19 June 2018

Introspect, retrospect

De câteva zile îmi port și-mi disec durerea și mi-o revărs prin toate colțurile. Nu credeam că va durea așa. Nici gândul că bunica totuși și-a rugat moartea să vină ca o izbăvire de chin nu mă oprește. Desigur, nu pot să-mi doresc să i se fi prelungit chinul ultimelor zile; deși tocmai mă pregăteam să vin s-o văd când m-au anunțat că s-a prăpădit. Dar ah, acest binecunoscut val de poate, dacă, păcat că nu, mă copleșește. Poate dacă stăteam mai mult. Dacă veneam mai des. Dacă insistam și eu mai din timp. Dar cât timp? Cât timp să ceri când deja au trecut 92 de ani din timpul tău.

Cred că mă jelesc și pe mine. O etapă s-a încheiat pe veci pentru mine. Nu mai sunt nepoata nimănui.
Desigur, nu toți bunicii sunt așa, dar acei bunici care sunt cu adevărat bunici aruncă un văl de aur peste toate greșelile și neajunsurile nepoților. Poate pe cât de fermi și de critici au fost cu copiii, pe atât de iertători și de neînduplecat îndrăgostiți sunt de nepoți. De-a lungul vieții m-au tot apreciat oameni; îndrăznesc să cred că uneori nu degeaba. Dar nimeni nu m-a privit așa ca bunicile mele; această adorație atoate iertătoare în care mă simțeam scăldată de câte ori îmi luau o mână în mâinile lor noduroase și zbârcite.

Am avut un an, cinci ani, șapte, șaptesprezece, treizeci și șase în casa bunicii; dar cum bordeiul rămânea neschimbat și lumina din ochii bunicii la fel de caldă, parcă intram acolo și timpul se oprea în loc, ba mai mult, se reîntorcea în matca lui de aur și lapte. Reveneam în bordei an de an, jigărită, cu inima frântă de dezamăgiri sau uscată de nedreptăți, ostenită de pe drum, și bunica era acolo, bordeiul era acolo, blidele erau acolo, totul era acolo binevenindu-mă înapoi într-un timp și loc în care totul avea să fie bine și în care anii ce mi se așterneau în față erau nemăsurați.

Și-am ascultat-o cu un nod în gât pe mătușă-mea cu planurile ei de modernizare, cum zice ea, văruit, termopane peste tot, am văzut toate lucrurile bunicii așezate și orânduite cum era de altfel de așteptat, în bune, nu prea bune, de pomană, de aruncat, de păstrat, și deși știu că așa trebuie și așa se cuvine, s-a sfărâmat inima în mine. Am rămas cât am putut de mult, am inspirat cât am putut de mult, încercând să rețin în mine amprenta asta olfactivă a segmentului de viață de care nu mă îndur să mă despart; căci o casă e mai mult decât suma lucrurilor sale, e o entitate vie, o ființă care șoptește din foșnete de perini și scârțâituri de podea, care are parfumul său, alcătuit din sute și sute de amintiri și lucruri, scrisori, vopseaua de pe grinzi, revistele, lâna din plăpumi și scoarțe, potecarele, farfuriile, vatra, rola, clanța, salteaua, pătura, tot, tot, totul se înlănțuie și încheagă într-o ființă vie, pulsatilă, reală. O ființă care a avut-o pe bunica drept inimă.

Mi-e greu, mi-e tare greu, știu că așa trebuie și așa-i firesc și nu mă ajută cu nimic să știu firescul, firescul e urât și lipsit de inimă și de bunica mea.
Read More

17 June 2018

Bunica mea dragă

În seara asta bunica mea e singură în mormânt. După atâția zeci de ani, patul din bordei nu-i va mai ține trupul ostenit. După aproape 93 de ani, dimineața nu-i va mai mângâia ochii.
Dar nici durerile nu o vor mai chinui. O lună și jumătate de chin nemăsurat, și înainte de asta luni și luni de zile în care a tras de sine și și-a îndurat mantia grea a bătrâneții.
Până în ultima sa lună s-a ținut de treburile sale. Și-a dereticat la găini, și-a mai gătit, a ieșit pe prispă, s-a uitat spre poartă ori de câte ori se auzea cineva venind. Și-a urmărit telenovela la televizor. Și-a certat și sfătuit copiii. Și-a mângâiat nepoții și strănepoții.
Mi-am luat zestrea de la ea. Mi-am ales câteva potecare, un covor de lână, două prosoape brodate. Am să le îngrijesc. Îmi amintesc când intram în camera cu războiul de țesut și lucra la ele. Când mi-a zis că le face să le am după moartea ei. Și ce veșnicie mi s-a părut că se așterne înainte. Și iată că acum trei zile, veșnicia s-a terminat.
Începe alta. O veșnicie de zile în care nu mă va mai întâmpina nimeni cu lumină în ochi și glas când voi trece pragul bordeiului.
Da ci faci, bunică? Tu ești frumoasă, bunică, ești dişteaptă tari. Ai ci mânca, acolo printre străini? Ci să-ți dau eu ție bun?
Mai stai cu mini. Nu vrei să dormi aici? N-ai loc? Încăpem.
Dragă ți-a fost viața, bunică, și amar te-ai despărțit de ea.
Cât m-ai iubit tu, si ce lumină ai aruncat asupra mea, nimeni n-ar mai putea. Dar când intram în bordei și te întorceai să mă vezi, deveneam cea mai frumoasă nepoată din lume.
Am intrat și în seara asta, bunică, fata matale ți s-a cuibărit în pat. Peste tot e încă urma ta, lucrurile tale așezate să le ai la îndemână. Cât te-ai chinuit, cât te-am iubit, greu ai plecat și greu îmi vine să cred. S-au dus cu tine sute de lucruri și gânduri chibzuite și fapte bine așezate. Nimeni n-o să mai știe să le facă așa.
Ultima ta strănepoată aduce un pic cu matale. Mai mult cu tata. Dar si cu matale un pic, la ochi, la zâmbet. Și la supărare. Zilele astea i-am sorbit mai mult ca de obicei zâmbetul din ochi.
Of, bunică, of. Nicicând nu mi-am dorit mai mult ca eu să mă înșel în necredința mea, iar tu nu. Tu să te duci și să ne poți vedea de undeva și să chicoteşti văzându-ne cât suntem de natângi.
Nu te mai doare, bunică, nu te mai doare nimic.
Read More

14 June 2018

Ziua în care am devenit elită



[Circulă pe net un articol conform căruia am ajuns elite. Îmi cer scuze că-mi dau copy paste la două comentarii lăsate anterior pe FB. Căldură mare, timp puțin și incapacitate de a repeta exact ceva.]

Când am ajuns să fim elită pentru că avem apă caldă și canalizare, atunci știi că ne-am dus de tot la vale.


O mare cantitate de energie pe care am putea-o folosi sa motivam pe indecisii de langa noi sa voteze data viitoare e folosita in acest autodafe ipocrit, acest emis de sentințe în piața bulii - ah, elitele de voi nu va ganditi la sarmanii de ei.
Pentru ca e formulat din punctul fals de vedere al și-mai-cu-moțului care, iată-l cât de sus s-a cocoțat încât poate arunca priviri de compasiune, empatie și tristețe asupra tuturor, și PSD, și #rezist, și tot, nimic nu scapă preamilei sale. Ca al autorului acestui articol.


Bine că ești tu luceafăr, ce să zic.


Noi, ăștia de aici, de oricare parte a gardului am fi, mai bine ne-am petici găurile din el.
Nu știu de unde această impresie că suntem globuri de lumină plutind deasupra unei mizerii dostoievskiene. De triști și naivi și lipsiți de noroc care ne privesc cu tristețe, iar noi cu răceală.


 Realitatea e că suntem la fel de porcăiți și noi de ei. Nu vă mai puneți cenușă în cap de parcă am fi mai știu eu ce necruțători care târăsc de poalele mantiei orfanii lumii. Serios. Eu provin din polul sărăciei din țara asta :) am ajuns aici în ciuda, nu cu ajutorul provenienței mele. Pe parcurs am fost sfătuită să:
- intru într-o organizație de tineret pentru că așa se reușește în viață
- mă duc cu sărumâna la niște diverși domni (probabil nu numai mâna, în fine) ca să primesc un post de căcat, pt care nu eram calificată, fără perspective, dar sigur și la buget (sigur o laie, doar până când nepoata lui dom primar termina facultatea maybe)
- continui cu sărumâna, sărucuru, etc, votez, până mor
- actually, când m-am măritat din dragoste cu un tip de-o vârstă cu mine și cam falit pe atunci, m s-a spus cu mare dezamăgire „eu te vedeam la brațul unui Cataramă, ceva”.

când învățam pentru facultate, în timp ce lucram, am fost întrebată cu uluire ce îmi trebuie prostiile astea. ce, nu e bine aici, la obor, la vândut lămpi? patroana e bună, nu face carte de muncă, dar uite, ne mai dă pizza.

de curând am aflat că-s membră a unui stat paralel, a unor organizații oculte, că de fapt nu muncesc ci stau în cur și țăcăn din taste, ceea ce nu se compară cu rânit rahat la porci, prin urmare ar trebui să fiu eu plătită mai prost, cel cu porcii mai bine. Because căcat > keyboard.

Discutam cu o fată de 17 ani, sora unuia de la fiu-meu de la școală. se lăsase de școală după 8 clase și era f supărată pe nenorociții care voiau să bage lege să iei permisul doar dacă ai zece. abia aștepta drept de vot să le dea la cap. am întrebat dacă vrea să se angajeze, poate i-ar trebui, mi-a răspuns cu seninătate absolută că nu vrea să muncească niciodată, dăcât copii, și pentru ăia iei ajutor.

Ce vreau eu să spun prin această suită de exemple personale e că uneori ne mai și autolimităm și că această rață cu oh, vai, noi elitele, măcăne foarte tare și ar trebui lăsată jos.


În completare, aș vrea să vă rog să nu vă lăsați duși la vale de dulcea apă a acestui danț acuzare-iertare. Odată am discutat cu Diaconu despre una, despre alta, și mi-a spus că oamenii uneori greșesc din voluptatea de a fi iertați. Și da, e atât de comodă această mică , minusculă ecuație fără necunoscute, e atât de ușor de repetat această scandare

- Suntem răi!
- Foarte răi!

- Am ignorat! N-am băgat în seamă! Din vina noastră!
- A noastră!

- Dar vom fi mai buni! Îi vom face și pe ei să fie mai buni!
- Mai buni!  [așa, fără nici o substanță, mai buni și atât]

- Vom fi mai empatici!
- Foarte empatici!

- Vom fi mai miloși!
- ăăăă, nu miloși, zi altceva.

- Mai.. caritabili!
- Așa!

- Și într-un final magic, ne vom uni!
- Ne vom pupa!

- Vom plânge!
- Împreună!

- Vom vota!
- La fel!

- Și răii vor fugi!
- Singuri!
- Departe!
- Ura!

[APLAUZE. CORTINA CADE.]






Read More

10 June 2018

Ce de virtuți mai zac în noi

1. Oricât ne-am căca pe noi că vai, #rezist vine de bunăvoie și  psdiștii nu, chiar nu contează. De bunăvoie sau în silă, mânați de nobile idealuri sau doar de perspectiva de a rămâne neasistați social sau cu alte drepturi și avantaje șterse, măcar vin. Vin când îi cheamă. Și până la urmă ăsta a fost mesajul: Avem mulți. Poate mulți și influențabili, dar mulți. Și-i influențăm noi, nu voi. Noi, pentru că de la noi au șanse, de la voi nu. Și la noi e ciolanul din care le scăpăm ba o lege ba un ban. Deci azi i-am adunat ca să nimic, ca să-i vedeți. Mâine poate-i aducem în fața firmei tale, să ți-o picheteze. Le zicem că acolo-s banii de pensii. Poimâine poate-i anunțăm că pe gura ta de metrou ies cei care le vor răul. Răspoimâine poate când îți pui insigna în piept și te pregătești să fii frumos și liber îi aducem iar.

2. Nu vin doar în piață, vin și la vot. Ce mai contează cum? Ce mai contează de ce? Un vot cinstit e tot un vot la numărătoare. Absenteismul la vot a fost grav penalizat, și asta o resimțim toți. Nu știu cât va ustura joarda asta pe cur și la viitoarele alegeri.

3. Ca de obicei, ne căcăm poetic pe noi, pe când ei măcar sunt pragmatici. În primul rând că încă ne uităm urât la cel care îndrăznește să facă diviziunea politically incorrect între noi și ei.
Ei se folosesc de ea cu maxim succes. O folosesc în lobby, în discurs, în media, pe toate canalele lor de informare și promovare.
Și ba da, uite că nu sunt asistată social, nu am de gând să lucrez la stat, nu m-ar ajuta cu nimic legile pro-pârnăiași și lucrez în corporații. Prin urmare, iată-mă-s Satana. Despre mine li se spune unora că vreau să-i distrug și să le fur banii de pe munculița lor de-o viață. Pe mine sunt asmuțite autocare întregi. De ce ar trebui să le iau iar, iar și iar apărarea și să le tot găsesc scuze când mie mi se găsesc continuu acuze?
În al doilea rând că ei fac gesturi concrete, forțează mâini, corup legi, iar noi ne tot uităm în oglindă să fim siguri că ne stă bine freza. Mai suntem încă politicoși? Dar corecți și nongeneralizatori? Dar empatici, a văzut careva că suntem empatici? Hai să strângem gunoaiele după cei care ne caftesc copiii. Așa ar vedea cu toții câtă noblețe zace în noi. Și patriotism.

Zace. Zace. Zace. Zace. Zace. Zace. Zace. Zace. Zace. Zace. Zace. Zace.
Read More

03 June 2018

Impresii din Concediu (2) - Sighișoara, Sibiu, Avrig

Ne-am continuat drumul din Tușnad către Sighișoara. Cum spuneam în postarea precedentă, este o zonă a țării despre care nu știam nimic, dar care ne-a impresionat mult.

Căsuța asta cu mușchi și mansardă, pierdută într-un câmp înverzit, mi s-a părut tare frumoasă. Din păcate, abia am reușit să o fotografiez în trecere cu telefonul.



Sighișoara


Când am ajuns în Sighișoara era nefiresc de cald; poate și asta a contribuit la lipsa de entuziasm cu care am străbătut o mică parte din oraș. E posibil ca festivalul să anime orașul și să-i aducă culoare în obraji. Dar vai, când am ajuns noi, nu era niciun soi de eveniment iar orașul ne-a părut veșted, părăginit și neprietenos.
 Ne-am învârtit ici colo; aceleași clădiri cu tencuiala prăbușită din Centrul Vechi al Bucureștiului erau și aici. Dar ce e considerat dovadă de corupție și nepăsare într-o parte poate deveni embodiment al spiritului medieval într-alta, se pare.
Bannere imense care ne somau să nu dăm bani cerșetorilor, flancate de afișe cu același mesaj. O porțiune de trotuar izolată cu bandă, pentru că tocmai picase o bucată de spirit medieval și se făcuse țăndări.
Nici turnul cu ceas și nici cetatea nu au reușit să ne scuture primele impresii. Posibil să nu fi fost nici noi în cele mai bune toane, dar Sighișoara n-a intrat pe lista locurilor pe care doresc să le revăd.

Drumul dinspre Sighișoara spre Sibiu era presărat de sate a căror priveliște ne-a lăsat un mic ghimpe de părere de rău dublată de admirație în suflet.
Probabil știți unii dintre voi că am origini în Vaslui și în Olt; două regiuni mult diferite, dar unite de sărăcie și ignoranță, din păcate, în ceea ce privește multe din zonele rurale. Peisajul era altul; mai bun, mai curat. Veșnicele vii în care trudesc cot la cot săteni întinși de foame, ca să aibă ce bea, erau înlocuite de nesfârșite câmpuri de cartofi și grâu. Da, nu-s absurdă, știu că se bea peste tot și știu că poți face alcool și din cartofi și grâu și rahat dacă insiști.
Dar totul era schimbat sub ochii noștri, în bine. Un bine la care nici nu știu dacă vom accede vreodată. Detalii care poate nu par să fie așa importante dar care spuneau multe.
Vaci curate și cai bine hrăniți luaseră locul gloabelor puse la ham, de la 1 an și vitelor pline de bălegar până la uger. Mult mai des vedeam tractoare care adunau fânul în baloți cilindrici, spre deosebire de căpițele medievale, adunate cu furca de bătrâni leșinați de căldură, pe care le tot vedem pe dincolo. Cum spuneam și în postarea precedentă, aproape niciun om pe drum, tândălind a pagubă; doar ceva copii întorcându-se de la școală și cel mult un părinte însoțindu-i.
Asfalt în sate, mai neted și mai bun ca în mijlocul Bârladului, de exemplu, dar și al multor cartiere din București.
Sate îngrijite, case curate, flori. Sate întregi brodate de trandafiri, iarbă frumos tunsă, garduri reparate, stâlpi văruiți atent. Era greu să nu te copleșească un sentiment de zădărnicie; de admirație față de ei și de deznădejde față de noi.







Sibiu 

Același sentiment, de aproape dureroasă uimire, l-am încercat și în Sibiu. Un oraș mare, viu, plin de oameni și mașini, în care lumea forfotea - am venit într-o zi lucrătoare - dar cumva fără câini maidanezi, fără oameni ai străzii, fără gropi, fără borduriade. Centrul vechi al orașului era reabilitat, clădiri medievale erau perfect întreținute, iluminate frumos, terasele largi gemeau de lume dar aveai suficient loc să nu te simți zdrobit într-un furnicar. Totul era aerisit, curat, atent dichisit; parcă intraserăm în casa răcoroasă a unei gospodine desăvârșite, acel gen de case în care îți vine să te descalți grijuliu la ușă, dar abia aștepți să fii servit cu o dulceață și un ceai. Deci se poate. De putut se poate. Dar nu peste tot...
Cât am așteptat mâncarea am avut timp să bat în lung și în lat Piața Mică. Fiecare dintre străzile care poartă nume în amintirea breslelor consacrate are câte un QR code care poate fi scanat pentru a afla mai multe informații, anecdote și explicații. 
Am luat cina la Einstein Cafe, unde am fost serviți de un mândru june de talia lui Iohannis și cam cu aceeași repeziciune în gesturi și vorbe. N-am crezut că cineva poate să ajungă să fie de fapt mai lent când se grăbește, mă jur. 
  • Servire lentă. Terasele erau arhipline, poate de asta.
  • Am comandat o socată și am primit apă plată + gheață + sirop de soc. Dezamăgire.
  • Mâncare ok

Palatul Brukenthal din Avrig

N-am să menționez Avrigul pentru că doar am trecut prin el, spre palat; de altfel arăta ca după bombardament, tocmai se reparau / desfundau străzi, totul era prăfos, spart și zgomotos.
Nimic nu mă putea pregăti însă pentru splendoarea Palatului Brukenthal.



Poate de unde am o mare dragoste pentru grădinile cu flori - cam pe cât de indiferentă mă lasă florile tăiate, în vază, pe atât mă emoționează să le văd vii, în pământ, sub soare. Palatul e scăldat în flori, culori și miresme. Când am ajuns mirosea înnebunitor a bujori, iarbă proaspăt tăiată și iasomie.








Nu știu de unde să încep și ce să laud mai întâi. 
Parcul îngrijit și plin de iarbă în care puteai sta liniștit, fără să te umple căpușele?
Locul de joacă, spațios și răcoros?
Terasa din grădina cu flori?
Socata care de data asta chiar era socată?
Mic dejunul nemaipomenit?


Camerele spațioase, superb mobilate?
Atmosfera atât de veridică, politețea personalului, încât ne-am simțit chiar ca niște invitați ai baronului la reședința sa de vară?
Ferma cu ponei, bivoli, iepurași?
...prețurile mult sub ale altor locații cu nici măcar o zecime din ce avea de oferit palatul?

Trebuie să mergeți să-l vedeți. Nu știu cum o fi iarna, dar acum totul e în floare și în pârg, au salată și plăcintă de căpșuni, au socată, au așternuturi satinate și răcoroase, mochete moi, bujori care miros amețitor, au liniște și parfum și bunăvoință.














La final de excursie, avem următoarele concluzii:

- Pe lista viitoarelor destinații revine palatul, dar cu destinație finală Alba Iulia
- Sibiul e intimidant de bine întreținut
- în Sighișoara poate ne trimitem copiii la festival când sunt mai mari
- Avem un copil care se descurcă excelent în călătorie cu mașina și altul care detestă asta. Poate e mai bine să așteptăm până la anul, în speranța că mezina se adaptează și ea în viitor.

Read More

31 May 2018

Impresii din concediu (1) - Sinaia, Lacul Sfânta Ana, Tușnad

Am fost in primul nostru concediu in patru. Ne-am întors mulțumiți dar obosiți. Sonia are 9 luni și detestă mersul cu mașina, se pare. Am avut ceva opriri în plus, dar n-a ajutat, când voia jos, voia jos. Și uneori nu se putea pe jos.
Am fost în niște zone din România noi pentru mine - spre rușinea mea nu am călătorit suficient prin țară cât să am acest ah,  je m'ennuie al tatălui meu, de exemplu, care nu mai are chef să meargă nicăieri, declarând că a fost peste tot cât era tânăr și le-a văzut destul. Prin multe locuri cică am fost și eu, dar eram mică și nu mai țin minte. În schimb ține tata minte zilele fripte și concediile exasperante pe care i le-am condimentat cu firea mea destul de dificila, așa cum e acum și rândul meu să aflu, pentru ca se pare ca am facut un mini-me, o fiica ce ma cloneaza ca temperament. Pe zi ce trece îl învinovățesc tot mai puțin :))

Am să mă apuc să povestesc acum câte puțin despre cazare, mâncare, impresii, etc.
Condițiile noastre au fost să accepte câini și să aibă camere care să ne poată găzdui pe toți patru.

Sinaia - Vila Retezat


Primul popas a fost Sinaia, clasica destinație a bucureștenilor, denumită și Sectorul 7 de unii glumeți. La Sinaia ne-am cazat în Vila Retezat.

Vila Retezat se află în cartierul Furnica. Se putea ajunge în trei minute în centrul stațiunii. Acceptă cu mare drag animale - acestea nu sunt tolerate ci binevenite cu entuziasm, și e un aspect care te face să te simți ceva mai ușurat ca proprietar de câine. Noi am luat cușca cu noi (tip crate) pt că nu suntem foarte siguri pe ce-i trăznește prin cap dacă o lăsăm singură pe teren străin. Am lăsat-o o singură dată vreo două ore, dar chiar și așa, crate-ul fiind pliabil și pus la fundul portbagajului, nu ne-a încurcat și s-a dovedit util.
Noi ne-am cazat într-o cameră triplă, care avea un pat dublu foarte mare și o canapea generoasă. Am avut loc să ne punem și pătuț de bebeluș și cușca câinelui.



Vila e de fapt un fel de conac foarte aspectuos. Camerele sunt largi iar în afara lor sunt spații comune de recreere, holuri pătrate, confortabile. Eu am apreciat mult mobilierul și atenția la păstrarea unui specific, o consecvență a detaliilor.
Lenjeria e impecabilă, din bumbac plin, satinat. Canapelele au lemn și catifea. Totul arată vechi dar nu deteriorat. Vintage presupun că ar fi cuvântul. Soțul a bodogănit că totuși de atâta vintage scârțâie toate, de te știe tot hotelul când urci scara de exemplu. Într-adevăr, cam trosnesc toate, de la scara interioară la parchet și uși, dar cu atâta lemnăraie nu știu cum ar putea combate asta.

Se oferă parcare în curte, cred că și mâncare dar noi am optat pentru altă locație.

Tot la părți minus - la așa camere largi poate te-ai fi așteptat la un pic mai mare și baia. Aproape faci duș cu un picior în budă. Dar în fine, nu am plecat în concediu să ne îmbăiem.

În Sinaia am mâncat în următoarele locuri:

1. Restaurant Snow 


  • Oferă scaun pt bebeluși, chestii de desenat pt copiii mai mari. 
  • Acceptă animale pe terasă. 
  • Au un burger bun, dar mi l-au servit cu niște chips sfarogiți rău de tot. 
  • Au meniu pt copii, porție f ok zic eu pentru un copil cu apetit normal și prețuri convenabile. 10 lei porția de carbonara de exemplu. 
  • Servire relativ ok deși am repetat de trei ori să nu ne aducă nouă înaintea copiilor, și tot așa au făcut. Se cunoaște uneori când n-are ospătarul copii - pune cafeaua fierbinte sub mânuțele bebelușului, aduce mai știu eu ce mici tatălui și la 35 de minute după și supa copilului, etc. Eh, asta e. Lasă că află de la ai lui, mai încolo :)


2. Restaurant Alex





Restaurantul Alex e la un minut de vila Retezat. Are specific unguresc, iar noi nu știm absolut nimic despre acest specific, în afara stereotipurilor cu gulaș, papricaș. Am plonjat cu multă încredere în ele, cerând soțul un gulaș cu fasole și eu un papricaș de miel cu găluște. Papricasul a fost bun, carnea moale într-un sos dens, brun, dar pentru mine adevăratele vedete au fost găluștile presărate cu rondele de ardei iute, care nu aveau nici o treabă cu imaginația mea - credeam că-s găluște ca astea din supă, dar poate din altceva. Erau crâmpeie mici de cocă, sincer nu știu cum se fac dar erau bune tare. Gulașul era o mâncare de fasole cu afumătură și o tonă de ardei. Bune amândouă. Papricaș aș mai mânca, gulaș nu neapărat.
A doua oară am încercat și o supă de pui cu tăieței, clasică, nimic de comentat la ea. Poate doar că apreciez mult că nu se simțea infamul gust de delikat sau secretul maiștiueucui. Nu știu dacă așa e de obicei, dar am apreciat și că nu au adus-o opărită deci au putut mânca imediat copiii din ea.
Încă o surpriză bună a fost berea Csiki Sor - o bere pe gustul meu, adică foarte palatabilă și echilibrată ca aciditate. Eu una nu suport berea amară și nici să mă umflu ca un broscoi din două guri.
O poveste interesantă de citit despre cum a sărit guvernul ungar în apărarea acestei micuțe beri artizanale, declarând că apără interesele cetățenilor săi de pretutindeni. M-am gândit cu amărăciune că într-o situație similară, probabil guvernul nostru ar fi răspuns printr-un voalat și nu prea „și mie ce-mi iese?”.
  • Oferă scaun pt bebeluși, chestii de desenat pt copiii mai mari. 
  • Acceptă animale pe terasă. 
  • Servire ok, atmosferă liniștită, calmă. 
  • Am primit o ciorbă de perișoare cu exact trei perișoare în ea. La felul doi am optat pt un humus acceptabil cu falafel. Din păcate, falafelul era uscăcios și nu prea ok făcut. Pizza soțului cred că a fost ok. Per total, ce am testat eu era mâncare mediocră spre nasoală. 
  • Nu au scaun pt bebeluș


Sinaia era arhiplină, iar când am urcat spre Urlătoarea l-am auzit pe un drumeț glumind „zici că-i Niagara pe-aici”. Așa era. Cascada în sine, căreia Alex îi tot zicea fântâna care zbiară, spre hazul nostru, abia se vedea de turiști. Puhoi de lume, ne făceam loc cu greu pe câte un podeț, ne așteptam unii pe alții să trecem. Deh, sărbătoare. Sonia a dormit lemn în spatele lui taică-su, iar Alex a bodogănit la început, dar pe parcurs muntele ne-a energizat și ne-am întors cumva mai odihniți decât porniserăm.







Lacul Sfânta Ana

De anul acesta, din ce am înțeles, nu mai e voie să faci nici baie în lac nici grătare pe malul său. De grătare nu știu, probabil se făcea prea multă mizerie și se intersectau cam periculos cu fauna din zonă. Despre îmbăiat am aflat că loțiunile de plajă folosite poluau apele lacului. Este singurul lac vulcanic din România, iar apele sale provin exclusiv din ploi. Suficient de deosebit cât să ne căutăm altă scăldătoare și să ne mulțumim cu admiratul acestui loc minunat.

Tot de anul ăsta ursul Șoni nu-și va mai face veacul pe aici. Era un ursuleț învățat cu oamenii, din păcate pentru toată lumea, adică în nici un caz domestic ci venind să capete mâncare. Lumea își făcea poze cu el, îl mai momeau cu ce aveau de-ale gurii și tot așa până a capsat o turistă care încerca să-și facă un selfie. Nimic serios, dar putea fi. Așa că Șoni acum va trăi în rezervația de urși de la Zărnești. Să fiu sinceră, îmi e milă de el deși știu că asta a fost soluția umană și responsabilă. Dar cred că primii doi ani din viața sa, petrecuți pe malul lacului Sfânta Ana, au fost un paradis. 

Lacul e plin de pești care vin să fie și ei hrăniți, la mal (noua atracție, se pare că trebuie să ghiftuim ceva pe oriunde ne ducem), și înconjurat de rugi de mure și zmeură. Din loc în loc sunt ceaune și grătare, care probabil la vremea lor au contribuit și ele la paradisul lui Șoni. Să sperăm că și la Zărnești va avea mâncare cât de cât bună și că poate își va face prieteni din aceeași specie.







De retinut ca pe malul lacului Sfanta Ana am gasit doar o tonetă cu prostioare și una cu kurtos colac. Deci dacă veniți ca noi, adică flămânzi, mai degrabă căutați sus de mâncare. Peste tot sunt avertismente și ilustrații despre urși și probabil e bine să fie luate în serios. Posibil Șoni să aibă ceva verișori rămași prin zonă, fără așa pasiuni de modelling.



Ne-am continuat excursia înaintând prin secuime, o zonă despre care nu știam absolut nimic exceptând mențiuni fugare din buletinele meteo și din diverse articole naționalist-vindicative. Am trecut prin Harghita, Covasna, Sfântu Gheorghe, Odorheiul Secuiesc, Miercurea Ciuc și o puzderie de sate pe care nu prea le mai țin minte. Printre altele, am observat următoarele:

1. Toate localitățile aveau numele în două limbi, cum e și frumos. Doar că cele maghiare se țineau după câteva tipare. Paranteză - nu știu boabă maghiară și în general, nu e o limbă despre care să cutez vreodată să zic „dar ce simplă e, sigur o învăț”. 
Un prim tipar ar fi fost cel cu Szekely, care până la urmă ne-am prins, de perspicaci ce suntem, că înseamnă „secuiesc”. Dacă treceam printr-un sat numit Polonic, numele maghiar era Szekelypolonic. Dacă mergeam prin Izmenescul Mare, era Szekely Nagy Izmenyorum sau cum s-o zice. Și tot așa. Am tot văzut ștampila asta cu Szekely printr-o grămadă de localități. 
Prin altă zonă era cu Csiki în sus Csiki în jos. Pensiunea era cu Csiki, hotelul, satul, biserica, totul. Până m-a lămurit Clara (una din amicele mele cu origine mixt dacică, să zicem) că Csiki înseamnă Ciuc. Și noi eram în Miercurea Ciuc, deh.


2. Era pustiu. Am trecut în miezul zilei prin multe localități și senzația de pustietate se accentua. Din cauza felului (prost) în care avem noi drumul printre case și casele în drum, am tot avut contact cu zone rurale din Muntenia, Oltenia, Moldova. Iar acum lipsea ceva - lipseau localnicii care să stea în poartă, să se uite lung după tine, lipseau babele care trec unflappable drumul pe oriunde poftesc, lipseau tinerii în trening adunați lângă o rablă, etc. Printr-al optulea sat am sunat-o pe Ada (altă prietenă, da, trag unguroaicele la mine ceva de speriat, sau eu la ele mai degrabă) să-mi deslușească misterul. Și cum unele întrebări nu se pot pune politically correct, am trântit-o și eu cum mi-a ieșit:

- Ada, nu vreau să sune rasist, dar de ce pe stradă sunt doar câțiva altfel-de-minoritari în toate satele astea?

Și unele răspunsuri nici ele nu au încotro.

- Ina, nici eu nu vreau să sune rasist, dar cred că restul sunt la muncă.

Băile Tușnad


Am ajuns în Băile Tușnad unde era la fel de pustiu. Nu știu cum să zic. Am numărat vreo 15 oameni cât am stat acolo, și pe unii sunt sigură că i-am văzut de vreo două ori. Iar alții erau deja la muncă. Pe alocuri era deprimant. Tot felul de pensiuni și hoteluri abandonate sau ocupate (n-aș zice abuziv, că păreau să le fi pus deja cruce proprietarii) de țigani săraci care își cărau lemnele de foc cu căruța în hotel. 
Am fost într-un loc de joacă unde ne auzeam ecoul vocilor:




Am mai explorat ici colo până am aflat că în jumate de oră vine ursul la nu știu ce containere, și am bătut în retragere către cină: 



Unele decorațiuni din Tușnad arată de parcă ar fi văzut deja ursul:




Unde am locuit:

Casa Skandik


Am ocupat camera cvadruplă. Condițiile oferite sunt mult peste cele mai optimiste așteptări. 
  • Acceptă animale
  • Totul era impecabil, curat și foarte spațios. 
  • Baia era cam cât o sufragerie de bloc. Două chiuvete, cadă mare, bideu, etc.
  • Jos există grătar, terasă și bucătărie
  • Relativ liniște dacă nu vă deranjează tir-urile de pe stradă. Dar termopanele izolează bine fonic.
  • Vecini interesanți și pașnici :)
  • Vedere foarte frumoasă


De-ale gurii:


Am mâncat o tochitură încălzită prost la microunde. Unele bucăți sleite și reci, altele opărite la mijloc și călâi pe afară, etc. Am luat și o brânză cu mămăligă și unt. Brânza de vaci cam amară.
  • Prețuri mici. Soțul zice că și mâncarea era ok. Eu nu știu ce să zic :)
  • Acceptă câini la terasă
  • Nu au scaun pt bebeluș

Pizzeria Apor

  • Excelentă pizza
  • Servire foarte ok
  • Acceptă căței
  • Fără scaun de bebeluș

Locația e foarte frumoasă. Noi am beneficiat aici de mic dejun, era o ofertă de la Casa Skandik (cazare + mic dejun la han). 
Micul dejun și prânzul au patru variante mulțumitoare, ușor de combinat aș zice eu și îndestulătoare. Mâncarea a fost bună, proaspătă și adusă rapid. Nu fac rabat de la calitate, untul e gras, pâinea și ouăle sunt proaspete. Mezelurile și mai ales jumările erau fenomenale. Au și o pâine excelentă, pe care am regăsit-o în toată regiunea. Mai bine ar aduce pâine, nu cârnați la vânzare în București. E densă fără să fie greoaie sau lipicioasă. Pâinile de prin comerțul nostru, chiar și cele mai cu moț, cu cartofi, boierești, pitărești, îmi par prin comparație niște caricaturi jenante.
Neapărat să încercați gemul lor de fructe de pădure. E prima oară când mi-a plăcut așa ceva. De obicei e un terci confuz, prea dulce și storcoșit. La han însă fiecare fruct e întreg în siropul bine închegat, dulce acrișor. Coacăzele, afinele, murele își păstrează toată aroma și au o consistență minunată.

  • Mâncare excelentă
  • Acceptă câini în curte dar îi au și ei pe ai lor. Există afișe prin care suntem rugați să nu-i hrănim. Posibil să fie vizitatori aciuați.
  • Locație bună, amenajare frumoasă
  • Servirea a fost rapidă, personalul amabil
  • Pachet convenabil la cazare la Skandik + mic dejun la ei. Se ajunge în câteva minute.

Cât ne-am învârtit prin Tușnad, puținii oameni întâlniți au fost foarte amabili și prietenoși. Deși era evident că-și caută cuvintele (în română), le rosteau cu mare atenție, încercând să nu greșească, sau se sfătuiau între ei să fie siguri că au înțeles bine sau că zic corect. Și dincolo de cuvinte era o amabilitate autentică, reținută în efuziuni dar sinceră. Într-o alimentară, un om îmbrăcat sărăcăcios a insistat foarte mult să îi dea două fise fiului meu ca să-și ia niște biluțe din tonomatele acelea cu gumă. Am refuzat gândindu-mă că asta mai lipsea, să-l văduvim și noi de un leu, până am realizat că mai jignitor e să continui cu refuzul. Înaintea lui, întreaga coadă ne poftise în față. Chelnerița de la Apor a silabisit foarte prudent „șase zeci și cinci zeci lei” și s-a îmbujorat când soțul meu a trebuit să o pună să repete, pentru că nu pricepeam cât avem de plată - 65.5 lei era suma buclucașă. O doamnă din altă locație a refuzat onest când soțul a încercat să-i dea doi lei bacșiș pentru cafea, spunând „lăsați, și așa e scumpă”. Cafeaua era patru lei...
Nu neg că în mod siguri există tensiuni inter etnice și sunt absolut sigură că și ei au cocliții lor, în ambele tabere, dar noi pe unde ne-am învârtit nu am dat, din fericire, de niciunul.


Cred că deja v-am plictisit iar eu deja mi-am consumat rația de me-time pe ziua asta. În episodul următor, Sighișoara, Sibiu și Avrig.




Read More

09 May 2018

Această perpetuă grijă pentru aproape

De când am din nou bebeluș m-a tras ața (și nici eu nu m-am zbătut prea rău) să arunc câte un ochi pe diverse comunități online dedicate puericulturii (mă obsedează cuvântul ăsta, e de un scorțoșism sublim). Și cum stăteam eu așa și mă uitam la diverse comitete și comiții care prezidează și explică noțiuni teribil de importante, cum ar fi cum trebuie oferit un morcov fiert, și la dezbateri care fără îndoială vor curba definitoriu omenirea, cum ar fi ce să-i cerem menajerei să facă și ce nu, m-a trosnit o idee.

Nobody fucking cares.

De la discuții pro anti vaccinare (actually wait, scuze, aici m-am răzgândit - astea-s serioase de-a binelea) până la multitudinea de tabelașe și rahaturi care înconjoară diversificarea, constantă este această grijă feminină pentru ce deține aproapele feminin. Pentru ce are cealaltă femeie, cum își crește copiii, ce le dă, cât le dă, când și cum îi învață să se cace, etc. Mizilicuri ridicol de mărunte, că nu s-ar îngrijora una pentru cum interpretează alta o curbă Gauss la muncă, desigur. Și firește, justificarea e că ne pasă - ne e milă de copiii ceilalți , crescuți fără învățămintele noastre, care ah și vai, vor fi mai-puțin-de-cristal ca ai noștri, mai unloved, mai morți chiar, cu vreun morcov în gât sau piure în nas, mai schinguiți afectiv și emoțional etc etc. Ne preocupă în așa hal această bunăstare încât scriem mare și lătăreț pe blog, pe FB, pe grupuri, prin cărți, peste tot, despre cum ne perpelim de grija copiilor altora, atât de incomplet și prost crescuți de altele. De acolo, din fotoliul nostru olimpian al desăvârșirii noastre parentale, vărsăm lacrimi de obidă și amar pentru nefericiții care nu au parte de mămici informate ca noi.

La primul copil am crezut că e vorba despre o simplă auto-gratulare, sau în cazul comunităților, despre un fel de labă-n cerc pe teme mămicești - ba tu ești cea mai bună mamă, ba tu, ba tu ești cea mai obosită și cea mai martiră, ba tu. Acum însă că nu prea mă mai bag în seamă cât mai degrabă observ, cred că am dat în sfârșit de capul acestui fenomen vechi de când lumea. E dominare toată ziua. Pur și simplu e modul în care aleg să se domine într-un spațiu și teren în care se simt safe. Și invariabil acest teren ajunge să fie crescutul de copii, pentru că e de altfel plin de nisipuri mișcătoare și ape schimbătoare, de subiectivisme, lacune și incertitudini, numai bune de jonglat cu ele.

Recent m-am trezit băgată într-o oală în care nu mă doream învârtită deloc. Printr-un magazin mă trezesc arătată cu degetul și aud „uitați, așa, ca doamna e bine. Dumneavoastră nu aveți unul ergonomic.” Purtam pe Sonia într-o chestie, nu contează de care. Mă uit la posesoarea de deget - o mămică îmbujorată de fiorii evanghelizatului de babywearing. Întorc capul să văd cui anume sunt dată model - o familie așezată la masă. Între ei, un buflei cu altă chestie de purtat lângă el, din aia non ergonomică.

Lăsând la o parte considerentele purtatului crăcit sau descrăcit, ocazional sau des, etc. M-am cărat de acolo cât am putut de repede, având doar asta în minte. O tanti s-a dus expre, vorba lui mamaie, la o masă unde mâncau niște oameni și i-a interpelat, oprindu-i din mâncat, pentru că aveau nu știu ce port bebe la ei. Mai mult, a purtat discuția asta cu voce tare, în picioare, în plină forfotă și a mai oprit și pe una să-i fie martoră și exemplu la această glorioasă misiune apostolică a dumisale.

În fine, deci reluând - e dominare mascată în grijă. Grijă pentru copiii tăi, de când sunt fetuși până votează, grijă pentru ce ai prin casă, pentru ce-ți pui în cap, pentru cum calci cămăși. Și nu că aș fi vreo Simone de Beauvoir myself, dar nu e ridicol totuși, nu sunt atât de mărunte și insignifiante toate căcățișurile astea? Nu sunt surprinzător de exclusiv casnice, nu ajung să amplifice totuși importanța unor aspecte care deși importante NU au de ce să fie dezbătute și întoarse atât pe toate părțile, nu te țin legată de piciorul patului?

E dominare toată ziua. Mici cohorte se adună și decid practic să nu se contrazică în veci și să repete ca pe o mantră un mic set dogmatic de chestii pe care ajung în timp să le ridice la rang de adevăr. Aceste mici cohorte își formează apoi sateliți, grupurile lor de aplaudaci, și tot așa, și atrag mereu și mereu nou-venite care să le ostoiască, cu inocenta lor „dezinformare” (nu trebuia să dau cartof la 5 luni? Nu e ok căruciorul ăsta?) setea de dominare, de explozie a exasperării pseudo materne MĂI FATĂ, dumnezeule, dar tu nu știi că nu așa se face, etc etc etc, n-ai citit cartea măreței noastre profete cutărici, care zice că e ok să plângă / nu e ok deloc să plângă / e ok să plângă dar numai în brațe / nu e ok în brațe / e ok în brațe dar preferabil în acest sistem de purtare, cumpără de aici / etc?

Pur și simplu e aceeași arhaică cățeleală de șezătoare, fată hăi dar tu chiar nu știi să coși o iie, Doamne, mâni-ta aia ce te-o fi învățat, of, of, dă încoace că fac eu, vai ce bine că m-am nimerit aici.

None of them really cares. Nimănui nu-i pasă cu adevărat din toate aceste veșnic indignate, îngrijorate, cu capul jumate peste gardul tău. E dominare în toată regula și atâta tot. Și asta nu e neapărat ceva rău sau ceva malefic sau ceva nou. E doar nițel stupid pentru că îmi reconfirmă că solidaritatea feminină se educă, se impune, se cere învățată - în niciun caz nu vine de la sine. Putem să facem câte campanii #metoo, #mulțumesc_pentru_flori și alte cele vrem noi; nimeni nu ne dă în cap cu mai multă voluptate decât noi, una alteia.



Read More

04 May 2018

Nu voi compara copiii între ei

pentru că nu voi avea ce să compar, vor fi copii și vor fi ai mei și gata, zisese ea, cu ani și ani în urmă, când oricum nu putea să-și imagineze prea bine potențialii copii și îi desena în minte ca pe un soi de entitate gregară, de tipul borg.

Și ani și ani după, copiii s-au concretizat și nu mă mai opresc din comparat. Pentru că nu mă așteptam să iasă așa diferiți încă din start. Credeam că diferențele se concretizează odată cu formarea individului în ani și ani. Și probabil așa e, dar cumva e hilar cum ăștia doi ai mei, pe care-i iubesc din suflet, sunt în așa hal de diferiți de parcă și-au propus să nu carecumva să se asemene. Și cea mică există pe lumea asta exterioară de abia 8 luni, de unde atâtea diferențe deja?

Alex a fost dodoloț și moale ca bebeluș, cu ochi înnegurați și umbriți și cu o veselie bonomă, binevoitoare, contagioasă. A fost mai mărunțel dar pufos, bucălat și cu gropițe în coate.
Sonia a ieșit lungă și slabă, cu linii longiline și furii care o fac să tremure și să sfarme în pumnișori ce prinde. Alex se lăsa pradă lacrimilor. Sonia le scapă printre răcnete de furie.

Alex și-a temperat prudent explorările, calculând cu mare atenție câți pași mici și câte prize trebuie să facă până la următorul punct de deplasare. Sonia se izbește de muchii, colțuri, dă drumul la mâini deși n-o țin încă picioarele destul de bine, și se supără pe ea, pe parchet, pe mine, pe toți, răcnind și proferând cine știe ce insulte bebelușești la adresa tuturor.

Alex se întindea, moale și calin, să fie pupat și drăgălit și luat în brațe. Sonia rânjește de la o distanță sigură și chicotește fericită la străini, dar detestă să fie luată în brațe și manevrată de alții. Alex și ca bebeluș și acum se întunecă și se întristează dacă îi displace compania. Într-un final dacă e o situație de nesuportat pentru el, plânge sau se retrage. Sonia urlă și își manifestă repulsia încă din prima secundă. Și am o bănuială că va dezvolta noi metode de demonstrat această repulsie pe viitor.

Alex mi-a dormit în majoritatea mijloacelor de purtare, cuminte și ghemuit, cuibărit în căldura noastră, fie 0 grade fie 30. Pentru Sonia și cel mai ergonomic sistem tot mijloc de imobilizare e - de când era mică se împinge cu mâinile în pieptul meu, se arcuiește și își mârâie năduful de a fi purtată așa. A acceptat să fie purtată, dar fără prea mare bucurie. Uneori n-avem încotro.

Alex refuză de când îl știu texturi și alimente noi, le acceptă cu atâta circumspecție de zici că e reîncarnarea unui cardinal otrăvit de ibovnică. Sonia se aruncă să încerce orice, și chiar dacă e dezamăgită uneori, mai încearcă și dățile viitoare.

Cu Alex am luat degeaba protecții pentru mobilă și prize. Am uitat de ele și într-un final ne-am descotorosit de ele. Era curios, blând și isteț, dar pur și simplu nu-l interesa scotoceala prea mult.
Pe Sonia am scos-o deja dintr-un ghiveci, am smuls-o de lângă prize, mi-am mutat deja cutiile cu chestii riscante mai sus și nu le mai văd bine nici acolo. Scotocește, scoate, scarmănă, dărâmă, bagă degetele peste tot. Prizele, colțurile sunt deja sigilate, astupate, și tot nu-i de ajuns. Gena mi-a sugerat niște benzi de acoperit muchiile, de la Dedeman. Cred că o să infasor toată casa.

Cu Alex aveam și încă pot avea plimbări lungi de ore și ore. Fie că îl duceam eu fie că merge alături de mine, e un companion minunat, încântat de chestii noi, de conversație, de noi prilejuri de joacă. Bebeluș fiind se ridica pe mâini și scruta încântat zarea, absorbind tot ce vedea, bucuros de frunze, de soare, de oameni.
Încă din primele zile, Sonia s-a răsucit și a țipat ca un poltergeist imediat ce plimbările au depăsit limita ei de suportabilitate, care e foarte joasă și non elastică. Adio, plimbări lungi. Salut, plimbări scurte cu opriri dese și negocieri fierbinți de ambele părți.

Alex n-a avut colici, nici reflux. L-a durut poate nițel burtica și a mârâit ca un ursuleț. A regurgitat rareori. Sonia a fost 5 luni de zile un amalgam de durere și acid și țipete.

Într-un final, Alex a dormit liniștit și fericit cu noi 7 ani de zile și încă mai doarme. E minunat în somn, culcușibil și îmbrățișabil.
Sonia doarme fenomenal de prost cu mine și excelent de una singură. Eu care credeam că e cel mai natural cosleepingul, că e practic, că etc, am văzut cu ochii mei cum oftează de ușurare când o las la ea în pat, pune capul pe pernă și se culcă.

Și abia au trecut opt luni. Câte diferențe de iubit și de adorat. Cât de minunat să fie ai mei acești oameni mici, aceste individualități, entități diferite dar ah, atât de la fel de mult iubite și cu aceeași adorație privite. Cred că asta e principala schimbare, de când am copii. Abia aștept anii ce vor să vie. Deși știu că sunt ani din viața mea, dar acum sunt și dintr-a lor.
Read More

18 April 2018

Meditatii la minut

Ma sidereaza uneori glorificarea feminitatii africane, idealizarea ei dpdv maternal, la modul bucolic-ignorant. de obicei porneste de la vreo doua aspecte pozitive- babywearing prelungit, sa zicem.
Dar de multe ori in aceleasi comunitati sunt maritate si violate copile de 10 ani, mutilate unele de 7, etc, pana mea, nu pot sa inchid ochii la tot valul de primitivism si ferocitate pentru ca vai, ce frumos sta un bebe intr-o carpa. Peste 3 ani bebele ăla va căra alt bebe în aceeași cârpă.
Cand eram mica si nu exista CNA erau difuzate pe TVR documentare care astazi nu ar mai trece in veci de filtrul difuzarii pe post. Majoritatea erau frantuzesti. Printre care si unul despre mutilarea genitala in MAJORITATEA statelor africane.
Scenele filmate acolo mi s-au parut de o cruzime si o nedreptate teribila, dar am mai retinut ceva - femeile erau cele care tarau fetitele, barbatii stateau pe margine, sarbatoreau acolo in legea lor.
Am bagat si asta la cap si am vazut-o reconfirmata iar si iar si iar, in diverse paturi sociale si societati - femeile sunt deseori cele care insista cel mai abitir ca restul femeilor sa fie in vreun fel sau altul injosite, subordonate sau mutilate *ca si ele*.
E o uluitoare hotarare de a te face sa-ti fie rau, cum imi e mie, care transcende si epoci si continente; fie că e vorba de apărătoarele criminalilor de la Tanacu, de filmările uluitoare ale femeilor care zdrobesc cu pietre capul altei femei pentru vreun păcat numai de ele văzut, de târât de mâini și picioare copile să le fie tăiată vulva cu un gilette plin de praf, de curentul nouveau-mere-heroine, care militează cu furie anti libertăți deosebit de greu câștigate asupra corpului și destinului nostru, al tuturor, e în definitiv vorba de femei care fac toate eforturile să nenorocească alte femei. Ca să nu cumva să fie mai întregi, mai libere, mai presus, mai sigure, mai educate, mai orice altceva.
Dacă este ceva care m-a uimit vreodată la esența feminină din nefericire este această disensiune și ură pe care încep s-o bănuiesc a fi veche ca prima coastă a Evei. Din nefericire, tendința de dominare feminină se înrăiește înlăuntrul comunității feminine, ca o unghie care se încovoaie să străpungă carnea din care iese. Sindromul poiatei de găini, cu o figură masculină de autoritate (preot, medic, Hitler, politician, you name it) adulat de femei complet submisive lui și feroce în autoritate în rest, care se sfârtecă între ele și se pun la punct în zeci și sute de feluri.
N-am reușit să găsesc până acum camaraderia feminină, mi-e greu și să alătur aceste cuvinte. Cunosc / am relații de prietenie între două-trei femei care trec rareori totuși probele de aur ale succesului personal, ale timpului și ale disensiunilor de opinie.
Mai degrabă știu amiciții entuziaste într-un grup de vreo 4-5, care însă, luate la bani mărunți, se disecă în nesfârșite tangouri, perechi de bârfă și înțepături, care la rândul său se reduc la simple tendințe de dominare pasiv agresivă sau frontală. Dar nici în aceeași familie nu am văzut acel tip de caramaderie nescrutătoare, calmă, bonomă, pe care o au de obicei grupurile masculine.
Încep să mă asigur, că de crezut credeam asta de foarte mult timp, că pur și simplu nu există. Undeva în genomul nostru stă o sămânță de năpârcă, care ne învață să călcăm șansele celeilalte pe cap. Poate ține de inițiala noastră structură poligamă, în care dacă fraternizai (frate e masculin, apropos) prea intens cu colegele de grotă îți rămâneau copiii nemâncați. Nu știu. Însă în stridentă discordanță cu declarațiile pătimașe despre feminism și sororities stă această cățeleală malevolentă, de la surori în aceeași casă până la simple trecătoare pe stradă. Niciodată nu ni s-a făcut rău pe cât ne-am făcut noi una alteia.
Read More

31 March 2018

Curând

Va fi atât de frumos, curând, foarte curând, o simt. Dincolo de toată mohorala, dincolo de clisă și frig și ploi, curând, foarte curând va veni.

Curând, Herăstrăul va fi cald și parfumat ca umărul unei fete, curând sălciile vor înverzi și se vor umple de fremătări de aripi. Curând vor ciripi vrăbii și copii, curând soarele va încinge deopotrivă spinări gârbovite și căpșoare pufoase.

Curând iarba va căpăta frăgezimi nebănuite, curând se vor încinge apele și peștii din ele vor dansa ascunși.

Curând ne va sufoca teiul cu parfumul său umed, curând lumina va săgeta necruțătoare ca o lance, curând ne vom dezveli cu toții stângaci, curând ne vom topi sub arșiță, năuci, ca zdrobiți într-o îmbrățișare prea strânsă. Curând vor fi toate amețitor de calde și vibrante, curând toate ciolanele se vor dezmorți și vor începe să se miște în același dans.

Curând unii bătrâni vor privi o cea din urmă vară a lor, și privirile lor încețoșate vor contempla cu aceeași uluire razele soarelui ca în prima lor vară. Curând vor fi valuri și stânci și apusuri și flori, curând vor umbla înlănțuiți pe alei îndrăgostiții, în impertinenta lor beție, ignorându-ne, ne-existându-ne în sublimul lor egoism.

Curând vor umple copiii fiecare colț de ecourile stridente ale începuturilor lor de viață, curând o înghețată le va fi făclia care le va lumina sau zdrobi fericirea unei zile de vară. Curând vor alerga după ei rotofeie bunici, iluminate de drag, gârbovite de teamă, cu apă nu-prea-rece și mâini nu prea iuți.

Curând vor umbla în pas săltat femei frumoase, înfrumusețate, cărora le vor răsări flori pe poalele rochiilor și în priviri, curând ciorapi subțiri vor învălui elastice pulpe, curând se vor auzi tocuri bătând o minunată cadență pe asfaltul uscat, bucle și râsete se vor sălta în spirale. Curând obrajii fetelor vor mirosi a caise, curând vor trece pe lângă noi cete de tineri în pas săltat, grăbit, curând ne vor năuci cu neștiutoarea grație a celor de la început de drum.

Curând mă vor durea ochii și sufletul și coșul pieptului de atâta frumusețe a verii. Curând, foarte curând mă voi ține și eu, șontâc-șontâc, după acest alai de lumină și cald.
Read More

Facebook

Popular Posts

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (10) adoptie (2) AION (2) ajutor (10) alaptare (3) alimentatie (11) amintiri (17) animale (4) anotimpuri (4) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (6) Cai (1) caini (16) capot (1) carti (3) carti pentru copii (3) cărți traduse (4) coada-coada (1) concediu (6) concurs (3) condus (2) copii (71) coruptie (5) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (15) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (7) film (7) filme (2) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (3) gaming (3) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) Ioana Neagu (1) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (14) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) Mihai Ciobanu (1) music (18) nutritie (2) oameni (69) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) pisici (1) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (11) religie (6) ring-sling (2) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scoala (1) școală (2) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) Spectra 9+ (1) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (6) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (81) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (8) wow (1) WTF (28) www.davidkinsella.com (1)