05 September 2019

Să zicem

Ne-am apucat de curând iar de WoW pentru că s-a lansat WoW Classic. Non-gamers - just look away, nothing to see here. Gamers - băi frate, ce bizar e să te prindă vârsta maturității în comunitatea de gaming :))) Acum 15 ani era chatul plin de glumițe de plozi și hăhăieli de autobază. Acu am jucat nițel și se desfășurau următoarele discuții pe chat:
 - trei programatori tăifăsuiau happily despre Ruby și Python
- din ăștia trei, doi erau tătici și dezbăteau despre screen time versus parental control cu o mămică
- vreo doi vorbeau despre vreme și unul a menționat că o fi frumoasă ploaia, dar te cam dor toate cele de la ea
-  etc etc

Trece Alex să se uite la ce fac și întreabă „Jocul ăsta e de când erați voi tineri?” de mi s-a acutizat toamna de afară în toate celulele. Zic:

- Da, e de vreo 15 ani dar Alex, eu și tatăl tău suntem încă tineri.
- Mda, să zicem.
- Cum adică „să zicem”?
- Să zicem, adică... Da, oarecum. Tineri, zici? Mda. Mai aveți câțiva ani până la 40 și știi și tu, când ajungi la 40 ești cam la jumătatea... În fine. Să zicem. Tineri.

Și s-a cărat la ale lui. Lăsându-mă tânără și neliniștită. Să zicem.


Read More

01 September 2019

Ce-mi gătești tu mie, dulce Românie?

Specificul culinar românesc e o temă spinoasă de dezbatere, fără de sfârșit. Dar ce nu-i o temă spinoasă de dezbatere și fără de sfârșit la noi? Orice, de la politică la cratiță, ne aruncă în mrejele ciorovăielii și vai, nici că ne dorim să ieșim din ele prea curând. Pentru că de neînfricați, independenți și necuceriți ce suntem, avem în ADN sămânța de scandal a Balcanilor, dragostea de zarvă a orientalilor și nesfârșita meliță a spiritului latin.

Așa că eu una n-am de gând să dezbat nimic, doar să povestesc despre ce mi se pare MIE că reprezintă specificul culinar românesc. Încerc să încondeiez ce ne reprezintă pe noi, românii prezentului de zi cu zi. Nu chestii cu care se defilează la Jariștea în proțap, nici ce mânca Decebal (mânz cu brânză, viezure pe varză, treaba lui).

1. Ciorbele
Voi când deschideți frigiderul românului găsiți sarmale? De fiecare dată? Vă zic eu că nu. Le găsiți încununând, ca lauri aburinzi, fruntea vreunui eveniment de multe ori. Dar o oală cu ciorbă veți găsi mereu.
Zemurile însoțesc și cotidianul și deosebitul din viața noastră. Zemurile cuprind în bulbucii lor parfumați și o varietate suficient de mare cât să ne reprezinte ca nație și să ne deosebească în specificul nostru național.

De la răcoroasele ciorbe de ștevie oltenești, acrite cu măcriș la onctuoasa zamă moldovenească, cu tocmăgei de casă și o abundență de cărnuri și legume, de la ineditul rafinat al supei de vișine cu smântână a ardelenilor (și maghiarilor) până la borșul lipovenesc de pește, de la supele cu diafane găluște până la potroacele care ne admonestează sever mahmureala nopții trecute, toate aceste boluri cu lichide ne hrănesc și nutresc, spiritual și fizic, de când abia dacă ne-a dat vreun mugur de dinte și până când abia dacă ne-a mai rămas vreunul.

Există infinite reguli care dictează acest dans al ingredientelor în oală; sunt elemente care ne apropie de alte culturi (borșul slavic, vișinele ungurilor) dar și care ne distanțează clar; nu poți confunda ciorba de văcuță cu borșul de cucoș și nici supa cu găluște cu vreo supă franțuzească.

În unele regiuni, de exemplu, leușteanul e strict asociat cărnii de vită iar pătrunjelul celei de pasăre; în altele, cartofii puși în zama de găină ar stârni aprige proteste din partea gospodinelor; într-unele oale găsim legume tocate mărunt, iar în altele nu le mai găsim deloc, fiind scoase, stoarse, strecurate cu mare grijă pentru a oferi o limpezime de chihlimbar bolului.

2. Mâncăricile
Diminutivele românilor alintă și scuză în același timp. Mâncărica e acel „stew” al anglo-saxonilor, dar cu picioarele bine înfipte în țarina românească. Altfel, variație cât cuprinde.
Avem mâncărici de cartofi, de fasole, de pui, de vinete, de bame, de orice ai poftă și de ce ai prin casă. Când te întâmpină bucătarul casei zicând „am făcut o mâncărică”, omul ăla zâmbește un pic.  Zâmbește scuzându-și limitele și mângâindu-și pe creștet ingeniozitatea.
Mâncărica se adaptează, prietenos și facil, resurselor și anotimpurilor. Vara îți răcorește burta o mâncărică de teci cu roșii. Iarna te încălzește în suflet o mâncărică de cartofi. Ținându-se în horă cu o suită de elemente comune (dualul sfânt ceapă-morcov unduite ca bază de pornire, o legumă dominantă, sos bine legat și totul fiert bine), mâncăricile acoperă mare parte din felul doi tradițional.

3. Sarmalele
Da, știu că sarma înseamnă rulou în turcă. Dar se mai aseamănă oare triumfalele noastre sarmale cu rulourile cu orez ale turcilor? Are ce căuta oare prin oalele orientale sfânta noastră treime sarmalagească, porc-borș-varză? Vă zic eu, n-are. Sarmalele noastre mai au în comun doar etimologia cu îndepărtatul lor strămoș.
Chiar și sarmalele sunt un indicator fin al specificului românesc regional; le găsim și mari, zemoase, acrite cu roșii, în Oltenia, dar și bijuteriile minuscule, cât mai mici, cât mai strânse, din cele ale moldovenilor. Ne înseninează mult prea lungile posturi, în variantele vegane, cu ciuperci, sau ne însoțesc dezmățurile porcești, când își strecoară printre ele costițe împănate și alte afumături leșinător de bine mirositoare.
Când olteanca de maică-mea s-a luat cu moldoveanul de taică-meu, aceste diferențe culturale sărmălești au dus la un moment de impas și rumoare printre nuntași. Soacra-mare a fost întrebată câte sarmale dorește la porție. Pentru cineva venit de pe tărâmul unde încap și două sărmăluțe în lingură, mai ales la nunți și praznice, întrebarea a stârnit amuzament și uimire. Ia uite ce chitroși de olteni! Își numără sarmalele. Vai de ei! Dar s-a ținut cu firea și a răspuns politicos: „Dragă doamnă, nu știu alții, dar eu șî omu nieu mâncăm vrio douăzeci.”
Aceeași stupoare indignată și de cealaltă parte a polonicului. Nehaliți, șoldovenii ăștia! Douăzeci de sarmale? Aduceți oala la masă! Când i-au umplut bunică-mii farfuria cu prima sarma oltenească, s-a risipit orice neînțelegere, făcând loc hohotelor de râs.

4. Mujdeiul românesc
Din China până-n Brazilia am descoperit cu toții minunea de aromă și savoare ascunsă în cățelul de usturoi. Dar vai, oricâte sosuri usutroiate am gustat, nimic nu s-a asemănat cu mujdeiul românesc. În primul rând, intensitatea îl face mult diferit. Al nostru pișcă, pedepsește aprig limba ce se spurcă cu vreo băutură carbogazoasă. Varietate există, și toate-s bune: și cel cremos,frecat cu ulei până la emulsifiere, și cel răcoros, cu roșii zdrobite, ardei copți și oțet, și cel mai texturat, cu bucățele mai mărișoare. Dar simplitatea ingredientelor și intensitatea usturoiului ne fac mujdeiul să strălucească mândru pe podiumul realizărilor culinare românești.

5. Preagătitul
M-am tot gândit ce ne mai e nouă specific. N-avem nici cunoștințele măcelărești ale Lumii Noi, nici rafinamentul în brânzeturi al francezilor. Cum se mai gătește la noi, încât să fie atât firesc cât și puternic recognoscibil? Și tot gândindu-mă, m-am iluminat: la noi mâncarea se gătește.... mult.

Ne sperie și dezgustă, ca popor, trandafiriul unei fripturi de vită clasice; fiecare poză de genul ăsta e întâmpinată inevitabil de câteva comentarii „încă mugește”, etc.

Zarzavatul nostru se pigulește atent și se toacă mărunt, fiind motiv de ocară sau de mândrie între vestalele cratițelor. Carnea noastră fierbe până pică de pe os, sarmalele se coc molcom și câte jumătate de zi, verdețurile sunt minuțios tocate și în genere, gătitul la români e o treabă care parcă n-ar avea destule ifose dacă ar ține prea puțin.

Când au apărut primele ecouri mediatice ale bucătăriei de dincolo de granițele noastre culturale - diverse posturi cum ar fi Paprika TV - , undele de șoc s-au propagat, crâmpoțind șorțuri și uluind deopotrivă gurmanzi tineri și bătrâni. Cutare bucătar faimos arunca un mănunchi de ierburi în tigaie, cu tot cu cozi!

Cutare nu se obosea să decojească usturoiul și doar îl zdrobea cu latul cuțitului. Cutare tăia legumele pe sfert, iar cutare îndrăznea să țină doar câteva minute pe foc o felie lată de vită. Și toate rețetele astea erau gata cât ai zice bulz! Ce sacrilegiu!

Oricare v-ar fi mâncarea românească preferată și oricât de acord sau ba sunteți cu cele scrise de mine, observ că s-a făcut ora prânzului. Ce prilej minunat să închei! Poftă bună!
Read More

29 August 2019

Cum mi-am dat demisia ca să intru în politică

Ieri pe la 20.00 zăresc un mesaj pe telefon. Mă uit, țin să fie -  HR-ul.

„Hei. Te astept la HR sa semnam cererea de demisie :) ”

Evident mă gândesc la 2 chestii posibile:

1. Aia mică și cute de la HR a încurcat angajații între ei
2. Altă cale mai gentle de a îmi zice că ne despărțim n-au găsit.

Revizuiesc mental ultimele zile de muncă, inclusiv ultimul 1:1 cu my direct manager, care se terminase pe o notă triumfătoare de „ține-o tot așa”.

Decid să sun șefa de la HR care-mi răspunde calm

”Păi da, ca urmare a mailului în care ne înștiințai că nu mai ai timp de un job full time, pentru că ai intrat într-un partid politic....”

Și m-am prins.

Ieri la 17.00 am plecat pe fugă și am lăsat laptopul unlocked. În orice companie acesta este un faux-pas, și mai ales în companiile de securitate cibernetică. Măsurile de precauție pot fi de la admonestare verbală la mai știu eu ce sancțiuni. Ei bine, la mine în companie sancțiunea e savage trolling, se pare.

Deschid mailul și văd că s-a trimis un mail către mng mea directă (care de altfel mi-a și copt-o) cu HR în CC, în care zic următoarele:

Cerere demisie in vederea sprijinirii activitatii partidului

Draga A.,
Avand in vedere recenta mea implicare politica, doresc prin acest email sa imi inaintez demisia, deoarece timpul nu imi mai permite sa am si un job full time si sa iau parte si la toate activitatile de partid.
Iti multumesc pentru sprijinul pe care mi l-ai acordat de cand m-am intors din concediul de maternitate.
Numai bine,
I.

Mai bizar e că

- nici HRul nu s-a prins, au scos cerere, scris, etc, urmau să anunțe the șef of the șef, etc, mirobolant
- nici alți colegi, unul chiar s-a chinuit să-și dea seama de la ce ”poate o deranjează că nu apucă să ia copilul la timp de la creșă, poate nu are cu cine să lucreze eficient la proiectele ei”, iar mng noastră plusa acolo, viciously „da, sau poate de la glumele tale”

Am mai povestit câtorva, care sunt de părere că a fost prea de tot farsa Eu n-aș zice, pentru că:
- managerul direct e fix cel care glumise
- destinatarul de la HR al mailului e de asemenea autoarea unei farse similare - de care uitase însă complet
- după primele momente de wtf, eu una m-am amuzat copios, și dacă eu nu mă supăr, alții nici atât n-ar trebui.

Deci cam asta e. Dacă totuși din septembrie mă decid să urmez o glorioasă carieră politică, vă anunț, ca să-mi lăsați adresa pt tradiționala găleată cu zahăr și ulei.
Read More

14 August 2019

XIAOMI ROBOROCK 2

Salutare!
Mi-am luat și eu Roborock 2, varianta cu mop, deci las un feedback initial - pozitiv la superlativ deocamdată.

1. De unde

Până la urmă din Romania, cu 1900. De pe eMAG. Cu gândul la service, retur, garantie etc. Stiu ca si pe Aliexpress e posibil să scrii ca ai o problema si sa primesti piese de schimb etc dar nu prea pricep cum faci o diagnoza din Ro în China dacă nu stii care senzor s-a dus, sau daca e placa de baza, etc. M-am gândit că 24 luni de garanție, service în același oraș etc etc merita vreo 300 lei in plus. La "chineji" îl găsiți intre 1600-1700 din ce am văzut eu, dacă nu aveți temerile mele. Paranteză: Am instalat extensia Pricy de cativa ani. O recomand călduros. Prețul produsului asta a fluctuat infim pe piata din ro, +/- 100 lei sa zic, in ultimii doi ani. "Discounturile" de pe eMAG in schimb, văleu. Ieri de exemplu era "redus" cu 41%". Azi fix acelasi pret afiseaza o reducere de 22%. Si tot asa. În fine, nu-i redus nici o laie if you ask me. E vreo 2000 si uneori il puteti prinde la 1800-1900. Pricy e o extensie gratuită pentru Chrome și te ajută să vezi fluctuațiile reale (if any) de preț ale produselor, ignorând diverse bullshituri cu mamă-mamă ce reduceri, ce black friday, black monday, black everyday. Cele la 1300 sunt fara mop. Am auzit ca sunt si alea ok, dar eu am preferat sa si spele pe jos. Daca-i bal, bal sa fie.
2. În cât timp a ajuns

În jumate de zi. Eu una m-am lecuit să mai dau banii înainte la eMAG vreodată. După mult prea multe comenzi întârziate, zăpăcite, etc, după prea mulți curieri nesimțiți, după stat degeaba în casă așteptând să vină „între 9 și 17” ca după aia să aflu că nu eram la adresă, etc, am decis că eu nu mai plătesc în avans în viața mea. Ca să vezi coincidența dracului, când aveau de luat vreo 2000 lei de la mine mi-au trimis pe la 3 dimineața mesaj că mi-a sosit pachetul. Am observat că aveam un punct Easybox de ridicare fix lângă strada mea și am decis să sar și peste etapa în care eu și un curier încercăm fără entuziasm să ne nimerim în același timp și spațiu.
2.1 Cum funcționează eMAG Easybox:

1. Am plasat comanda. 2. NU am mai plătit în avans, vezi mai sus de ce - am și eu o limită 3. La metodă de livrare am selectat punct de ridicare - o adresă apropiată mie. Ăla cu Sameday, nu ăla cu Poșta Română. Să scap de curier și să dau de pensionari și poștărițe, no thanks. 4. Cum ziceam, pe la 3 dimineața mi-au scris că mi-a sosit. Primești SMS și email. M-am dus după serviciu până la OMW-ul unde era plasat punctul de ridicare. 5. Ajungi la un perete cu cutii metalice, încuiate. Cam ca un vestiar. Te uiți în email / SMS și tastezi pe panoul punctului de ridicare PIN-ul primit. Parcă merge și cu QR code. 6. Plătești cu cardul. Ușa compartimentului în care e produsul tău se deschide. Sau mă rog, se descuie. 7. Ia-ți ce ți-ai cumpărat și du-te acasă. Din momentul sosirii, produsele sunt ținute câteva zile în punctul de ridicare, apoi probabil se anulează, habar nu am. Personal cred că dacă mai iau ceva de pe eMAG așa am să procedez.
3. Instalare

Sorry guys, sunt din generația veche, nu fac YouTube video cu unboxing și altele. I dont mind, dar n-am timp. Va trebui să citiți, eventual pun vreun screenshot.În cutie găsiți aspiratorul, docking station, cablul, manuale și niște piese de schimb.
3.1 Aplicația

Aplicația se cheamă acum Xiaomi Home, o găsiți pe Google Play pt Android. E destul de intuitivă, nu prea are ce să vă dea bătăi de cap în ea. Din această aplicație puteți face chestii cum ar fi: Vă puteți numi și conecta casa, camerele cu diverse smart devices Xiaomi pe care le mai aveți. Noi avem și trotinetă de la ei și cântar, dar nu vede cântarul - n-o fi destul de smart pentru app, habar nu am. Puteți instrui aspiratorul să aspire anumite zone sau toată casa, sau să dea cu mopul. Puteți seta o zonă în care să NU se ducă. Puteți vedea diverse date legate de device și activitatea sa Și multe altele.



Nu uitați să-i dați parola de WiFi aspiratorului ca să se poată conecta.
E posibil să ceară și update de firmware, mie mi-a cerut.
NU va face update dacă e f scăzut nivelul bateriei.

Asamblarea propriu-zisă constă în:

1. Găsit loc pt docking station și un plastic menit să ferească podeaua de umezeală de la mop - deși îți zice să scoți mopul când e la încărcat, deci nu pricep ce mare fâs era. Eu l-am pus sub un birou.
2. Conectat aspiratorul la docking.
3. Conectat aspirator la app Xiaomi Home.
Se încarcă f rapid, deci în scurt timp puteți să-l puneți la treabă.

4. Activitate

4.1 Aspirare

Strângeți de pe jos înainte să-i dați drumul. Dacă aveți tot felul de jucării, lego, cabluri, sârme etc pe jos, scaune și scăunele, se va împotmoli o parte și va ocoli altă parte. Pe cât se poate, lăsați-i calea liberă.
E rapid, mie mi-a aspirat un apt de 60 mp în vreo 20 minute. 
Prima dată dă conturul camerei, apoi începe să-l aspire. NU se izbește de mobile, ca Dirt Devil, nu boncăne. Dacă găsește un obstacol, îl ocolește a doua oară când trece pe acolo.

Se poate seta să aspire mai tare pe covor. Eu am doar două covoare scurte. La astea lățoase cică nu e recomandat. Nici pt cele negre.

4.2 Spălare 

În rezervorul semicircular încape o cantitate mică de apă, care se scurge pe o laveta prinsă de talpa mopului într-o parte cu arici. Este indicat să o spălați la fiecare 30 minute de activitate, ca să nu plimbați jegul dintr-o parte în alta. 
Atenție! Nu smuciti laveta, după ce desprindeti partea cu scai / arici trageți ușor de extremitatea opusă în lateral, e prinsă într-o șină.
Activitatea de aspirare e diminuata de mop, deci recomandarea generala este să aspirați mai întâi, apoi să-l puneți să dea cu mopul. După ce termină activitatea, se duce singur la încărcat. E recomandat să-l lăsați în pace. Nu se strică bateria dacă stă în docking mult timp, dimpotrivă, îi prelungește viața (dont ask why, citesc și eu din manual)Încă nu m-am lămurit dacă este sau nu ok să adaugi soluții de curățare în rezervorul cu apă. Umblă vorba că da. Dar n-am găsit o sursă oficială să confirme.


5. Întreținere

Piesele se curăță la intervale diferite. Metodele și intervalele recomandate de timp se găsesc în manual.Manualul se găsește într-o multitudine de locuri, chef să aveți să-l citiți doar: pe diverse site-uri de retailers, în format fizic în cutia aparatului, într-un capitol al aplicației de pe mobil și probabil și pe site-ul oficial al producătorului. E scris destul de ok, deși cam blunt la anumite faze: 
„Do not allow children, people with certain mental disabilities to use this device”.
Ceea ce m-a aruncat instant în valurile introspecției.
Am să revin cu păreri la un an după achiziționare. Acum, desigur, totul e roz. Sperăm la aceleași nuanțe și peste 12 luni de utilizare zilnică.


Have fun!

Read More

27 July 2019

Lex et Honor




Miercuri la ora 10.00 Alexandra a fost vazuta pentru ultima oara in viata. Mersese în Caracal să scoată bani de la un bancomat și se întorcea spre casă. Se alătură multor celorlalți care pleacă „la ocazie”  și se urcă în mașina lui Gheorghe Dincă, un mecanic auto de 57 de ani. E ultima oară când o mai vede cineva în viață.
Între miercuri dimineața și ora primului apel se scurg 24 de ore în care un copil de 15 ani e torturat, bătut, legat, violat. Trece întreaga zi de miercuri, trece întreaga noapte, se crapă de ziuă, răsare soarele. Undeva în toate aceste clipe infinite de chin încă mai bate o inimă de 15 ani, care dă dovadă de curaj și dârzenie în fața morții. Legată, violată, înspăimântată, fata reușește să facă ce ni se spune tuturor că ne va fi de ajutor în orice situație de impas real: sună la poliție.

Trei apeluri, 19 ore și multe bâjbâieli mai târziu, poliția intră în casa unde fusese ținută captivă. Alexandra deja nu mai există. A fost făcută bucăți și topită în acid. Până în ultima clipă a luptat pentru viața ei. Singură. În urma ei rămâne un cor de scuze, regrete și bâlbâieli.

Mediatic se tot pune accent pe STS și pe păgubosul, inutilul, imprecisul sistem de localizare. Cred că-i mai ușor așa. Se poate politiza - cine l-a implementat, cât ne-a costat, bănișorii noștri unde s-au dus - , se poate plimba vina - STS către operatorul de date mobile, poliția înapoi spre STS - , se pot face declarații și se pot solicita demisii triumfătoare.

Dar mie nu-mi iese din cap că între 3 dimineața și 6 dimineața, 3 ore, niște oameni s-au plimbat au supravegheat o casă din care se auzeau țipete de „Lasă-mă că mă omori!” și au așteptat să se facă ora 6. Pentru că atunci scria pe mandat că trebuie să intre. Vecinii auziseră țipetele și chemaseră și ei poliția. Un mic public s-a format deci, timp de 3 ore, în fața casei în care o fetiță era violată, torturată, tranșată, ucisă. În care ultimele pâlpâiri ale unei inimi s-au stins. Vecinii au chemat poliția, pentru că așa se face. Poliția a așteptat să se facă ora 6, pentru că așa se face. Nimeni n-a depășit micul său perimetru de cum-se-face. Trei ore, trei ceasuri, 180 de minute, în care un copil e ucis peste drum de cei pe care i-a chemat în ajutor.

Fostul șef al poliției a invocat un vid legislativ. Dar legile nu pot suplini vidul uman. Nu cred că mai suntem mulți oameni. Nu cred că ne mai bucurăm de toate însușirile care ne conferă acest statut. Nu e nevoie să fim cu toții bestii malefice care topesc copii în acid. Umanitatea se leapădă treptat din noi, năpârlește fir cu fir, pas cu pas, dosar cu dosar, procedură cu procedură. Își găsește scuze să alunece din noi, dezumanizarea își găsește statistici de care să se sprijine, cum ar fi când privești în ochi un părinte îngrozit de dispariția fiicei sale și-l avertizezi că dacă s-a dus „cu unu”, e bun de plată.
Uite că s-a dus cu unul. Uite că s-a dus de tot. S-ar fi dus acasă, dar unul a luat-o cu el și a ținut-o cu el până s-a transformat în iad.

Cine mai ajunge acum în poliție? De ce vor oamenii ăștia să se facă polițiști? Când eram mici, cei care răspundeau spuneau că vor să lupte cu hoții, să apere oamenii, să fie eroi. Dar într-o țară în care hoții și criminalii se preling din toate crăpăturile ruinelor noastre, neatinși, ce-și mai doresc, de fapt, acești oameni? Ce-și doreau cei care au stat lângă casa în care a fost ucisă Alexandra, timp de trei ore? Să se facă ora șase. Ca să fie ca pe mandat. Ca să fie bine, să nu fie rău. Râdem, glumim, dar nu ieșim din procedură. Ora șase scrie, la ora șase intrăm.

Nici cel mai competent serviciu de localizare nu ar fi putut-o salva pe Alexandra, dacă aceștia erau desemnați să fie salvatorii ei. Salvatori care au decis că posturile lor, lefuțele lor, liniștea lor, mandatul lor, intervalul lor alocat de timp pentru intervenție e mai important decât țipetele unei fetițe care trăia iadul, la câțiva pași de ei. Să fi fost copilul lor, așteptau ora șase? Celor care tot încearcă să justifice astea  - să fi fost copilul vreunuia dintre ei, credeți că așteptau cuminți ora șase?

Desigur, acum defulăm mediatic. Să fie și el stropit cu acid! Să i se taie boașele! Să facă închisoare pe viață! Să i se facă și să i se dreagă! Să le moară și ălora copiii! Praful să se aleagă! Și toate aceste blesteme parcă ne fac să ne ușurăm un pic. Dar știi ce, nimic din ce-i dorim nu i se va întâmpla. Nimic. Știm bine asta. Dar aruncăm o bălăcăreală pe geam și ne simțim cumva mai bine, am făcut și noi ceva, ne-am manifestat furia.
Nimic nu va scuza și nu va justifica faptul că mai mulți adulți inerți au stat și-au așteptat joi, pe 25 iulie 2019, să se facă ora șase. Și oamenii ăștia nu sunt singurii care vor aștepta să se facă ora șase. Oamenii ăștia au așteptat tacticos și alte ore șase. Au ignorat multe, multe alte apeluri la ajutor. Femei înjunghiate după nenumărate rugăminți de protecție, ordine de interdicție ignorate, strigăte de ajutor luate în râs, copii tranșați, atâtea și atâtea blestemății care ar putea fi evitate dacă undeva, în structurile putregaiului ăsta, ar mai bate o inimă, ar fi oameni. Nu lepre care așteaptă să se facă ora șase.





Read More

09 June 2019

Ce-ai făcut dumneata în ultimii doi ani?

Mai am câteva săptămâni (două) și revin la muncă. Nici nu plâng de jale, nici nu sar în sus de bucurie. Îmi place să muncesc, dar nu pot spune că înțeleg categoria cu „vai, abia așteptam să revin, mă plictiseam groaznic și nu știam ce să mai fac”. Poate tu. Eu nu mă plictisesc niciodată cu mine, noi ne simtem foarte bine împreună în mijlocul meu. I have high entertainment value for myself.

Plus că mi-am găsit atâtea de făcut că parcă mi-ar trebui un concediu de după concediu. Chiar așa, ce-am făcut în ăștia doi ani? Ia să revizuim, să vedem dacă i-am consumat cum se cuvine:

1. Fix conform titulaturii și legislației în vigoare, am crescut și îngrijit un copil, și am aflat cum e ca, după ce crești și îngrijești un copil bonom, blând și vesel, să o iei de la capăt cu unul ce pare decis să fie fix pe dos. Am albit, n-am prea dormit, ne-am chiaunit. Dar am răzbit. Și pe măsură ce trece vremea, e din ce în ce mai ușor.




2. Chinuită de gândul că mi-am lăsat prima facultate în pom, m-am apucat de a doua, și iată-mă în sesiune deoarece fix asta-mi lipsea. Unele examene sunt mai dificile, altele, ce să zic, cred că am avut teze într-a șaptea mai complicate. Dar ce apreciez și observ diferit e înțelegerea față de noi, ăștia care muncim. Mi se pare un pic nedrept, mă simt discriminată pozitiv pentru că am copii. Când aveam 22 de ani și munceam de-mi săreau capacele, mi-ar fi folosit un grăunte din toată această infinită toleranță oferită mie acum, ca părinte. Poate o terminam și pe aia. A, și mi-ar fi folosit să nu fie sportul obligatoriu pt Sociologie / Asistență Socială. Că de-aia n-am mai promovat. True story.

3. Am lucrat o grămadă, nopțile, zilele, printre picuri de somn, și am învățat să zâmbesc frumos și să zic „te cred, e greu” celor care au condiții impecabile de muncă dar se miorlăie că nu le iese. Adevărul e că nu știi ce condiții impecabile de muncă aveai, până nu le mai ai și lucrezi care cum pe unde când apuci.

4. Mi-am vândut bătrânul Golf, prima mea mașină, de fapt prima a noastră, că și-a luat-o soțul și mi-a pasat-o mie când am luat carnetul. Și mi-am luat alta. E eminamente mom-car. Pe dinafară arată ca o rădașcă, dar pe dinăuntru e smooth going, foarte manevrabilă, încăpătoare și sigură. A, și mai e și hibridă. Consum mai mic și parcare moca prin București. Yay!



5. Am reușit să mergem prin țară, prin niște locuri pe unde nu mai ajunseserăm. Secuime, Avrig, Sibiu, etc etc.
Vă mai zic o dată - vizitați conacul Brukenthal din Avrig, e minunat.

Și cereți papanași!
Doamne, papanașii și socata lor!





6. Am fost și în afara țării prin niște locuri pe care nu le mai văzusem. Și mai mult, am reușit să ne urnim și să ne propunem să explorăm câte un pic în fiecare an. Poate voi făceați asta deja, dar noi nu prea. Am descoperit că nu se face gaură în cer cu o zi ici și una colo.



7. Am reușit să mă văd cu prieteni dragi, am fost și mi-am revăzut neamurile și terenul pe care a fost casa copilăriei mele (că nu mai e nimic din ea), am regăsit oameni din familia extinsă, am reunit legături pe care le credeam stinse. Am închis în sfârșit capitole dintr-o poveste care palpitase ca o rană deschisă. Mi-am găsit împăcarea.

Mi-am condus bunica pe ultimul drum și odată cu ea, am închis pentru totdeauna ușa copilăriei mele. De-acum am s-o țin pe-a altora deschisă.



8. Am umblat brambura, ceea ce vă doresc și vouă. Am găsit colțuri din oraș minunate, absolut minunate, pe care ori n-am avut ochi să le văd, ori timp să le caut.


9. M-am apucat de scris o carte, o prietenă dragă mi-a transmis un răspuns încurajator din partea unei redacții. Să sperăm că o termin în următorii 30 de ani. 


10. Și deloc în ultimul rând, am petrecut timp cu mine și ai mei. Timpul acela proustian, în care te redescoperi și te iubești.

Deci, la final de doi ani de „stat acasă” constat că n-am stat deloc și bine am făcut. Cum aș fi putut să mă plictisesc?



Read More

17 March 2019

Career Goals

- Când am 9 ani o să pot să mă uit pe YouTube când am școală?
- Nu.
- Dar când o să am 10 ani?
- Nu. (am avut noi niște discuții și am luat niște decizii)
- Dar la 14?
- Nici.
- Dar la 18?
- La 18 n-ai decât (și iată-mă, am devenit tata. Adulthood assholization process complete)
- De ce, că o să fiu la facultate?
- Da, probabil.
- La facultate sau la serviciu?
- La facultate, aș spera eu. E posibil să ai un serviciu ceva mai bun dacă faci și facultate. Nu tot timpul, dar... Dar tu ce ai vrea să faci, ce serviciu ai vrea să ai?
- Aș vrea să lucrez ca tine, la biroul ăla unde era Santa Claus.

Fir-ar petrecerile pentru copii ale naibii să fie.
L-am dus mai demult la firmă în toiul unei petreceri de Crăciun. Și l-am mai dus o dată parcă de Ziua Copilului. Băi, tată. Ce dezmăț, ce baloane, ce confetti, ce animatori în spandex, ce moș Crăciun cu barbă reală, ce torturi, ce cadouri. A fost Alex dat pe spate instant. Și eu mi-am blestemat ideea, pentru că din momentul ăla a crezut că eu mă duc să mă distrezi cu Supermeni în spandex și să mănânc tort, iar pe el îl las cu madam Mimi la grădiniță, să mănânce borș de fasole.

L-am mai adus și în zile obișnuite, sperând din suflet că monotonia unei zile de muncă îi va mai împrăștia din impresie. Dar m-au sabotat colegii, pentru că l-au umplut de dulciuri, cadouri, brelocuri, pixuri, mingi de golf, mandarine, s-au jucat cu el pe după birouri, în fine, mi-au făcut praf orice credibilitate când am zis „măi mamă, să știi că totuși e plicticos uneori unde muncesc eu”.

- Alex, dar știi că eu nu... adică știi că moșul ăla e plătit să vină doar de Crăciun. În rest, mai ții minte, nu e așa festiv.
- Da, știu. Dar mă gândeam că dacă lucrăm împreună, poate ne jucăm Fortnite în pauză.

Păi să-i fac un CV, în cazul ăsta.


Read More

06 March 2019

Ce vrăji a mai făcut primăria mea

Acu ceva săptămâni a trebuit iar să deschid enervanta temă de discuție cu bărbatu-meu „se întâmplă ceva cu mașina”.
Cât a fost mașina lui, se întâmpla într-una ceva cu ea. Parcă troncănea, parcă scârțâia, parcă balansa, parcă nu știu ce. Ne opream în mijlocul drumului și mă întreba, privindu-mă îngrijorat „auzi și tu? simți? hă? așa, ceva din partea dreaptă?”. Dar io rămâneam în lumea mea, nesimțitor și rece - nu auzeam nimic, în afară de întrebările lui, și nu simțeam nimic, doar că-mi crește părul prin căciulă până ajungem dracului undeva.
În ultimii ani a devenit mașina mea, și a dracului minune, acu aud  / simt eu toate alea. Parcă bate, parcă troncăne. Parcă scârțâie, parcă ceva. Bărbatu-meu? Firește, n-aude nimic. Și ca transferul de frustrare să fie complet, mai dă o tură cu ea după SĂPTĂMÂNI de toloncănit și când revine, decretează „merge foarte bine mașina, n-are nimic. Poate conduci tu cumva.”

PLM.

Așa că deja știam ce-o să zică, atunci când am venit acu vreo săpt acasă și i-am zis „bă, alunec din senin. Pe asfalt uscat.”
Și ca să contracarez eventuale „păi dacă vii de parcă te duci”, am adăugat ceva circumstanțe: am patinat prin parcare, plecând de pe loc la semafor, oprind la trecere, etc. Adică nu, nu în circumstanțe de drifturi și alte gogoși - oricum, unde dracului să le fac.
Evident, se urcă în mașină într-un final, și comunică ceva atât de previzibil că nici nu mai era nevoie să-mi comunice:
„Nu găsesc nimic în neregulă, totul merge bine.”
„Ministru să te faci, bă, că speechul deja îl ai”, îi zisei eu în gând cânmd eram cât pe-aci să mă înfig iar în curul unuia la semafor.
Scot capul pe geam - uscat pe jos, uscat din cer. Ce mă-sa?! Ceață nu, brumă nu.

Într-un final, aflăm simultan cauza. Eu întrebând pe Reddit, el auzind alți doi colegi pe la birou, plângându-se că alunecă. Pentru că așa e, după 15 ani de relație, dai crezare primului cvasinecunoscut care zice ceva în trecere, și astfel certifici și ce zicea moara aia neferecată de-acasă.
Între timp, azi dimineață ducându-l pe ăsta mic la școală era să cad din picioare, în adidași fiind, iar unul a patinat la trecere, când oprise să trecem noi. Mamă, când pot să vin singur de la școală?
Când nu ne mai dăm cu sania primăvara, puișor.

Pe Reddit mi-au pus niște poze, confirmând că nu, nu e mâzgă, ci primăria dă cu „ceva”. În sectorul 1 cel puțin.
Cineva opinând că e o soluție de conservat asfaltul. Bă, dă-mă dreacu! Adică aluneci pe el și nu se mai tocește, sau cum?
A. zice că nu e nicio soluție, e pur și simplu apă din Dâmbovița, dar dintr-un motiv inexplicabil, face mâzgă. Că doar au mai trecut primăveri peste noi și carosabilul nostru, fără să ne ducem așa ca Bambi pe gheață. Poate-i pun și detergent. Poate are concentrat de mătasea broaștei. Nu știu. Ideea e că nu e doar asfaltul ud, e o peliculă lipicioasă-alunecoasă, pe care te duci ca boul, indiferent de mijlocul de locomoție - mașină, picere, etc.

În fine. Vestitorii primăverii vin pe derdeluș anul ăsta.
Read More

11 February 2019

Tom Hardy a implorat pe străzile din România

...și voi nici n-ați știut.

Nici eu.

Dar am aflat! De multă treabă ce am, m-am apucat de uitat la filme și de citit recenzii și de revizuit filmografii și am aflat că tipul ăsta beton după care oftăm (aproape) toate în cor a fost în România, cam o lună, cât a filmat Sweeney Todd. Nu cel cu Depp, cel de la BBC, din 2006.



Și ghici ce-a făcut în România? Well, ceva destul de tipic pentru un turist în București. Nu, nu și-a luat bătaie, ca Van Damme și nici nu i-au furat bicicleta, dar a găsit un pisoi pe stradă și a umblat cu el în brațe, încercând să-i găsească stăpân.



Apoi l-a băgat pe furiș în Hilton, unde l-a despuricat șase ore și s-au uitat la filme (vezi? puteai fi tu, dar i-a ieșit pisoiul primul în cale), i s-a pișat în pat, i-a făcut rost de litieră și într-un final l-a pasat unei costumiere de la Buftea.




Yep, very true story.

Deci ce făceați voi în august-septembrie 2005, fetele din București? Probabil treceați pe lângă un chilug cu buze sexi, care se chinuia să vă manglească cu un pisoi în brațe.



Uite ce dezamăgit e că nu l-ai băgat în seamă.



Eh, lasă, asta e. Sănătoși să fim, că mâțe mai sunt pe stradă.


Read More

04 February 2019

M-a tuns mâța

Din toamna anului trecut avem o pisică.

Iar.

Nu știu dacă am menționat, dar am găsit noi stăpâni pisicilor noastre cu ceva remușcare dar și ceva ușurare. Nu știu cum, dar nu ne lipiserăm deloc. În cam un an de conviețuit ajunseseră un soi de ghivece cu păr care se căcau - în rest, interacțiunea era între ele, de noi se împiedicau uneori prin casă și cam atât. În plus, apăruse Jessie, în așa hal de obnoxious și energică încât o aruncase pe una dintre ele într-o neagră depresie.

Așa că atunci când le-am știut fericite și (mult mai) iubite la alții acasă, să fiu sinceră am răsuflat ușurată și am găsit destule motive să mă bucur că nu mai am pisică. Și să declar că n-am treabă cu ele - sunt tâmpe, stricăcioase și se cacă în casă.

Doi ani mai târziu, am zărit copiii de pe stradă întinzând de ceva ce părea o sfoară neagră și placidă - un pui de pisică bizar de blând. Nu încerca să se ferească, ba chiar se ducea la copiii din grădiniță, când dispăreau puștanii de pe stradă. Stau într-o zonă de case, deci permanent văd minim 20 de pisici numai cât ies să iau pâine. Majoritatea au stăpân. Și în același timp, n-au. Adică dacă vine mașina sau câinele vecinului, asta e, ghinion.

Deci nu m-am agitat prea mult cu mâța neagră - am remarcat doar că e foarte blândă dar nu m-am oprit să o mângâi (atâta-mi trebuia).
S-a oprit soțul în schimb, care a îndrăznit după o vreme să sugereze să o luăm. Marea jale a lui Alex fusese că, deși fostele pisici îl preferau pe el, tot erau destul de blah în afecțiune; și deși Jessie e exasperant de darnică, ca orice cățel, în drăgăstoșenie, Alex tot pisicile se pare că le preferă. Ce să-i faci, vorba cântecului  - aproape cât te iubesc eu pe tine, aproape cât îl iubești tu pe el.

Am făcut un mare scandal și am rezistat eroic vreo două săptămâni, timp în care am enumerat vociferat principalele argumente contra-pisică: păr, căcat, gheare, litieră, concedii cu alți oameni prin casă (dacă ai baftă să accepte să te ajute), plus, AVEM UN CÂINE CARE FUGĂREȘTE PISICI. (și nu le face nimic, dar în fine)

După două săptămâni, pe final de vacanță de vară, nu știu exact ce îl supărase pe Alex, dar jelea întins pe jos în praf, în mijlocul străzii, și afurisita aia de mâță i s-a prelins în brațe, așa schiloadă și neagră, și mă uitam la el cum își ștergea lacrimile de ea și m-am gândit futu-te-n cur, Freud, mă transform în părinții mei, uite-mă cum refuz doar ca să-mi fie mie mai comod, și se termină vara și vine frigul și pisica asta e absolut idioată, nu fuge, și haita de câini de la Lidl face raiduri noaptea și ah fuck it, bine, hai să-i dăm O DATĂ de mâncare, atât, și îi găsim stăpâni după.



Și i-am găsit.

Locuiesc cu mine în casă, dar în fine, i-am găsit.

În următoarea lună am căutat nod în papură panaramei, care părea să-mi dejoace planurile. N-a stricat nimic, n-a zgâriat copiii. Stă în brațe chiar și la Sonia, care are dulceața în atingeri a unui tătar beat. Pe cât de gentil și delicat e Alexandru, pe atât de smucită e Sonia. Și totuși lighioana stătea, ba chiar venea de bunăvoie la întins.



Păr încă nu lasă, sau nu îl vedem noi.

Și e fenomenal de alintată și de lipicioasă. Lap cat. Fix genul ăla lipicios și binevoitor. Nu se sperie, nu se supără, toarce într-una și te însoțește peste tot.

Rămăsese ultima redută, Jessie.
Mă așteptam la hârâieli și scuipături temeinice. Nimic. O prudență moderată. Am zis eu că-i lipsește o doagă.

După două zile, dormea cu reduta-n pat.



Și cam asta e. N-are niciun defect. Exceptând cel descoperit ieri, de fapt în titlul postării. Mănâncă păr. Ne uitam aseară la Four Lions (recomand, e cu Riz Ahmed, super tare) și părea să se joace în părul meu. How cute. Și aud un cranț, cranț. Mi-a tăiat părul. Nu pe tot, din fericire, dar a tăiat clean cut, știi cum, foarfecă. Poate-mi deschid și frizerie cu fonduri nerambursabile.



Deci da. Atât. Iar am pisică. Asta e.

Read More

Facebook

Popular Posts

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (10) adoptie (2) AION (2) ajutor (10) alaptare (3) alimentatie (11) amintiri (17) animale (4) anotimpuri (4) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (6) Cai (1) caini (16) capot (1) carti (3) carti pentru copii (3) cărți traduse (4) coada-coada (1) concediu (6) concurs (3) condus (2) copii (71) coruptie (5) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (16) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (7) film (7) filme (3) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (3) gaming (3) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) Ioana Neagu (1) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (14) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) mașini (1) Mihai Ciobanu (1) music (18) nutritie (2) oameni (69) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) pisici (2) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (12) religie (6) ring-sling (2) roborock (1) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scoala (1) școală (2) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) Spectra 9+ (1) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (6) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (84) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (8) wow (1) WTF (28) www.davidkinsella.com (1)