV: Fizic apropiat şi emoţional deschis – a fi deschis emoţional şi fizic apropiat este esenţial pentru fericirea şi sănătatea noastră fizică şi psihică.
Teme abordate:
Deschiderea emoţională şi proximitatea fizică.

Cui ne adresam: adulţilor interesaţi de armonizarea şi ameliorarea relaţiilor pe care le stabilesc cu toţi cei din jur, fie ei copii, partener, colegi, şefi.
Locatia: Bucuresti (zona centrală, adresa va fi comunicată în momentul formării grupului)
Participanti: 8-10
Frecventa: la două săptămâni
Durata: 3 ore
Costul: 70 lei / atelier
250 lei / modul (4 ateliere)
Detalii si inscrieri: Grupul va începe în săptămâna 4 – 10 martie, în funcţie de ocuparea locurilor şi de preferinţa participanţilor pentru o anume zi/interval orar.
Grupul este deschis în toate etapele către orice persoană interesată; Pentru atingerea potențialului maxim de dezvoltare a relațiilor recomandăm participarea la toate cele 4 ateliere.

Pentru buna organizare a atelierelor vă rugăm să vă rezervați din timp (preferabil până pe 1 martie) unul din cele 8-10 locuri disponibile.
Date de contact:
Psiholog Clinician Iuliana Condrea – tel. 0741.022.920
Psiholog Mihaela Vasilescu – tel. 0755.058.085 

Read More

Cine se scoala de dimineata...

...n-are incotro.

Am avut o jumatate de zi fructuoasa si super faina, in urma careia am ajuns acasa desalata si hartanita ca Bator al Fefeleagai.
Trezit din somn cu multe ore inainte de momentul in care mi-as fi dorit sa ma trezesc din somn.
Lapte, imbracat copil, schimbat haine, etc, ritualul de dimineata.
Aruncat ochii in sus spre cuier, junghi acut intre omoplati. Era sa raman asa, cu ochii holbati la cuier si umerii intr-o caricaturala rastignire laica. Blestemat si pizduit printre dinti scolioza mamii ei de scolioza, cu scaunul si calculatorul cui m-a facut pe mine sa stau gheboasa 10 ore pe zi. indreptat spre masina ca Quasimodo, cu un umar intr-o parte si un omoplat in sus. Respirat prudent si icnit la fiecare frana, curba sau stop.
Mers la cresa, depozitat copil, luat ramas bun, copil nebagat in seama, dat cu flit, cuibarit in bratele pufoase ale ingrijitoarei. Plecat cu resemnarea "bine ca nu plange".
Ajuns la medic. Aflat cu resemnarea ca nu e bine ca stau la calculator asa mult. Abtinut cu greu sa intreb daca nu cumva imi poate da o foaie de trimitere care sa ma repartizeze undeva la vreun club de yoga, contra aceluiasi salariu, din moment ce asta e serviciul meu, stau in cur si dau din taste. Ce sa fac, sa ma pun in maini?
Primit medicamente, ceva Midocalm si inca ceva. Primit si recomandare la inot. Raspuns ca nu stiu sa inot. Dar masaj? Masaj stiu. Nu, masaj sa va faca cineva, un kinetoterapeut. Desigur, imediat ce se face ziua de 32 de ore or sa imi incapa toate, si kinetoterapeutul, si facultatea de terminat, si licenta de dat, si scoala de soferi, si masajul si inotul si dracu mai stie ce. Pana atunci, luat reteta, uitat la ea, multumit frumos, carat in galop (sontac-sontac de fapt) spre metrou. In drum spre casa, verificat card, gasit suma modica de bani primita drept cadou de ziua mea. Tata nu stie exact cand e ziua mea dar stie exact ca sunt mereu leftera de ziua mea. Tot e bine. De fapt cred ca e mult mai bine.
 Virat catre un taxi, rugat dus la mall. La mall constatat cu stupoare ca se deschide la 10. Invartit ca un coi in caldare printr-un Carrefour gol. Gasit ciolane cu maduva si piept de vitel. Cumparat. Cautat IAR chiloti pentru Le Plod. Vazut la preturi absolut stupide. Zis mental "ia mai caca-te tu in strampi pana la salariul alalalt", trecut mai departe. Si asa e prea devreme sa incepem cu renuntatul la Pampers.
Gasit alte chestii in schimb. Uimitor ce rapid faci cumparaturi cand nu ai de cine te ciocni in aglomeratie si nu are cine te fute la cap insoti la cumparaturi. Da, prefer sa fac cumparaturile singura.
Invartit printre patruzeci de mii de cercei si zdranganele, ales in sfarsit 2 perechi (cadou de la mine pentru mine pe banii lui taica-meu. Multumesc frumos). Intrebat in sinea mea daca prima pereche nu e cam infantila si a doua nu e cam opulenta. Decis ca nu ma intereseaza, imi plac.
In sfarsit deschis mall. Dus fuga la mall, verificat email, nimic nou sub soare, ok. Scotocit prin patruzeci de mii de magazine cu haine femeiesti. Remarcat covarsitoarea diversitate la hainele femeiesti si saracia lucie in alegeri la alea barbatesti. Uitat de patru ori la firma si manechin, sa ma asigur ca nu am gresit departamentul, din cauza toalelor metrosexuale. Prea multe tricouri barbatesti roz cu paiete. Prea multe palarii ridicole. Prea mult estrogen in carnea de pui. Intrebat in sinea mea daca nu cumva sunt cam sexista. Dat peste egari masculini, decis ca nu. Intrebat in sinea mea oare ce ar zice vanzatorii si vanzatoarele de o suta de ori mai aranjati ca mine, cu smocurile lor de bretoane date cu gel, daca ar sti ca am in rucsac un kindle si niste ciolane de vitel. Preferat sa nu aflu.
In sfarsit nimerit cadouri mai acatarii pentru sot. Insfacat. Alergat inapoi. Cand sa intru in taxi, Ikea m-a rapit, m-a luat pe sus, m-a batut, m-a tarat pe scara rulanta si m-a obligat sa mananc niste chiftele cu sos. Am luat si o cafea. Dat sa plec, impiedicat de o reclama. 17 caserole la 20j de lei. Hm, imi zisei eu, nu e rau deloc. Ia sa le iau, sunt sigura ca sunt pe aici pe aproape.
Bantuit prin Ikea, nu erau pe aproape, erau fix in cel mai indepartat punct cu putinta. Luat cu naduf caserole. Indesat in rucsac. Fugit la munca, cu remuscari amarnice. Lasat ciolane. Remarcat ca nu s-a intamplat nimic intre timp. Pfiu. Pus cerceii noi. I'm ready to rumble.

Read More

Decizie eroica

De maine cica imi duc pentru un an de zile desktopul si monitorul in balcon.
Pentru ca mi se pare ca Fatuca isi creeaza tabieturi legate de calculator si oricat de inofensive or fi alde Duck TV si Baby TV nu mi se pare ok sa aiba un copil de 2 ani tabieturi cu calculatorul. Nu mi se pare ok sa am nici eu, sa nu mai zic de el.

Asa ca, fiind campioana gesturilor smucite, renunt de tot la calculator in casa. Mai raman cu ala de la birou, cand si cand cu laptopul dca lucrez de acasa, iar cand e copilul acasa si nu la cresa, ramane sa ma bunghesc discret in smartphone daca vreau.

Mai e al sotului, monopolizat de cele coispe seriale ale lui, dar bat pariu ca dupa doua saptamani de urlat Fatzuca la el ca vrea Baby Tv, o mai rareste si el.
Mda. Deci de maine.
Televizor nu mai am, de fumat m-am lasat, calculator n-o sa mai am, cred ca ori ma pun iar pe facut copii ori o sa am o casa curata bec.

Read More

Brazii sunt albastri.

Doamna  Vasile intra in sala cu pasi apasati si rari. Era obosita. O zi de luni, un inceput de zi de luni, ce poate fi mai obositor. Si firma, aceeasi firma, mereu si mereu acelasi cacat. Da, unii angajati mai plecau, altii mai veneau, dar in final in aceeasi hazna prost platita si galagioasa se invartea de cinspe ani de zile. Altii intrasera in politica, altii emigrasera, dar ea cumva reusise sa rateze toate trenurile astea.

In jurul ei era forfota. Maria, secretara, ducea niste foi la imprimanta. "Proasta dracului", isi zise doamna Vasile in gand "putea sa ia si un cartus nou de toner daca tot s-a dus". Tipul de la IT mesterea la un laptop stricat. Langa el, posesorul se uita curios. Contabila era ingropata in rapoartele ei. Tipa de la distributie sorta niste plicuri, vorbind peste umar cu tipa de la serviciul clienti. Ok, asta chiar ca ii puse capac doamnei Vasile.

"Ba! " racni doamna Vasile spart, scurt, ca o punga sparta. "Ba, ce-i aicea? Ce-i dezordinea asta?" Maria incepu sa tremure si scapa foile pe jos. Triumfatoare, Vasile intinse un deget acuzator "asa, impiedicato, bine ca le mai si scapi pe jos! TU le-ai luat, fa? Din banii cui sunt luate foile astea, Marie?" Maria se chirci toata cand mana doamnei Vasile o prinse de ceafa zgaltaind-o "parca ai gaura in mana, asa le scapi pe toate. Du-te si stai pe scaun cu mainile la spate!" Maria se impletici catre scaun dar la cativa pasi, se opri fastacita "RIDICA HARTIILE, TOANTO!" Se apleca sa le culeaga zapacita si ajunse la scaun. Nestiind ce sa faca cu ele, le tinu pe genunchi, in timp ce-si ducea mainile la spate.

"Tu de ce vorbesti? " se intoarse doamna Vasile catre contabila. Aceasta, o femeie plinuta, grizonata, se balbai ingrozita: "Eu nu vorbeam" apoi intinse un deget plinut, cu unghii stangaci taiate, catre fata de la distributie: "EA vorbea, doamna!" Fata de la distributie arunca o privire consternata catre contabila, apoi pleca ochii in pamant.
"De ce vorbesti, Silvia? Raspunde! Ce faceai acolo?"
"...Sortam plicuri, doamna Vasile"
"Pai asa se sorteaza, Silvia?" exploda doamna Vasile, intinzand mana catre perciunii Silviei si smucind surt. Silvia incepu sa planga, rimelul amestecandu-se cu lacrimile intr-un amestec care-i curgea spre barbie.
"Ce plangi asa, nici nu t-am atins. Ce mare lucru ti-am facut? Strange plicurile alea ca lumea si termina cu plansul, ia uite ce urata esti cand plangi. Uitati-va la ea, oameni buni, nu-i asa ca e urata ? NU-I ASA?" comanda doamna Vasile cu vocea ei de stentor. "Ia ridica fata, Silvia"
Silvia ridica o fata mototolita de plans dand nas in nas cu colegii ei de munca. Care o privira lung si decisera sa raspunda in cor, grijuliu si prelung "Daaaaaa, doamna Vasileee, e uraaataaaa". Silvia isi crampoti gura intr-un efort nefiresc, apoi stranse plicurile si continua sa le sorteze. Umerii inca i se ridicau de suspine.

 Doamna Vasile se intoarse catre tipul de la IT. Acesta se oprise cu CD-ul de Windows in mana, nesigur.
"Ce faci, Serbanel?" intreba doamna Vasile, pe un ton dulce, aproape matern.
"Ii repar laptopul lui Mihai, doamna..." raspunse Serban, ferindu-si discret ochii.
"Pai si de ce ii repari laptopul lui Mihai, Serbanel?" plusa doamna Serban, strangand in mana cheile de la apartament.
"Pai, s-a..."
"Ia sa ne raspunda Mihai. Mihai, de ce iti repara tie laptopul Serbanel? Ia sa ne raspunzi tu noua."
Mihai rasufla greu, speriat. Avea aproape 40 de ani, pistrui si multe kilograme in plus. Se inrosise ca racul si se balanganea speriat langa Serban. Incerca sa se ascunda cumva in spatele lui, lucru de altfel imposibil, insa Serban chiar si asa se pleostise speriat, tinand laptopul si surubelnita ridicate la piept, ca pe un scut.
"Nnuu...Nu stiu , nu mai merge..."
"Pai ce i-ai facut, Mihai?" racni cu inflexiuni de metal in voce si in ochelari doamna Vasile.
"Azi nu mai mergea...ieri mergea si azi am venit si nu mai mergea...cand l-am deschis"
"Pai daca esti loaza proasta! tot strici! pe tot ce pui mana! Ce ti-a treuit tie laptop, ma? Ce ti-a trebuit tie firma de IT, ma? Tu la coada vacii , ca ma-ta si ca tac-tu sa stai, ma! Pui manoaiele alea ale tale si strici tot, ma! Ma dobitocule! Treci imediat la colt! sa nu misti de acolo! " In drum spre colt, Mihai primi si o palma dupa cap.

Ramasese Mirela, de la serviciul clienti, care lucra de zor la o felicitare de Craciun din partea firmei. Doamna Vasile o felicita pentru zelul ei si Mirela ridica spre ea ochi caprui recunoscatori, de catelus. Insa fix cand sa treaca de ea, doamna Vasile se uita mai atent la felicitare.
"Ce-i acolo, Mirela? Ce-s aia?"
"Brazi, doamna Vasile"
"Brazi albastri?!"
"...."
"Unde ai vazut tu brazi albastri, prostoaico?!" jap-jap, doua la fund.
"Sa faci imediat din nou felicitarea. Sterge porcaria aia. Alege verde pentru brazi. VERDE, SURDO"

Seara tarziu, sotul Mirelei veni sa o ia de la serviciu. Era cu domnul Costache, vecinul lor de la 3 in masina.
"Ce ai? parca esti asa, cam abatuta"
"Nimic..."
"Te-a certat sefa ta de la firma, iar? Ce-ai mai facut?" se rasturna el amuzat pe spatarul scaunului. Domnul Costache surase si el sugubat pe sub mustati.
"Mi-a dat doua la fund" isi ridica catranita privirea spre el Mirela. "M-a lovit! si a tipat la mine, a zis ca sunt surda si proasta si..."
"Ei, ei, nu cred eu sa fie asa, Mirela. Exagerezi. Doamna Vasile e unul dintre cei mai buni manageri din Bucuresti. Esti la o firma de top. Trebuie sa fi facut tu ceva. Ia zi, ce ai facut?"
"Faceam o felicitare cu brazi si a zis ca de ce i-am facut albastri..." mormai Mirela.
"Ei, vezi, de aia. Nu se poate asa ceva. Trebuie sa intelegem niste reguli, avem un sistem, avem totusi niste coordonate, niste obiective de atins..."
Mirela isi lipi obrazul de geamul masinii si privi undeva in zare. Vocea sotului ei si a domnului Costache se estompau treptat.
Ajunsi in fata blocului, sotul se intoarse brusc:
"Auzi Mireluta, da paine ai luat?"
"Am uitat", baigui Mirela.
Palma veni aproape mecanic, scurt, peste obraz. Mirela ramase in ploaie, in fata scariil, holband ochii la sotul sau si la mos Costache. Amandoi se intoarsera mirati catre ea, vazand ca nu mai vine odata:
"Da hai, draga, ce stai acolo? Te-ai suparat te pomenesti? Pai ce mar lucru, o palma?"




------------------------------------------------------------------------------------------------------------

In locul cui te vezi?
Te vezi in locul Mirelei? Crezi ca merita Mirela? Crezi ca merita Serban?Ai lucra intr-o astfel de firma, ai avea asemenea manager? Eu zic ca nu. Eu zic ca ai galopa la HR cu toate drepturile tale europene, indo europene, fundamentale si non fundamentale in dinti. Si ai face scandal si ai da in judecata. Si probabil ai castiga.
Si daca tot ai castiga, probabil ai fi jignit de oamenii are ti-ar spune "eh, mare branza, o palma la fund sau peste ochi". Si daca sotul sau sotia te-ar palmui pentru ca nu ai spalat vasele sau ai uitat sa platesti cablul, n-ar mai fi "ce mare lucru".
De ce? Pentru ca esti adult.
Si totusi uite, femeii asteia

http://forum.desprecopii.com/forum/topic.asp?TOPIC_ID=176807


 i s-a raspuns ca exagereaza si ca nu e mare branza ca si-a luat o palma peste fund copilul la gradinita. Nici ca s-a tipat la el, pentru ca acolorat brazii in albastru si nu in verde.
Eu am primit odata o felicitare cu brazi roz pe email. Trebuia sa ii scriu aleia si sa ii zic ceva de ma-sa. Apoi cu felicitarea printata in mana, sa ma duc sa i-o dau de cap. Brazi ROZ? Inepta dracului.

Deci, rezumand. De ce ce am scris mai sus e o simpla fictiune absurda si ce a scris aceasta doamna in link e o realitate banala? De ce ne indignam la una si ridicam din umeri la alta? De ce daca ai fi lovit de seful tau sau de partenerul de cuplu ar fi abuz, pe cand pentru un copil e doar disciplina?

Sa inteleg ca doar marimea curului conteaza.

Read More

You will survive.

Zumzai asta mental pe melodia lui Gloria Gaynor , de cate ori Alex refuza sa manance. Nu rimeaza bine pentru ca niciodata nu m-am straduit sa reglez bine mica mea parodie, dar ma amuza si ma relaxeaza. Sper ca si pe voi, daca sunteti in situatia mea.

For all those fussy eaters' moms. This one's for you:

At first I was afraid, I was petrified
Thinking you'll starve yourself to death under my own eyes

But then I spent so many days cooking my head off,
And I grew lazy, I learned how to get along,

And so we're back, at table sat,
You don't want broccoli or soup or any of this chicken breast,

I should've burned that stupid cake,
I should've made you eat it raw
If I'd known that in a second it will fly across the walls

Go on now go, walk out the door,
Just go and play now, cause you;re not hungry anymore

You think I'll chase you with a spoon and slice of pie,
And some bread crumbles? Hell no, I don't think you will die!

Oh no, not I. You will survive

As long as you're hydrated and you play, you'll be alive,

I had all my tricks to try, I had all my pans to fry,
You will survive, you'll get hungry and you'll try!


OoOoooooooo!... 

Read More

Teorii: "It takes a village to raise a child"

Am si eu teoriile mele. Deloc bine documentate, doar ganduri rumegate dintr-un colt in altul al mintii, presupuneri, deduceri. Uneori se leaga, alteori nu. De cele mai multe ori aflu ca am descoperit apa calda, anume ca teoriile mele sunt de fapt stiute si banale de 'jde ani de zile. Nu-mi pasa; sunt ale mele. Eu le-am clocit, si faptul ca in alte colturi ale lumii au existat cloace care au oferit teorii identice doar imi intareste o inspaimantator de nefondata parere de bine despre mine.

De exemplu, legat de cresterea copiilor. Stii ca se zice "it takes a village to raise a child". Multa vreme am crezut ca e ceva ironic si se refera la implicarea nedorita a tuturor in viata ta si a copilului tau. Recent am inteles ca nu. Recent, adica de 2 ai incoace de cand sunt mama. Chiar asa e, it should take a village to raise a child.
Nu cred ca e natural sa crestem si sa traim asa cum traim acum, in nuclee mici, familiale, despartiti fizic unii de altii prin ziduri si kilometri si unindu-ne doar prin telefoane, Facebook si cine festive de Pasti. Eu cred ca omul este facut sa traiasca in comunitati mult mai stranse, la gramada. In trib, in grup, in sat, in ce-o fi. Se mai poate asta? Ma indoiesc. Imi doresc asta? Sa fiu sincera, nu, recunosc ca felul asta de a trai imi place, doresc sa NU se bage oricine in viata mea, accept cu suspiciune vizite inopinate, ma uit discret la ceas, ma ia cu lesin cand ma gandesc la urmatoarea reuniune galagioasa de familie si tot asa.
Dar e normal? nu.
De aici si imensa vinovatie si presiune pe care o resimte o mama in special in primii ani de viata ai copilului. Eu chiar nu cred ca asa am fost noi facuti sa crestem. chiar nu cred ca tanara mama homo sapiens isi lua copilul si cerea concediu de maternitate, intrand in izolare timp de un an doi, timp in care se dadea cu capul de poeretii pesterii incercand sa se prinda de ce plange cel mic sau cum sa-l alapteze.
Cred ca nastea si statea cateva saptamani sa se dumireasca de noul sau statut si de existenta noii galme de puf din bratele ei. Apoi cred ca, in mod complet natural si firesc, isi introducea puiul in cercul sau social.Da, fix ca o maimuta sau ca un elefant-mama sau ca o iapa  sau ca o leoaica sau ca orice alta femela de pe lumea asta integrata intr-o structura sociala, isi prezenta puiul comunitatii sale.
Dupa care se integra intr-un grup de alte proaspete mame. Cam ca africanca din filmul Babies, pe care vi-l recomand, apropos. Avem si acum grupuri de mame, problema este ca in grupurile actuale, fie ele fizice sau virtuale, ajutorul se rezuma la clantanit steril si la dat sfaturi contradictorii care incep cu "asculta-ma ca am 3 copii" . Cand spui ca "it takes a village to raise a child"  nu inseamna ca "it takes a village to teach you ow to raise a child". Inseamna ca respectivul copil poate mai era uneori alaptat de mama altui copil - sintagma frati de lapte s-a pierdut de tot si acum alaptatul altui copil decat cel propriu umple de o oroare nejustificata majoritatea lumii moderne. Inseamna ca poate se juca sub supravegherea unei matusi alaturi de verisorii sai. Inseamna ca ma-sa mai primea un blid de mancare de la o vecina sau ca alta vecina ii mai spala vreo rufa cateodata. Si uite asa. Inseamna ca in loc sa il lase priponit intr-un echivalent arhaic al cresei, poate ma-sa il lua agatat de  gat dupa ea, ca bunica mea, si la claca, si la prasit, si la hora. Si de acolo dintre carpe, cu nasul in tata si ochii cascati, cel mic invata, vedea, absorbea.
Acum vrand nevrand o mare parte din noi trebuie sa mearga la munca 8 ore pe zi, plus / minus minim o ora de ajuns acolo sau plecat de acolo. In timpul asta platim pentru ca diverse institutii cu multe stampile sa ne tina copiii. Eu gasesc ca tot e o alternativa mai buna fata de bona sau bunica, fata de izolarea in casa, mai precis.Daca aveti insa bone sau bunici plimbarete, prietenoase, care se fataie prin sat, au prietene cu alti nepoti, atunci e bine. Poate chiar mult mai bine. Izolarea nu e buna in nici un caz, nici pentru mama nici pentru copil.
Pentru mama e extrem de daunatoare claustrarea asta dupa nastere. Eu am umblat lela dar singura cuc aproape tot anul petrecut in concediul maternal. Simteam nevoia sa ies, sa colind, sa umblu. In acelasi timp, aveam cerinte si dorinte contradictorii. Ma infuriau si imi repugnau cei care veneau sa imi dea sfaturi, nepoftiti. In continuare nu-i privesc cu ochi buni dar acum macar realizez ca ei sunt ultimele resturi dintr-un sistem functional si natural. Le multumesc pentru sfaturi si aleg pe urma daca sa le urmez sau nu. De obicei sunt tampenii, dar uneori mai primesc si cate o idee buna.
In acelasi timp aveam nevoie disperata de ajutor. Era nenatural sa fiu singura. Era istovitor sa ma trezesc noaptea din 2 in 2 ore si apoi sa ma tarai prin parc sau prin casa toata ziua. Era frustrant sa nu am timp de nimic. Era umilitor sa nu apuc sa fac o baie. Era infiorator gandul ca asa trebuie sa fie, si ca sunt un soldat intr-o cruciada, ca nu trebuie sa misc sau sa plang in front. Ca asa-i viata de mama.
Si totusi nu asa e viata de mama si nu asa ar trebui sa fie. Am o prietena, anume Forfecuta, care cu un tulburator tact a inteles de ce anume are nevoie in primul rand o mama de prunc mic.
Intr-o zi mi-a plimbat copilul in pauza ei de pranz si am apucat sa fac o baie pe indelete.
In alte zile - multe altele - mi-a livrat borcane cu mancare gatita.
In altele a venit si a stat cu Alex cat m-am vopsit.
Si in sfarsit, la aniversarea casniciei noastre, ea si barbat-su s-au plimbat cu Alex al meu prin parc, cat timp eu si al meu sot ne-am cinstit cu o bere.
Mai am o prietena in cartier care, desi grozav de stresata si speriata de idee (si eu as fi fost la fel) mi-a tinut copilul 2 ore, cand aveam o sedinta si oricum am incercat chiar nu aveam cum sa fac si nici de acasa nu puteam intra in call.
O mai am si pe soacra-mea, cu care ma harai vesnic de cand a aparut copilul asta, dar care totusi iarasi vine cand ne arde maseaua in gura si ajuta cand poate si acele una doua dati pe an cand apare sunt foarte bune.
Nu cred ca ar trebui despartit un copil de mama sa pe perioade lungi de timp. Saptamani, luni. De fapt, nici zile, cred ca ar trebui la final de zi amandoi sa se regaseasca cumva. Insa nu cred nici ca ar trebui sa perseveram in a impune ideea asta, ca maternitatea e ca o piatra mult prea grea legata de gat, ca e normal sa suferi singur si in tacere. Si ca singurul ajutor primit e sub forma de informatie. Aiurea. Informatia ti-o poti lua singura de pe forumuri si grupuri de FB si alte alea. Nu informatia o sa-ti lipseasca ci somnul, linistea, mancarea, curatenia. Si din cand in cand, macar jumatate de ora de pauza , de limpezit mintea, de facut altceva. Ai nevoie de altii, ai nevoie de acel rest al satului, nu de babele boscoroditoare care nu pun mana sa faca nimic, ci de cei care ajuta practic, cu gesturi simple dar care valoreaza enorm.
Deci da, daca as putea, as reface acest tip de comunitate care creste copii la gramada si da sfatri putine dar multe maini de ajutor. Cred ca putem de altfel cu totii, putin cate putin. Putem face noi cumparaturile in locul unui proaspat tatic livid, cu cearcane pana la brau, putem sa ne oferim sa plimbam un carucior sau un sling cat timp o mama vestejita de nedormit trage un mic pui de somn. Putem gati si pentru altii si mai presus de toate, putem sa invatam ca e normal si natural sa primesti ajutor.

Read More