01 November 2018

De ce ți-e dor să mănânci?



De ce vă este cel mai și cel mai dor din copilărie, dintre chestiile de mâncare?

Mie mi-e dor asa:

- de pâinea prăjită la jar (n-am jar, am toaster, asta e). Se înfigea în țepușă și se rotea, cam cum fac americanii cu marshmallows, până era aurie și frumoasă. Și nu-i la fel la toaster, of, Doamne.

- de mâncarea lui mamaie cu gutui si un sos mătăsos, care nu mi-a ieșit nicicum la fel, oricâte rețete am încercat

- de brânza olteneasca, pe care am cautat-o cu disperare în București fără sa o găsesc- era cremoasa, și se vindea în putini cu zer. Trecea unul zbierând că vinde brânză, ieșeai în poartă, scotea un cântar și un cuțit și îți tăia o felie mare, untoasă, albă. Era fabuloasă. Bătea la cur orice feta.

- De păsatul mamaie-mii, adică o mămăligă moale (dar fiartă), înnobilată cu o lingură de untură

- de vărzarele bunicii. 92 de ani a trăit și 92x92x92 de șanse am avut să stau să învăț de la ea cum se fac, și uite că n-am învățat. Aluatul era ușor crocant și frăgezit de ulei, fără să fie slinos. Combinația între acreala verzei, îmblânzită de un pic de zahăr (da, știu, evil, am menționat partea cu A TRĂIT 92 DE ANI?) și repezită de pișcăciunea piperului era fabuloasă.

- de fapt de încântarea, cred, cu care rodeam orice, fără să împart și să disec totul în carbs, monosaturate, sugar, cancerigene, chestii care îngrașă, chestii care balonează, chestii de la care dor dinții și tot așa. Schija aia de trupușor digera tot și rodea tot cu încântarea unui episcop uitat în pivniță. Pofta aceea dublată de veselie și curiozitate n-am mai regăsit-o vreodată; am fost de atunci flămândă, pofticioasă, sătulă, scârbită, plictisită de mâncare, dar n-am mai avut acea scânteie de optimism culinar de atunci.

Of. Doamne.
Când vine fiu-meu musai să-i fac cheesecake și toate clătitele pe care le vrea.
Read More

17 October 2018

Sărmanii copii?

Sunt după o noapte cam de nesomn și mi-am agățat privirea, să n-adorm de-a binelea, de un articol.

Care deplânge soarta copiilor din marile aglomerații urbane, cum se duc ei între școală, after school, cluburi, într-un ping pong al vicisitudinilor orgoliilor părintești. Și că un copil între 6 și 12 ani ar trebui să aibă 4 ore zilnic de joacă pe afară, liberă.

De acord, în anumite contexte.

Înainte sa deplângem atât de teatral situația, ar trebui privită realist.
Care-s motivele principale pentru care se optează pt after? Nu cumva lipsa alternativelor? Cine sa supravegheze acești copii intre 6 si 12 ani, pe care îți e interzis prin lege sa-i lași singuri? Sa ne lăsăm de munca și noi ăștia câțiva fraieri care încă mai contribuim la un buget din ce in ce mai generos cu oricine, dar nu cu noi? Eu până la anul încă mai sunt acasă, dar de la anul revin la muncă. Mai las copilul pe afară? În timp ce eu sunt în celălalt colț al orașului până seara? Dar nici plantele nu le las afară atât.

In Bucuresti exista cartiere in care poti lasa în relativă siguranță copilul pe afară - am norocul să locuiesc intr-unul. Dar sunt adevarate oaze de siguranta intr-o cacofonie violenta de masini, oameni adulti furiosi si alți copii nici ăia în toate mințile întotdeauna.

1. Ok, zi-i asta lui Popescu, care stă în Dristor la un bloc cu 8 etaje și 5 scări. Pleacă Popescu la 8 la muncă, vine Popescu la 7 acasă. De plecat pleacă de la birou, cu ceva baftă, pe la 6, dar vai, teleportarea e încă un vis frumos, iar fluidizarea traficului rămâne o simplă gogoriță electorală. Deci Popescu ajunge la un optimist 7, dacă nu cumva se și oprește să cumpere ceva de mâncare - căci da, Popeștii, acești plebei, nu se hrănesc prin fotosinteză. Desigur, ne vom scandaliza - ah, dar rolul școlii nu e să ne țină copiii! Ei bine, rolul ăsta a rămas vacant pentru aceia dintre noi care am avut tupeul de a pleca de acasă și neobrăzarea de a munci. Într-o lume în care totul se închide la 5, doar tu tragi ca boul până la 7, cine să mi-i țină? Mă-ta?

2. Afară e o toamnă minunată. Încă. Frunze aurii, asfalt uscat, copiii încă-s sănătoși. O plăcere să-i lași pe afară. PATRU ORE. Sigur. De ce nu. Îi chemi să mănânce și-i trimiți înapoi.
Hai să mai vorbim peste doar 3 săptămâni. Când o să fie totul un conglomerat de muci, tuse, frig și zloată. Și mai lăsați-mă dracului cu mitul scandinavilor. Ba răcesc și ăia într-una, și ba da, îi chinuie și pe ei. M-a sunat recent vară-mea din Copenhaga. Ghici ce zicea „Salut, e cald la voi? Mă grăbesc că mă cac pe mine. Literally. Știi, e sezon de viroze la noi din septembrie până-n mai, și te ia ba cu febră, ba cu mațe, ba cu vomitat, ba cu sinusuri. Acu cred că m-a prins una cu diaree”.

3. Într-o zi foarte frumoasă de vară, doi copii s-au jucat liberi în București până când pe cel mai mic dintre ei l-au mâncat câinii. Spunea un martor al autopsiei că numai tălpile mai erau întregi din el.
În altă zi frumoasă de vară, unui adolescent i-a tăiat gâtul cineva pe stradă. Da, desigur, se poate întâmpla oricui, oricând. Dar se poate întâmpla mai ales cu precădere într-un oraș jegos, arhiplin, sociopat și sălbatic. Ce să vezi, fix într-unul cu copii din ăștia deplânși că-s duși și aduși. Știi, măcar unii sunt aduși într-o bucată.

4. Eu știu tablourile alea idilice cu puștii cu gambe pârlite de soare care zburdă cu orele, inventează jocuri noi, filozofează și leagă prietenii pe viață, pentru că na, probabil am citit cu toții aceleași cărți când eram mici. Dar m-am făcut mare, am făcut copii și am observat că uneori când sunt lăsați de capul lor, preferă să:
1. stea acasă pe vreun ecran
2. se smiorcăie chiar și 8 ore că nu-i lași să stea pe vreun ecran
3. repete continuu „mă plictiseeeesc”, perfect adevărat
4. NI-MIC.

Pe mine m-au lăsat liberă și nu m-au dat la nimic. Nu de libertarieni ce erau, ci din alte treburi. Evident că nu duc copilul târâș doar ca să-mi scot eu pârleala că nu m-au mai lăsat să merg la X activitate când eram mică. Dar pasiunile nu se descoperă stând în cur cu ochii pe pereți. Nici jucându-te de-a adus mașini din Germania cu concetățenii. Există un balans fin între impuls și libertate și astea nu se exclud deloc reciproc.

Alex a învățat să înoate. Nu de la mine, că eu nu știu. Nici de la tac-su. A mers în mici expediții și învață tot soiul de chestii faine la cercetași. Leagă prietenii noi la karate. Mâine îl duc la un atelier de făcut biscuiți. Pentru că eu nu știu, el vrea să știe, și cucoana aia de organizează atelierul ȘTIE. Se roagă de mine să-l las la after cu prietenii lui și refuz tocmai pentru că știu că de la anul o să i se acrească de atâta after - aia e opțiunea realistă a unui om cu viață reală ca mine. Doar pentru că segmentul meu e minuscul nu înseamnă că nu exist. Știu că ne învârtim într-o lume plină de nu-fac-nimiciști sau silver-spoons, care ne contemplă cu nesfârșită candoare de pe margine.

Dar atât timp cât nu oferă soluții ci doar compătimiri, ar face bine să și le bage-n... timpul liber. Ăla de patru ceasuri zilnice petrecute zburdând pe câmpii, cu copii.


Read More

03 August 2018

Să fie totul ca înapoi

M-am încurcat iar astăzi când scriam unei prietene. Am folosit incorect sensul unui cuvânt. Și ca de obicei, pe lângă jena momentului, am avut acea groază gâtuită undeva într-un colț al minții, "Doamne, oare mă apropii..."

Și am rugat-o ca atunci când voi fi dementa și voi mai ști doar cinci cuvinte, dintre care unul va fi căcat, să-și aducă aminte că odată am știut mai multe.

Am dat unfollow unei pagini care tot anunță tot felul de descoperiri, posibilități de diagnostic, noi cauze, noi posibile tratamente. Toate astea mă umplu de disperare. Îmi întăresc certitudinea că salvarea e aproape, dar nu suficient pentru mine.

Desigur, poate nu voi avea. Dar acest poate e atât de palid, biet scut ce nu zăgăzuiește talazurile de gânduri negre.

Mă tot milogesc de neurologi, le scriu, le vorbesc, mă prezint la consult. Mă refuză politicos, cu milă reținută. Mă îndeamnă să mă duc să învăț un dans nou și să mănânc mai mult pește. Îmi spun că nu au cum sa afle câți ani de luciditate mai am. Nici dacă îi mai am. Unul mi-a povestit cu tâlc propria viață, cum ajuns la 90 de ani bolnav, sărac și umilit de confrați. Și cum demența a ajuns ultima lui grijă. Tristă consolare.

Aproape zilnic mă gândesc la mama.
Mă gândesc la ea in momente simple, mă gândeam la ea curățând legumele pentru ciorbă și la dexteritatea pe care o căpătase cu cuțitul ei mic. gândesc că ar fi uimit-o și ar fi încântat-o curățitorul de legume. In asemenea momente îmi vine in minte, când mă gândesc că ar bucura-o unele lucruri, altele ar dezgusta-o, cu altele nu s-ar descurca deloc.

Să fie oare dragostea asta față de trecut perfidul semn care ne unește. Să fie oare trecutul un iubit cu sărut otrăvit, care șoptește "Mai stai cu mine, de data asta stai ceva mai mult, oricum aici ți-e cel mai bine, rămâi cu mine. Ce mai cauți în prezent? Te înșeală, te dezamăgește, iar viitorul te înspăimântă. Rămâi cu mine și va fi totul ca înainte, ah, ce formulare ridicolă, va fi chiar mai bine, va fi totul ca înapoi, înainte nu va mai exista vreodată. Doar înapoi, înapoi, înapoi în timp, înapoi în tine vom merge, va fi totul din ce in ce mai înapoi, înapoi când știai să citești, înapoi când știai cum te cheamă, înapoi când știai cuvinte multe și felurite și le așterneai în așa fel încât să te țină minte alții".

Read More

27 July 2018

Există și grase frumoase, dar eu nu-s una dintre ele

În continuarea episodului precedent, în care povesteam că am îngrășat, țin să precizez și cum m-am îngrășat.

Urât și temeinic m-am îngrășat.

Și deși am în continuare în minte sănătatea, admit fără prea mari grețuri că dacă aveam acele conformații pe care se așează frumos chiar și kilele în plus, probabil nu aveam atâta dârzenie în decizia mea de a scăpa de ele.

Cum spuneam, există și grase frumoase. Pe unele se pun uluitor de avantajos kilogramele. Știu femei care rămân cu aceeași talie, doar fac fund și coapse. Păi să tot pui pe-acolo, mai ales în această epocă Minajicească. E drept că de obicei sunt mai scunde și cu picioare puternice, așa numitul guitar-shape, și cu osatura șoldurilor dispusă pe rotund.



Iar altele se învăluie uniform, și deși practic se tot măresc, măcar rămân armonioase și își mențin linia taliei, etc. Dar de obicei sunt mai înalte ca mine și late în umeri și șolduri.




Ei bine eu nu-s așa. Nici pitică cu curul mare nu-s, nici talie de viespe n-am, nici amazoană cu umeri lați nu-s. Eu dacă mă mai îngraș mult o să fiu practic un păianjen cu burtă. Totul se pune în jurul taliei. Foarte blândul eufemism „apple shaped”. În traducere liberă, you're fucked, missy.


Și aici stă imensa subiectivitate a ochiului uman: de fapt nu numărul de kilograme contează, cât pe unde-s puse.

Când eram teribil de slabă, dacă voiam să mă mai scutească dracului diverse „îngrijorate” de întrebări de genul „dar cum de ești așa slabă?” îmi puneam un sutien cu burete. Băi și nu se mai îngrijora nimeni, deși până la urmă cele două glande mamare nu atârnă cine știe ce. 45 de kile cu țâțe = ooh, ce gagică. 55 de kile fără țâțe = vai, dar emaciată mai ești.





Forma de clepsidră dictează, fără echivoc și imposibil de contestat, cât de favorabilă e percepția altora asupra ta. Ești foarte slabă / foarte grasă dar ai talie definită de șolduri și / sau sâni? Arăți super! Ce sănătoasă! Ce feminină! Ce alură!



Ești slabă / grasă și dreaptă sau în fine, acel combo trist de spate lat și țâțe mici? Poți să ai fix aceleași kilograme, dar vei fi considerată infinit mai slabă / grasă decât colegele mai nimerit înzestrate.
(nu mai pun poze.)

Ce e de făcut?
Păi, sport, mâncat mai sănătos și cum îi zice, embrace your femininity. I would embrace it too, dar încep să n-o mai pot cuprinde. Așa că o să încerc să mai scap de ceva straturi.



Read More

24 July 2018

Acum că m-am îngrășat...

... pot spune că părerea mea despre a fi gras nu s-a schimbat câtuși de puțin.

M-am îngrășat după naștere, deci nici măcar nu pot da vina pe copil. În sarcină am slăbit teribil, apoi am născut. Povara arsurilor și senzațiilor incomode de prea plin a dispărut brusc. Și m-am pus pe mâncat. Cu lopata. Nu, la mine nu e de la „glandă”, nu semăn cu cutărică din neam, nu a mascat vreo depresie, nu a învăluit vreun impuls freudian. Nu, mămyk, eu m-am îngrășat băgând în mine ca vaca. Cu tigaia. Cu polonicul. At least I got the (puffy) guts to say it.

N-aș putea spune că m-am trezit grasă peste noapte. Lingură cu lingură, am construit acest imperiu de cute și pernuțe tremuricioase. Primele luni îmi era foame într-una; apoi nu mi-a mai fost, dar am descoperit că-mi place teribil de mult să mănânc ce gătesc, și că gătesc într-una. Paste, checuri, ciorbe, borșuri cu carne, fripturi la tavă, tot ce-mi pohtește inimoara. Și pohtesc, că-s fomistă ca o supraviețuitoare de gulaș. Gulag, pardon.

Și inițial m-am bucurat să-mi recapăt curul, apoi m-am încruntat văzând că și-a adus ca parteneră de bal și o burtă. Mereu m-au deranjat picioarele mele cam subțiri, așa că m-am bucurat de copanele mai pline, până să văd că-s pline și de celulită. Deunăzi am realizat că am făcut șunci pe spate. Aveam un spate prelung, fin. Acu am spată, nu spate.

Așa, și acu că am ajuns cum am ajuns (de la 36 pe la un 38-40, de la 50 la 65-67? kg), is there more of me to love?

Not really, nope.

De fapt mă simt nu numai dizgrațioasă cât nesănătoasă. Nu mi se pare că pocnesc de sănătate. Poate pocnesc de altele, dacă o mai țin mult așa, dar sigur nu de sănătoasă ce sunt. Și de fapt asta ar trebui să fie principalul lucru care să te mâne în demersul spre o greutate corectă: sunt sănătos? Nu sunt pe trend, sunt pe val, a scris Cosmo un tutorial despre mine, big girls you are beautiful, lasă că mă iubește oricum, nope. Sunt sănătoasă? E sănătos ce-mi iese la analize? E sănătos să am pulsul, tensiunea, colesterolul ăsta? E sănătos să am glicemia asta? Dacă sunt sănătoasă, atunci go for it, dă-i înainte, fii fericită și fă-te ce / cât vrei tu. Dar eu de exemplu pornesc de la ideea că mă simt aproape bolnavă acum. Mă simt greoaie, opacă, lipsită de vlagă. Și sunt sigură că dacă repet analizele uzuale, îmi vor confirma că n-am luat-o pe un drum ok.

Fix burta mă îngrijorează, acest lighenaș de cocă pe care am ajuns să-l țin în brațe. În afara faptului că nu-ți stau bine majoritatea țoalelor fancy, pt că da, n-au fost croite pt popice, asemenea burtă e semnul unor pericole mult mai mari decât mai știu eu, să râdă niște slabe rele de tine.

Grăsimea abdominală e deseori însoțită și de grăsime viscerală. Ești gras și pe dinăuntru. Pe colon, pancreas, intestine. Există o legătură clară (acum) între grăsimea abdominală și cancerul de esofag, colon, pancreas. Grăsimea viscerală crează toxine - toxine reale, nu alea pe care se laudă un rahat de detox smoothie că ți le epurează - care schimbă felul în care se descurcă organismul tău cu insulina. Faci diabet.

Și nu, nici vizual nu mă încânt prea rău. Mă știu de dinainte și mă plăceam înainte, nu acum. Nu mă simt nicicum mai femeie acum că mă trezesc că îmi pocnesc în cur niște pantaloni pe care mă încăpățânez să-i trag pe mine, pentru că „încă îmi vin”. Nici când merg pe stradă și transpir de 5 ori mai rău sau mi se freacă coapsele între ele. I actually miss my thigh gap. Nici nu realizasem cât de inconfortabil e să NU îl ai. Nici când îmi ies ochii urcând etajele până acasă. Nici când stau pe spate și mă salută burta, această piftie tremuricioasă din centrul ființei mele, absolut imposibil de negat sau de ascuns sau de ignorat. Nici când încep să fac cute pe spinare ca un shar-pei.

În fine, deci acu că-s grasă, ce e de făcut? Noi, femeile avem acest dar bizar pe care nu cred că l-am cerut și care nu știu exact dacă folosește cuiva, de a complica lucrurile inventând o mie de reguli și regulișoare inutile. Unele dintre ele le convertim în diete, care mai de care mai complicate, cu ritmicități și excluziuni care aduc mai degrabă a ritual de admitere într-un trib. În fine. Eu am să mă iau după doi domni, dintre care unul e soțul meu. Celălalt e un bun amic. Soțul meu a slăbit mult. Și amicul. Ghici ce mi-au zis că au făcut? Amândoi au zis același lucru:

„Păi n-am mai mâncat ca spartul.”

Pam-pam. The secrets of the universe uncover.

Fix asta voi încerca și eu. Fingers crossed. Pe burtă.



Read More

19 June 2018

Introspect, retrospect

De câteva zile îmi port și-mi disec durerea și mi-o revărs prin toate colțurile. Nu credeam că va durea așa. Nici gândul că bunica totuși și-a rugat moartea să vină ca o izbăvire de chin nu mă oprește. Desigur, nu pot să-mi doresc să i se fi prelungit chinul ultimelor zile; deși tocmai mă pregăteam să vin s-o văd când m-au anunțat că s-a prăpădit. Dar ah, acest binecunoscut val de poate, dacă, păcat că nu, mă copleșește. Poate dacă stăteam mai mult. Dacă veneam mai des. Dacă insistam și eu mai din timp. Dar cât timp? Cât timp să ceri când deja au trecut 92 de ani din timpul tău.

Cred că mă jelesc și pe mine. O etapă s-a încheiat pe veci pentru mine. Nu mai sunt nepoata nimănui.
Desigur, nu toți bunicii sunt așa, dar acei bunici care sunt cu adevărat bunici aruncă un văl de aur peste toate greșelile și neajunsurile nepoților. Poate pe cât de fermi și de critici au fost cu copiii, pe atât de iertători și de neînduplecat îndrăgostiți sunt de nepoți. De-a lungul vieții m-au tot apreciat oameni; îndrăznesc să cred că uneori nu degeaba. Dar nimeni nu m-a privit așa ca bunicile mele; această adorație atoate iertătoare în care mă simțeam scăldată de câte ori îmi luau o mână în mâinile lor noduroase și zbârcite.

Am avut un an, cinci ani, șapte, șaptesprezece, treizeci și șase în casa bunicii; dar cum bordeiul rămânea neschimbat și lumina din ochii bunicii la fel de caldă, parcă intram acolo și timpul se oprea în loc, ba mai mult, se reîntorcea în matca lui de aur și lapte. Reveneam în bordei an de an, jigărită, cu inima frântă de dezamăgiri sau uscată de nedreptăți, ostenită de pe drum, și bunica era acolo, bordeiul era acolo, blidele erau acolo, totul era acolo binevenindu-mă înapoi într-un timp și loc în care totul avea să fie bine și în care anii ce mi se așterneau în față erau nemăsurați.

Și-am ascultat-o cu un nod în gât pe mătușă-mea cu planurile ei de modernizare, cum zice ea, văruit, termopane peste tot, am văzut toate lucrurile bunicii așezate și orânduite cum era de altfel de așteptat, în bune, nu prea bune, de pomană, de aruncat, de păstrat, și deși știu că așa trebuie și așa se cuvine, s-a sfărâmat inima în mine. Am rămas cât am putut de mult, am inspirat cât am putut de mult, încercând să rețin în mine amprenta asta olfactivă a segmentului de viață de care nu mă îndur să mă despart; căci o casă e mai mult decât suma lucrurilor sale, e o entitate vie, o ființă care șoptește din foșnete de perini și scârțâituri de podea, care are parfumul său, alcătuit din sute și sute de amintiri și lucruri, scrisori, vopseaua de pe grinzi, revistele, lâna din plăpumi și scoarțe, potecarele, farfuriile, vatra, rola, clanța, salteaua, pătura, tot, tot, totul se înlănțuie și încheagă într-o ființă vie, pulsatilă, reală. O ființă care a avut-o pe bunica drept inimă.

Mi-e greu, mi-e tare greu, știu că așa trebuie și așa-i firesc și nu mă ajută cu nimic să știu firescul, firescul e urât și lipsit de inimă și de bunica mea.
Read More

17 June 2018

Bunica mea dragă

În seara asta bunica mea e singură în mormânt. După atâția zeci de ani, patul din bordei nu-i va mai ține trupul ostenit. După aproape 93 de ani, dimineața nu-i va mai mângâia ochii.
Dar nici durerile nu o vor mai chinui. O lună și jumătate de chin nemăsurat, și înainte de asta luni și luni de zile în care a tras de sine și și-a îndurat mantia grea a bătrâneții.
Până în ultima sa lună s-a ținut de treburile sale. Și-a dereticat la găini, și-a mai gătit, a ieșit pe prispă, s-a uitat spre poartă ori de câte ori se auzea cineva venind. Și-a urmărit telenovela la televizor. Și-a certat și sfătuit copiii. Și-a mângâiat nepoții și strănepoții.
Mi-am luat zestrea de la ea. Mi-am ales câteva potecare, un covor de lână, două prosoape brodate. Am să le îngrijesc. Îmi amintesc când intram în camera cu războiul de țesut și lucra la ele. Când mi-a zis că le face să le am după moartea ei. Și ce veșnicie mi s-a părut că se așterne înainte. Și iată că acum trei zile, veșnicia s-a terminat.
Începe alta. O veșnicie de zile în care nu mă va mai întâmpina nimeni cu lumină în ochi și glas când voi trece pragul bordeiului.
Da ci faci, bunică? Tu ești frumoasă, bunică, ești dişteaptă tari. Ai ci mânca, acolo printre străini? Ci să-ți dau eu ție bun?
Mai stai cu mini. Nu vrei să dormi aici? N-ai loc? Încăpem.
Dragă ți-a fost viața, bunică, și amar te-ai despărțit de ea.
Cât m-ai iubit tu, si ce lumină ai aruncat asupra mea, nimeni n-ar mai putea. Dar când intram în bordei și te întorceai să mă vezi, deveneam cea mai frumoasă nepoată din lume.
Am intrat și în seara asta, bunică, fata matale ți s-a cuibărit în pat. Peste tot e încă urma ta, lucrurile tale așezate să le ai la îndemână. Cât te-ai chinuit, cât te-am iubit, greu ai plecat și greu îmi vine să cred. S-au dus cu tine sute de lucruri și gânduri chibzuite și fapte bine așezate. Nimeni n-o să mai știe să le facă așa.
Ultima ta strănepoată aduce un pic cu matale. Mai mult cu tata. Dar si cu matale un pic, la ochi, la zâmbet. Și la supărare. Zilele astea i-am sorbit mai mult ca de obicei zâmbetul din ochi.
Of, bunică, of. Nicicând nu mi-am dorit mai mult ca eu să mă înșel în necredința mea, iar tu nu. Tu să te duci și să ne poți vedea de undeva și să chicoteşti văzându-ne cât suntem de natângi.
Nu te mai doare, bunică, nu te mai doare nimic.
Read More

14 June 2018

Ziua în care am devenit elită



[Circulă pe net un articol conform căruia am ajuns elite. Îmi cer scuze că-mi dau copy paste la două comentarii lăsate anterior pe FB. Căldură mare, timp puțin și incapacitate de a repeta exact ceva.]

Când am ajuns să fim elită pentru că avem apă caldă și canalizare, atunci știi că ne-am dus de tot la vale.


O mare cantitate de energie pe care am putea-o folosi sa motivam pe indecisii de langa noi sa voteze data viitoare e folosita in acest autodafe ipocrit, acest emis de sentințe în piața bulii - ah, elitele de voi nu va ganditi la sarmanii de ei.
Pentru ca e formulat din punctul fals de vedere al și-mai-cu-moțului care, iată-l cât de sus s-a cocoțat încât poate arunca priviri de compasiune, empatie și tristețe asupra tuturor, și PSD, și #rezist, și tot, nimic nu scapă preamilei sale. Ca al autorului acestui articol.


Bine că ești tu luceafăr, ce să zic.


Noi, ăștia de aici, de oricare parte a gardului am fi, mai bine ne-am petici găurile din el.
Nu știu de unde această impresie că suntem globuri de lumină plutind deasupra unei mizerii dostoievskiene. De triști și naivi și lipsiți de noroc care ne privesc cu tristețe, iar noi cu răceală.


 Realitatea e că suntem la fel de porcăiți și noi de ei. Nu vă mai puneți cenușă în cap de parcă am fi mai știu eu ce necruțători care târăsc de poalele mantiei orfanii lumii. Serios. Eu provin din polul sărăciei din țara asta :) am ajuns aici în ciuda, nu cu ajutorul provenienței mele. Pe parcurs am fost sfătuită să:
- intru într-o organizație de tineret pentru că așa se reușește în viață
- mă duc cu sărumâna la niște diverși domni (probabil nu numai mâna, în fine) ca să primesc un post de căcat, pt care nu eram calificată, fără perspective, dar sigur și la buget (sigur o laie, doar până când nepoata lui dom primar termina facultatea maybe)
- continui cu sărumâna, sărucuru, etc, votez, până mor
- actually, când m-am măritat din dragoste cu un tip de-o vârstă cu mine și cam falit pe atunci, m s-a spus cu mare dezamăgire „eu te vedeam la brațul unui Cataramă, ceva”.

când învățam pentru facultate, în timp ce lucram, am fost întrebată cu uluire ce îmi trebuie prostiile astea. ce, nu e bine aici, la obor, la vândut lămpi? patroana e bună, nu face carte de muncă, dar uite, ne mai dă pizza.

de curând am aflat că-s membră a unui stat paralel, a unor organizații oculte, că de fapt nu muncesc ci stau în cur și țăcăn din taste, ceea ce nu se compară cu rânit rahat la porci, prin urmare ar trebui să fiu eu plătită mai prost, cel cu porcii mai bine. Because căcat > keyboard.

Discutam cu o fată de 17 ani, sora unuia de la fiu-meu de la școală. se lăsase de școală după 8 clase și era f supărată pe nenorociții care voiau să bage lege să iei permisul doar dacă ai zece. abia aștepta drept de vot să le dea la cap. am întrebat dacă vrea să se angajeze, poate i-ar trebui, mi-a răspuns cu seninătate absolută că nu vrea să muncească niciodată, dăcât copii, și pentru ăia iei ajutor.

Ce vreau eu să spun prin această suită de exemple personale e că uneori ne mai și autolimităm și că această rață cu oh, vai, noi elitele, măcăne foarte tare și ar trebui lăsată jos.


În completare, aș vrea să vă rog să nu vă lăsați duși la vale de dulcea apă a acestui danț acuzare-iertare. Odată am discutat cu Diaconu despre una, despre alta, și mi-a spus că oamenii uneori greșesc din voluptatea de a fi iertați. Și da, e atât de comodă această mică , minusculă ecuație fără necunoscute, e atât de ușor de repetat această scandare

- Suntem răi!
- Foarte răi!

- Am ignorat! N-am băgat în seamă! Din vina noastră!
- A noastră!

- Dar vom fi mai buni! Îi vom face și pe ei să fie mai buni!
- Mai buni!  [așa, fără nici o substanță, mai buni și atât]

- Vom fi mai empatici!
- Foarte empatici!

- Vom fi mai miloși!
- ăăăă, nu miloși, zi altceva.

- Mai.. caritabili!
- Așa!

- Și într-un final magic, ne vom uni!
- Ne vom pupa!

- Vom plânge!
- Împreună!

- Vom vota!
- La fel!

- Și răii vor fugi!
- Singuri!
- Departe!
- Ura!

[APLAUZE. CORTINA CADE.]






Read More

10 June 2018

Ce de virtuți mai zac în noi

1. Oricât ne-am căca pe noi că vai, #rezist vine de bunăvoie și  psdiștii nu, chiar nu contează. De bunăvoie sau în silă, mânați de nobile idealuri sau doar de perspectiva de a rămâne neasistați social sau cu alte drepturi și avantaje șterse, măcar vin. Vin când îi cheamă. Și până la urmă ăsta a fost mesajul: Avem mulți. Poate mulți și influențabili, dar mulți. Și-i influențăm noi, nu voi. Noi, pentru că de la noi au șanse, de la voi nu. Și la noi e ciolanul din care le scăpăm ba o lege ba un ban. Deci azi i-am adunat ca să nimic, ca să-i vedeți. Mâine poate-i aducem în fața firmei tale, să ți-o picheteze. Le zicem că acolo-s banii de pensii. Poimâine poate-i anunțăm că pe gura ta de metrou ies cei care le vor răul. Răspoimâine poate când îți pui insigna în piept și te pregătești să fii frumos și liber îi aducem iar.

2. Nu vin doar în piață, vin și la vot. Ce mai contează cum? Ce mai contează de ce? Un vot cinstit e tot un vot la numărătoare. Absenteismul la vot a fost grav penalizat, și asta o resimțim toți. Nu știu cât va ustura joarda asta pe cur și la viitoarele alegeri.

3. Ca de obicei, ne căcăm poetic pe noi, pe când ei măcar sunt pragmatici. În primul rând că încă ne uităm urât la cel care îndrăznește să facă diviziunea politically incorrect între noi și ei.
Ei se folosesc de ea cu maxim succes. O folosesc în lobby, în discurs, în media, pe toate canalele lor de informare și promovare.
Și ba da, uite că nu sunt asistată social, nu am de gând să lucrez la stat, nu m-ar ajuta cu nimic legile pro-pârnăiași și lucrez în corporații. Prin urmare, iată-mă-s Satana. Despre mine li se spune unora că vreau să-i distrug și să le fur banii de pe munculița lor de-o viață. Pe mine sunt asmuțite autocare întregi. De ce ar trebui să le iau iar, iar și iar apărarea și să le tot găsesc scuze când mie mi se găsesc continuu acuze?
În al doilea rând că ei fac gesturi concrete, forțează mâini, corup legi, iar noi ne tot uităm în oglindă să fim siguri că ne stă bine freza. Mai suntem încă politicoși? Dar corecți și nongeneralizatori? Dar empatici, a văzut careva că suntem empatici? Hai să strângem gunoaiele după cei care ne caftesc copiii. Așa ar vedea cu toții câtă noblețe zace în noi. Și patriotism.

Zace. Zace. Zace. Zace. Zace. Zace. Zace. Zace. Zace. Zace. Zace. Zace.
Read More

03 June 2018

Impresii din Concediu (2) - Sighișoara, Sibiu, Avrig

Ne-am continuat drumul din Tușnad către Sighișoara. Cum spuneam în postarea precedentă, este o zonă a țării despre care nu știam nimic, dar care ne-a impresionat mult.

Căsuța asta cu mușchi și mansardă, pierdută într-un câmp înverzit, mi s-a părut tare frumoasă. Din păcate, abia am reușit să o fotografiez în trecere cu telefonul.



Sighișoara


Când am ajuns în Sighișoara era nefiresc de cald; poate și asta a contribuit la lipsa de entuziasm cu care am străbătut o mică parte din oraș. E posibil ca festivalul să anime orașul și să-i aducă culoare în obraji. Dar vai, când am ajuns noi, nu era niciun soi de eveniment iar orașul ne-a părut veșted, părăginit și neprietenos.
 Ne-am învârtit ici colo; aceleași clădiri cu tencuiala prăbușită din Centrul Vechi al Bucureștiului erau și aici. Dar ce e considerat dovadă de corupție și nepăsare într-o parte poate deveni embodiment al spiritului medieval într-alta, se pare.
Bannere imense care ne somau să nu dăm bani cerșetorilor, flancate de afișe cu același mesaj. O porțiune de trotuar izolată cu bandă, pentru că tocmai picase o bucată de spirit medieval și se făcuse țăndări.
Nici turnul cu ceas și nici cetatea nu au reușit să ne scuture primele impresii. Posibil să nu fi fost nici noi în cele mai bune toane, dar Sighișoara n-a intrat pe lista locurilor pe care doresc să le revăd.

Drumul dinspre Sighișoara spre Sibiu era presărat de sate a căror priveliște ne-a lăsat un mic ghimpe de părere de rău dublată de admirație în suflet.
Probabil știți unii dintre voi că am origini în Vaslui și în Olt; două regiuni mult diferite, dar unite de sărăcie și ignoranță, din păcate, în ceea ce privește multe din zonele rurale. Peisajul era altul; mai bun, mai curat. Veșnicele vii în care trudesc cot la cot săteni întinși de foame, ca să aibă ce bea, erau înlocuite de nesfârșite câmpuri de cartofi și grâu. Da, nu-s absurdă, știu că se bea peste tot și știu că poți face alcool și din cartofi și grâu și rahat dacă insiști.
Dar totul era schimbat sub ochii noștri, în bine. Un bine la care nici nu știu dacă vom accede vreodată. Detalii care poate nu par să fie așa importante dar care spuneau multe.
Vaci curate și cai bine hrăniți luaseră locul gloabelor puse la ham, de la 1 an și vitelor pline de bălegar până la uger. Mult mai des vedeam tractoare care adunau fânul în baloți cilindrici, spre deosebire de căpițele medievale, adunate cu furca de bătrâni leșinați de căldură, pe care le tot vedem pe dincolo. Cum spuneam și în postarea precedentă, aproape niciun om pe drum, tândălind a pagubă; doar ceva copii întorcându-se de la școală și cel mult un părinte însoțindu-i.
Asfalt în sate, mai neted și mai bun ca în mijlocul Bârladului, de exemplu, dar și al multor cartiere din București.
Sate îngrijite, case curate, flori. Sate întregi brodate de trandafiri, iarbă frumos tunsă, garduri reparate, stâlpi văruiți atent. Era greu să nu te copleșească un sentiment de zădărnicie; de admirație față de ei și de deznădejde față de noi.







Sibiu 

Același sentiment, de aproape dureroasă uimire, l-am încercat și în Sibiu. Un oraș mare, viu, plin de oameni și mașini, în care lumea forfotea - am venit într-o zi lucrătoare - dar cumva fără câini maidanezi, fără oameni ai străzii, fără gropi, fără borduriade. Centrul vechi al orașului era reabilitat, clădiri medievale erau perfect întreținute, iluminate frumos, terasele largi gemeau de lume dar aveai suficient loc să nu te simți zdrobit într-un furnicar. Totul era aerisit, curat, atent dichisit; parcă intraserăm în casa răcoroasă a unei gospodine desăvârșite, acel gen de case în care îți vine să te descalți grijuliu la ușă, dar abia aștepți să fii servit cu o dulceață și un ceai. Deci se poate. De putut se poate. Dar nu peste tot...
Cât am așteptat mâncarea am avut timp să bat în lung și în lat Piața Mică. Fiecare dintre străzile care poartă nume în amintirea breslelor consacrate are câte un QR code care poate fi scanat pentru a afla mai multe informații, anecdote și explicații. 
Am luat cina la Einstein Cafe, unde am fost serviți de un mândru june de talia lui Iohannis și cam cu aceeași repeziciune în gesturi și vorbe. N-am crezut că cineva poate să ajungă să fie de fapt mai lent când se grăbește, mă jur. 
  • Servire lentă. Terasele erau arhipline, poate de asta.
  • Am comandat o socată și am primit apă plată + gheață + sirop de soc. Dezamăgire.
  • Mâncare ok

Palatul Brukenthal din Avrig

N-am să menționez Avrigul pentru că doar am trecut prin el, spre palat; de altfel arăta ca după bombardament, tocmai se reparau / desfundau străzi, totul era prăfos, spart și zgomotos.
Nimic nu mă putea pregăti însă pentru splendoarea Palatului Brukenthal.



Poate de unde am o mare dragoste pentru grădinile cu flori - cam pe cât de indiferentă mă lasă florile tăiate, în vază, pe atât mă emoționează să le văd vii, în pământ, sub soare. Palatul e scăldat în flori, culori și miresme. Când am ajuns mirosea înnebunitor a bujori, iarbă proaspăt tăiată și iasomie.








Nu știu de unde să încep și ce să laud mai întâi. 
Parcul îngrijit și plin de iarbă în care puteai sta liniștit, fără să te umple căpușele?
Locul de joacă, spațios și răcoros?
Terasa din grădina cu flori?
Socata care de data asta chiar era socată?
Mic dejunul nemaipomenit?


Camerele spațioase, superb mobilate?
Atmosfera atât de veridică, politețea personalului, încât ne-am simțit chiar ca niște invitați ai baronului la reședința sa de vară?
Ferma cu ponei, bivoli, iepurași?
...prețurile mult sub ale altor locații cu nici măcar o zecime din ce avea de oferit palatul?

Trebuie să mergeți să-l vedeți. Nu știu cum o fi iarna, dar acum totul e în floare și în pârg, au salată și plăcintă de căpșuni, au socată, au așternuturi satinate și răcoroase, mochete moi, bujori care miros amețitor, au liniște și parfum și bunăvoință.














La final de excursie, avem următoarele concluzii:

- Pe lista viitoarelor destinații revine palatul, dar cu destinație finală Alba Iulia
- Sibiul e intimidant de bine întreținut
- în Sighișoara poate ne trimitem copiii la festival când sunt mai mari
- Avem un copil care se descurcă excelent în călătorie cu mașina și altul care detestă asta. Poate e mai bine să așteptăm până la anul, în speranța că mezina se adaptează și ea în viitor.

Read More

Facebook

Popular Posts

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (10) adoptie (2) AION (2) ajutor (10) alaptare (3) alimentatie (11) amintiri (17) animale (4) anotimpuri (4) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (6) Cai (1) caini (16) capot (1) carti (3) carti pentru copii (3) cărți traduse (4) coada-coada (1) concediu (6) concurs (3) condus (2) copii (71) coruptie (5) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (15) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (7) film (7) filme (2) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (3) gaming (3) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) Ioana Neagu (1) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (14) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) Mihai Ciobanu (1) music (18) nutritie (2) oameni (69) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) pisici (1) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (11) religie (6) ring-sling (2) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scoala (1) școală (2) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) Spectra 9+ (1) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (6) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (82) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (8) wow (1) WTF (28) www.davidkinsella.com (1)