25 July 2020

Apocalipsa Tâmpeniei

Dacă mă întrebai în urmă cu ceva ani la ce catastrofă majoră mă aștept să asist pe parcursul vieții mele, ți-aș fi răspuns diverse chestii posibile și probabile, dar nu ti-as fi zis ca ma astept sa nimeresc in plina apocalipsa de proști.

Desigur, suntem și în plină epocă de climax al îmbrobodirii adevărurilor neplăcute, așa că abundă articolele maestre în plimbat prin pruni și formulat acest adevăr în cuvinte suficient de alambicate încât poate să nu le priceapă orice prost și, Doamne ferește, să se ofenseze. 

De exemplu, studiul care stabilește că există o corelație între dificultățile cognitive și cât de bine înțelegi să respecți distanțarea socială. 
De curând a mai apărut unu plângându-se că școala noastră nu formează o cultură rațională, științifică, și de aia nu pricep nici copiii nici adulții ce e ăla virus molipsitor, dar cred gogoși cretine cu Gates și cipurile. Dar știi ce ce formează?

Proști.

Acum fix câteva minute am citit avertismentul unui medic din Timișoara: această luptă nu se poate câștiga în spital, iar dacă nu respectăm cu toții măsurile de distanțare, vom pierde lupta cu pandemia.
Comentarii: auzi, da nu-ți vezi tu mai bine de medicina ta, ziceai că ai un leac minune.

Proști.

Am o colegă fost cadru didactic, încă e activă în diverse comunități ale profesorilor, forumuri, grupuri, etc. Sunt pline de imbecilități de genul „eu nu vreau școală online, că vor să-mi bage 5G-ul în casă prin  wi-fi”.

Proști.

Nu credem medici, nu credem oameni de știință, nu credem politicieni, nu credem pe nimeni peste nivelul nostru. Credem unul care montează centrale și are un unchi la cules sparanghel, care-a zis că nu există așa ceva. Credem pe una care apare la TV. Credem un retardat care tot anunță apocalipsa că vine de 40 de ani încoace. Păi vine, coaie, că o aduci tu, trasă de păr.

Proști.

Da, corupția te ucide, dar prostia se pare că și mai repede de atât.
Și, culminant, un cântec de lebădă, sau mă rog, de gâscă proastă a acestei gloate: Politician local avertizează într-o declarație „Știu că ne credeți proști, dar să știți că suntem mulți”.

Știm. Murim încet, de proști ce suntem.
Read More

21 June 2020

Sandvișul

Când traduc chestii cu vizibilitate publică, nu contează cât de potrivit mi se pare mie un termen sau cât de folosit este deja în vorbirea curentă, ci în primul rând dacă Academia consideră că există ori ba.
Așa că degeaba eu zic și pronunț și citesc prin meniuri sandwich, ca tot restul populației. Dacă odată demult s-a decis că dacii liberi și frumoși mâncau la pachețel sandviș, cu pluralul sandvișuri, apăi sandviș zic și eu.

Culmea e că în mintea mea, eu am două noțiuni diferite asociate cuvintelor.
Sandwichul e sandwich, ăsta cu panini sau chiflă sau baghetă, cu diverse cărnuri, cu salată atârnând din el, ceapă, roșii, etc. Sandwichul e Subway, să zicem.

Sandvișul în schimb e ăla pe care-l mâncai în CFR București Constanța, făcut de acasă. Ăla din parc. Ăla din pachețel. Definiția din DEX rezumă rigoarea sandvișului românesc: 

SÁNDVIȘ, sandvișuri, s. n. Felie de pâine (unsă cu unt) cu un aliment rece (șuncă, salam, brânză etc.) peste care se așază adesea a doua felie de pâine; tartină. [Var.sándvici, sánviș s. n.] – Din fr.engl. sandwich.

A doua parte de sandwich era deseori nițel mai molcăită, de la împreunarea cu felia de mezel (alt cuvânt care mă duce înapoi cu decenii) sau telemeaua umedă. Și ambele felii erau franzelă din asta cu coajă lucioasă. 

Puteai avea parte de sandvișul mai sărac, cu parizer și margarină, care parcă-ți aluneca scuzându-se pe gât. Puteai uneori avea parte de sandvișul mătușii care știe să gătească, cu brânză frecată cu unt și friptură rece. Am prins unul singur. Nu de alta, dar eram doar în vizită la mătușa aia. N-am mai văzut-o de atunci.
Puteai avea și sandvișul făcut de tac-tu sau de alt nepriceput, un sandviș mătăhălos, cu multă pâine și strâmb potrivit. Era sandvișul de tren, pentru că nu se putea să pleci fără mâncare atâtea ore, sandvișul de „poate nu găsim cazare”. Sandvișul de cămin, tristă consolare după ce-ți dădeai banii pe alte prostii și pe mâncare nu.

Dar niciunul nu mi-a rămas mai viu în minte ca sandvișul Ioanei.

Ioana era colega mea și atât de diferită de mine, că nici n-aș ști de unde să încep cu diferențele. Ioana era frumoasă, dezinvoltă și primitoare. Eu eram un stârci plin de frustrări și temeri. Nici nu știu cum de ne-am adunat. Dar cel mai mult mă uluia familia Ioanei. Erau practic opusul nostru.

Ioana avea părinți foarte tineri, care glumeau mereu și vorbeau cu ea de la egal la egal. Ioana avea un frate mai mic, care-i era drag, și o cameră plină cu desene. Le plăceau animalele. Mama Ioanei purta fustă scurtă și a răspuns odată unui gardian care încercase să se ia de câinele ei „Vezi-ți de panseluțele dumitale”. Tatăl Ioanei râdea des. În fine. Opusul nostru.

Fiecare zi de școală era la fel. Plecam val-vârtej pentru că fie întârziam, fie nu dar deja era scandal în casă, deci mai bine să ajung mai devreme. De mâncat acasă nu prea apucam sau nu aveam ce, deci orele 11.00 mă prindeau cu mațele chiorăind. Bugetul meu foarte redus îmi oferea un covrig în pauza de masă sau, uneori, dacă se nimerea taică-meu să fie mai generos (sau să-i ciupesc eu de prin buzunar), un covrig și un suc. De fapt, cam ăsta era meniul zilnic pentru întreaga clasă. Ori nu mâncai nimic, ori îți luai covrigul de la chioșc. Sau dacă te aveai bine cu cineva, puteai alterna: azi iau eu, mâine iei tu.  

Mai puțin pentru Ioana. Ioana avea pachețel de acasă. Cred că eram pe undeva printr-a 6a când am aflat că există așa ceva. Când a zis „Eu nu mai ies, mi-au pus pachet” și a scos într-adevăr un pachețel care m-a uluit. Nu conținutul, ci ideea în sine. Ideea că există cineva care e atât de grijuliu încât îl învelește în șervețel și staniol, să nu se scurgă. Feliile de pâine egale. Al doilea șervețel, împăturit pentru șters. Și pâinea părea proaspătă. 

Era un sandviș ca toate sandvișurile, fix pe definiția din Dex, unul cu unt și brânză. Dar nu știu cum să zic, într-o lume abrutizantă, plină de violență și nepăsare, primeam uneori semnale că poate fi mai bine. Altora, e drept, dar poate și mie, poate și altora prin mine vreodată. Undeva acolo exista o lume în care părinții râdeau la glumele tale și-ți împachetau de acasă un sandviș. 

Așa că decenii după, când dintr-un stârci mic și speriat am ajuns un stârci mare și smucit, m-am apucat să fac și eu pachețele. 




Și adevăr vă spun vouă, pe cât de duioasă mi-o fi fost povestea până acum, pe atât de deadpan e epilogul ei. Căci fiu-meu cel hrănit și alintat se întorcea de cele mai multe ori cu ele neatinse, și cerea bani de covrigi. Pam-pam.

(Dar când / dacă trece mizeria asta vreodată, tot îi mai fac!)



Read More

09 June 2020

Attendant le mâle




Am fost în weekend la țară. Socrul meu are un soi de refugiu de gura soacrei, să zic așa. O locuință la țară unde mai ține vreo 3 găini și 4 roșii, fix cât să-și găsească motiv să se ducă și să se întoarcă. Personal mi se pare o idee fantastică și benefică tuturor.

Uneori îl invadăm și noi prin refugiu și ne primește cu brațele deschise, că-i om blând și sociabil de altfel. Recent a dat buzna peste el și tata și nu oricum ci cu un portbagaj plin de rațe și găini.
Cadru: Tata creștea de ceva timp clandestin niște păsări prin curte (unde nu e voie, el stând în buricul târgului). Cu un exces de hrană, dar într-un spațiu mic și întunecat. Eu le plângeam de milă orătăniilor cu orice ocazie. Mi se părea că le chinuie. Nu-s vegetariană, din păcate, dar asta nu înseamnă că nu cred că măcar în scurta(ta) lor viață n-ar trebui să aibă spațiu, lumină și ceva zile pașnice. La tata n-aveau deloc așa ceva.

Așa că tata le-a dus plocon socrilor, pentru că e un talent de-al său, care mi s-a transmis și mie: începe lucruri și le pasează să le termine cine are ghinionul să-i fie prin preajmă. 

Pentru păsări, clar e un pas în bine. Când am ajuns, găinile se acomodaseră deja. Cocoșul se dădea galant pe lângă ele, favorizându-le pe ale lui și tratându-le pe celelalte cu o autoritate rece. Cred și eu. Tocmai le căsăpise indirect soțul, câștigând tragicul concurs de frumusețe „pe care din ăștia-l facem borș, că se bat”. Se pare că al tatei a luat puncte în plus la alură și penaj.

Rațele în schimb stăteau stinghere, una în alta, aproape nemișcate. Uneori își adunau curajul, după un schimb de priviri, și lipăiau prudent spre vasul cu apă. Apoi se dădeau mai deoparte, timide și statice. Jur, parcă erau trei măicuțe în Bamboo.

Tot pălăvrăgind, tata menționează că ar mai fi o a patra, care a căzut cloșcă și stă pe ouă acasă, dar cum nu știe exact când a căzut, nici nu știe când va scoate pui. Și că după ce scoate, aduce bobocii și mama aici, la cele două surate și la rățoi.

Iar socrul meu observă delicat:

- Dar să știi, cuscrule, că și aia albă tot rață e.

Stupoare. Cum să fie tot rață? Dar i-a garantat baba de la care le luase că aia albă e rățoi! Să fie rață? Și atunci proasta aia ce tot clocește de două luni?

Eu tot insist că parcă ar fi rățoi aia albă, dar e drept că am căutat pe Google, modificându-mi astfel în mod interesant reclamele pe care mi le va propune în următoarea perioadă, și rățoii parcă să zic că-s altfel la cap. Am cedat. Tata are patru rațe, dintre care una mimează clocitul de două luni de zile.

Am protestat însă: de ce să le ia musai rățoi? La ce le trebuie barbaria de a fi fugărite lipa lipa peste tot? Adică dacă tot nu vor să mai scoată alții, pentru ce să mai aducă vreun rățoi necunoscut, care poate mai e și mojic? De ce să nu le lase să fie între ele, fetele?

Și mă lămurește soțul meu, oprind cu duhul blândeții orice posibilă diatribă feministă:

- Dacă au rățoi, se mai duc și ele la baltă și înapoi, umblă prin curte. Dacă n-au rățoi, stau pe loc. Așteaptă GPS-ul.

Ei bine, așa e. Și așa am elucidat și timiditatea statică. Stau pentru că n-are cine le duce încoace și încolo. Iar ele singure nu se cade să se plimbe, deci s-au adunat în cea mai amărâtă asociație de gagici ever.
Așa că trecând peste orgolii antropomorfice, o să căutăm rățoi, ca să nu prindă fetele rădăcini.


Read More

04 May 2020

Unde te duci de pe 16 mai?

Nicăieri. Dacă ești norocos, nu te duci nicăieri de pe 16 mai încolo și stai în casă, cum ai stat și până acum.
Dacă faci parte din bula mea, adică dacă ești printre infim de puținii norocoși pentru care izolarea socială înseamnă deocamdată doar plictiseală, nu sărăcie, ruină, faliment și risc zilnic, atunci de pe 16 mai nu se schimbă nimic.

Nu pot să pricep ce e cu entuziasmul și planurile și ambalatul pentru după 16 mai, de parcă s-ar da startul vreunui cross național.

Pe 16 mai va fi de fapt mult mai rău ca pe 1 martie.

Vaccin tot nu există.

Tratament eficace tot nu există.

Locuri la ATI sunt mai puține.

Șansa de a contracta virusul este înmiită, considerând că la începutul lui martie aveam câțiva constatați infectați iar acum avem peste 12 mii, cifră care crește cu peste 200 pe zi. Mai țineți minte când număram infectații unul câte unul? Sigur că mai țineți minte, asta se întâmpla acum doar câteva săptămâni!

Și atunci unde dracului te duci de pe 16 mai încolo?
Tu de ce ai stat în casă până acum? De frica amenzii doar? Și eu care credeam că stai în casă ca să nu (o)mori.

Măsurile de relaxare sunt în primul rând o tentativă, una care s-ar putea să ne coste scump. Dar sunt necesare pentru că, dincolo de cei care plâng după tuns la salon și mers în mall, există o țară întreagă care poate aluneca spre ruină. Există profesii care necesită interacțiune. Există stomatologi cu cabinete și aparatură luate pe credit. Există muncitori, menajere, artiști, organizatori de nunți, chelneri, tehnicieni dentari, există familii monoparentale, există industria de retail, horeca. Sute de mii de oameni blocați economic, care nu întrevăd speranța de a avea din ce trăi mâine, peste o lună, peste un an.

Sunt oameni normali și competenți. Nu e momentul să scoateți fabula cu greierele și furnica. Nu vorbim aici despre nepăsare deșănțată și lipsă de responsabilitate. Oamenii aceștia au învățat, au muncit, s-au asigurat că au o profesie sau o afacere care, prin constanta interacțiune cu ceilalți, să fie utilă și necesară. Cine dracului ar fi visat vreodată că întregul furnicar omenesc va fi forțat să se destrame, să se separe pentru a nu fi distrus?

Cine s-ar fi gândit că esența noastră de ființe gregare, sociale, necesare una alteia ne va deveni pieire?

Eu cred că mai mult pentru ei sunt aceste măsuri. Dar dacă ai norocul ca slujba și veniturile să nu îți fi fost afectate (încă, cel puțin), atunci de pe 16 mai nu se schimbă mare lucru pentru tine - și asta e bine.  E bine din punct de vedere colectiv, e bine pe termen lung. Da, e greu și frustrant să stăm în casă. Dar cum o fi să vrei și să nu poți? Să trebuiască să te duci la muncă zilnic, cu groaza că te întorci cu un virus care-ți poate decima familia? Eu am o slujbă, am un venit rămas încă neatins. Pot să MAI stau încă, reducând șansele MELE de a mă molipsi și de a contagia la rândul meu.

Și nu pot să reduc totul la statistici de tip spartan, nu-mi pot rezuma filosofia de viață la „asta e, luăm toți și unii mor, unii nu”. Dar asta e valabil și pentru oamenii călcați de tren, și totuși instituim bariere și reguli de trecere. E valabil și pentru HIV și totuși folosim prezervative. E complet valabil și pentru bolile contra cărora am inventat deja vaccin - o speranță pe care, în cazul COVID, tot mai mulți savanță o amână sau chiar o resping, precaut.

Nu pot, pentru că în jurul meu nu sunt cifre ci oameni.  Doar la o simplă privire în jur am

- un băiețel care a avut deja peste 20 de bronșiolite și două pneumonii.
- un tată care a supraviețuit cancerului pulmonar, cu o treime de plămân amputată, diabetic și bătrân
- colegi imunosuprimați
- prieteni bolnavi de boli auto imune sau cronice
- socri bătrâni, cu probleme cardiace
- fostă colegă cu fetiță supraviețuitoare cancer de rinichi, imunosuprimare chimioterapeutică

Ei nu sunt cifre. Nu pentru mine. Sunt oameni. Îi iubesc. Fiecare zi alături de ei e o victorie. Dacă cel mai mare sacrificiu pe care-l pot face pentru ei este să nu ies din casă, o voi face. Firește că vreau să ies.
Stau la bloc, ies doar pentru strictul necesar. Urma să călătorim. Urma să avem vacanțe. Urma să o ducem și pe cea mică poate să vadă marea. Marea cu furnicarul ei de oameni pe nisip. Acum încerc să-mi opresc lacrimile pentru că aud vocea singuratică a fiului meu răsunând din camera alăturată. Îi cântă „La mulți ani” unui coleg de clasă, pe Zoom. Au glasul ezitant și trist. Mi se frânge inima.

Și da, mi se pare și mie cumplit de nedrept. E nedrept, e nedrept să te gândești la toate aceste mărunțișuri ale vieții noastre sociale, la tot acel firesc de ieri care a devenit imposibilul de azi și de mâine: 20 de copii suflând în tort, 6 oameni în compartimentul de tren, 10 mii de oameni cântând umăr în umăr, în același glas, la concertul trupei preferate, 200 de oameni sărbătorind la o nuntă, 30 de oameni conducând pe altul pe ultimul drum, 600 de suporteri încurajându-și echipele, 30 de doamne ascultând atente o prelegere, 60 de studenți notând zorit în același amfiteatru, mii de oameni pe același bulevard. E cumplit, e nedrept, ne frânge miezul nostru de ființe sporovăitoare și legate ca într-o plămădeală comună. Dar doamne, e necesar.

E necesar ca să-i putem cânta copilului acela „La mulți ani” și la anul. Și poate, vreodată, să-i mai suflăm și în tort, în aceeași cameră cu el.






Read More

27 April 2020

Cum urma să-mi fie viața

Viața mea urma să fie așternută destul de monoton. Știam cum aveau să-mi fie următorii 30 de ani.
Aveam să merg iar, zi de zi, zi de zi, în aceleași birouri din sticlă. Aveam să mă simt iar ca un pește stingher.
Și aveam să-mi torc aceleași vise despre aceleași lumi paralele, în drum spre casă.
Copiii aveau să-mi crească mari. Să le crească codițe și puf și vise proprii.
Odată cu ei, probleme cum ar fi rămas prea târziu în vreun club plin de zgomot și hormoni și transpirație. Examene și teste grilă și medii și note. Discuții și ochi peste cap despre contracepție și responsabilitate și atenție. Telefoane și mesaje „unde ești, când ajungi?”.
Eu aveam să mă rablagesc discret, respectuos, numărându-mi anii până la pensie, umplându-mi timpul cu proiecte, scriind ici colo încă o pagină din romanul veșnic neterminat. Ocazional visând cum ar fi să lucrez doar de acasă, doar în freelancing, dar ca de obicei lăsând asta baltă cu gândul la bani.
Ding! ușa liftului m-ar fi anunțat dimineața că am ajuns la muncă, Dong! m-ar fi lăsat seara să plec.
Și urma să strângem cât să plecăm ici colo vara. Și urma să strângem ceva mai mult să ne permitem măcar o dată la câțiva ani să vedem țări mai îndepărtate. În care să călătorim ca niște turiști absolut banali, cu gura căscată și hărți și Tripadvisor pe telefon. Eventual să facem vreo insolație sau indigestie și să ne întoarcem pârliți și cu un vraf de poze la care să nu se uite nimeni.
Și aveam de gând să-l bat pe soțul meu la cap până când îl convingeam să-i luăm pe ai lui și pe tatăl meu într-un concediu - un coșmar, probabil, dar tot simțeam că nu voi mai avea când să le împlinesc dorința asta.
Și de Paști și de Crăciun să mergem să ne plictisim într-un confort și o îmbuibare pașnice și domoale. Până când n-aveam să mai avem la cine merge. Apoi să devenim noi oaza de confort și îmbuibare a altora.
Cam așa urma să-mi fie viața. Să fiu sinceră, deloc rea. În sfârșit învățasem să mă bucur de liniștea și tihna unui cerc foarte mic de oameni buni. Și traiul părea asigurat de un anumit nivel de venit și de un anumit set de cunoștințe vândute în muncă.

Și uite-așa, s-au dus dracului toate.
Desigur, rămânem optimiști, rămânem fals optimiști în special ca să scăpăm de isteriile altora care mai mai că ne iau la palme dacă nu SUNTEM OPTIMIȘTI, TOTUL VA FI BINE, TE ROG SĂ NU SPUI ALTFEL, desigur, vom reveni la normal, da, sigur, ne vom îngrămădi iar în metrouri și vom călca direct pe colțul cearceafului vecin și vom întreba scuze, șezlongul acesta e liber? și vom merge la concerte unde vom cânta într-un glas, da, sigur, vezi să nu, toate aceste chestii vor reveni vreodată.

Culmea e că nici nu-mi place aglomerația de vreun fel. Mergeam oricum cu mașina și preferam colțuri pustii în vacanțe. Dar de curând mi-a trimis soacră-mea o poză cu Sonia și în tot acest iureș disperat de mimare a normalității, a totul-va-fi-bine, mi s-au fixat ochii pe fețișoara ei, pe care-și ținea strâmb, cu un deget, o mască în dreptul gurii.

Ah, Doamne.




Read More

25 April 2020

Două reviews - Gata de Gătit și Indivan

Asta e din categoria „țara arde și baba se piaptănă”. Cam așa. Țara arde și baba s-a săturat de gătit. Așa că am mai și comandat din când în când. Și am două reviewuri recente de făcut. O parte bună restricțiilor actuale este că majoritatea restaurantelor s-au orientat spre livrare, inclusiv la mine în cartierul meu cam mărginaș.

În fine, să purcedem.

Indivan

https://www.indivan.ro

Indivan se pare că era food truck înainte, dar nu din ăla cu trei mici și un langoș ci din ăla mai fancy, cu bucătărie indiană și bere artizanală. Iar acum livrează și în zona mea.

Prețurile sunt într-adevăr accesibile, nu zic. Nici comandă minimă nu au avut în zona mea, deci am scăpat ieftin, cu tot cu livrare, de grija unui prânz.

Am văzut că au o promoție de butter chicken 1+1 și mi-am amintit că asta era o rețetă pe care voiam de mult timp s-o încerc.

Paranteză: nu comand de obicei chestii pe care le pot face și eu cu un minim de alergătură și preparare. De exemplu ceafă cu cartofi. Dar când văd un fel care are în componență peste 8 ingrediente din care 6 proaspete, 2 exotice și 1 care se vinde doar dracu știe unde, chiar prefer să-l comand. Asta a fost cazul și cu butter chicken. Condimente indiene aveam eu ceva ceva, dar ghimbir proaspăt și mai nu știu ce nu.

Livrarea a fost promptă.

Butter chicken-ul a fost o dezamăgire. Ca să explic, felul ăsta de mâncare e niște pui într-un sos condimentat și foarte mătăsos, datorită untului. Care unt se folosește cu larghețe în acest preparat. Acu nu știu cât unt au pus Indivan, dar la mine a ajuns niște pui într-un sos apos, nelegat și lipsit de savoare. Da, ingredientele erau ele pe-acolo, ghimbir, ceapă și ceva curry, dar... ce să zic. Era niște pui plutind în zamă bej.

poze n-am făcut.

Gata de gătit

https://gatadegatit.ro/

Gata de gătit au avut un concept f drăguț cu care m-au agățat, anume mâncarea pregătită, asezonată, condimentată etc, iar tu unmai s-o pui în cuptor / tigaie pt ultimele 10-20-30 minute.

Asta mi-a surâs, pentru că eu și așa am mari îndoieli legate de livrat alimente, etc și contagiozitatea Covid. Mai precis. Ți se zice să umbli cu mănuși, să nu atingi nimic, să te ferești,  să te speli, dezinfectezi, etc. pentru că virusul e f persistent pe suprafețe.
OK, păi și mâncarea aia e. O suprafață pe care o bagi în gură.

Așa că ideea ca eu să fiu ultima care atinge alea și le sterilizează termic prin copt, prăjit etc mi-a surâs.

Am comandat așa de pe site

- Niște fripturi ribeye
- Cartofi Hasselback
- Vreo 2 sosuri
- Broccoli cu migdale și parmezan
- Morcovi caramelizați cu miere

De friptură zicea să o pun nițel în tigaie, restul la cuptor între 10 și 30j minute.

Acu... ce să zic. Să începem cu părțile bune.

Mâncarea e plină de originalitate și de savoare. Chiar te scoate din veșnicul pizza-ceafă-cartofi.
Livrarea a fost oarecum la limita superioară a intervalului de timp precizat.

Cine-a gătit chestiile astea știe și să gătească și să echilibreze și să aleagă. Se cunoaște asta. Porția îndestulătoare (carne + o garnitură) Însă mă tem că s-a gândit la un moment dat „lasă că nu știu ăștia să mănânce pe cât știu eu să gătesc”, deoarece am avut o parte de radio Erevan a meniului:

- ribeye steaks erau de fapt niște felii de pulpă. Which is fine I guess, dar zi-le tată „pulpă de vită”, om fi noi sărăcii dar ribeye chiar am mai mâncat la viața noastră.

- zicea că e maturat 2 zile în unt și rozmarin. carnea de vită maturată își schimbă culoarea. Untul se face pojghiță. La noi au ajuns trei felii proaspăt feliate trandafirii, cu ceva ulei de măsline și rozmarin (din belșug, proaspăt, nice) pe ele.


- porția de cartofi Hasselback conținea 3 cartofi cruzi, condimentați și unși cu ulei. Acu problema cu Hasselback e că dacă nu-s prefierți, o să dureze o veșnicie să se facă la cuptor și se mai și usucă. Zice pe site că până în 30 minute. A durat 40-50 min ca popa. La 30 miute condimentele se arseseră, iar cartofii erau cruzi în interior și rumeniți pe afară.





În schimb broccoli cu migdale și parmezan, morcovii și sosurile - un deliciu. Foarte fain făcuți, fără zgârcenie, cu migală, bine curățat totul, etc.




Si sosul Chimichurri foarte, foarte interesant si plin de savoare.



Deci ce să zic, eu sper ca acest concept să prindă  și să le crească afacerea și odată cu ea și gradul de onestitate în prezentarea produselor. Că piață de desfacere ar fi, până sărăcim și noi ăștia vreo 2-3 clienți de bulă, iar talent e clar că există acolo.

Read More

28 March 2020

Ce va fi?

M-am săturat să anticipez corect. Nu că aș fi vreun Nostradamus sau ceva.
Pur și simplu, ce deduc că va fi, va fi de multe ori.

Anticipez mult, iau în calcul multe variabile pe care observ că mulți alții cu care dialoghez le omit.
Fac diferența între ce mi-e frică să nu fie, ce mi-aș dori să fie și ce e mai probabil să fie. Mulți decid că X chestie nu se va întâmpla pentru că groaza față de X îi copleșește. Și atunci decid că X e prea de tot, și dacă X e prea de tot, atunci X n-are cum.
Pe unii îi dublează și credința în acest rostogol de concluzii. Mă îngrozește X, nu merit X, Domnul Dumnezeul meu mă va păzi de X. Pe ceilalți nu, cause fuck them, probabil nu-s la fel de virtuoși ca mine.

În fine. Dar eu fiind și atee și atoateanticipatoare, nici în asta nu-mi găsesc refugiu.

Ca de fiecare dată în asemenea situații, îmi doresc cu disperare să mă înșel.

M-am uitat peste toate teoriile vehiculate și mă tem că pt mine cea mai credibilă este aceea care indică august-sept ca posibilă stingere, urmată de o creștere din nou în următorul sezon rece.

Șansa noastră și a celor dragi nouă să scăpăm vii din chestia asta este mai degrabă să nu fim infectați, decât să fim tratați. Nu cred că mai avem multe șanse odată ajunși în spitale. Pentru că:


  • Sunt spitalele subjugate de oameni care se testează primii și pe ei și pe mă-sa și pe toate neamurile, chiar înaintea medicilor. Nu mă îndoiesc că dacă să zicem eu sau copilul meu sau în fine, alt neica nimeni fără pile, fără poante, fără mandat, fără slujbă la MAI sau la Parlament vom fi conectați la un ventilator și va veni pe ușă mărețul să zicem director de spital, actor de teatru de pe vremea impuscatului, sau mă-sa sau vreun deputat PSD, ventilatorul ăla va fi mutat de la mine la el. De la copilul meu la el. Pentru că vorbim despre un sistem care-și ucide cu bună știință pe cei ce-l slujesc dar si pe cei care apeleaza la el. Vorbim despre medici care așteaptă să fie testați și primesc mâncare din mila publică, versus primari care se tratează de exemplu săptămânal preventiv. Dacă sunt capabili de atât cinism, de atâta ferocitate la un căcat de test, când vor avea de ales între viața lor și a mea, cum aș putea spera că mi-o voi păstra? 
  • Comparând cum aleg de exemplu medicii din Germania să trateze cazurile de COVID sau chiar de suspect de COVID și cum crăpăm noi așteptând testul ca să ne putem interna, mi-e clar că daca ai ajuns la spital la noi deja e cam tarziu. Se ignora  (cu buna stiinta? nu stiu) evolutia rapida, de altfel vezi ca intre internare si moarte abia apuca sa treaca doar cateva zile. Dar pana la internare, restul de simptome ... nu-s suficiente sa inceapa tratamentul, sau? Nu stiu.
  • Sunt atat de tampiti incat principala lor grija, pana in ultima clipa, nu va fi sa supravietuim cat mai multi ci sa aiba dreptate ei. Enorm de multa energie se risipeste in peroratii, imbufnari si jigniri ridicole.
  • Nu avem efectiv nici o figura de autoritate competenta. Avem pe unul care ba declara ca ne cacam pe noi degeaba ca e de 10 ori mai light ca gripa, ba ca e degeaba spirtul, ba ca testam de pe acum tot Bucurestiul (dar cate 800 pe zi, deci undeva in 2068, ura, ajung si la mine) etc. Tot ce ar trebui sa fie rational, coerent, competent sta in mana unor fanfaroni preocupati mai degraba de propriile frustrari si complexe napoleonice. 
  • Nu avem nici o garantie ca odata facuta boala capatam imunitate permanenta. E una din chestiile pe care multi le cred pentru ca isi doresc cu disperare sa fie adevarate. Si totusi cazurile de reimbolnaviri sunt consemnate din ce in ce mai des. Si nici nu-s luate mutatiile in calcul.
  • Vaccinul ala pe care-l asteptam mesianic o sa apara, probabil, peste vreo 3 ani si o sa fie stabil in vreo 15. Ganditi-va la restul de vaccinuri. Cati ani a durat sa-l elaboreze, testeze si sa-l puna pe piata pe cel pt HPV? Ok, fie, acu ne grabim, dar cat crezi ca ne putem grabi, nu e ca si cum ceilalti cercetatori din restul istoriei au stat rezemati in eprubeta ca Dorelu angajat la stat.
Si toate astea coroborate cu un prognostic de contaminare de 80% ma îngrozesc. 

Nici la nivel global nu există siguranță, certainty. Adolescenți și adulți tineri, fără probleme de sănătate, se prăbușesc și mor în câteva zile. Le căutăm cu disperare justificări victimelor, ăsta era cam gras, ăsta avea diabet, etc. O să ajungem la ăsta avea pistrui și astălaltă avea ascendent în Berbec. Orice, numai să nu recunoaștem că rahatul ăsta ucide fulgerător și că nu știm de ce și cum alege, cum poate un bătrân de 100 de ani să scape după 4 săptămâni de bolit și o fată de 16 ani să moară în 4 zile.


Parsivenia virusului e ca ne obliga sa ne destramam ca sa supravietuim. Obliga copiii sa nu stea la capataiul parintelui la ultima suflare, ca sa nu-si imbolnaveasca poate parintele viu sau copilul cu astm. Obliga la izolare, la distrugerea coeziunii noastre instinctive, de mamifere gregare. 

Sansa noastra, oameni buni, e sa ne ferim cat mai mult. E o șansă minusculă, o praștie în fața unui Goliath care ne impresoara. Dar e o șansă mult mai bună decat ce ne poate oferi țara asta, acum.
Stați în casă cât puteți. Luați-vă toate măsurile posibile de precauție. Ieșiți cât mai rar. Da, faceți provizii dacă mai aveți de unde acum. Când s-a îmbolnăvit un cadru medical, s-a închis / carantinat spitalul. Când se va îmbolnăvi prima casieră din Carrefour, Mega, OMW, credeți că va rămâne deschis? Eu nu. Eu cred că rând pe rând se vor închide din ce în ce mai multe, nu pentru că ar dispărea marfa din ele ci se vor îmbolnăvi cei care o distribuie, ambalează, transportă, vând. 

Eu cred că va dura minim un an și că ne vom aminti o viață. Dacă vreți să aveți cu cine vă aminti de tot iadul ăsta, stați cât mai mult în casă.
Read More

14 March 2020

Teama




Dacă este să fie ceva care să mă fi obosit în ultimele zile, e încercarea oamenilor de a-și masca groaza, acuzând-o pe a celorlalți care și-o manifestă.

M-au obosit toți sarcasticii, toți filosofii, toți exuberanții apocaliptici, toți statisticienii de buzunar, toți estimatorii la minut de câte milioane vor muri până să căpătăm o morganatică imunitate.
Toți struții care repetă ca pe o mantră că exagerăm toți, care speră că sunt într-atât de importanți lumii încât aceasta și-a coagulat țările, știrile, morții într-o imensă farsă numai pentru ei.

Toți cei care au fugit animalic într-un ultim bârlog, târând după ei virusul care avea să le infecteze familii, prieteni, pe toți cei pe care i-au privit în ochi în ultimele zile. tot de frică au fugit. Tot de frică stăm și noi în casă, care mai stăm. Tot de frică au dispărut măștile, gelurile, tot de frică ne transformăm în hârciogi.

Toți care își maschează frica acuzându-se reciproc sau scurgându-și clipele în efemere certuri și diatribe. E firesc, e firesc, totul e firesc și molima asta tot firească e, firesc e și să crăpi de la ea probabil.


Dar nu-ți dispare groaza din suflet dacă o stâlcești pe a altuia.

Culmea e că am apucat să-i dau niște sfaturi Clarei, exact înainte de a izbucni și la noi. Încă eram calmi, încă mai constatam sfătos că „va ajunge și la noi” așa cum zici „va fi un an ploios”, încă mai erau măști prin farmacii când i-am spus să își reorienteze unghiul de a privi lucrurile. Clara mă tot anunță de ceva ani de diverse impending dooms (poluare, mașini, Bucureștiul sufocat, nutriție, etc) posibil ca anxietatea sa cronică să se hrănească dar și să defuleze în temeri reale dar parcă un pic, un pic departe, cât să se poată distribui și destinde pâcla de anxietate. Poate ca dintr-un nor dens și negru în mai mulți, gri.

Și acum, draga mea prietenă, mă tem că nu mai avem ce anunța că vine, pentru că iată, a venit. Și am tot vrut să-ți scriu și n-am apucat pentru că și eu am coping mechanisms,  dorm cât mai mult, lucrez cât mai mult, mă joc cât mai mult, copiii cu veșnicele lor nevoi și mâțâieli, încuiați în casă, reușesc să-mi ocupe cam toate orele zilei. Voiam să-ți spun că de data asta e absolut ok să-ți fie frică. Și altora. De data asta e ok.  Și mie mi-e. Și am să te ajut cu tot ce pot, cum pot.

Mi-e absolut groază de chestii pe care nu mă pot opri să le anticipez. Mă tem că ne vom contamina în același timp eu și Alin, iar copiii mei vor rămâne prin casă singuri în caz că suntem spitalizați, eram învățați să ne repezim imediat la bunici la nevoie dar cum să faci asta când practic îi condamni la moarte?  Ce vecin ar risca să îngrijească niște copii care probabil poartă virusul ce le poate nenoroci familia?

Mă tem cu gândul la taică-meu care a supraviețuit cancerului și nu mai are o treime de plămân, ipohondru 100%, obsedat de analize și medici și scotocit și diete și nutriție și suplimente, dar care în mod bizar când vine vorba de un pericol real pare complet pe altă lume și mă întreabă în ce stațiune să meargă să respire aer curat. Vreau să mă reped să-l încui într-un beci. Vreau să-l mai văd și știu că dacă vreau să-l mai văd, trebuie să mă abțin să mă reped să-l văd în viitoarele zile poate.

Mă tem cu gândul la socrii mei pentru că-s bătrâni și vulnerabili și tot mai ies, să plătească o factură, să ceva, și cică s-a umplut orașul de „italieni” . Și oricât încercăm să explicăm prin telefon cu virusul, cu distanța, auzim replici care ne sleiesc pe interior, cum ar fi „stau în casă, am ieșit doar să plătesc datorii, să caut baterie la mașină, să vorbesc cu x din piață, am să stau mai într-o parte la slujbă afară”.

Mă tem cu gândul la toți oamenii vulnerabili pe care-i știu, bătrâni, cu astm, cu boli auto imune, cu copii care au trecut prin chimioterapie, nu reușesc să-mi amintesc ultima dată când i-am văzut pe unii, nu știu când și dacă am să-i mai văd pe toți.

Mă tem de inconștiența celor din jur, un vecin l-a auzit pe altul spunând unor rude din Italia că-i așteaptă aici săptămâna viitoare. Aici unde, în București? În bloc? la el? Ce fac dacă vin? Cum știu că ăia sunt, că doar nu vin în drapelul Italiei?

Mi-e groază cu gândul la Alexandru care a trecut la 9 ani prin 3 pneumonii și peste 20 de bronșiolite și care nu cred că se bucură de toată rezistența grupei sale de vârstă.

Mi-e groază când îmi amintesc că de la o simplă intubare, o colegă și-a pierdut tatăl. A fost informată sec înainte de operație că probabil va lua o bacterie nosocomială. Și a luat. Și l-a luat.

Mă tem când toate cifrele încep să danseze în mintea mea, câte paturi avem, câte ventilatoare, câte zeci de mii au fugit în țară, câți vor putea infecta în următoarele zile, câte spitale, câte ATI, ce rată de infecții nosocomiale.

Câte centre de carantină din care deja lipsesc cele elementare de igienă, în care deja oamenii se baricadează sau fac scandal din cauza rației de mâncare. Ce se va întâmpla când, din epuizare de resurse sau neglijență clasică, vor uita de ei sau nu-i vor mai putea ține cu pază? Ce se va întâmpla când sute de oameni îngroziți, animalizați și bolnavi vor sparge ușile și vor năvăli afară, nemaiavând nimic de pierdut?

Ce se va întâmpla când și cel de la farmacie, benzinărie, magazin, centrală de energie va decide că vrea să trăiască și va rămâne acasă.

Mi-e frică de toate astea și știu că și ție. Ce putem face știm deja pe de rost. Stăm în casă, igienă maximă, contact minim. Și ne agățăm de bruma de rațiune și umanitate pe care o mai avem. Aceasta ne va salva și dacă nu pe noi, atunci pe cei dragi nouă măcar. Boala asta nouă e un test al umanității. Latura noastră animalică, instinctivă, ne spune să fugim de moarte. Să fugim ca să ne adăpostim în bârlogul în care poate ne simțim acasă, cu ai noștri. Să mințim, să fim vorace, să dăm curs disperării și panicii, să negăm, să furăm, să zdrobim.
Latura umană ne va spune să nu ducem moartea altora. Să ne abținem de la toate instinctele care urlă în noi. Să răbdăm, să calculăm. Să raționalizăm și să raționăm. Să fim alături de ai noștri rămânând, paradoxal, departe de ei.

Nu știu pe câți din cei pentru care mă tem îi voi mai vedea peste un an. Dar știu sigur că voi face tot ce pot încât să nu fiu eu cea care le ucide șansele de a-l mai prinde.
Read More

01 March 2020

Ăla

Azi la pizzerie, cu fiu-meu și prietenul lui.

Trec pe lângă noi un grup de străini și se așază la masa vecină. În câteva minute, aud o voce cu puternic accent franțuzesc:

- Excuse me, what is the name of that pizza you are having?

Mă întorc. E unul dintre străini. Și e negru. Negru intens. Arunc un ochi la copii. Au făcut ochii cât cepele. Fuck.

- Pepperoni with cheese bites on the edge, răspund eu, iar omul mulțumește și se întoarce la ai lui.

Mă uit la ai mei. Explodează de atâta entuziasm. Aoleu, aproape mai sunt mesele astea. Ia să încerc să schimb subiectul.

- Ce vreți la des...
- L-ai văzut pe ăla?!?
- Uhh, da...
- L-ai văzut? Ai văzut? Ăla care a venit și a întrebat ce fel de pizza avem?
- Da, auzi, stați nițel, stați să lămurim...
- Ai văzut cum era?!! Era...

Dar ochii sunt prea căscați și gurile prea hlizite. Sunt așa de încântați și nu am nici o șansă să frânez porumbelul care le va zbura acum pe gură.

Isuse, de ce trebuia să semene un cuvânt atât de benign cu unul atât de infam.

- Ai văzut? Era... era...

Mă chircesc mental. Ei, asta e. Pana mea, sunt copii. Observă și ei chestii care li se par aparte.

- ERA FRANCEZ! Din Franța! Vorbea cu accent franțuzesc!
- Da, chiar dacă a zis în engleză, se cunoștea că...


... :)


Read More

03 December 2019

De ce ganditul nu ne prisoseste deloc

1. Dacă am gândi mai mult sau pur și simplu dacă am gândi, am înțelege că n-are niciun rost să îndemni oamenii să nu facă copii sau să-ți faci o glorie din asta.

Singurii oameni care se gândesc bine dacă să aibă copii, calculează înainte să-i aibă, fac estimări și planuri și ar putea fi influențați în vreun fel de profeții suprapopulării și autoextincției sunt, culmea, cei care au cele mai multe șanse să-i crească și să-i transforme în adulți activi profesional. Restul, adică imensa majoritate, fac copii pentru că-i fac, și-i fac oricum cu toptanul. Un exemplu elocvent e propria noastră bătătură: 
  • 60% din salariați au un singur copil. 
  • 72% din casele românilor nu au niciun copil
  • în schimb cei care depind de asistență socială și nu au niciun venit au chiar și 10 copii
Deci pe cine ai șanse să influențezi? Pe cei câțiva care chiar ar putea  crește și educa un copil încât acesta, în 20 de ani, să genereze un venit, să plătească taxe, să aibă o afacere, să intre într-o sală de operație, să salveze planeta aia pentru care jelești înjurând bebeluși, orice. Pe cine nu influentezi? Pe cei care vor ajunge ciclic în masa de asistați sociali și pe care-i doare fix în cur de ce articole superbe ai citit tu despre sacrificiu și autoexterminare.

Altfel, pur și simplu cei câțiva care pot să-i crească vor renunța să-i mai facă. Cei mulți care pot să-i facă îi vor face oricum, așteptând să-i crească alții.
Deci dacă aveți vreun plan pe termen lung sau idealuri sau speranțe pentru lume, planetă și țărișoară, exceptând idioțenii de genul „să pierim toți în flăcări”, ar fi bine să includeți în el moduri de a sprijini oamenii care pot crește copii. Mâna asta de prostălăi care muncesc și au și ambiția unei familii. Idioții ăștia plătitori de taxe, pe spinarea cărora poate trageți și voi câte un pui de somn, legănați de visuri pseudoanarhiste.
Cât despre făcut, dacă aveți unul, zero sau o sută, sunt responsabilitatea și alegerea voastră. Dar nu doar făcutul ci și crescutul. Vreți nu vreți, lumea nu se termină odată cu voi. 





2. Tot pe aceeași temă, rezultatele elevilor români la testele PISA sunt cele mai slabe din ultimul deceniu. 

Testele PISA sunt o invenție care ne provoacă mari tulburări la ego, deoarece din nefericire nu ne lasă nici să ne lăudăm cu cei câțiva olimpici (care-s deștepți nativ, nu datorită nouă) și nici cu multe noțiuni învățate papagalicește. Testele astea măsoară cât de bine au înțeles elevii ce au învățat, și cât pot să aplice practic cunoștințele dobândite. Ai noștri sunt pământ de flori. Am ajuns la 44% de analfabeți funcțional, adică oameni care citesc și nu pricep ce au citit. La matematică e și mai rău - 47% .

Acest ultim deceniu de continuu regres este și același deceniu de constantă reformă și abrambureală a învățământului românesc. Este același deceniu în care examenele naționale, de la rezidențiat la capacitate, sunt mutate în decursul anului în curs, în care învățământul profesional este ba desființat ba reinstaurat, în care manualele sunt pline de imbecilități iar miniștrii sunt alde genunche și abramburica:

Dar desigur, în tot acest context e mult mai la îndemână să decidem că beneficiarii sunt de vină - copiii sunt loaze apatice și lipsite de respect. 

Deși în ultimii ani, ca adulți am demonstrat o ferocitate și o bestialitate incredibile în felul în care ne raportăm la copii, ca nație. Când nu-i luăm cu mașina să-i violăm și să-i ucidem, îi batem cu o coadă de mătură cât sunt la pământ și ne distrăm, postând asta pe Facebook. Le rupem picioarele cât sunt bebeluși și-i avem în grijă, în creșe private. Îi împiedicăm cu bună știință pe cei care ar putea să-i ajute, ca să mai facem bani de pe urma lor. 

Drepturile lor rămân ceva rizibil, de dat ochii peste cap și de scos din bezna minții diverse perorații despre „vremea noastră”. Vremea noastră e și acum. Azi. Și o transformăm în iad și pentru noi și pentru cei de mâine, prin prostie și răutate.

3. Schimbarea nu se face cu de-a sila și nici binele cu japca, nici în ceea ce privește mamele și alegerile lor

La aproape un deceniu de la începutul unei campanii susținute și pe alocuri agresive pro naștere naturală și pro alăptare, stăm mai prost decât înaintea acestor demersuri. S-a ajuns la 60% rata operațiilor de cezariană și 12,6% rata alăptării exclusive. Una a crescut, alta a scăzut, dar nu precum speram noi.
Sute de bloguri, evenimente, noi profesii, adevărate vestale, grupuri, scandal, promoții, campanii, poze au făcut fix pix în acești 10 ani care au trecut. De ce?

  • Pentru că, în cazul cezarienei, în continuare alternativa rămâne de cele mai multe ori o naștere care nu mai are natural în ea decât simbolismul orificiului prin care e smuls-tras-împins fătul. Brutalizarea și umilirea femeilor în timpul travaliului, practicile tacit acceptate, epiziotomie „preventivă”, prioritizarea încadrării într-un timp față de lăsarea nașterii să își ia timpul necesar, mușamalizarea și ignorarea din ce în ce mai frecvent a cazurilor de malpraxis medical din timpul nașterilor, toate acestea sunt de fapt factori negativi mult mai importanți în decizia pro-cezariană. Dar desigur, e mai comod din nou să acuzăm mamele de comoditate (?!), egoism și lipsă de curaj. N-ar trebui să ne fie necesar curajul ca să naștem natural într-un spital de stat, în 2019
  • Mulți ani am administrat un grup pe care oamenii căutau recomandări pentru medici și servicii medicale. M-a îngrozit numărul de femei care căutau de ani de zile soluții la probleme post-naștere naturală: incontinență, fistule, abcese, prolaps. Dar cel mai mult m-a îngrozit să citesc că multe au fost expediate de medici cu explicația că asta e, așa e la nașterea vaginală, să-și vadă de drum. Și așa ajunseseră la 3, 6, 12 ani de la naștere să se chinuie. Dacă cel care ar trebui să repare și să ajute , să încurajeze, poftim, adună toate aceste traumatisme sub spectrul unei normalități pe care n-o resimte (că doar nu dumnealui se pișă pe el la 20j de ani când ridică un copil în brațe), cum am putea acuza femeile de lipsă de curaj? Lipsa de curaj în fața indiferenței, brutalizării, corupției, mizeriei, infecției? Nimic nu mi se pare mai grețos decât să văd iar mai știu eu ce somitate (de obicei bărbat) medicală cum ironizează „mămicile” pentru pașii pe care-i fac înapoi în fața miracolului naturii. Omițând în același timp grava schilodire pe care o aduc acestui miracol pripit, împins, smucit, tăiat, cârpăcit, infectat și ignorat în propriile bătături.
  • Odată ce capătă dimensiuni acuzatoare, dominatoare, orice propovăduire, oricât de nobilă și înfocată, e menită pierzaniei de adepți. Și m-am trezit și eu alunecând pe panta asta. Am alăptat și m-am mândrit și eu cu asta; dar e posibil ca în anumite cazuri, arborarea acestui fapt firesc ca stindard al luptei, al superiorității feminine, al sacrificiului de sine, al dracu mai știe căror frustrări însetate de emfază și recunoaștere publică să fi descurajat mai degrabă alte femei, care să fi decis că n-au niciun chef să intre în mărețul clan al vestalelor descheiate la piept. Zic și eu. Mai ușor cu pianul pe scări, oricât de superbă ar fi partitura.

4. Nu te obligă nimeni să stai într-un oraș aglomerat.

Te stâlcești prin metrou și în Viena sau Tokyo. Stai în trafic și în Londra. Aștepți autobuzul și în Roma. Nici în Malta nu prea vine la timp. Aglomerarea urbană e un fenomen social firesc. 
Noi avem un căcat de administrație publică în București, așa e. Dar să ajungi să urăști oamenii din orașul ăsta doar pentru că există, pentru că s-au mutat lângă tine, pentru că alegerile lor converg cu ale tale, te subliniază doar ca imbecil sadea. 
Vrei nu vrei, oamenii vor tinde spre mai bine. Pentru mulți, locuitul aici e garanția unui loc de muncă nedependent politic sau a unui venit decent. Toate speranțele lor și ale copiilor lor (da, ăia care poate-s prea mulți sau prea proști pentru tine, vezi punctele 1 și 2) se pun în inima acestui oraș aglomerat, murdar și viu, nespus de viu. 
Așa cu toate drumurile sale care încep să se repare la 6 seara în plin trafic, cu apa caldă care curge pe afară pe străzi și nu prin calorifere, cu beculețele nesimțit de scumpe aruncate praf în ochii celor care tremură în spitale, orașul acesta e șansa spre mai bine a celor mai mulți care au decis să vină sau să rămână aici. 
Dar dacă chiar nu mai încapi de ei, dacă nimic din acțiunile sau inacțiunile tale nu te fac responsabil ci doar alții, mereu alții, veșnic alții sunt de vină pentru tot, ei bine află că:
  • niciodată nu se vor muta în altă parte milioane de oameni, lăsând baltă servicii, vieți, case, familii doar ca să nu mai stai tu așa îmbufnat
  • în Muntenești, Vaslui e un trafic excelent. Doar tu, popa și primarele ați avea mașină. 
Toate aceste observații ale mele converg într-o concluzie: tindem să blamăm victimele unui sistem în care s-ar putea chiar noi să fim actori. Depinde de noi ce roluri ne asumăm. Însă un prim pas către mai bine ar fi să refuzăm să fim părtași la acest mecanism prin care cei ce suferă sunt acuzați de cei ce mint.




Read More

Facebook

Popular Posts

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (10) adoptie (2) AION (2) ajutor (10) alaptare (3) alimentatie (11) amintiri (18) animale (5) anotimpuri (4) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (6) Cai (1) caini (16) capot (1) carti (3) carti pentru copii (3) cărți traduse (4) coada-coada (1) concediu (7) concurs (3) condus (2) copii (71) coruptie (5) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (16) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (7) film (7) filme (3) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (3) gaming (3) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) Ioana Neagu (1) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (15) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) mașini (1) Mihai Ciobanu (1) music (18) nutritie (2) oameni (69) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) pisici (2) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (12) religie (6) ring-sling (2) roborock (1) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scoala (1) școală (2) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) Spectra 9+ (1) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (6) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (85) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (8) wow (1) WTF (28) www.davidkinsella.com (1)