17 March 2019

Career Goals

- Când am 9 ani o să pot să mă uit pe YouTube când am școală?
- Nu.
- Dar când o să am 10 ani?
- Nu. (am avut noi niște discuții și am luat niște decizii)
- Dar la 14?
- Nici.
- Dar la 18?
- La 18 n-ai decât (și iată-mă, am devenit tata. Adulthood assholization process complete)
- De ce, că o să fiu la facultate?
- Da, probabil.
- La facultate sau la serviciu?
- La facultate, aș spera eu. E posibil să ai un serviciu ceva mai bun dacă faci și facultate. Nu tot timpul, dar... Dar tu ce ai vrea să faci, ce serviciu ai vrea să ai?
- Aș vrea să lucrez ca tine, la biroul ăla unde era Santa Claus.

Fir-ar petrecerile pentru copii ale naibii să fie.
L-am dus mai demult la firmă în toiul unei petreceri de Crăciun. Și l-am mai dus o dată parcă de Ziua Copilului. Băi, tată. Ce dezmăț, ce baloane, ce confetti, ce animatori în spandex, ce moș Crăciun cu barbă reală, ce torturi, ce cadouri. A fost Alex dat pe spate instant. Și eu mi-am blestemat ideea, pentru că din momentul ăla a crezut că eu mă duc să mă distrezi cu Supermeni în spandex și să mănânc tort, iar pe el îl las cu madam Mimi la grădiniță, să mănânce borș de fasole.

L-am mai adus și în zile obișnuite, sperând din suflet că monotonia unei zile de muncă îi va mai împrăștia din impresie. Dar m-au sabotat colegii, pentru că l-au umplut de dulciuri, cadouri, brelocuri, pixuri, mingi de golf, mandarine, s-au jucat cu el pe după birouri, în fine, mi-au făcut praf orice credibilitate când am zis „măi mamă, să știi că totuși e plicticos uneori unde muncesc eu”.

- Alex, dar știi că eu nu... adică știi că moșul ăla e plătit să vină doar de Crăciun. În rest, mai ții minte, nu e așa festiv.
- Da, știu. Dar mă gândeam că dacă lucrăm împreună, poate ne jucăm Fortnite în pauză.

Păi să-i fac un CV, în cazul ăsta.


Read More

06 March 2019

Ce vrăji a mai făcut primăria mea

Acu ceva săptămâni a trebuit iar să deschid enervanta temă de discuție cu bărbatu-meu „se întâmplă ceva cu mașina”.
Cât a fost mașina lui, se întâmpla într-una ceva cu ea. Parcă troncănea, parcă scârțâia, parcă balansa, parcă nu știu ce. Ne opream în mijlocul drumului și mă întreba, privindu-mă îngrijorat „auzi și tu? simți? hă? așa, ceva din partea dreaptă?”. Dar io rămâneam în lumea mea, nesimțitor și rece - nu auzeam nimic, în afară de întrebările lui, și nu simțeam nimic, doar că-mi crește părul prin căciulă până ajungem dracului undeva.
În ultimii ani a devenit mașina mea, și a dracului minune, acu aud  / simt eu toate alea. Parcă bate, parcă troncăne. Parcă scârțâie, parcă ceva. Bărbatu-meu? Firește, n-aude nimic. Și ca transferul de frustrare să fie complet, mai dă o tură cu ea după SĂPTĂMÂNI de toloncănit și când revine, decretează „merge foarte bine mașina, n-are nimic. Poate conduci tu cumva.”

PLM.

Așa că deja știam ce-o să zică, atunci când am venit acu vreo săpt acasă și i-am zis „bă, alunec din senin. Pe asfalt uscat.”
Și ca să contracarez eventuale „păi dacă vii de parcă te duci”, am adăugat ceva circumstanțe: am patinat prin parcare, plecând de pe loc la semafor, oprind la trecere, etc. Adică nu, nu în circumstanțe de drifturi și alte gogoși - oricum, unde dracului să le fac.
Evident, se urcă în mașină într-un final, și comunică ceva atât de previzibil că nici nu mai era nevoie să-mi comunice:
„Nu găsesc nimic în neregulă, totul merge bine.”
„Ministru să te faci, bă, că speechul deja îl ai”, îi zisei eu în gând cânmd eram cât pe-aci să mă înfig iar în curul unuia la semafor.
Scot capul pe geam - uscat pe jos, uscat din cer. Ce mă-sa?! Ceață nu, brumă nu.

Într-un final, aflăm simultan cauza. Eu întrebând pe Reddit, el auzind alți doi colegi pe la birou, plângându-se că alunecă. Pentru că așa e, după 15 ani de relație, dai crezare primului cvasinecunoscut care zice ceva în trecere, și astfel certifici și ce zicea moara aia neferecată de-acasă.
Între timp, azi dimineață ducându-l pe ăsta mic la școală era să cad din picioare, în adidași fiind, iar unul a patinat la trecere, când oprise să trecem noi. Mamă, când pot să vin singur de la școală?
Când nu ne mai dăm cu sania primăvara, puișor.

Pe Reddit mi-au pus niște poze, confirmând că nu, nu e mâzgă, ci primăria dă cu „ceva”. În sectorul 1 cel puțin.
Cineva opinând că e o soluție de conservat asfaltul. Bă, dă-mă dreacu! Adică aluneci pe el și nu se mai tocește, sau cum?
A. zice că nu e nicio soluție, e pur și simplu apă din Dâmbovița, dar dintr-un motiv inexplicabil, face mâzgă. Că doar au mai trecut primăveri peste noi și carosabilul nostru, fără să ne ducem așa ca Bambi pe gheață. Poate-i pun și detergent. Poate are concentrat de mătasea broaștei. Nu știu. Ideea e că nu e doar asfaltul ud, e o peliculă lipicioasă-alunecoasă, pe care te duci ca boul, indiferent de mijlocul de locomoție - mașină, picere, etc.

În fine. Vestitorii primăverii vin pe derdeluș anul ăsta.
Read More

11 February 2019

Tom Hardy a implorat pe străzile din România

...și voi nici n-ați știut.

Nici eu.

Dar am aflat! De multă treabă ce am, m-am apucat de uitat la filme și de citit recenzii și de revizuit filmografii și am aflat că tipul ăsta beton după care oftăm (aproape) toate în cor a fost în România, cam o lună, cât a filmat Sweeney Todd. Nu cel cu Depp, cel de la BBC, din 2006.



Și ghici ce-a făcut în România? Well, ceva destul de tipic pentru un turist în București. Nu, nu și-a luat bătaie, ca Van Damme și nici nu i-au furat bicicleta, dar a găsit un pisoi pe stradă și a umblat cu el în brațe, încercând să-i găsească stăpân.



Apoi l-a băgat pe furiș în Hilton, unde l-a despuricat șase ore și s-au uitat la filme (vezi? puteai fi tu, dar i-a ieșit pisoiul primul în cale), i s-a pișat în pat, i-a făcut rost de litieră și într-un final l-a pasat unei costumiere de la Buftea.




Yep, very true story.

Deci ce făceați voi în august-septembrie 2005, fetele din București? Probabil treceați pe lângă un chilug cu buze sexi, care se chinuia să vă manglească cu un pisoi în brațe.



Uite ce dezamăgit e că nu l-ai băgat în seamă.



Eh, lasă, asta e. Sănătoși să fim, că mâțe mai sunt pe stradă.


Read More

04 February 2019

M-a tuns mâța

Din toamna anului trecut avem o pisică.

Iar.

Nu știu dacă am menționat, dar am găsit noi stăpâni pisicilor noastre cu ceva remușcare dar și ceva ușurare. Nu știu cum, dar nu ne lipiserăm deloc. În cam un an de conviețuit ajunseseră un soi de ghivece cu păr care se căcau - în rest, interacțiunea era între ele, de noi se împiedicau uneori prin casă și cam atât. În plus, apăruse Jessie, în așa hal de obnoxious și energică încât o aruncase pe una dintre ele într-o neagră depresie.

Așa că atunci când le-am știut fericite și (mult mai) iubite la alții acasă, să fiu sinceră am răsuflat ușurată și am găsit destule motive să mă bucur că nu mai am pisică. Și să declar că n-am treabă cu ele - sunt tâmpe, stricăcioase și se cacă în casă.

Doi ani mai târziu, am zărit copiii de pe stradă întinzând de ceva ce părea o sfoară neagră și placidă - un pui de pisică bizar de blând. Nu încerca să se ferească, ba chiar se ducea la copiii din grădiniță, când dispăreau puștanii de pe stradă. Stau într-o zonă de case, deci permanent văd minim 20 de pisici numai cât ies să iau pâine. Majoritatea au stăpân. Și în același timp, n-au. Adică dacă vine mașina sau câinele vecinului, asta e, ghinion.

Deci nu m-am agitat prea mult cu mâța neagră - am remarcat doar că e foarte blândă dar nu m-am oprit să o mângâi (atâta-mi trebuia).
S-a oprit soțul în schimb, care a îndrăznit după o vreme să sugereze să o luăm. Marea jale a lui Alex fusese că, deși fostele pisici îl preferau pe el, tot erau destul de blah în afecțiune; și deși Jessie e exasperant de darnică, ca orice cățel, în drăgăstoșenie, Alex tot pisicile se pare că le preferă. Ce să-i faci, vorba cântecului  - aproape cât te iubesc eu pe tine, aproape cât îl iubești tu pe el.

Am făcut un mare scandal și am rezistat eroic vreo două săptămâni, timp în care am enumerat vociferat principalele argumente contra-pisică: păr, căcat, gheare, litieră, concedii cu alți oameni prin casă (dacă ai baftă să accepte să te ajute), plus, AVEM UN CÂINE CARE FUGĂREȘTE PISICI. (și nu le face nimic, dar în fine)

După două săptămâni, pe final de vacanță de vară, nu știu exact ce îl supărase pe Alex, dar jelea întins pe jos în praf, în mijlocul străzii, și afurisita aia de mâță i s-a prelins în brațe, așa schiloadă și neagră, și mă uitam la el cum își ștergea lacrimile de ea și m-am gândit futu-te-n cur, Freud, mă transform în părinții mei, uite-mă cum refuz doar ca să-mi fie mie mai comod, și se termină vara și vine frigul și pisica asta e absolut idioată, nu fuge, și haita de câini de la Lidl face raiduri noaptea și ah fuck it, bine, hai să-i dăm O DATĂ de mâncare, atât, și îi găsim stăpâni după.



Și i-am găsit.

Locuiesc cu mine în casă, dar în fine, i-am găsit.

În următoarea lună am căutat nod în papură panaramei, care părea să-mi dejoace planurile. N-a stricat nimic, n-a zgâriat copiii. Stă în brațe chiar și la Sonia, care are dulceața în atingeri a unui tătar beat. Pe cât de gentil și delicat e Alexandru, pe atât de smucită e Sonia. Și totuși lighioana stătea, ba chiar venea de bunăvoie la întins.



Păr încă nu lasă, sau nu îl vedem noi.

Și e fenomenal de alintată și de lipicioasă. Lap cat. Fix genul ăla lipicios și binevoitor. Nu se sperie, nu se supără, toarce într-una și te însoțește peste tot.

Rămăsese ultima redută, Jessie.
Mă așteptam la hârâieli și scuipături temeinice. Nimic. O prudență moderată. Am zis eu că-i lipsește o doagă.

După două zile, dormea cu reduta-n pat.



Și cam asta e. N-are niciun defect. Exceptând cel descoperit ieri, de fapt în titlul postării. Mănâncă păr. Ne uitam aseară la Four Lions (recomand, e cu Riz Ahmed, super tare) și părea să se joace în părul meu. How cute. Și aud un cranț, cranț. Mi-a tăiat părul. Nu pe tot, din fericire, dar a tăiat clean cut, știi cum, foarfecă. Poate-mi deschid și frizerie cu fonduri nerambursabile.



Deci da. Atât. Iar am pisică. Asta e.

Read More

21 January 2019

Despre luceferi și altele



Mergem spre casă de la școală. Alex e cu gândurile lui, eu cu ale mele. Împreună, ocolim rahații de câine. E mai solicitant decât ați crede. Prea multe gânduri. Prea mulți rahați.

- Mama?
- Mmmm?
- De ce a murit Eminescu?
- A fost bolnav, răspund eu automat, apoi îngheț. Poetul nepereche, năruit de sifilis, mort într-un ospiciu, sărac și nebun. În ce m-am băgat?

- Ce boală a avut? continuă Alex.
Să-i zic că gripă? Nu, că e epidemie și se sperie naibii. Apendicită? God.
- E.. o... De la.. Nu se știe exact. De la o boală netratată bine.

- Se ia?
- Se ia. (Te rog, nu mă întreba cum. Nu întreba cum. Nu întreba cum. Nu-s pregătită nu neapărat să-ți zic despre bolile cu transmitere sexuală, cât să aud de la dracu știe ce profesor cum i-ai repovestit tu ce-ai înțeles din moartea poetului și demența sifilitică.)
- Cum?
Tocând banii strânși chetă de Maiorescu cu Junimea pe curve în Viena  N-aș ști să spun exact, avea mai multe probleme, dar ideea e că acum nu cred că mai mori de la așa ceva, pentru că între timp au apărut tratamente pentru toate afecțiunile de care suferea...

Și mintea copilului meu face din nou un salt, scoțându-mă din tot buclucul ăsta cu luceferi în mizerie și boli dificil de explicat.
- Mă întrebam. De unde știi care-s mâinile și picioarele la o caracatiță?




Read More

28 December 2018

A descoperit orbul Brăila

... și eu parfumurile de interior. Peste 30 de ani mi-a luat. Credeam că parfumul unei case e dat de cumulul de obiecte și acțiuni dinlăuntrul ei; nicidecum nu mi-ar fi dat prin cap că tot acest cumul se poate mima și reinventa sintetic, de un milion de ori. Că poate fi reținut și conținut într-o sticlă.
Desigur, cunoșteam aromele care mimează mai bine sau mai rău arome florale, fructate, orientale, în fine, cele care miros a una-două-trei chestii. Dar nici prin cap nu mi-ar fi trăznit că există parfumuri pentru casă care miros a altă casă.

În caz că vă întrebați, ăsta nu e un advertorial. Am reușit să sar din orice scheme monetizabile ignorându-mi emailul și mesajele legate de blog de ani de zile. Stați calmi. Nu m-ar plăti nimeni să nimic, ar ieși în pagubă.

Revenind - cum ziceam, am descoperit anii trecuți parfumurile de interior. Prima dată cred că prin Mobexpert, apoi prin Zara Home. Paranteză: eu dacă mă țicnesc vreodată de tot și jefuiesc ceva, nu jefuiesc o bancă, jefuiesc un Zara Home sau ceva de genul ăsta, English Home, Oysho etc. O să fiu nebuna care o să intre la pârnaie pentru că a furat un teanc de cipici de casă cu talpă de mătase, alături de un morman de izmene din cașmir de 600 lei perechea, o găleată de lumânări  parfumate, vreo cămașă vaporoasă ca spuma de lapte care costă cât un dulap Pax cu tot cu accesorii și un coș cu linguri de 2200 setul.

Intru rar și cu imensă fereală pe acolo, pentru că n-am bani de asemenea chestii de obicei (nu cred că am exagerat prea mult cu prețurile, de vreo două sigur mi-aduc aminte că ălea erau) și nici nu prea se potrivesc pe la mine prin casă. Dar am descoperit diverse chestii neașteptat de accesibile într-un ocean de flecuștețe amețitor de scumpe altfel, așa că intru când și când după câte un săpun, un pafum de casă sau un cadou mai cu dichis.

În fine, ce mă surprinde la parfumurile de interior e că I finally get it. Eu sunt aia care se uită ca broasca-n priză la descrierile parfumurilor pentru corp, deoarece nu știu ce dracului e ăla ylang ylang, ce ar trebui să însemne note lemnoase de cedru și nici cele finale de ferigă și iasomie. Nu pricep și gata, na. Le ador și le inspir, unele le simt că mi se potrivesc, altele nu, dar eu nu simt niciun ylang, niciun cedru, niciun nimic.

Și totuși, când am îndrăznit să adulmec diversele căpăcele dintr-un magazin din ăsta pt casă, am avut acel moment de iluminare ca flăcăul cu ochi spelbi din Sfârlează cu Fofează. Să fi purtat cușmă, mi-o dădeam pe spate și murmuram și eu „ 'Te-te, drăcie”.

Ce mi se pare fascinant e această splendidă minciună care încape într-un șip. Parfumurile alea miros a altă casă! Nu pricep cum, chimia e splendidă dar nu mi-a putut intra în cap nicicum, dar parfumurile alea reușesc să-ți povestească o mie una de lucruri despre altă, complet altă casă. Unele sunt atât de flagrant diferite de ce am eu prin casă că mi s-ar părea hilar să le cumpăr, ar fi caraghios, de parcă mi-aș pune tapet cu Capela Sixtină în debara.
Unul, de exemplu, Nordic Leather cred? e despre un birou cu mobilă închisă la culoare și piele și țigări din foi fumate uneori, care-și mențin aroma chiar și după ce s-a aerisit bine, și se aerisește des acolo, miroase și a aer rece și a dimineți cu ceață, și despre un domn cu mănuși frumoase și pași care se afundă în covorul gros.
Și mai știu unul care miroase ca un mare buchet de bujori proaspăt tăiați, lăsați pe-o masă albă. Sunt parfumuri care miros a cașmir și a mâini fine, discret parfumate la încheieturi, a ceaiuri și a pași egali, a țesături grele și a bijuterii din aur și a multe, nesfârșit de multe cărți, a lemn, a soare și a vânt.

Și asta mi se pare fascinant, această diversitate a aromelor, această poveste olfactivă pe care n-am reușit nicicum să o pricep la parfumurile pentru corp, care în sfârșit se relevă nărilor mele adulmecătoare. În sfârșit pricep diferența între aromele simple, care parcă spun abia două trei cuvinte, unele cam răcnite, stridente, ieftin țipate, TRANDAFIR! LEVĂNȚICĂ! și acestea, care cu un puf se pun să-ți povestească melodios cum a fost odată ca niciodată o casă cu parchet cenușiu și draperii grele, unde stăpâna casei și-a lăsat cartea lângă o vază cu flori și te-a rugat să iei loc cât se duce să-ți aducă un ceai.

Mi se pare o preafrumoasă minciună, adică pe de o parte eu știam că o casă își întregește aroma în zeci de ani, din zecile de pași, haine, trupuri, obiceiuri, substanțe, ferestre, șoapte perindate prin ea. Pe de altă parte, oricât aș îmbătrâni tot iubesc poveștile și n-am știut, pur și simplu n-am știut că există și povești pentru nas.

Read More

18 December 2018

Poziția Copilului

E un film românesc, foarte bun, pe care n-am reușit să- văd până la capăt și din cauza căruia m=am certat înfiorător cu bărbatu-meu. Și tot nu am ajuns la vreun consens.

Pune niște întrebări excelente, într-o formă chinuitor de precisă, de tranșantă. Întrebări pe care le-am reluat, la faza de zilele trecute, cu Lavinia Andrei și fiu-său.

Pe scurt - Vlad Andrei, fiu de politicieni (USR și PNL) și student la Științe Politice, desființează și terorizează cu bună știință o fată cu care a umblat trei săptămâni. Pentru că-i place să facă asta. Ca un plod care smulge aripi de muscă. Mai multe detalii citiți în Casa Jurnalistului. Îl puteți și asculta pe Vlad. Dați sound on și apăsați acolo pe telefonul ăla.

Ce-a urmat a fost fix ce povestea Vlad fetei ăleia că i se va întâmpla, doar că i s-a întâmplat lui.

Legat de asta, you guys, degeaba vă hliziți ca hienele la USR, că mie mi se pare că au acționat curat și prompt. E discutabil cum și de ce dna Andrei a demisionat abia când a ajuns căcatul pe ventilator, adică povestea în presă. Dar atât declarația sa publică cât și acțiunile sale și ale USR vădesc totuși chiar ce li se impută în van: limpezime și concizie în acțiune. A ieșit în aceeași zi din partid. Nu înțeleg, ce vă așteptați să-i facă? Să o ungă cu fulgi și smoală? Au aflat, au scos, s-au dezis public de orice asociere cu. Pam-pam.

E drept că m-am înscris în +, Plus, Plus+, în fine, e drept că m-am dus după Cioloș, dar pentru mine USR au rămas la ultimele alegeri acel „am cu cine”, și m-au convins prin acțiunile întreprinse. Acum la următoarele alegeri or să fie USR, Plus, Demos etc. Poate USR + Demos = ai cu cine. N-avem cum să mai zicem că bă, iar stau acasă, penctru că nu am cu cine. Eu zic că cele trei noi grupări sunt destul de merituoase să ne urnim curul să votăm vreuna dintre ele.

Revenind. Discutam cu soțul pe tema asta. Din perspectiva de parinte, lucrurile nu mai sunt atât de alb și negru.
Am spicuit prin comentarii. Să-i rupem dinții. Să-i dăm genunchii după gard. Să facem. Să dregem. Să-l castrăm. Dar ca părinte, ce ai de făcut? Realist vorbind, lăsând deoparte juisările verbale de doi lei. Ce faci când te trezești că ai crescut un monstru sau un ucigaș?

Asta întreabă și filmul, în caz că nu l-ați văzut - în film, fiul unei mame face un accident. Ucide un copil din vina lui. Ce e de făcut, realist vorbind? Realist, te duci și înjunghii sau castrezi omul care rămâne totuși fiul, copilul tău?
Nu.

Și atunci ce dracului faci? Te opui, îi ceri să se oprească dacă ai ce opri - descoperi ulterior că n-a oprit niciun căcat. Ți se spulberă în fața ochilor toată cariera și viața. Afli că ai nenorocit-o și tu pe a altora.
Ce faci?

Nu știu și mi-e groază să aflu.

Și cum afli dacă deja mergi pe acest drum? Cum faci diferența între alinturi copilărești și apucături psihotice, dacă deja ești probabil orbit de iubire, dacă raționamentul îți e întunecat de legătura infailibilă părinte-copil. Cum îți dai seama când e cazul de iertare și când nu, cum știi când să suni psihologul sau să-ți spui, generos, că așa-s copiii?

O mai știți pe aia al cărei băiat și-a călcat iubita cu mașina, cum l-a scuzat? Așa-s tinerii când se iubesc.

Poți vedea în spatele ei alte sute de mii de scuze - așa-s copiii, așa-s băieții, așa e el, e mai special, e mai impulsiv, e un spirit liber, e mai altfel, seamănă cu tac-su, e o personalitate de lider, are manifestări puternice.

Când și cum mai ales, cum să faci diferența între a cultiva un spirit liber și a încuraja un bou? Nu sunt întrebări retorice, mă întreb efectiv, când, cum să faci o corelație, ce să treci cu vederea și ce nu, unde se oprește susținerea părintească și cât de etic e să NU îți susții propriul copil.

Unele chestii le știm, sunt determinate statistic, sunt studiate - de exemplu copiii care torturează animale sau alți copii mai mici, sadismul infantil e un bun determinant al psihozei maniacale. Ok. Dar Hitler iubea câinii. Și acuarelele. Și copiii. Și ok, mă-sa a fost rece și taxsu l-a bătut la cur. Și dacă totuși nu toate rețetele sunt așa, în 3 ingrediente?

Din ce e compus un psihopat? Cum îl oprești din a fi nociv? pentru că există destui care sunt afectați de sociopatii, psihopatii, și reușesc totuși să-și ducă viața de Pământ fără să nenorocească pe nimeni. Și mai ales, cum îl oprești când e al tău?

Nu cred că-s în postura asta, dar nici nu vreau să aștept să fiu ca să îmi pun toate întrebările astea. Nici nu trebuie să am vreun psihopat în familie ca să mă întreb asta. E suficient să dăm peste unul.

Read More

23 November 2018

Noi achizitii care nu prea m-au dat pe spate.

CROCK-POT



Am detaliat intr-o postare mai veche cum m-am lasat influentata de trendul cu slow-cookerul si cum nu mi se pare mare chestie, fiind practic doar un recipient in care poti sa faci chestii rasfierte si rascoapte.

Nu m-am razgandit prea mult, cu o singura exceptie notabila - da, ies sarmalele ok la el, si le pot lasa peste noapte. Dar m-am trezit pe la 3 dimineata visand ca sunt la nunta. Serios, nu e firesc sa te inunde la asemenea ore mirosul de sarmale sau ce-o mai fi.

Dar ma rog, sarmale in somn - un argument hotarator ca sa nu mai vand crock-potul. Ma pregateam sa-i fac vant cu 50 de lei. Il mai tin.

USCATORUL DE RUFE




De vara trecuta ne-am luat masina de spalat cu uscator, si sa fiu sincera, nu stiu daca e chiar asa mare rahat. Nu zic, cand ploua sau e inghetat, e foarte fain sa nu stai sa astepti cu zilele sa se usuce. Dar in rest, nu stiu la voi, dar eu scot rufele din uscator ca din gura vacii, deci timpul economisit ca nu mai stai sa le întinzi se triplează călcând trilioanele de cute pe care le face fiecare chestie uscată acolo. Și da, le scot imediat.

Also, micșorează chestii, ceea ce nu e deloc un aspect de ignorat. Chestii pe care scrie că ba da, le poți usca. Probabil nu le-a încăput să scrie „ba da, le poți usca dacă vrei foarte multe bustiere și chiloți pentru păpuși”.

Deci all in all, nu pot spune că întrevăd mărețele avantaje. Mult mai avantajos mi se pare să-mi vină dracului hainele după ce le spăl.

MOPUL CU ABURI




Mi-am luat și eu unul, pentru că toată lumea îl laudă, omg, eu spăl gresia cu mopul cu aburi, eu spăl perdelele, eu rosturile, eu tavanul, eu pereții, eu mă spăl pe dinți cu el (ok, glumesc), în fine, mamă, e super mega uber cool.

Am luat unul second, ca să fiu sigură că dacă iau un rahat nu plâng după prea mulți bani. Un model Ariete, f lăudat, dar de la o tanti care nu se sinchisise să-l desfacă din cutie. Deci second dar nou, oarecum.

Cred că am luat un rahat.

În afara faptului că lasă pe jos mai călduț și mai puțin jilav, nu văd NICIUN alt avantaj. Ba chiar îmi e dor de mirosul produselor de curățenie pe care le foloseam. Și insist mai mult dacă dau de mâncare lipită sau alte alea.

Mda, deci cam asta e. Dacă vreți să citiți advertoriale despre cum cutare rahat v-a schimbat viața, v-a lungit ... potența și v-a scăzut glicemia, citiți pe la alții. Pe la mine citiți cum, uneori, dau banii pe niște chestii care nu-s nici prea prea, nici foarte foarte.

Read More

01 November 2018

De ce ți-e dor să mănânci?



De ce vă este cel mai și cel mai dor din copilărie, dintre chestiile de mâncare?

Mie mi-e dor asa:

- de pâinea prăjită la jar (n-am jar, am toaster, asta e). Se înfigea în țepușă și se rotea, cam cum fac americanii cu marshmallows, până era aurie și frumoasă. Și nu-i la fel la toaster, of, Doamne.

- de mâncarea lui mamaie cu gutui si un sos mătăsos, care nu mi-a ieșit nicicum la fel, oricâte rețete am încercat

- de brânza olteneasca, pe care am cautat-o cu disperare în București fără sa o găsesc- era cremoasa, și se vindea în putini cu zer. Trecea unul zbierând că vinde brânză, ieșeai în poartă, scotea un cântar și un cuțit și îți tăia o felie mare, untoasă, albă. Era fabuloasă. Bătea la cur orice feta.

- De păsatul mamaie-mii, adică o mămăligă moale (dar fiartă), înnobilată cu o lingură de untură

- de vărzarele bunicii. 92 de ani a trăit și 92x92x92 de șanse am avut să stau să învăț de la ea cum se fac, și uite că n-am învățat. Aluatul era ușor crocant și frăgezit de ulei, fără să fie slinos. Combinația între acreala verzei, îmblânzită de un pic de zahăr (da, știu, evil, am menționat partea cu A TRĂIT 92 DE ANI?) și repezită de pișcăciunea piperului era fabuloasă.

- de fapt de încântarea, cred, cu care rodeam orice, fără să împart și să disec totul în carbs, monosaturate, sugar, cancerigene, chestii care îngrașă, chestii care balonează, chestii de la care dor dinții și tot așa. Schija aia de trupușor digera tot și rodea tot cu încântarea unui episcop uitat în pivniță. Pofta aceea dublată de veselie și curiozitate n-am mai regăsit-o vreodată; am fost de atunci flămândă, pofticioasă, sătulă, scârbită, plictisită de mâncare, dar n-am mai avut acea scânteie de optimism culinar de atunci.

Of. Doamne.
Când vine fiu-meu musai să-i fac cheesecake și toate clătitele pe care le vrea.
Read More

17 October 2018

Sărmanii copii?

Sunt după o noapte cam de nesomn și mi-am agățat privirea, să n-adorm de-a binelea, de un articol.

Care deplânge soarta copiilor din marile aglomerații urbane, cum se duc ei între școală, after school, cluburi, într-un ping pong al vicisitudinilor orgoliilor părintești. Și că un copil între 6 și 12 ani ar trebui să aibă 4 ore zilnic de joacă pe afară, liberă.

De acord, în anumite contexte.

Înainte sa deplângem atât de teatral situația, ar trebui privită realist.
Care-s motivele principale pentru care se optează pt after? Nu cumva lipsa alternativelor? Cine sa supravegheze acești copii intre 6 si 12 ani, pe care îți e interzis prin lege sa-i lași singuri? Sa ne lăsăm de munca și noi ăștia câțiva fraieri care încă mai contribuim la un buget din ce in ce mai generos cu oricine, dar nu cu noi? Eu până la anul încă mai sunt acasă, dar de la anul revin la muncă. Mai las copilul pe afară? În timp ce eu sunt în celălalt colț al orașului până seara? Dar nici plantele nu le las afară atât.

In Bucuresti exista cartiere in care poti lasa în relativă siguranță copilul pe afară - am norocul să locuiesc intr-unul. Dar sunt adevarate oaze de siguranta intr-o cacofonie violenta de masini, oameni adulti furiosi si alți copii nici ăia în toate mințile întotdeauna.

1. Ok, zi-i asta lui Popescu, care stă în Dristor la un bloc cu 8 etaje și 5 scări. Pleacă Popescu la 8 la muncă, vine Popescu la 7 acasă. De plecat pleacă de la birou, cu ceva baftă, pe la 6, dar vai, teleportarea e încă un vis frumos, iar fluidizarea traficului rămâne o simplă gogoriță electorală. Deci Popescu ajunge la un optimist 7, dacă nu cumva se și oprește să cumpere ceva de mâncare - căci da, Popeștii, acești plebei, nu se hrănesc prin fotosinteză. Desigur, ne vom scandaliza - ah, dar rolul școlii nu e să ne țină copiii! Ei bine, rolul ăsta a rămas vacant pentru aceia dintre noi care am avut tupeul de a pleca de acasă și neobrăzarea de a munci. Într-o lume în care totul se închide la 5, doar tu tragi ca boul până la 7, cine să mi-i țină? Mă-ta?

2. Afară e o toamnă minunată. Încă. Frunze aurii, asfalt uscat, copiii încă-s sănătoși. O plăcere să-i lași pe afară. PATRU ORE. Sigur. De ce nu. Îi chemi să mănânce și-i trimiți înapoi.
Hai să mai vorbim peste doar 3 săptămâni. Când o să fie totul un conglomerat de muci, tuse, frig și zloată. Și mai lăsați-mă dracului cu mitul scandinavilor. Ba răcesc și ăia într-una, și ba da, îi chinuie și pe ei. M-a sunat recent vară-mea din Copenhaga. Ghici ce zicea „Salut, e cald la voi? Mă grăbesc că mă cac pe mine. Literally. Știi, e sezon de viroze la noi din septembrie până-n mai, și te ia ba cu febră, ba cu mațe, ba cu vomitat, ba cu sinusuri. Acu cred că m-a prins una cu diaree”.

3. Într-o zi foarte frumoasă de vară, doi copii s-au jucat liberi în București până când pe cel mai mic dintre ei l-au mâncat câinii. Spunea un martor al autopsiei că numai tălpile mai erau întregi din el.
În altă zi frumoasă de vară, unui adolescent i-a tăiat gâtul cineva pe stradă. Da, desigur, se poate întâmpla oricui, oricând. Dar se poate întâmpla mai ales cu precădere într-un oraș jegos, arhiplin, sociopat și sălbatic. Ce să vezi, fix într-unul cu copii din ăștia deplânși că-s duși și aduși. Știi, măcar unii sunt aduși într-o bucată.

4. Eu știu tablourile alea idilice cu puștii cu gambe pârlite de soare care zburdă cu orele, inventează jocuri noi, filozofează și leagă prietenii pe viață, pentru că na, probabil am citit cu toții aceleași cărți când eram mici. Dar m-am făcut mare, am făcut copii și am observat că uneori când sunt lăsați de capul lor, preferă să:
1. stea acasă pe vreun ecran
2. se smiorcăie chiar și 8 ore că nu-i lași să stea pe vreun ecran
3. repete continuu „mă plictiseeeesc”, perfect adevărat
4. NI-MIC.

Pe mine m-au lăsat liberă și nu m-au dat la nimic. Nu de libertarieni ce erau, ci din alte treburi. Evident că nu duc copilul târâș doar ca să-mi scot eu pârleala că nu m-au mai lăsat să merg la X activitate când eram mică. Dar pasiunile nu se descoperă stând în cur cu ochii pe pereți. Nici jucându-te de-a adus mașini din Germania cu concetățenii. Există un balans fin între impuls și libertate și astea nu se exclud deloc reciproc.

Alex a învățat să înoate. Nu de la mine, că eu nu știu. Nici de la tac-su. A mers în mici expediții și învață tot soiul de chestii faine la cercetași. Leagă prietenii noi la karate. Mâine îl duc la un atelier de făcut biscuiți. Pentru că eu nu știu, el vrea să știe, și cucoana aia de organizează atelierul ȘTIE. Se roagă de mine să-l las la after cu prietenii lui și refuz tocmai pentru că știu că de la anul o să i se acrească de atâta after - aia e opțiunea realistă a unui om cu viață reală ca mine. Doar pentru că segmentul meu e minuscul nu înseamnă că nu exist. Știu că ne învârtim într-o lume plină de nu-fac-nimiciști sau silver-spoons, care ne contemplă cu nesfârșită candoare de pe margine.

Dar atât timp cât nu oferă soluții ci doar compătimiri, ar face bine să și le bage-n... timpul liber. Ăla de patru ceasuri zilnice petrecute zburdând pe câmpii, cu copii.


Read More

Facebook

Popular Posts

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (10) adoptie (2) AION (2) ajutor (10) alaptare (3) alimentatie (11) amintiri (17) animale (4) anotimpuri (4) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (6) Cai (1) caini (16) capot (1) carti (3) carti pentru copii (3) cărți traduse (4) coada-coada (1) concediu (6) concurs (3) condus (2) copii (71) coruptie (5) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (15) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (7) film (7) filme (3) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (3) gaming (3) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) Ioana Neagu (1) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (14) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) mașini (1) Mihai Ciobanu (1) music (18) nutritie (2) oameni (69) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) pisici (2) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (11) religie (6) ring-sling (2) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scoala (1) școală (2) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) Spectra 9+ (1) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (6) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (83) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (8) wow (1) WTF (28) www.davidkinsella.com (1)