21 January 2019

Despre luceferi și altele



Mergem spre casă de la școală. Alex e cu gândurile lui, eu cu ale mele. Împreună, ocolim rahații de câine. E mai solicitant decât ați crede. Prea multe gânduri. Prea mulți rahați.

- Mama?
- Mmmm?
- De ce a murit Eminescu?
- A fost bolnav, răspund eu automat, apoi îngheț. Poetul nepereche, năruit de sifilis, mort într-un ospiciu, sărac și nebun. În ce m-am băgat?

- Ce boală a avut? continuă Alex.
Să-i zic că gripă? Nu, că e epidemie și se sperie naibii. Apendicită? God.
- E.. o... De la.. Nu se știe exact. De la o boală netratată bine.

- Se ia?
- Se ia. (Te rog, nu mă întreba cum. Nu întreba cum. Nu întreba cum. Nu-s pregătită nu neapărat să-ți zic despre bolile cu transmitere sexuală, cât să aud de la dracu știe ce profesor cum i-ai repovestit tu ce-ai înțeles din moartea poetului și demența sifilitică.)
- Cum?
Tocând banii strânși chetă de Maiorescu cu Junimea pe curve în Viena  N-aș ști să spun exact, avea mai multe probleme, dar ideea e că acum nu cred că mai mori de la așa ceva, pentru că între timp au apărut tratamente pentru toate afecțiunile de care suferea...

Și mintea copilului meu face din nou un salt, scoțându-mă din tot buclucul ăsta cu luceferi în mizerie și boli dificil de explicat.
- Mă întrebam. De unde știi care-s mâinile și picioarele la o caracatiță?




Read More

28 December 2018

A descoperit orbul Brăila

... și eu parfumurile de interior. Peste 30 de ani mi-a luat. Credeam că parfumul unei case e dat de cumulul de obiecte și acțiuni dinlăuntrul ei; nicidecum nu mi-ar fi dat prin cap că tot acest cumul se poate mima și reinventa sintetic, de un milion de ori. Că poate fi reținut și conținut într-o sticlă.
Desigur, cunoșteam aromele care mimează mai bine sau mai rău arome florale, fructate, orientale, în fine, cele care miros a una-două-trei chestii. Dar nici prin cap nu mi-ar fi trăznit că există parfumuri pentru casă care miros a altă casă.

În caz că vă întrebați, ăsta nu e un advertorial. Am reușit să sar din orice scheme monetizabile ignorându-mi emailul și mesajele legate de blog de ani de zile. Stați calmi. Nu m-ar plăti nimeni să nimic, ar ieși în pagubă.

Revenind - cum ziceam, am descoperit anii trecuți parfumurile de interior. Prima dată cred că prin Mobexpert, apoi prin Zara Home. Paranteză: eu dacă mă țicnesc vreodată de tot și jefuiesc ceva, nu jefuiesc o bancă, jefuiesc un Zara Home sau ceva de genul ăsta, English Home, Oysho etc. O să fiu nebuna care o să intre la pârnaie pentru că a furat un teanc de cipici de casă cu talpă de mătase, alături de un morman de izmene din cașmir de 600 lei perechea, o găleată de lumânări  parfumate, vreo cămașă vaporoasă ca spuma de lapte care costă cât un dulap Pax cu tot cu accesorii și un coș cu linguri de 2200 setul.

Intru rar și cu imensă fereală pe acolo, pentru că n-am bani de asemenea chestii de obicei (nu cred că am exagerat prea mult cu prețurile, de vreo două sigur mi-aduc aminte că ălea erau) și nici nu prea se potrivesc pe la mine prin casă. Dar am descoperit diverse chestii neașteptat de accesibile într-un ocean de flecuștețe amețitor de scumpe altfel, așa că intru când și când după câte un săpun, un pafum de casă sau un cadou mai cu dichis.

În fine, ce mă surprinde la parfumurile de interior e că I finally get it. Eu sunt aia care se uită ca broasca-n priză la descrierile parfumurilor pentru corp, deoarece nu știu ce dracului e ăla ylang ylang, ce ar trebui să însemne note lemnoase de cedru și nici cele finale de ferigă și iasomie. Nu pricep și gata, na. Le ador și le inspir, unele le simt că mi se potrivesc, altele nu, dar eu nu simt niciun ylang, niciun cedru, niciun nimic.

Și totuși, când am îndrăznit să adulmec diversele căpăcele dintr-un magazin din ăsta pt casă, am avut acel moment de iluminare ca flăcăul cu ochi spelbi din Sfârlează cu Fofează. Să fi purtat cușmă, mi-o dădeam pe spate și murmuram și eu „ 'Te-te, drăcie”.

Ce mi se pare fascinant e această splendidă minciună care încape într-un șip. Parfumurile alea miros a altă casă! Nu pricep cum, chimia e splendidă dar nu mi-a putut intra în cap nicicum, dar parfumurile alea reușesc să-ți povestească o mie una de lucruri despre altă, complet altă casă. Unele sunt atât de flagrant diferite de ce am eu prin casă că mi s-ar părea hilar să le cumpăr, ar fi caraghios, de parcă mi-aș pune tapet cu Capela Sixtină în debara.
Unul, de exemplu, Nordic Leather cred? e despre un birou cu mobilă închisă la culoare și piele și țigări din foi fumate uneori, care-și mențin aroma chiar și după ce s-a aerisit bine, și se aerisește des acolo, miroase și a aer rece și a dimineți cu ceață, și despre un domn cu mănuși frumoase și pași care se afundă în covorul gros.
Și mai știu unul care miroase ca un mare buchet de bujori proaspăt tăiați, lăsați pe-o masă albă. Sunt parfumuri care miros a cașmir și a mâini fine, discret parfumate la încheieturi, a ceaiuri și a pași egali, a țesături grele și a bijuterii din aur și a multe, nesfârșit de multe cărți, a lemn, a soare și a vânt.

Și asta mi se pare fascinant, această diversitate a aromelor, această poveste olfactivă pe care n-am reușit nicicum să o pricep la parfumurile pentru corp, care în sfârșit se relevă nărilor mele adulmecătoare. În sfârșit pricep diferența între aromele simple, care parcă spun abia două trei cuvinte, unele cam răcnite, stridente, ieftin țipate, TRANDAFIR! LEVĂNȚICĂ! și acestea, care cu un puf se pun să-ți povestească melodios cum a fost odată ca niciodată o casă cu parchet cenușiu și draperii grele, unde stăpâna casei și-a lăsat cartea lângă o vază cu flori și te-a rugat să iei loc cât se duce să-ți aducă un ceai.

Mi se pare o preafrumoasă minciună, adică pe de o parte eu știam că o casă își întregește aroma în zeci de ani, din zecile de pași, haine, trupuri, obiceiuri, substanțe, ferestre, șoapte perindate prin ea. Pe de altă parte, oricât aș îmbătrâni tot iubesc poveștile și n-am știut, pur și simplu n-am știut că există și povești pentru nas.

Read More

18 December 2018

Poziția Copilului

E un film românesc, foarte bun, pe care n-am reușit să- văd până la capăt și din cauza căruia m=am certat înfiorător cu bărbatu-meu. Și tot nu am ajuns la vreun consens.

Pune niște întrebări excelente, într-o formă chinuitor de precisă, de tranșantă. Întrebări pe care le-am reluat, la faza de zilele trecute, cu Lavinia Andrei și fiu-său.

Pe scurt - Vlad Andrei, fiu de politicieni (USR și PNL) și student la Științe Politice, desființează și terorizează cu bună știință o fată cu care a umblat trei săptămâni. Pentru că-i place să facă asta. Ca un plod care smulge aripi de muscă. Mai multe detalii citiți în Casa Jurnalistului. Îl puteți și asculta pe Vlad. Dați sound on și apăsați acolo pe telefonul ăla.

Ce-a urmat a fost fix ce povestea Vlad fetei ăleia că i se va întâmpla, doar că i s-a întâmplat lui.

Legat de asta, you guys, degeaba vă hliziți ca hienele la USR, că mie mi se pare că au acționat curat și prompt. E discutabil cum și de ce dna Andrei a demisionat abia când a ajuns căcatul pe ventilator, adică povestea în presă. Dar atât declarația sa publică cât și acțiunile sale și ale USR vădesc totuși chiar ce li se impută în van: limpezime și concizie în acțiune. A ieșit în aceeași zi din partid. Nu înțeleg, ce vă așteptați să-i facă? Să o ungă cu fulgi și smoală? Au aflat, au scos, s-au dezis public de orice asociere cu. Pam-pam.

E drept că m-am înscris în +, Plus, Plus+, în fine, e drept că m-am dus după Cioloș, dar pentru mine USR au rămas la ultimele alegeri acel „am cu cine”, și m-au convins prin acțiunile întreprinse. Acum la următoarele alegeri or să fie USR, Plus, Demos etc. Poate USR + Demos = ai cu cine. N-avem cum să mai zicem că bă, iar stau acasă, penctru că nu am cu cine. Eu zic că cele trei noi grupări sunt destul de merituoase să ne urnim curul să votăm vreuna dintre ele.

Revenind. Discutam cu soțul pe tema asta. Din perspectiva de parinte, lucrurile nu mai sunt atât de alb și negru.
Am spicuit prin comentarii. Să-i rupem dinții. Să-i dăm genunchii după gard. Să facem. Să dregem. Să-l castrăm. Dar ca părinte, ce ai de făcut? Realist vorbind, lăsând deoparte juisările verbale de doi lei. Ce faci când te trezești că ai crescut un monstru sau un ucigaș?

Asta întreabă și filmul, în caz că nu l-ați văzut - în film, fiul unei mame face un accident. Ucide un copil din vina lui. Ce e de făcut, realist vorbind? Realist, te duci și înjunghii sau castrezi omul care rămâne totuși fiul, copilul tău?
Nu.

Și atunci ce dracului faci? Te opui, îi ceri să se oprească dacă ai ce opri - descoperi ulterior că n-a oprit niciun căcat. Ți se spulberă în fața ochilor toată cariera și viața. Afli că ai nenorocit-o și tu pe a altora.
Ce faci?

Nu știu și mi-e groază să aflu.

Și cum afli dacă deja mergi pe acest drum? Cum faci diferența între alinturi copilărești și apucături psihotice, dacă deja ești probabil orbit de iubire, dacă raționamentul îți e întunecat de legătura infailibilă părinte-copil. Cum îți dai seama când e cazul de iertare și când nu, cum știi când să suni psihologul sau să-ți spui, generos, că așa-s copiii?

O mai știți pe aia al cărei băiat și-a călcat iubita cu mașina, cum l-a scuzat? Așa-s tinerii când se iubesc.

Poți vedea în spatele ei alte sute de mii de scuze - așa-s copiii, așa-s băieții, așa e el, e mai special, e mai impulsiv, e un spirit liber, e mai altfel, seamănă cu tac-su, e o personalitate de lider, are manifestări puternice.

Când și cum mai ales, cum să faci diferența între a cultiva un spirit liber și a încuraja un bou? Nu sunt întrebări retorice, mă întreb efectiv, când, cum să faci o corelație, ce să treci cu vederea și ce nu, unde se oprește susținerea părintească și cât de etic e să NU îți susții propriul copil.

Unele chestii le știm, sunt determinate statistic, sunt studiate - de exemplu copiii care torturează animale sau alți copii mai mici, sadismul infantil e un bun determinant al psihozei maniacale. Ok. Dar Hitler iubea câinii. Și acuarelele. Și copiii. Și ok, mă-sa a fost rece și taxsu l-a bătut la cur. Și dacă totuși nu toate rețetele sunt așa, în 3 ingrediente?

Din ce e compus un psihopat? Cum îl oprești din a fi nociv? pentru că există destui care sunt afectați de sociopatii, psihopatii, și reușesc totuși să-și ducă viața de Pământ fără să nenorocească pe nimeni. Și mai ales, cum îl oprești când e al tău?

Nu cred că-s în postura asta, dar nici nu vreau să aștept să fiu ca să îmi pun toate întrebările astea. Nici nu trebuie să am vreun psihopat în familie ca să mă întreb asta. E suficient să dăm peste unul.

Read More

23 November 2018

Noi achizitii care nu prea m-au dat pe spate.

CROCK-POT



Am detaliat intr-o postare mai veche cum m-am lasat influentata de trendul cu slow-cookerul si cum nu mi se pare mare chestie, fiind practic doar un recipient in care poti sa faci chestii rasfierte si rascoapte.

Nu m-am razgandit prea mult, cu o singura exceptie notabila - da, ies sarmalele ok la el, si le pot lasa peste noapte. Dar m-am trezit pe la 3 dimineata visand ca sunt la nunta. Serios, nu e firesc sa te inunde la asemenea ore mirosul de sarmale sau ce-o mai fi.

Dar ma rog, sarmale in somn - un argument hotarator ca sa nu mai vand crock-potul. Ma pregateam sa-i fac vant cu 50 de lei. Il mai tin.

USCATORUL DE RUFE




De vara trecuta ne-am luat masina de spalat cu uscator, si sa fiu sincera, nu stiu daca e chiar asa mare rahat. Nu zic, cand ploua sau e inghetat, e foarte fain sa nu stai sa astepti cu zilele sa se usuce. Dar in rest, nu stiu la voi, dar eu scot rufele din uscator ca din gura vacii, deci timpul economisit ca nu mai stai sa le întinzi se triplează călcând trilioanele de cute pe care le face fiecare chestie uscată acolo. Și da, le scot imediat.

Also, micșorează chestii, ceea ce nu e deloc un aspect de ignorat. Chestii pe care scrie că ba da, le poți usca. Probabil nu le-a încăput să scrie „ba da, le poți usca dacă vrei foarte multe bustiere și chiloți pentru păpuși”.

Deci all in all, nu pot spune că întrevăd mărețele avantaje. Mult mai avantajos mi se pare să-mi vină dracului hainele după ce le spăl.

MOPUL CU ABURI




Mi-am luat și eu unul, pentru că toată lumea îl laudă, omg, eu spăl gresia cu mopul cu aburi, eu spăl perdelele, eu rosturile, eu tavanul, eu pereții, eu mă spăl pe dinți cu el (ok, glumesc), în fine, mamă, e super mega uber cool.

Am luat unul second, ca să fiu sigură că dacă iau un rahat nu plâng după prea mulți bani. Un model Ariete, f lăudat, dar de la o tanti care nu se sinchisise să-l desfacă din cutie. Deci second dar nou, oarecum.

Cred că am luat un rahat.

În afara faptului că lasă pe jos mai călduț și mai puțin jilav, nu văd NICIUN alt avantaj. Ba chiar îmi e dor de mirosul produselor de curățenie pe care le foloseam. Și insist mai mult dacă dau de mâncare lipită sau alte alea.

Mda, deci cam asta e. Dacă vreți să citiți advertoriale despre cum cutare rahat v-a schimbat viața, v-a lungit ... potența și v-a scăzut glicemia, citiți pe la alții. Pe la mine citiți cum, uneori, dau banii pe niște chestii care nu-s nici prea prea, nici foarte foarte.

Read More

01 November 2018

De ce ți-e dor să mănânci?



De ce vă este cel mai și cel mai dor din copilărie, dintre chestiile de mâncare?

Mie mi-e dor asa:

- de pâinea prăjită la jar (n-am jar, am toaster, asta e). Se înfigea în țepușă și se rotea, cam cum fac americanii cu marshmallows, până era aurie și frumoasă. Și nu-i la fel la toaster, of, Doamne.

- de mâncarea lui mamaie cu gutui si un sos mătăsos, care nu mi-a ieșit nicicum la fel, oricâte rețete am încercat

- de brânza olteneasca, pe care am cautat-o cu disperare în București fără sa o găsesc- era cremoasa, și se vindea în putini cu zer. Trecea unul zbierând că vinde brânză, ieșeai în poartă, scotea un cântar și un cuțit și îți tăia o felie mare, untoasă, albă. Era fabuloasă. Bătea la cur orice feta.

- De păsatul mamaie-mii, adică o mămăligă moale (dar fiartă), înnobilată cu o lingură de untură

- de vărzarele bunicii. 92 de ani a trăit și 92x92x92 de șanse am avut să stau să învăț de la ea cum se fac, și uite că n-am învățat. Aluatul era ușor crocant și frăgezit de ulei, fără să fie slinos. Combinația între acreala verzei, îmblânzită de un pic de zahăr (da, știu, evil, am menționat partea cu A TRĂIT 92 DE ANI?) și repezită de pișcăciunea piperului era fabuloasă.

- de fapt de încântarea, cred, cu care rodeam orice, fără să împart și să disec totul în carbs, monosaturate, sugar, cancerigene, chestii care îngrașă, chestii care balonează, chestii de la care dor dinții și tot așa. Schija aia de trupușor digera tot și rodea tot cu încântarea unui episcop uitat în pivniță. Pofta aceea dublată de veselie și curiozitate n-am mai regăsit-o vreodată; am fost de atunci flămândă, pofticioasă, sătulă, scârbită, plictisită de mâncare, dar n-am mai avut acea scânteie de optimism culinar de atunci.

Of. Doamne.
Când vine fiu-meu musai să-i fac cheesecake și toate clătitele pe care le vrea.
Read More

17 October 2018

Sărmanii copii?

Sunt după o noapte cam de nesomn și mi-am agățat privirea, să n-adorm de-a binelea, de un articol.

Care deplânge soarta copiilor din marile aglomerații urbane, cum se duc ei între școală, after school, cluburi, într-un ping pong al vicisitudinilor orgoliilor părintești. Și că un copil între 6 și 12 ani ar trebui să aibă 4 ore zilnic de joacă pe afară, liberă.

De acord, în anumite contexte.

Înainte sa deplângem atât de teatral situația, ar trebui privită realist.
Care-s motivele principale pentru care se optează pt after? Nu cumva lipsa alternativelor? Cine sa supravegheze acești copii intre 6 si 12 ani, pe care îți e interzis prin lege sa-i lași singuri? Sa ne lăsăm de munca și noi ăștia câțiva fraieri care încă mai contribuim la un buget din ce in ce mai generos cu oricine, dar nu cu noi? Eu până la anul încă mai sunt acasă, dar de la anul revin la muncă. Mai las copilul pe afară? În timp ce eu sunt în celălalt colț al orașului până seara? Dar nici plantele nu le las afară atât.

In Bucuresti exista cartiere in care poti lasa în relativă siguranță copilul pe afară - am norocul să locuiesc intr-unul. Dar sunt adevarate oaze de siguranta intr-o cacofonie violenta de masini, oameni adulti furiosi si alți copii nici ăia în toate mințile întotdeauna.

1. Ok, zi-i asta lui Popescu, care stă în Dristor la un bloc cu 8 etaje și 5 scări. Pleacă Popescu la 8 la muncă, vine Popescu la 7 acasă. De plecat pleacă de la birou, cu ceva baftă, pe la 6, dar vai, teleportarea e încă un vis frumos, iar fluidizarea traficului rămâne o simplă gogoriță electorală. Deci Popescu ajunge la un optimist 7, dacă nu cumva se și oprește să cumpere ceva de mâncare - căci da, Popeștii, acești plebei, nu se hrănesc prin fotosinteză. Desigur, ne vom scandaliza - ah, dar rolul școlii nu e să ne țină copiii! Ei bine, rolul ăsta a rămas vacant pentru aceia dintre noi care am avut tupeul de a pleca de acasă și neobrăzarea de a munci. Într-o lume în care totul se închide la 5, doar tu tragi ca boul până la 7, cine să mi-i țină? Mă-ta?

2. Afară e o toamnă minunată. Încă. Frunze aurii, asfalt uscat, copiii încă-s sănătoși. O plăcere să-i lași pe afară. PATRU ORE. Sigur. De ce nu. Îi chemi să mănânce și-i trimiți înapoi.
Hai să mai vorbim peste doar 3 săptămâni. Când o să fie totul un conglomerat de muci, tuse, frig și zloată. Și mai lăsați-mă dracului cu mitul scandinavilor. Ba răcesc și ăia într-una, și ba da, îi chinuie și pe ei. M-a sunat recent vară-mea din Copenhaga. Ghici ce zicea „Salut, e cald la voi? Mă grăbesc că mă cac pe mine. Literally. Știi, e sezon de viroze la noi din septembrie până-n mai, și te ia ba cu febră, ba cu mațe, ba cu vomitat, ba cu sinusuri. Acu cred că m-a prins una cu diaree”.

3. Într-o zi foarte frumoasă de vară, doi copii s-au jucat liberi în București până când pe cel mai mic dintre ei l-au mâncat câinii. Spunea un martor al autopsiei că numai tălpile mai erau întregi din el.
În altă zi frumoasă de vară, unui adolescent i-a tăiat gâtul cineva pe stradă. Da, desigur, se poate întâmpla oricui, oricând. Dar se poate întâmpla mai ales cu precădere într-un oraș jegos, arhiplin, sociopat și sălbatic. Ce să vezi, fix într-unul cu copii din ăștia deplânși că-s duși și aduși. Știi, măcar unii sunt aduși într-o bucată.

4. Eu știu tablourile alea idilice cu puștii cu gambe pârlite de soare care zburdă cu orele, inventează jocuri noi, filozofează și leagă prietenii pe viață, pentru că na, probabil am citit cu toții aceleași cărți când eram mici. Dar m-am făcut mare, am făcut copii și am observat că uneori când sunt lăsați de capul lor, preferă să:
1. stea acasă pe vreun ecran
2. se smiorcăie chiar și 8 ore că nu-i lași să stea pe vreun ecran
3. repete continuu „mă plictiseeeesc”, perfect adevărat
4. NI-MIC.

Pe mine m-au lăsat liberă și nu m-au dat la nimic. Nu de libertarieni ce erau, ci din alte treburi. Evident că nu duc copilul târâș doar ca să-mi scot eu pârleala că nu m-au mai lăsat să merg la X activitate când eram mică. Dar pasiunile nu se descoperă stând în cur cu ochii pe pereți. Nici jucându-te de-a adus mașini din Germania cu concetățenii. Există un balans fin între impuls și libertate și astea nu se exclud deloc reciproc.

Alex a învățat să înoate. Nu de la mine, că eu nu știu. Nici de la tac-su. A mers în mici expediții și învață tot soiul de chestii faine la cercetași. Leagă prietenii noi la karate. Mâine îl duc la un atelier de făcut biscuiți. Pentru că eu nu știu, el vrea să știe, și cucoana aia de organizează atelierul ȘTIE. Se roagă de mine să-l las la after cu prietenii lui și refuz tocmai pentru că știu că de la anul o să i se acrească de atâta after - aia e opțiunea realistă a unui om cu viață reală ca mine. Doar pentru că segmentul meu e minuscul nu înseamnă că nu exist. Știu că ne învârtim într-o lume plină de nu-fac-nimiciști sau silver-spoons, care ne contemplă cu nesfârșită candoare de pe margine.

Dar atât timp cât nu oferă soluții ci doar compătimiri, ar face bine să și le bage-n... timpul liber. Ăla de patru ceasuri zilnice petrecute zburdând pe câmpii, cu copii.


Read More

03 August 2018

Să fie totul ca înapoi

M-am încurcat iar astăzi când scriam unei prietene. Am folosit incorect sensul unui cuvânt. Și ca de obicei, pe lângă jena momentului, am avut acea groază gâtuită undeva într-un colț al minții, "Doamne, oare mă apropii..."

Și am rugat-o ca atunci când voi fi dementa și voi mai ști doar cinci cuvinte, dintre care unul va fi căcat, să-și aducă aminte că odată am știut mai multe.

Am dat unfollow unei pagini care tot anunță tot felul de descoperiri, posibilități de diagnostic, noi cauze, noi posibile tratamente. Toate astea mă umplu de disperare. Îmi întăresc certitudinea că salvarea e aproape, dar nu suficient pentru mine.

Desigur, poate nu voi avea. Dar acest poate e atât de palid, biet scut ce nu zăgăzuiește talazurile de gânduri negre.

Mă tot milogesc de neurologi, le scriu, le vorbesc, mă prezint la consult. Mă refuză politicos, cu milă reținută. Mă îndeamnă să mă duc să învăț un dans nou și să mănânc mai mult pește. Îmi spun că nu au cum sa afle câți ani de luciditate mai am. Nici dacă îi mai am. Unul mi-a povestit cu tâlc propria viață, cum ajuns la 90 de ani bolnav, sărac și umilit de confrați. Și cum demența a ajuns ultima lui grijă. Tristă consolare.

Aproape zilnic mă gândesc la mama.
Mă gândesc la ea in momente simple, mă gândeam la ea curățând legumele pentru ciorbă și la dexteritatea pe care o căpătase cu cuțitul ei mic. gândesc că ar fi uimit-o și ar fi încântat-o curățitorul de legume. In asemenea momente îmi vine in minte, când mă gândesc că ar bucura-o unele lucruri, altele ar dezgusta-o, cu altele nu s-ar descurca deloc.

Să fie oare dragostea asta față de trecut perfidul semn care ne unește. Să fie oare trecutul un iubit cu sărut otrăvit, care șoptește "Mai stai cu mine, de data asta stai ceva mai mult, oricum aici ți-e cel mai bine, rămâi cu mine. Ce mai cauți în prezent? Te înșeală, te dezamăgește, iar viitorul te înspăimântă. Rămâi cu mine și va fi totul ca înainte, ah, ce formulare ridicolă, va fi chiar mai bine, va fi totul ca înapoi, înainte nu va mai exista vreodată. Doar înapoi, înapoi, înapoi în timp, înapoi în tine vom merge, va fi totul din ce in ce mai înapoi, înapoi când știai să citești, înapoi când știai cum te cheamă, înapoi când știai cuvinte multe și felurite și le așterneai în așa fel încât să te țină minte alții".

Read More

27 July 2018

Există și grase frumoase, dar eu nu-s una dintre ele

În continuarea episodului precedent, în care povesteam că am îngrășat, țin să precizez și cum m-am îngrășat.

Urât și temeinic m-am îngrășat.

Și deși am în continuare în minte sănătatea, admit fără prea mari grețuri că dacă aveam acele conformații pe care se așează frumos chiar și kilele în plus, probabil nu aveam atâta dârzenie în decizia mea de a scăpa de ele.

Cum spuneam, există și grase frumoase. Pe unele se pun uluitor de avantajos kilogramele. Știu femei care rămân cu aceeași talie, doar fac fund și coapse. Păi să tot pui pe-acolo, mai ales în această epocă Minajicească. E drept că de obicei sunt mai scunde și cu picioare puternice, așa numitul guitar-shape, și cu osatura șoldurilor dispusă pe rotund.



Iar altele se învăluie uniform, și deși practic se tot măresc, măcar rămân armonioase și își mențin linia taliei, etc. Dar de obicei sunt mai înalte ca mine și late în umeri și șolduri.




Ei bine eu nu-s așa. Nici pitică cu curul mare nu-s, nici talie de viespe n-am, nici amazoană cu umeri lați nu-s. Eu dacă mă mai îngraș mult o să fiu practic un păianjen cu burtă. Totul se pune în jurul taliei. Foarte blândul eufemism „apple shaped”. În traducere liberă, you're fucked, missy.


Și aici stă imensa subiectivitate a ochiului uman: de fapt nu numărul de kilograme contează, cât pe unde-s puse.

Când eram teribil de slabă, dacă voiam să mă mai scutească dracului diverse „îngrijorate” de întrebări de genul „dar cum de ești așa slabă?” îmi puneam un sutien cu burete. Băi și nu se mai îngrijora nimeni, deși până la urmă cele două glande mamare nu atârnă cine știe ce. 45 de kile cu țâțe = ooh, ce gagică. 55 de kile fără țâțe = vai, dar emaciată mai ești.





Forma de clepsidră dictează, fără echivoc și imposibil de contestat, cât de favorabilă e percepția altora asupra ta. Ești foarte slabă / foarte grasă dar ai talie definită de șolduri și / sau sâni? Arăți super! Ce sănătoasă! Ce feminină! Ce alură!



Ești slabă / grasă și dreaptă sau în fine, acel combo trist de spate lat și țâțe mici? Poți să ai fix aceleași kilograme, dar vei fi considerată infinit mai slabă / grasă decât colegele mai nimerit înzestrate.
(nu mai pun poze.)

Ce e de făcut?
Păi, sport, mâncat mai sănătos și cum îi zice, embrace your femininity. I would embrace it too, dar încep să n-o mai pot cuprinde. Așa că o să încerc să mai scap de ceva straturi.



Read More

24 July 2018

Acum că m-am îngrășat...

... pot spune că părerea mea despre a fi gras nu s-a schimbat câtuși de puțin.

M-am îngrășat după naștere, deci nici măcar nu pot da vina pe copil. În sarcină am slăbit teribil, apoi am născut. Povara arsurilor și senzațiilor incomode de prea plin a dispărut brusc. Și m-am pus pe mâncat. Cu lopata. Nu, la mine nu e de la „glandă”, nu semăn cu cutărică din neam, nu a mascat vreo depresie, nu a învăluit vreun impuls freudian. Nu, mămyk, eu m-am îngrășat băgând în mine ca vaca. Cu tigaia. Cu polonicul. At least I got the (puffy) guts to say it.

N-aș putea spune că m-am trezit grasă peste noapte. Lingură cu lingură, am construit acest imperiu de cute și pernuțe tremuricioase. Primele luni îmi era foame într-una; apoi nu mi-a mai fost, dar am descoperit că-mi place teribil de mult să mănânc ce gătesc, și că gătesc într-una. Paste, checuri, ciorbe, borșuri cu carne, fripturi la tavă, tot ce-mi pohtește inimoara. Și pohtesc, că-s fomistă ca o supraviețuitoare de gulaș. Gulag, pardon.

Și inițial m-am bucurat să-mi recapăt curul, apoi m-am încruntat văzând că și-a adus ca parteneră de bal și o burtă. Mereu m-au deranjat picioarele mele cam subțiri, așa că m-am bucurat de copanele mai pline, până să văd că-s pline și de celulită. Deunăzi am realizat că am făcut șunci pe spate. Aveam un spate prelung, fin. Acu am spată, nu spate.

Așa, și acu că am ajuns cum am ajuns (de la 36 pe la un 38-40, de la 50 la 65-67? kg), is there more of me to love?

Not really, nope.

De fapt mă simt nu numai dizgrațioasă cât nesănătoasă. Nu mi se pare că pocnesc de sănătate. Poate pocnesc de altele, dacă o mai țin mult așa, dar sigur nu de sănătoasă ce sunt. Și de fapt asta ar trebui să fie principalul lucru care să te mâne în demersul spre o greutate corectă: sunt sănătos? Nu sunt pe trend, sunt pe val, a scris Cosmo un tutorial despre mine, big girls you are beautiful, lasă că mă iubește oricum, nope. Sunt sănătoasă? E sănătos ce-mi iese la analize? E sănătos să am pulsul, tensiunea, colesterolul ăsta? E sănătos să am glicemia asta? Dacă sunt sănătoasă, atunci go for it, dă-i înainte, fii fericită și fă-te ce / cât vrei tu. Dar eu de exemplu pornesc de la ideea că mă simt aproape bolnavă acum. Mă simt greoaie, opacă, lipsită de vlagă. Și sunt sigură că dacă repet analizele uzuale, îmi vor confirma că n-am luat-o pe un drum ok.

Fix burta mă îngrijorează, acest lighenaș de cocă pe care am ajuns să-l țin în brațe. În afara faptului că nu-ți stau bine majoritatea țoalelor fancy, pt că da, n-au fost croite pt popice, asemenea burtă e semnul unor pericole mult mai mari decât mai știu eu, să râdă niște slabe rele de tine.

Grăsimea abdominală e deseori însoțită și de grăsime viscerală. Ești gras și pe dinăuntru. Pe colon, pancreas, intestine. Există o legătură clară (acum) între grăsimea abdominală și cancerul de esofag, colon, pancreas. Grăsimea viscerală crează toxine - toxine reale, nu alea pe care se laudă un rahat de detox smoothie că ți le epurează - care schimbă felul în care se descurcă organismul tău cu insulina. Faci diabet.

Și nu, nici vizual nu mă încânt prea rău. Mă știu de dinainte și mă plăceam înainte, nu acum. Nu mă simt nicicum mai femeie acum că mă trezesc că îmi pocnesc în cur niște pantaloni pe care mă încăpățânez să-i trag pe mine, pentru că „încă îmi vin”. Nici când merg pe stradă și transpir de 5 ori mai rău sau mi se freacă coapsele între ele. I actually miss my thigh gap. Nici nu realizasem cât de inconfortabil e să NU îl ai. Nici când îmi ies ochii urcând etajele până acasă. Nici când stau pe spate și mă salută burta, această piftie tremuricioasă din centrul ființei mele, absolut imposibil de negat sau de ascuns sau de ignorat. Nici când încep să fac cute pe spinare ca un shar-pei.

În fine, deci acu că-s grasă, ce e de făcut? Noi, femeile avem acest dar bizar pe care nu cred că l-am cerut și care nu știu exact dacă folosește cuiva, de a complica lucrurile inventând o mie de reguli și regulișoare inutile. Unele dintre ele le convertim în diete, care mai de care mai complicate, cu ritmicități și excluziuni care aduc mai degrabă a ritual de admitere într-un trib. În fine. Eu am să mă iau după doi domni, dintre care unul e soțul meu. Celălalt e un bun amic. Soțul meu a slăbit mult. Și amicul. Ghici ce mi-au zis că au făcut? Amândoi au zis același lucru:

„Păi n-am mai mâncat ca spartul.”

Pam-pam. The secrets of the universe uncover.

Fix asta voi încerca și eu. Fingers crossed. Pe burtă.



Read More

19 June 2018

Introspect, retrospect

De câteva zile îmi port și-mi disec durerea și mi-o revărs prin toate colțurile. Nu credeam că va durea așa. Nici gândul că bunica totuși și-a rugat moartea să vină ca o izbăvire de chin nu mă oprește. Desigur, nu pot să-mi doresc să i se fi prelungit chinul ultimelor zile; deși tocmai mă pregăteam să vin s-o văd când m-au anunțat că s-a prăpădit. Dar ah, acest binecunoscut val de poate, dacă, păcat că nu, mă copleșește. Poate dacă stăteam mai mult. Dacă veneam mai des. Dacă insistam și eu mai din timp. Dar cât timp? Cât timp să ceri când deja au trecut 92 de ani din timpul tău.

Cred că mă jelesc și pe mine. O etapă s-a încheiat pe veci pentru mine. Nu mai sunt nepoata nimănui.
Desigur, nu toți bunicii sunt așa, dar acei bunici care sunt cu adevărat bunici aruncă un văl de aur peste toate greșelile și neajunsurile nepoților. Poate pe cât de fermi și de critici au fost cu copiii, pe atât de iertători și de neînduplecat îndrăgostiți sunt de nepoți. De-a lungul vieții m-au tot apreciat oameni; îndrăznesc să cred că uneori nu degeaba. Dar nimeni nu m-a privit așa ca bunicile mele; această adorație atoate iertătoare în care mă simțeam scăldată de câte ori îmi luau o mână în mâinile lor noduroase și zbârcite.

Am avut un an, cinci ani, șapte, șaptesprezece, treizeci și șase în casa bunicii; dar cum bordeiul rămânea neschimbat și lumina din ochii bunicii la fel de caldă, parcă intram acolo și timpul se oprea în loc, ba mai mult, se reîntorcea în matca lui de aur și lapte. Reveneam în bordei an de an, jigărită, cu inima frântă de dezamăgiri sau uscată de nedreptăți, ostenită de pe drum, și bunica era acolo, bordeiul era acolo, blidele erau acolo, totul era acolo binevenindu-mă înapoi într-un timp și loc în care totul avea să fie bine și în care anii ce mi se așterneau în față erau nemăsurați.

Și-am ascultat-o cu un nod în gât pe mătușă-mea cu planurile ei de modernizare, cum zice ea, văruit, termopane peste tot, am văzut toate lucrurile bunicii așezate și orânduite cum era de altfel de așteptat, în bune, nu prea bune, de pomană, de aruncat, de păstrat, și deși știu că așa trebuie și așa se cuvine, s-a sfărâmat inima în mine. Am rămas cât am putut de mult, am inspirat cât am putut de mult, încercând să rețin în mine amprenta asta olfactivă a segmentului de viață de care nu mă îndur să mă despart; căci o casă e mai mult decât suma lucrurilor sale, e o entitate vie, o ființă care șoptește din foșnete de perini și scârțâituri de podea, care are parfumul său, alcătuit din sute și sute de amintiri și lucruri, scrisori, vopseaua de pe grinzi, revistele, lâna din plăpumi și scoarțe, potecarele, farfuriile, vatra, rola, clanța, salteaua, pătura, tot, tot, totul se înlănțuie și încheagă într-o ființă vie, pulsatilă, reală. O ființă care a avut-o pe bunica drept inimă.

Mi-e greu, mi-e tare greu, știu că așa trebuie și așa-i firesc și nu mă ajută cu nimic să știu firescul, firescul e urât și lipsit de inimă și de bunica mea.
Read More

Facebook

Popular Posts

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (10) adoptie (2) AION (2) ajutor (10) alaptare (3) alimentatie (11) amintiri (17) animale (4) anotimpuri (4) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (6) Cai (1) caini (16) capot (1) carti (3) carti pentru copii (3) cărți traduse (4) coada-coada (1) concediu (6) concurs (3) condus (2) copii (71) coruptie (5) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (15) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (7) film (7) filme (2) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (3) gaming (3) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) Ioana Neagu (1) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (14) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) Mihai Ciobanu (1) music (18) nutritie (2) oameni (69) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) pisici (1) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (11) religie (6) ring-sling (2) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scoala (1) școală (2) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) Spectra 9+ (1) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (6) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (82) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (8) wow (1) WTF (28) www.davidkinsella.com (1)