03 December 2019

De ce ganditul nu ne prisoseste deloc

1. Dacă am gândi mai mult sau pur și simplu dacă am gândi, am înțelege că n-are niciun rost să îndemni oamenii să nu facă copii sau să-ți faci o glorie din asta.

Singurii oameni care se gândesc bine dacă să aibă copii, calculează înainte să-i aibă, fac estimări și planuri și ar putea fi influențați în vreun fel de profeții suprapopulării și autoextincției sunt, culmea, cei care au cele mai multe șanse să-i crească și să-i transforme în adulți activi profesional. Restul, adică imensa majoritate, fac copii pentru că-i fac, și-i fac oricum cu toptanul. Un exemplu elocvent e propria noastră bătătură: 
  • 60% din salariați au un singur copil. 
  • 72% din casele românilor nu au niciun copil
  • în schimb cei care depind de asistență socială și nu au niciun venit au chiar și 10 copii
Deci pe cine ai șanse să influențezi? Pe cei câțiva care chiar ar putea  crește și educa un copil încât acesta, în 20 de ani, să genereze un venit, să plătească taxe, să aibă o afacere, să intre într-o sală de operație, să salveze planeta aia pentru care jelești înjurând bebeluși, orice. Pe cine nu influentezi? Pe cei care vor ajunge ciclic în masa de asistați sociali și pe care-i doare fix în cur de ce articole superbe ai citit tu despre sacrificiu și autoexterminare.

Altfel, pur și simplu cei câțiva care pot să-i crească vor renunța să-i mai facă. Cei mulți care pot să-i facă îi vor face oricum, așteptând să-i crească alții.
Deci dacă aveți vreun plan pe termen lung sau idealuri sau speranțe pentru lume, planetă și țărișoară, exceptând idioțenii de genul „să pierim toți în flăcări”, ar fi bine să includeți în el moduri de a sprijini oamenii care pot crește copii. Mâna asta de prostălăi care muncesc și au și ambiția unei familii. Idioții ăștia plătitori de taxe, pe spinarea cărora poate trageți și voi câte un pui de somn, legănați de visuri pseudoanarhiste.
Cât despre făcut, dacă aveți unul, zero sau o sută, sunt responsabilitatea și alegerea voastră. Dar nu doar făcutul ci și crescutul. Vreți nu vreți, lumea nu se termină odată cu voi. 





2. Tot pe aceeași temă, rezultatele elevilor români la testele PISA sunt cele mai slabe din ultimul deceniu. 

Testele PISA sunt o invenție care ne provoacă mari tulburări la ego, deoarece din nefericire nu ne lasă nici să ne lăudăm cu cei câțiva olimpici (care-s deștepți nativ, nu datorită nouă) și nici cu multe noțiuni învățate papagalicește. Testele astea măsoară cât de bine au înțeles elevii ce au învățat, și cât pot să aplice practic cunoștințele dobândite. Ai noștri sunt pământ de flori. Am ajuns la 44% de analfabeți funcțional, adică oameni care citesc și nu pricep ce au citit. La matematică e și mai rău - 47% .

Acest ultim deceniu de continuu regres este și același deceniu de constantă reformă și abrambureală a învățământului românesc. Este același deceniu în care examenele naționale, de la rezidențiat la capacitate, sunt mutate în decursul anului în curs, în care învățământul profesional este ba desființat ba reinstaurat, în care manualele sunt pline de imbecilități iar miniștrii sunt alde genunche și abramburica:

Dar desigur, în tot acest context e mult mai la îndemână să decidem că beneficiarii sunt de vină - copiii sunt loaze apatice și lipsite de respect. 

Deși în ultimii ani, ca adulți am demonstrat o ferocitate și o bestialitate incredibile în felul în care ne raportăm la copii, ca nație. Când nu-i luăm cu mașina să-i violăm și să-i ucidem, îi batem cu o coadă de mătură cât sunt la pământ și ne distrăm, postând asta pe Facebook. Le rupem picioarele cât sunt bebeluși și-i avem în grijă, în creșe private. Îi împiedicăm cu bună știință pe cei care ar putea să-i ajute, ca să mai facem bani de pe urma lor. 

Drepturile lor rămân ceva rizibil, de dat ochii peste cap și de scos din bezna minții diverse perorații despre „vremea noastră”. Vremea noastră e și acum. Azi. Și o transformăm în iad și pentru noi și pentru cei de mâine, prin prostie și răutate.

3. Schimbarea nu se face cu de-a sila și nici binele cu japca, nici în ceea ce privește mamele și alegerile lor

La aproape un deceniu de la începutul unei campanii susținute și pe alocuri agresive pro naștere naturală și pro alăptare, stăm mai prost decât înaintea acestor demersuri. S-a ajuns la 60% rata operațiilor de cezariană și 12,6% rata alăptării exclusive. Una a crescut, alta a scăzut, dar nu precum speram noi.
Sute de bloguri, evenimente, noi profesii, adevărate vestale, grupuri, scandal, promoții, campanii, poze au făcut fix pix în acești 10 ani care au trecut. De ce?

  • Pentru că, în cazul cezarienei, în continuare alternativa rămâne de cele mai multe ori o naștere care nu mai are natural în ea decât simbolismul orificiului prin care e smuls-tras-împins fătul. Brutalizarea și umilirea femeilor în timpul travaliului, practicile tacit acceptate, epiziotomie „preventivă”, prioritizarea încadrării într-un timp față de lăsarea nașterii să își ia timpul necesar, mușamalizarea și ignorarea din ce în ce mai frecvent a cazurilor de malpraxis medical din timpul nașterilor, toate acestea sunt de fapt factori negativi mult mai importanți în decizia pro-cezariană. Dar desigur, e mai comod din nou să acuzăm mamele de comoditate (?!), egoism și lipsă de curaj. N-ar trebui să ne fie necesar curajul ca să naștem natural într-un spital de stat, în 2019
  • Mulți ani am administrat un grup pe care oamenii căutau recomandări pentru medici și servicii medicale. M-a îngrozit numărul de femei care căutau de ani de zile soluții la probleme post-naștere naturală: incontinență, fistule, abcese, prolaps. Dar cel mai mult m-a îngrozit să citesc că multe au fost expediate de medici cu explicația că asta e, așa e la nașterea vaginală, să-și vadă de drum. Și așa ajunseseră la 3, 6, 12 ani de la naștere să se chinuie. Dacă cel care ar trebui să repare și să ajute , să încurajeze, poftim, adună toate aceste traumatisme sub spectrul unei normalități pe care n-o resimte (că doar nu dumnealui se pișă pe el la 20j de ani când ridică un copil în brațe), cum am putea acuza femeile de lipsă de curaj? Lipsa de curaj în fața indiferenței, brutalizării, corupției, mizeriei, infecției? Nimic nu mi se pare mai grețos decât să văd iar mai știu eu ce somitate (de obicei bărbat) medicală cum ironizează „mămicile” pentru pașii pe care-i fac înapoi în fața miracolului naturii. Omițând în același timp grava schilodire pe care o aduc acestui miracol pripit, împins, smucit, tăiat, cârpăcit, infectat și ignorat în propriile bătături.
  • Odată ce capătă dimensiuni acuzatoare, dominatoare, orice propovăduire, oricât de nobilă și înfocată, e menită pierzaniei de adepți. Și m-am trezit și eu alunecând pe panta asta. Am alăptat și m-am mândrit și eu cu asta; dar e posibil ca în anumite cazuri, arborarea acestui fapt firesc ca stindard al luptei, al superiorității feminine, al sacrificiului de sine, al dracu mai știe căror frustrări însetate de emfază și recunoaștere publică să fi descurajat mai degrabă alte femei, care să fi decis că n-au niciun chef să intre în mărețul clan al vestalelor descheiate la piept. Zic și eu. Mai ușor cu pianul pe scări, oricât de superbă ar fi partitura.

4. Nu te obligă nimeni să stai într-un oraș aglomerat.

Te stâlcești prin metrou și în Viena sau Tokyo. Stai în trafic și în Londra. Aștepți autobuzul și în Roma. Nici în Malta nu prea vine la timp. Aglomerarea urbană e un fenomen social firesc. 
Noi avem un căcat de administrație publică în București, așa e. Dar să ajungi să urăști oamenii din orașul ăsta doar pentru că există, pentru că s-au mutat lângă tine, pentru că alegerile lor converg cu ale tale, te subliniază doar ca imbecil sadea. 
Vrei nu vrei, oamenii vor tinde spre mai bine. Pentru mulți, locuitul aici e garanția unui loc de muncă nedependent politic sau a unui venit decent. Toate speranțele lor și ale copiilor lor (da, ăia care poate-s prea mulți sau prea proști pentru tine, vezi punctele 1 și 2) se pun în inima acestui oraș aglomerat, murdar și viu, nespus de viu. 
Așa cu toate drumurile sale care încep să se repare la 6 seara în plin trafic, cu apa caldă care curge pe afară pe străzi și nu prin calorifere, cu beculețele nesimțit de scumpe aruncate praf în ochii celor care tremură în spitale, orașul acesta e șansa spre mai bine a celor mai mulți care au decis să vină sau să rămână aici. 
Dar dacă chiar nu mai încapi de ei, dacă nimic din acțiunile sau inacțiunile tale nu te fac responsabil ci doar alții, mereu alții, veșnic alții sunt de vină pentru tot, ei bine află că:
  • niciodată nu se vor muta în altă parte milioane de oameni, lăsând baltă servicii, vieți, case, familii doar ca să nu mai stai tu așa îmbufnat
  • în Muntenești, Vaslui e un trafic excelent. Doar tu, popa și primarele ați avea mașină. 
Toate aceste observații ale mele converg într-o concluzie: tindem să blamăm victimele unui sistem în care s-ar putea chiar noi să fim actori. Depinde de noi ce roluri ne asumăm. Însă un prim pas către mai bine ar fi să refuzăm să fim părtași la acest mecanism prin care cei ce suferă sunt acuzați de cei ce mint.




Read More

08 November 2019

M-a oprit poliția



Mare eveniment mare. Prima dată în cei trei ani de când am permis m-a oprit poliția rutieră.
Începusem să cred că e ceva personal.
Dacă nimeream un filtru, îi opreau pe ăla din față și ăla din spate, mie-mi făceau semn să mă tot duc.
Ei bine, aseară s-a petrecut evenimentul. Am intrat pe o bretea din aia cu verde intermitent, colewgul său l-a oprit pe ăla de dinainte, eu am dat să mă tot duc, ca de obicei, și minune, degetul înmănușat și-a repetat insistent indicația: nu nu, și matale, poftiți aici, trageți pe dreapta.

Cu ocazia asta am trecut și peste marea angoasă. Probabil mă știți că am scenarită cronică, îmi vin tot felul de trăznăi în cap, niciuna cu happy end, și când mă gândeam la poliția rutieră, un anumit scenariu mi se repeta în cap, cu așa o precizie în detalii de mă lua cu călduri doar gândindu-mă ce-ar fi.
Anume ce-ar fi să îmi facă semn poliția să trag pe dreapta și eu să vreau să mă conformez și să n-am unde să trag pe dreapta, sau să am unde dar să fie spațiu din ăla mai îngrămădit unde tre să faci 10001 manevre, și să stea ăla să se uite cum parchez eu din 556.3 mișcări, sau să parchez cumva cu curul în stradă și să n-aibă pe unde trece alții, etc sau mai rău, să NU VĂD vreun polițist (chit că-s verzi fosforescenți) și să-l lățesc. Sau să descopăr că e o trecere în spațiul ăla și să se facă și verde și să vrea să treacă vreun pieton și să fie fix genul ăla de hippiot acneic care merge atârnache cu mașinile altora la munte, asta când nu le zgârie sau nu bleastămă împotriva lor, sau nu le summonează să-i aducă keto soup și kale salads la domiciliu, și să nu priceapă că era marcajul șters și vizibilitate zero și să...

În fine, none of this hapenned. Am garat pe dreapta într-un spațiu îngust cu atâta fluență de zici că mă poseda îngerul lui Titi Aur. Apoi când a fost să prezint actele am avut un moment de fâstâceală, pentru că în primul an eu am ținut cu religiozitate actele alea grupate, capsate, aranjate, în așteptarea marelui moment în care aveam să le înmânez, în al doilea an m-a încercat melancolia fetei bătrâne care vede că i s-a îngălbenit rochia de mireasă și mirele tot n-a mai ajuns, iar în al treilea an le-am uitat prin torpedou pe sub un morman de alte chestii pentru că și așa nu mă oprea nici dracu.

Așa că i-am pus în brațe un teanc de hârtii, să se descurce cu ele, printre care și cele cerute, dar și unele care probabil nu erau necesare dar spuneau chestii interesante despre persoana mea, cum ar fi că am dus un colet la poștă, că am achitat foarte demult o factură RDS înainte să descopăr plata online, că am mâncat ceva la Subway și că am primit prin 2018 o rețetă pentru faringita lui fiu-meu.

Mi le-a sortat cu resemnare și eficiență „asta e bună, asta nu îmi trebuie, asta nici dvs nu vă trebuie, ata puteți s-o aruncați, asta vedeți că mai aveați ceva în ea”, m-a întrebat unde mă duc și i-am răspuns pe cât de subtil puteam eu la 17.10 „S-o iau pe fiică-mea de la creșă, tre să ajung la 17.30”. S-a prins, mi-a dat înapoi maldărul (sortat) de hârtii și mi-a urat drum bun.

Mă simt foarte în rând cu lumea acum. My transformation is complete.


Read More

07 October 2019

Toamnă 2019

  • Iar a înviat postarea cu înmormântarea UE / la români. Periodic cineva își însușește textul ăla și-l copie pe vreundeva. după ce îl perie discret de câteva porcoșenii. Să fiu sinceră nu însușirea mă irită, cât ciupilitul de cuvinte. În rest, consider că textul ăla a devenit pur și simplu folclor internautic și mulțumesc frumos tuturor celor care au insistat de data asta pe lângă Silviu Iliuță (ultimul care l-a dezgropat iar) să-mi pună @credit, dar deja e un fel de banc, nu mai contează prea mult cine l-a scornit. 
  • Sonia merge la creșă și e absolut fantastică. Creșele din sectorul 1 sunt intrate în sistemul danez, ceea ce implică și o abordare pedagogică diferită (adio TV și stat la catedră, adio copilași ținuți la măsuță să pigulească chestii sau să coloreze fără sens tone de hârtii)dar și ieșit afară mult, pe orice vreme. Desigur, fiecare grupă e o enclavă în sine, cu reguli interne și care depinde mult de cheful și înclinațiile și temperamentele personalului; de aici mă bucur și că Sonia este probabil în cea mai bună grupă; doamnele sunt mămoase și vesele și contează mult simțul umorului când alini și încurajezi zilnic prichindei cu mucii pe piept și inima strânsă de tristețe. 
    • că veni vorba de asta, Sonia intră chiuind de veselie la grupă. E fix genul de copil despre ai cărui părinți aș fi crezut că mint de îngheață apele. Nici mie nu-mi vine să zic prea des, știu că e greu de crezut. Și mă bucur nespus că după ani de zile de despărțit cu ceva lacrimi și mâhniri în suflet de Alex la aceeași creșă și la grădiniță, acum ne despărțim fără niciun fason de acest grăunte de veselie și pozne care e soră-sa. Sperăm să avem noroc de oameni veseli și afectuoși și la grădiniță.
    • încă un noroc chior e sistemul ei imunitar. Toți în grupă tușesc și mucesc de rup; triajul înlătură doar copiii cu simptome severe - febră, letargie, erupții dubioase. Restul, adică guturaie și viroze și tuse intră. Sonia și încă o fetiță sunt singurele care n-au absolut nimic încă de când am început. Ne pregătiserăm pentru săptămâni de bolit și de muci. Nada. Sperăm să o ținem tot așa.
  • Alex se descurcă ok la școală dar privește școala drept ceva ce trebuie să facă, pentru a-și putea vedea liniștit de viață în rest. Mă mâhnește un pic indiferența lui. Nu știu exact cum să-i suscit interesul față de ceva, de orice. Aș vrea să-l văd pasionat de vreo chestie. În rest e autonom, înțelegător și empatic. Deseori pornește de la „tu cum te-ai simți să ți se facă așa ceva” atunci când argumentează. E stângaci în continuare, bunică-su a perorat niște chestii despre mâini legate la spate și învățătoare ca pe vremuri, din fericire vremea lui bunică-su a apus. Merge la cercetași unde s-a integrat destul de ok dar din nou lipsește entuziasmul. Merge pentru că trebuie să meargă. Odată ajuns acolo se distrează, dar dacă nu l-am mai trimite deloc, nu l-ar deranja. Singura chestie care-i plăcuse era înotul. Dar odată terminat concediul de maternitate nu am mai putut ajunge la cursuri înfipte în mijlocul zilei. Mă îndurerează discriminarea / indiferența fățișă față de părinții care lucrează. Parcă ești pedepsit că ai avut impertinența să faci și copii și să și muncești. De la inflexibilitatea programului instituțiilor (creșa închide la 17.30, programul SDS de la școală se termină la 16.00... noi lucrăm 8 ore și nu ne putem teleporta) până la miriada de cursuri și ateliere oferite doar celor care au bone, bunici, mătușici sau care pur și simplu nu lucrează. Noi, mâna asta de prostălăi care facem chestii, plătim taxe, plătim rate și mai facem și vreun copil, rămânem cu ei încuiați într-o sală de clasă până reușim să ajungem la ei să-i luăm. E o amărăciune care mă apasă de mult timp. 
  • Am decis că nu e de ajuns doar să fiu un cetățean corect (și amărât) deci m-am înscris în PLUS. Nu am absolut niciun interes și nicio speranță personală și nici un hiper mare avânt nu pot spune că mă mână în luptă. Vreau să ajut cum pot, dacă pot. Deocamdată cică monitorizez presa la mine în sector. 
  • Cred că am intrat în acea etapă a vieții în care complimentele referitoare la vârstă sunt un pic insultătoare, dar mă adaptez și eu. Lumea reacționează surprinsă când aude că am 37 de ani. Deși eu una știu destui oameni de 37 de ani care arată mult mai tineri ca mine. Mai zvelți, mai neîncercănați, etc. Surpriza asta înțeapă nițel, e un fel de precursor al „mamaie, da' dormi în formol?” În fine. Mă învăț eu și cu asta. 
  • E foarte frumoasă perioada asta a vieții mele. Cunosc suficiente lucruri cât să mă știu utilă și necesară, iubirea rămâne ambivalentă și constantă, familia mea e închegată și frumoasă, partea materială care ne-a chinuit și întunecat mare parte a începuturilor vieții de adult (ziceți voi ce vreți, dar e groaznic să fii sărac și dator și speriat) s-a stabilizat și asta. Nu mai am insomnii, dimpotrivă, dorm lemn. Migrenele s-au rărit până aproape la dispariție. O fi un început de toamnă și pentru mine? Oricum ar fi, e primul an în care toamna nu mă mai întristează. Nici cea de afară, nici cea pe care-o simt pe tâmple.

Read More

23 September 2019

Consumabile Roborock

Mi-am luat un pachet de 12 piese consumabile de pe GearBest la 17$. Asta în condițiile în care titanul REDUCERILOR CARE NU SUNT REDUCERI are nesimțirea să ceară 327 de lei pe un set de 6 consumabile. Am zis să aștept până sosesc înainte să le recomand, să văd cum sosesc și dacă sunt ok. Sunt absolut ok, sunt Xiaomi, au sosit cam în două săptămâni.
Singura belea e că a trebuit să mă car la oficiul vamal. Am parcat undeva pe lângă parcul Carol - paranteză: kudos celor care au dat de permis acolo. La vamă nu mi-au cerut nici să plătesc vreo taxă, nici să verifice conținutul pachetului, deci m-au chemat acolo așa, just for shits and giggles.
The end. Ah era să uit, iată linkul.

https://m.gearbest.com/goods/pp_009318647276.html
Read More

05 September 2019

Să zicem

Ne-am apucat de curând iar de WoW pentru că s-a lansat WoW Classic. Non-gamers - just look away, nothing to see here. Gamers - băi frate, ce bizar e să te prindă vârsta maturității în comunitatea de gaming :))) Acum 15 ani era chatul plin de glumițe de plozi și hăhăieli de autobază. Acu am jucat nițel și se desfășurau următoarele discuții pe chat:
 - trei programatori tăifăsuiau happily despre Ruby și Python
- din ăștia trei, doi erau tătici și dezbăteau despre screen time versus parental control cu o mămică
- vreo doi vorbeau despre vreme și unul a menționat că o fi frumoasă ploaia, dar te cam dor toate cele de la ea
-  etc etc

Trece Alex să se uite la ce fac și întreabă „Jocul ăsta e de când erați voi tineri?” de mi s-a acutizat toamna de afară în toate celulele. Zic:

- Da, e de vreo 15 ani dar Alex, eu și tatăl tău suntem încă tineri.
- Mda, să zicem.
- Cum adică „să zicem”?
- Să zicem, adică... Da, oarecum. Tineri, zici? Mda. Mai aveți câțiva ani până la 40 și știi și tu, când ajungi la 40 ești cam la jumătatea... În fine. Să zicem. Tineri.

Și s-a cărat la ale lui. Lăsându-mă tânără și neliniștită. Să zicem.


Read More

01 September 2019

Ce-mi gătești tu mie, dulce Românie?

Specificul culinar românesc e o temă spinoasă de dezbatere, fără de sfârșit. Dar ce nu-i o temă spinoasă de dezbatere și fără de sfârșit la noi? Orice, de la politică la cratiță, ne aruncă în mrejele ciorovăielii și vai, nici că ne dorim să ieșim din ele prea curând. Pentru că de neînfricați, independenți și necuceriți ce suntem, avem în ADN sămânța de scandal a Balcanilor, dragostea de zarvă a orientalilor și nesfârșita meliță a spiritului latin.

Așa că eu una n-am de gând să dezbat nimic, doar să povestesc despre ce mi se pare MIE că reprezintă specificul culinar românesc. Încerc să încondeiez ce ne reprezintă pe noi, românii prezentului de zi cu zi. Nu chestii cu care se defilează la Jariștea în proțap, nici ce mânca Decebal (mânz cu brânză, viezure pe varză, treaba lui).

1. Ciorbele
Voi când deschideți frigiderul românului găsiți sarmale? De fiecare dată? Vă zic eu că nu. Le găsiți încununând, ca lauri aburinzi, fruntea vreunui eveniment de multe ori. Dar o oală cu ciorbă veți găsi mereu.
Zemurile însoțesc și cotidianul și deosebitul din viața noastră. Zemurile cuprind în bulbucii lor parfumați și o varietate suficient de mare cât să ne reprezinte ca nație și să ne deosebească în specificul nostru național.

De la răcoroasele ciorbe de ștevie oltenești, acrite cu măcriș la onctuoasa zamă moldovenească, cu tocmăgei de casă și o abundență de cărnuri și legume, de la ineditul rafinat al supei de vișine cu smântână a ardelenilor (și maghiarilor) până la borșul lipovenesc de pește, de la supele cu diafane găluște până la potroacele care ne admonestează sever mahmureala nopții trecute, toate aceste boluri cu lichide ne hrănesc și nutresc, spiritual și fizic, de când abia dacă ne-a dat vreun mugur de dinte și până când abia dacă ne-a mai rămas vreunul.

Există infinite reguli care dictează acest dans al ingredientelor în oală; sunt elemente care ne apropie de alte culturi (borșul slavic, vișinele ungurilor) dar și care ne distanțează clar; nu poți confunda ciorba de văcuță cu borșul de cucoș și nici supa cu găluște cu vreo supă franțuzească.

În unele regiuni, de exemplu, leușteanul e strict asociat cărnii de vită iar pătrunjelul celei de pasăre; în altele, cartofii puși în zama de găină ar stârni aprige proteste din partea gospodinelor; într-unele oale găsim legume tocate mărunt, iar în altele nu le mai găsim deloc, fiind scoase, stoarse, strecurate cu mare grijă pentru a oferi o limpezime de chihlimbar bolului.

2. Mâncăricile
Diminutivele românilor alintă și scuză în același timp. Mâncărica e acel „stew” al anglo-saxonilor, dar cu picioarele bine înfipte în țarina românească. Altfel, variație cât cuprinde.
Avem mâncărici de cartofi, de fasole, de pui, de vinete, de bame, de orice ai poftă și de ce ai prin casă. Când te întâmpină bucătarul casei zicând „am făcut o mâncărică”, omul ăla zâmbește un pic.  Zâmbește scuzându-și limitele și mângâindu-și pe creștet ingeniozitatea.
Mâncărica se adaptează, prietenos și facil, resurselor și anotimpurilor. Vara îți răcorește burta o mâncărică de teci cu roșii. Iarna te încălzește în suflet o mâncărică de cartofi. Ținându-se în horă cu o suită de elemente comune (dualul sfânt ceapă-morcov unduite ca bază de pornire, o legumă dominantă, sos bine legat și totul fiert bine), mâncăricile acoperă mare parte din felul doi tradițional.

3. Sarmalele
Da, știu că sarma înseamnă rulou în turcă. Dar se mai aseamănă oare triumfalele noastre sarmale cu rulourile cu orez ale turcilor? Are ce căuta oare prin oalele orientale sfânta noastră treime sarmalagească, porc-borș-varză? Vă zic eu, n-are. Sarmalele noastre mai au în comun doar etimologia cu îndepărtatul lor strămoș.
Chiar și sarmalele sunt un indicator fin al specificului românesc regional; le găsim și mari, zemoase, acrite cu roșii, în Oltenia, dar și bijuteriile minuscule, cât mai mici, cât mai strânse, din cele ale moldovenilor. Ne înseninează mult prea lungile posturi, în variantele vegane, cu ciuperci, sau ne însoțesc dezmățurile porcești, când își strecoară printre ele costițe împănate și alte afumături leșinător de bine mirositoare.
Când olteanca de maică-mea s-a luat cu moldoveanul de taică-meu, aceste diferențe culturale sărmălești au dus la un moment de impas și rumoare printre nuntași. Soacra-mare a fost întrebată câte sarmale dorește la porție. Pentru cineva venit de pe tărâmul unde încap și două sărmăluțe în lingură, mai ales la nunți și praznice, întrebarea a stârnit amuzament și uimire. Ia uite ce chitroși de olteni! Își numără sarmalele. Vai de ei! Dar s-a ținut cu firea și a răspuns politicos: „Dragă doamnă, nu știu alții, dar eu șî omu nieu mâncăm vrio douăzeci.”
Aceeași stupoare indignată și de cealaltă parte a polonicului. Nehaliți, șoldovenii ăștia! Douăzeci de sarmale? Aduceți oala la masă! Când i-au umplut bunică-mii farfuria cu prima sarma oltenească, s-a risipit orice neînțelegere, făcând loc hohotelor de râs.

4. Mujdeiul românesc
Din China până-n Brazilia am descoperit cu toții minunea de aromă și savoare ascunsă în cățelul de usturoi. Dar vai, oricâte sosuri usutroiate am gustat, nimic nu s-a asemănat cu mujdeiul românesc. În primul rând, intensitatea îl face mult diferit. Al nostru pișcă, pedepsește aprig limba ce se spurcă cu vreo băutură carbogazoasă. Varietate există, și toate-s bune: și cel cremos,frecat cu ulei până la emulsifiere, și cel răcoros, cu roșii zdrobite, ardei copți și oțet, și cel mai texturat, cu bucățele mai mărișoare. Dar simplitatea ingredientelor și intensitatea usturoiului ne fac mujdeiul să strălucească mândru pe podiumul realizărilor culinare românești.

5. Preagătitul
M-am tot gândit ce ne mai e nouă specific. N-avem nici cunoștințele măcelărești ale Lumii Noi, nici rafinamentul în brânzeturi al francezilor. Cum se mai gătește la noi, încât să fie atât firesc cât și puternic recognoscibil? Și tot gândindu-mă, m-am iluminat: la noi mâncarea se gătește.... mult.

Ne sperie și dezgustă, ca popor, trandafiriul unei fripturi de vită clasice; fiecare poză de genul ăsta e întâmpinată inevitabil de câteva comentarii „încă mugește”, etc.

Zarzavatul nostru se pigulește atent și se toacă mărunt, fiind motiv de ocară sau de mândrie între vestalele cratițelor. Carnea noastră fierbe până pică de pe os, sarmalele se coc molcom și câte jumătate de zi, verdețurile sunt minuțios tocate și în genere, gătitul la români e o treabă care parcă n-ar avea destule ifose dacă ar ține prea puțin.

Când au apărut primele ecouri mediatice ale bucătăriei de dincolo de granițele noastre culturale - diverse posturi cum ar fi Paprika TV - , undele de șoc s-au propagat, crâmpoțind șorțuri și uluind deopotrivă gurmanzi tineri și bătrâni. Cutare bucătar faimos arunca un mănunchi de ierburi în tigaie, cu tot cu cozi!

Cutare nu se obosea să decojească usturoiul și doar îl zdrobea cu latul cuțitului. Cutare tăia legumele pe sfert, iar cutare îndrăznea să țină doar câteva minute pe foc o felie lată de vită. Și toate rețetele astea erau gata cât ai zice bulz! Ce sacrilegiu!

Oricare v-ar fi mâncarea românească preferată și oricât de acord sau ba sunteți cu cele scrise de mine, observ că s-a făcut ora prânzului. Ce prilej minunat să închei! Poftă bună!
Read More

29 August 2019

Cum mi-am dat demisia ca să intru în politică

Ieri pe la 20.00 zăresc un mesaj pe telefon. Mă uit, țin să fie -  HR-ul.

„Hei. Te astept la HR sa semnam cererea de demisie :) ”

Evident mă gândesc la 2 chestii posibile:

1. Aia mică și cute de la HR a încurcat angajații între ei
2. Altă cale mai gentle de a îmi zice că ne despărțim n-au găsit.

Revizuiesc mental ultimele zile de muncă, inclusiv ultimul 1:1 cu my direct manager, care se terminase pe o notă triumfătoare de „ține-o tot așa”.

Decid să sun șefa de la HR care-mi răspunde calm

”Păi da, ca urmare a mailului în care ne înștiințai că nu mai ai timp de un job full time, pentru că ai intrat într-un partid politic....”

Și m-am prins.

Ieri la 17.00 am plecat pe fugă și am lăsat laptopul unlocked. În orice companie acesta este un faux-pas, și mai ales în companiile de securitate cibernetică. Măsurile de precauție pot fi de la admonestare verbală la mai știu eu ce sancțiuni. Ei bine, la mine în companie sancțiunea e savage trolling, se pare.

Deschid mailul și văd că s-a trimis un mail către mng mea directă (care de altfel mi-a și copt-o) cu HR în CC, în care zic următoarele:

Cerere demisie in vederea sprijinirii activitatii partidului

Draga A.,
Avand in vedere recenta mea implicare politica, doresc prin acest email sa imi inaintez demisia, deoarece timpul nu imi mai permite sa am si un job full time si sa iau parte si la toate activitatile de partid.
Iti multumesc pentru sprijinul pe care mi l-ai acordat de cand m-am intors din concediul de maternitate.
Numai bine,
I.

Mai bizar e că

- nici HRul nu s-a prins, au scos cerere, scris, etc, urmau să anunțe the șef of the șef, etc, mirobolant
- nici alți colegi, unul chiar s-a chinuit să-și dea seama de la ce ”poate o deranjează că nu apucă să ia copilul la timp de la creșă, poate nu are cu cine să lucreze eficient la proiectele ei”, iar mng noastră plusa acolo, viciously „da, sau poate de la glumele tale”

Am mai povestit câtorva, care sunt de părere că a fost prea de tot farsa Eu n-aș zice, pentru că:
- managerul direct e fix cel care glumise
- destinatarul de la HR al mailului e de asemenea autoarea unei farse similare - de care uitase însă complet
- după primele momente de wtf, eu una m-am amuzat copios, și dacă eu nu mă supăr, alții nici atât n-ar trebui.

Deci cam asta e. Dacă totuși din septembrie mă decid să urmez o glorioasă carieră politică, vă anunț, ca să-mi lăsați adresa pt tradiționala găleată cu zahăr și ulei.
Read More

14 August 2019

XIAOMI ROBOROCK 2

Salutare!
Mi-am luat și eu Roborock 2, varianta cu mop, deci las un feedback initial - pozitiv la superlativ deocamdată.

1. De unde

Până la urmă din Romania, cu 1900. De pe eMAG. Cu gândul la service, retur, garantie etc. Stiu ca si pe Aliexpress e posibil să scrii ca ai o problema si sa primesti piese de schimb etc dar nu prea pricep cum faci o diagnoza din Ro în China dacă nu stii care senzor s-a dus, sau daca e placa de baza, etc. M-am gândit că 24 luni de garanție, service în același oraș etc etc merita vreo 300 lei in plus. La "chineji" îl găsiți intre 1600-1700 din ce am văzut eu, dacă nu aveți temerile mele. Paranteză: Am instalat extensia Pricy de cativa ani. O recomand călduros. Prețul produsului asta a fluctuat infim pe piata din ro, +/- 100 lei sa zic, in ultimii doi ani. "Discounturile" de pe eMAG in schimb, văleu. Ieri de exemplu era "redus" cu 41%". Azi fix acelasi pret afiseaza o reducere de 22%. Si tot asa. În fine, nu-i redus nici o laie if you ask me. E vreo 2000 si uneori il puteti prinde la 1800-1900. Pricy e o extensie gratuită pentru Chrome și te ajută să vezi fluctuațiile reale (if any) de preț ale produselor, ignorând diverse bullshituri cu mamă-mamă ce reduceri, ce black friday, black monday, black everyday. Cele la 1300 sunt fara mop. Am auzit ca sunt si alea ok, dar eu am preferat sa si spele pe jos. Daca-i bal, bal sa fie.
2. În cât timp a ajuns

În jumate de zi. Eu una m-am lecuit să mai dau banii înainte la eMAG vreodată. După mult prea multe comenzi întârziate, zăpăcite, etc, după prea mulți curieri nesimțiți, după stat degeaba în casă așteptând să vină „între 9 și 17” ca după aia să aflu că nu eram la adresă, etc, am decis că eu nu mai plătesc în avans în viața mea. Ca să vezi coincidența dracului, când aveau de luat vreo 2000 lei de la mine mi-au trimis pe la 3 dimineața mesaj că mi-a sosit pachetul. Am observat că aveam un punct Easybox de ridicare fix lângă strada mea și am decis să sar și peste etapa în care eu și un curier încercăm fără entuziasm să ne nimerim în același timp și spațiu.
2.1 Cum funcționează eMAG Easybox:

1. Am plasat comanda. 2. NU am mai plătit în avans, vezi mai sus de ce - am și eu o limită 3. La metodă de livrare am selectat punct de ridicare - o adresă apropiată mie. Ăla cu Sameday, nu ăla cu Poșta Română. Să scap de curier și să dau de pensionari și poștărițe, no thanks. 4. Cum ziceam, pe la 3 dimineața mi-au scris că mi-a sosit. Primești SMS și email. M-am dus după serviciu până la OMW-ul unde era plasat punctul de ridicare. 5. Ajungi la un perete cu cutii metalice, încuiate. Cam ca un vestiar. Te uiți în email / SMS și tastezi pe panoul punctului de ridicare PIN-ul primit. Parcă merge și cu QR code. 6. Plătești cu cardul. Ușa compartimentului în care e produsul tău se deschide. Sau mă rog, se descuie. 7. Ia-ți ce ți-ai cumpărat și du-te acasă. Din momentul sosirii, produsele sunt ținute câteva zile în punctul de ridicare, apoi probabil se anulează, habar nu am. Personal cred că dacă mai iau ceva de pe eMAG așa am să procedez.
3. Instalare

Sorry guys, sunt din generația veche, nu fac YouTube video cu unboxing și altele. I dont mind, dar n-am timp. Va trebui să citiți, eventual pun vreun screenshot.În cutie găsiți aspiratorul, docking station, cablul, manuale și niște piese de schimb.
3.1 Aplicația

Aplicația se cheamă acum Xiaomi Home, o găsiți pe Google Play pt Android. E destul de intuitivă, nu prea are ce să vă dea bătăi de cap în ea. Din această aplicație puteți face chestii cum ar fi: Vă puteți numi și conecta casa, camerele cu diverse smart devices Xiaomi pe care le mai aveți. Noi avem și trotinetă de la ei și cântar, dar nu vede cântarul - n-o fi destul de smart pentru app, habar nu am. Puteți instrui aspiratorul să aspire anumite zone sau toată casa, sau să dea cu mopul. Puteți seta o zonă în care să NU se ducă. Puteți vedea diverse date legate de device și activitatea sa Și multe altele.



Nu uitați să-i dați parola de WiFi aspiratorului ca să se poată conecta.
E posibil să ceară și update de firmware, mie mi-a cerut.
NU va face update dacă e f scăzut nivelul bateriei.

Asamblarea propriu-zisă constă în:

1. Găsit loc pt docking station și un plastic menit să ferească podeaua de umezeală de la mop - deși îți zice să scoți mopul când e la încărcat, deci nu pricep ce mare fâs era. Eu l-am pus sub un birou.
2. Conectat aspiratorul la docking.
3. Conectat aspirator la app Xiaomi Home.
Se încarcă f rapid, deci în scurt timp puteți să-l puneți la treabă.

4. Activitate

4.1 Aspirare

Strângeți de pe jos înainte să-i dați drumul. Dacă aveți tot felul de jucării, lego, cabluri, sârme etc pe jos, scaune și scăunele, se va împotmoli o parte și va ocoli altă parte. Pe cât se poate, lăsați-i calea liberă.
E rapid, mie mi-a aspirat un apt de 60 mp în vreo 20 minute. 
Prima dată dă conturul camerei, apoi începe să-l aspire. NU se izbește de mobile, ca Dirt Devil, nu boncăne. Dacă găsește un obstacol, îl ocolește a doua oară când trece pe acolo.

Se poate seta să aspire mai tare pe covor. Eu am doar două covoare scurte. La astea lățoase cică nu e recomandat. Nici pt cele negre.

4.2 Spălare 

În rezervorul semicircular încape o cantitate mică de apă, care se scurge pe o laveta prinsă de talpa mopului într-o parte cu arici. Este indicat să o spălați la fiecare 30 minute de activitate, ca să nu plimbați jegul dintr-o parte în alta. 
Atenție! Nu smuciti laveta, după ce desprindeti partea cu scai / arici trageți ușor de extremitatea opusă în lateral, e prinsă într-o șină.
Activitatea de aspirare e diminuata de mop, deci recomandarea generala este să aspirați mai întâi, apoi să-l puneți să dea cu mopul. După ce termină activitatea, se duce singur la încărcat. E recomandat să-l lăsați în pace. Nu se strică bateria dacă stă în docking mult timp, dimpotrivă, îi prelungește viața (dont ask why, citesc și eu din manual)Încă nu m-am lămurit dacă este sau nu ok să adaugi soluții de curățare în rezervorul cu apă. Umblă vorba că da. Dar n-am găsit o sursă oficială să confirme.


5. Întreținere

Piesele se curăță la intervale diferite. Metodele și intervalele recomandate de timp se găsesc în manual.Manualul se găsește într-o multitudine de locuri, chef să aveți să-l citiți doar: pe diverse site-uri de retailers, în format fizic în cutia aparatului, într-un capitol al aplicației de pe mobil și probabil și pe site-ul oficial al producătorului. E scris destul de ok, deși cam blunt la anumite faze: 
„Do not allow children, people with certain mental disabilities to use this device”.
Ceea ce m-a aruncat instant în valurile introspecției.
Am să revin cu păreri la un an după achiziționare. Acum, desigur, totul e roz. Sperăm la aceleași nuanțe și peste 12 luni de utilizare zilnică.


Have fun!

Read More

27 July 2019

Lex et Honor




Miercuri la ora 10.00 Alexandra a fost vazuta pentru ultima oara in viata. Mersese în Caracal să scoată bani de la un bancomat și se întorcea spre casă. Se alătură multor celorlalți care pleacă „la ocazie”  și se urcă în mașina lui Gheorghe Dincă, un mecanic auto de 57 de ani. E ultima oară când o mai vede cineva în viață.
Între miercuri dimineața și ora primului apel se scurg 24 de ore în care un copil de 15 ani e torturat, bătut, legat, violat. Trece întreaga zi de miercuri, trece întreaga noapte, se crapă de ziuă, răsare soarele. Undeva în toate aceste clipe infinite de chin încă mai bate o inimă de 15 ani, care dă dovadă de curaj și dârzenie în fața morții. Legată, violată, înspăimântată, fata reușește să facă ce ni se spune tuturor că ne va fi de ajutor în orice situație de impas real: sună la poliție.

Trei apeluri, 19 ore și multe bâjbâieli mai târziu, poliția intră în casa unde fusese ținută captivă. Alexandra deja nu mai există. A fost făcută bucăți și topită în acid. Până în ultima clipă a luptat pentru viața ei. Singură. În urma ei rămâne un cor de scuze, regrete și bâlbâieli.

Mediatic se tot pune accent pe STS și pe păgubosul, inutilul, imprecisul sistem de localizare. Cred că-i mai ușor așa. Se poate politiza - cine l-a implementat, cât ne-a costat, bănișorii noștri unde s-au dus - , se poate plimba vina - STS către operatorul de date mobile, poliția înapoi spre STS - , se pot face declarații și se pot solicita demisii triumfătoare.

Dar mie nu-mi iese din cap că între 3 dimineața și 6 dimineața, 3 ore, niște oameni s-au plimbat au supravegheat o casă din care se auzeau țipete de „Lasă-mă că mă omori!” și au așteptat să se facă ora 6. Pentru că atunci scria pe mandat că trebuie să intre. Vecinii auziseră țipetele și chemaseră și ei poliția. Un mic public s-a format deci, timp de 3 ore, în fața casei în care o fetiță era violată, torturată, tranșată, ucisă. În care ultimele pâlpâiri ale unei inimi s-au stins. Vecinii au chemat poliția, pentru că așa se face. Poliția a așteptat să se facă ora 6, pentru că așa se face. Nimeni n-a depășit micul său perimetru de cum-se-face. Trei ore, trei ceasuri, 180 de minute, în care un copil e ucis peste drum de cei pe care i-a chemat în ajutor.

Fostul șef al poliției a invocat un vid legislativ. Dar legile nu pot suplini vidul uman. Nu cred că mai suntem mulți oameni. Nu cred că ne mai bucurăm de toate însușirile care ne conferă acest statut. Nu e nevoie să fim cu toții bestii malefice care topesc copii în acid. Umanitatea se leapădă treptat din noi, năpârlește fir cu fir, pas cu pas, dosar cu dosar, procedură cu procedură. Își găsește scuze să alunece din noi, dezumanizarea își găsește statistici de care să se sprijine, cum ar fi când privești în ochi un părinte îngrozit de dispariția fiicei sale și-l avertizezi că dacă s-a dus „cu unu”, e bun de plată.
Uite că s-a dus cu unul. Uite că s-a dus de tot. S-ar fi dus acasă, dar unul a luat-o cu el și a ținut-o cu el până s-a transformat în iad.

Cine mai ajunge acum în poliție? De ce vor oamenii ăștia să se facă polițiști? Când eram mici, cei care răspundeau spuneau că vor să lupte cu hoții, să apere oamenii, să fie eroi. Dar într-o țară în care hoții și criminalii se preling din toate crăpăturile ruinelor noastre, neatinși, ce-și mai doresc, de fapt, acești oameni? Ce-și doreau cei care au stat lângă casa în care a fost ucisă Alexandra, timp de trei ore? Să se facă ora șase. Ca să fie ca pe mandat. Ca să fie bine, să nu fie rău. Râdem, glumim, dar nu ieșim din procedură. Ora șase scrie, la ora șase intrăm.

Nici cel mai competent serviciu de localizare nu ar fi putut-o salva pe Alexandra, dacă aceștia erau desemnați să fie salvatorii ei. Salvatori care au decis că posturile lor, lefuțele lor, liniștea lor, mandatul lor, intervalul lor alocat de timp pentru intervenție e mai important decât țipetele unei fetițe care trăia iadul, la câțiva pași de ei. Să fi fost copilul lor, așteptau ora șase? Celor care tot încearcă să justifice astea  - să fi fost copilul vreunuia dintre ei, credeți că așteptau cuminți ora șase?

Desigur, acum defulăm mediatic. Să fie și el stropit cu acid! Să i se taie boașele! Să facă închisoare pe viață! Să i se facă și să i se dreagă! Să le moară și ălora copiii! Praful să se aleagă! Și toate aceste blesteme parcă ne fac să ne ușurăm un pic. Dar știi ce, nimic din ce-i dorim nu i se va întâmpla. Nimic. Știm bine asta. Dar aruncăm o bălăcăreală pe geam și ne simțim cumva mai bine, am făcut și noi ceva, ne-am manifestat furia.
Nimic nu va scuza și nu va justifica faptul că mai mulți adulți inerți au stat și-au așteptat joi, pe 25 iulie 2019, să se facă ora șase. Și oamenii ăștia nu sunt singurii care vor aștepta să se facă ora șase. Oamenii ăștia au așteptat tacticos și alte ore șase. Au ignorat multe, multe alte apeluri la ajutor. Femei înjunghiate după nenumărate rugăminți de protecție, ordine de interdicție ignorate, strigăte de ajutor luate în râs, copii tranșați, atâtea și atâtea blestemății care ar putea fi evitate dacă undeva, în structurile putregaiului ăsta, ar mai bate o inimă, ar fi oameni. Nu lepre care așteaptă să se facă ora șase.





Read More

09 June 2019

Ce-ai făcut dumneata în ultimii doi ani?

Mai am câteva săptămâni (două) și revin la muncă. Nici nu plâng de jale, nici nu sar în sus de bucurie. Îmi place să muncesc, dar nu pot spune că înțeleg categoria cu „vai, abia așteptam să revin, mă plictiseam groaznic și nu știam ce să mai fac”. Poate tu. Eu nu mă plictisesc niciodată cu mine, noi ne simtem foarte bine împreună în mijlocul meu. I have high entertainment value for myself.

Plus că mi-am găsit atâtea de făcut că parcă mi-ar trebui un concediu de după concediu. Chiar așa, ce-am făcut în ăștia doi ani? Ia să revizuim, să vedem dacă i-am consumat cum se cuvine:

1. Fix conform titulaturii și legislației în vigoare, am crescut și îngrijit un copil, și am aflat cum e ca, după ce crești și îngrijești un copil bonom, blând și vesel, să o iei de la capăt cu unul ce pare decis să fie fix pe dos. Am albit, n-am prea dormit, ne-am chiaunit. Dar am răzbit. Și pe măsură ce trece vremea, e din ce în ce mai ușor.




2. Chinuită de gândul că mi-am lăsat prima facultate în pom, m-am apucat de a doua, și iată-mă în sesiune deoarece fix asta-mi lipsea. Unele examene sunt mai dificile, altele, ce să zic, cred că am avut teze într-a șaptea mai complicate. Dar ce apreciez și observ diferit e înțelegerea față de noi, ăștia care muncim. Mi se pare un pic nedrept, mă simt discriminată pozitiv pentru că am copii. Când aveam 22 de ani și munceam de-mi săreau capacele, mi-ar fi folosit un grăunte din toată această infinită toleranță oferită mie acum, ca părinte. Poate o terminam și pe aia. A, și mi-ar fi folosit să nu fie sportul obligatoriu pt Sociologie / Asistență Socială. Că de-aia n-am mai promovat. True story.

3. Am lucrat o grămadă, nopțile, zilele, printre picuri de somn, și am învățat să zâmbesc frumos și să zic „te cred, e greu” celor care au condiții impecabile de muncă dar se miorlăie că nu le iese. Adevărul e că nu știi ce condiții impecabile de muncă aveai, până nu le mai ai și lucrezi care cum pe unde când apuci.

4. Mi-am vândut bătrânul Golf, prima mea mașină, de fapt prima a noastră, că și-a luat-o soțul și mi-a pasat-o mie când am luat carnetul. Și mi-am luat alta. E eminamente mom-car. Pe dinafară arată ca o rădașcă, dar pe dinăuntru e smooth going, foarte manevrabilă, încăpătoare și sigură. A, și mai e și hibridă. Consum mai mic și parcare moca prin București. Yay!



5. Am reușit să mergem prin țară, prin niște locuri pe unde nu mai ajunseserăm. Secuime, Avrig, Sibiu, etc etc.
Vă mai zic o dată - vizitați conacul Brukenthal din Avrig, e minunat.

Și cereți papanași!
Doamne, papanașii și socata lor!





6. Am fost și în afara țării prin niște locuri pe care nu le mai văzusem. Și mai mult, am reușit să ne urnim și să ne propunem să explorăm câte un pic în fiecare an. Poate voi făceați asta deja, dar noi nu prea. Am descoperit că nu se face gaură în cer cu o zi ici și una colo.



7. Am reușit să mă văd cu prieteni dragi, am fost și mi-am revăzut neamurile și terenul pe care a fost casa copilăriei mele (că nu mai e nimic din ea), am regăsit oameni din familia extinsă, am reunit legături pe care le credeam stinse. Am închis în sfârșit capitole dintr-o poveste care palpitase ca o rană deschisă. Mi-am găsit împăcarea.

Mi-am condus bunica pe ultimul drum și odată cu ea, am închis pentru totdeauna ușa copilăriei mele. De-acum am s-o țin pe-a altora deschisă.



8. Am umblat brambura, ceea ce vă doresc și vouă. Am găsit colțuri din oraș minunate, absolut minunate, pe care ori n-am avut ochi să le văd, ori timp să le caut.


9. M-am apucat de scris o carte, o prietenă dragă mi-a transmis un răspuns încurajator din partea unei redacții. Să sperăm că o termin în următorii 30 de ani. 


10. Și deloc în ultimul rând, am petrecut timp cu mine și ai mei. Timpul acela proustian, în care te redescoperi și te iubești.

Deci, la final de doi ani de „stat acasă” constat că n-am stat deloc și bine am făcut. Cum aș fi putut să mă plictisesc?



Read More

Facebook

Popular Posts

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (10) adoptie (2) AION (2) ajutor (10) alaptare (3) alimentatie (11) amintiri (17) animale (4) anotimpuri (4) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (6) Cai (1) caini (16) capot (1) carti (3) carti pentru copii (3) cărți traduse (4) coada-coada (1) concediu (6) concurs (3) condus (2) copii (71) coruptie (5) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (16) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (7) film (7) filme (3) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (3) gaming (3) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) Ioana Neagu (1) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (14) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) mașini (1) Mihai Ciobanu (1) music (18) nutritie (2) oameni (69) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) pisici (2) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (12) religie (6) ring-sling (2) roborock (1) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scoala (1) școală (2) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) Spectra 9+ (1) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (6) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (85) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (8) wow (1) WTF (28) www.davidkinsella.com (1)