28 March 2020

Ce va fi?

M-am săturat să anticipez corect. Nu că aș fi vreun Nostradamus sau ceva.
Pur și simplu, ce deduc că va fi, va fi de multe ori.

Anticipez mult, iau în calcul multe variabile pe care observ că mulți alții cu care dialoghez le omit.
Fac diferența între ce mi-e frică să nu fie, ce mi-aș dori să fie și ce e mai probabil să fie. Mulți decid că X chestie nu se va întâmpla pentru că groaza față de X îi copleșește. Și atunci decid că X e prea de tot, și dacă X e prea de tot, atunci X n-are cum.
Pe unii îi dublează și credința în acest rostogol de concluzii. Mă îngrozește X, nu merit X, Domnul Dumnezeul meu mă va păzi de X. Pe ceilalți nu, cause fuck them, probabil nu-s la fel de virtuoși ca mine.

În fine. Dar eu fiind și atee și atoateanticipatoare, nici în asta nu-mi găsesc refugiu.

Ca de fiecare dată în asemenea situații, îmi doresc cu disperare să mă înșel.

M-am uitat peste toate teoriile vehiculate și mă tem că pt mine cea mai credibilă este aceea care indică august-sept ca posibilă stingere, urmată de o creștere din nou în următorul sezon rece.

Șansa noastră și a celor dragi nouă să scăpăm vii din chestia asta este mai degrabă să nu fim infectați, decât să fim tratați. Nu cred că mai avem multe șanse odată ajunși în spitale. Pentru că:


  • Sunt spitalele subjugate de oameni care se testează primii și pe ei și pe mă-sa și pe toate neamurile, chiar înaintea medicilor. Nu mă îndoiesc că dacă să zicem eu sau copilul meu sau în fine, alt neica nimeni fără pile, fără poante, fără mandat, fără slujbă la MAI sau la Parlament vom fi conectați la un ventilator și va veni pe ușă mărețul să zicem director de spital, actor de teatru de pe vremea impuscatului, sau mă-sa sau vreun deputat PSD, ventilatorul ăla va fi mutat de la mine la el. De la copilul meu la el. Pentru că vorbim despre un sistem care-și ucide cu bună știință pe cei ce-l slujesc dar si pe cei care apeleaza la el. Vorbim despre medici care așteaptă să fie testați și primesc mâncare din mila publică, versus primari care se tratează de exemplu săptămânal preventiv. Dacă sunt capabili de atât cinism, de atâta ferocitate la un căcat de test, când vor avea de ales între viața lor și a mea, cum aș putea spera că mi-o voi păstra? 
  • Comparând cum aleg de exemplu medicii din Germania să trateze cazurile de COVID sau chiar de suspect de COVID și cum crăpăm noi așteptând testul ca să ne putem interna, mi-e clar că daca ai ajuns la spital la noi deja e cam tarziu. Se ignora  (cu buna stiinta? nu stiu) evolutia rapida, de altfel vezi ca intre internare si moarte abia apuca sa treaca doar cateva zile. Dar pana la internare, restul de simptome ... nu-s suficiente sa inceapa tratamentul, sau? Nu stiu.
  • Sunt atat de tampiti incat principala lor grija, pana in ultima clipa, nu va fi sa supravietuim cat mai multi ci sa aiba dreptate ei. Enorm de multa energie se risipeste in peroratii, imbufnari si jigniri ridicole.
  • Nu avem efectiv nici o figura de autoritate competenta. Avem pe unul care ba declara ca ne cacam pe noi degeaba ca e de 10 ori mai light ca gripa, ba ca e degeaba spirtul, ba ca testam de pe acum tot Bucurestiul (dar cate 800 pe zi, deci undeva in 2068, ura, ajung si la mine) etc. Tot ce ar trebui sa fie rational, coerent, competent sta in mana unor fanfaroni preocupati mai degraba de propriile frustrari si complexe napoleonice. 
  • Nu avem nici o garantie ca odata facuta boala capatam imunitate permanenta. E una din chestiile pe care multi le cred pentru ca isi doresc cu disperare sa fie adevarate. Si totusi cazurile de reimbolnaviri sunt consemnate din ce in ce mai des. Si nici nu-s luate mutatiile in calcul.
  • Vaccinul ala pe care-l asteptam mesianic o sa apara, probabil, peste vreo 3 ani si o sa fie stabil in vreo 15. Ganditi-va la restul de vaccinuri. Cati ani a durat sa-l elaboreze, testeze si sa-l puna pe piata pe cel pt HPV? Ok, fie, acu ne grabim, dar cat crezi ca ne putem grabi, nu e ca si cum ceilalti cercetatori din restul istoriei au stat rezemati in eprubeta ca Dorelu angajat la stat.
Si toate astea coroborate cu un prognostic de contaminare de 80% ma îngrozesc. 

Nici la nivel global nu există siguranță, certainty. Adolescenți și adulți tineri, fără probleme de sănătate, se prăbușesc și mor în câteva zile. Le căutăm cu disperare justificări victimelor, ăsta era cam gras, ăsta avea diabet, etc. O să ajungem la ăsta avea pistrui și astălaltă avea ascendent în Berbec. Orice, numai să nu recunoaștem că rahatul ăsta ucide fulgerător și că nu știm de ce și cum alege, cum poate un bătrân de 100 de ani să scape după 4 săptămâni de bolit și o fată de 16 ani să moară în 4 zile.


Parsivenia virusului e ca ne obliga sa ne destramam ca sa supravietuim. Obliga copiii sa nu stea la capataiul parintelui la ultima suflare, ca sa nu-si imbolnaveasca poate parintele viu sau copilul cu astm. Obliga la izolare, la distrugerea coeziunii noastre instinctive, de mamifere gregare. 

Sansa noastra, oameni buni, e sa ne ferim cat mai mult. E o șansă minusculă, o praștie în fața unui Goliath care ne impresoara. Dar e o șansă mult mai bună decat ce ne poate oferi țara asta, acum.
Stați în casă cât puteți. Luați-vă toate măsurile posibile de precauție. Ieșiți cât mai rar. Da, faceți provizii dacă mai aveți de unde acum. Când s-a îmbolnăvit un cadru medical, s-a închis / carantinat spitalul. Când se va îmbolnăvi prima casieră din Carrefour, Mega, OMW, credeți că va rămâne deschis? Eu nu. Eu cred că rând pe rând se vor închide din ce în ce mai multe, nu pentru că ar dispărea marfa din ele ci se vor îmbolnăvi cei care o distribuie, ambalează, transportă, vând. 

Eu cred că va dura minim un an și că ne vom aminti o viață. Dacă vreți să aveți cu cine vă aminti de tot iadul ăsta, stați cât mai mult în casă.
Read More

14 March 2020

Teama




Dacă este să fie ceva care să mă fi obosit în ultimele zile, e încercarea oamenilor de a-și masca groaza, acuzând-o pe a celorlalți care și-o manifestă.

M-au obosit toți sarcasticii, toți filosofii, toți exuberanții apocaliptici, toți statisticienii de buzunar, toți estimatorii la minut de câte milioane vor muri până să căpătăm o morganatică imunitate.
Toți struții care repetă ca pe o mantră că exagerăm toți, care speră că sunt într-atât de importanți lumii încât aceasta și-a coagulat țările, știrile, morții într-o imensă farsă numai pentru ei.

Toți cei care au fugit animalic într-un ultim bârlog, târând după ei virusul care avea să le infecteze familii, prieteni, pe toți cei pe care i-au privit în ochi în ultimele zile. tot de frică au fugit. Tot de frică stăm și noi în casă, care mai stăm. Tot de frică au dispărut măștile, gelurile, tot de frică ne transformăm în hârciogi.

Toți care își maschează frica acuzându-se reciproc sau scurgându-și clipele în efemere certuri și diatribe. E firesc, e firesc, totul e firesc și molima asta tot firească e, firesc e și să crăpi de la ea probabil.


Dar nu-ți dispare groaza din suflet dacă o stâlcești pe a altuia.

Culmea e că am apucat să-i dau niște sfaturi Clarei, exact înainte de a izbucni și la noi. Încă eram calmi, încă mai constatam sfătos că „va ajunge și la noi” așa cum zici „va fi un an ploios”, încă mai erau măști prin farmacii când i-am spus să își reorienteze unghiul de a privi lucrurile. Clara mă tot anunță de ceva ani de diverse impending dooms (poluare, mașini, Bucureștiul sufocat, nutriție, etc) posibil ca anxietatea sa cronică să se hrănească dar și să defuleze în temeri reale dar parcă un pic, un pic departe, cât să se poată distribui și destinde pâcla de anxietate. Poate ca dintr-un nor dens și negru în mai mulți, gri.

Și acum, draga mea prietenă, mă tem că nu mai avem ce anunța că vine, pentru că iată, a venit. Și am tot vrut să-ți scriu și n-am apucat pentru că și eu am coping mechanisms,  dorm cât mai mult, lucrez cât mai mult, mă joc cât mai mult, copiii cu veșnicele lor nevoi și mâțâieli, încuiați în casă, reușesc să-mi ocupe cam toate orele zilei. Voiam să-ți spun că de data asta e absolut ok să-ți fie frică. Și altora. De data asta e ok.  Și mie mi-e. Și am să te ajut cu tot ce pot, cum pot.

Mi-e absolut groază de chestii pe care nu mă pot opri să le anticipez. Mă tem că ne vom contamina în același timp eu și Alin, iar copiii mei vor rămâne prin casă singuri în caz că suntem spitalizați, eram învățați să ne repezim imediat la bunici la nevoie dar cum să faci asta când practic îi condamni la moarte?  Ce vecin ar risca să îngrijească niște copii care probabil poartă virusul ce le poate nenoroci familia?

Mă tem cu gândul la taică-meu care a supraviețuit cancerului și nu mai are o treime de plămân, ipohondru 100%, obsedat de analize și medici și scotocit și diete și nutriție și suplimente, dar care în mod bizar când vine vorba de un pericol real pare complet pe altă lume și mă întreabă în ce stațiune să meargă să respire aer curat. Vreau să mă reped să-l încui într-un beci. Vreau să-l mai văd și știu că dacă vreau să-l mai văd, trebuie să mă abțin să mă reped să-l văd în viitoarele zile poate.

Mă tem cu gândul la socrii mei pentru că-s bătrâni și vulnerabili și tot mai ies, să plătească o factură, să ceva, și cică s-a umplut orașul de „italieni” . Și oricât încercăm să explicăm prin telefon cu virusul, cu distanța, auzim replici care ne sleiesc pe interior, cum ar fi „stau în casă, am ieșit doar să plătesc datorii, să caut baterie la mașină, să vorbesc cu x din piață, am să stau mai într-o parte la slujbă afară”.

Mă tem cu gândul la toți oamenii vulnerabili pe care-i știu, bătrâni, cu astm, cu boli auto imune, cu copii care au trecut prin chimioterapie, nu reușesc să-mi amintesc ultima dată când i-am văzut pe unii, nu știu când și dacă am să-i mai văd pe toți.

Mă tem de inconștiența celor din jur, un vecin l-a auzit pe altul spunând unor rude din Italia că-i așteaptă aici săptămâna viitoare. Aici unde, în București? În bloc? la el? Ce fac dacă vin? Cum știu că ăia sunt, că doar nu vin în drapelul Italiei?

Mi-e groază cu gândul la Alexandru care a trecut la 9 ani prin 3 pneumonii și peste 20 de bronșiolite și care nu cred că se bucură de toată rezistența grupei sale de vârstă.

Mi-e groază când îmi amintesc că de la o simplă intubare, o colegă și-a pierdut tatăl. A fost informată sec înainte de operație că probabil va lua o bacterie nosocomială. Și a luat. Și l-a luat.

Mă tem când toate cifrele încep să danseze în mintea mea, câte paturi avem, câte ventilatoare, câte zeci de mii au fugit în țară, câți vor putea infecta în următoarele zile, câte spitale, câte ATI, ce rată de infecții nosocomiale.

Câte centre de carantină din care deja lipsesc cele elementare de igienă, în care deja oamenii se baricadează sau fac scandal din cauza rației de mâncare. Ce se va întâmpla când, din epuizare de resurse sau neglijență clasică, vor uita de ei sau nu-i vor mai putea ține cu pază? Ce se va întâmpla când sute de oameni îngroziți, animalizați și bolnavi vor sparge ușile și vor năvăli afară, nemaiavând nimic de pierdut?

Ce se va întâmpla când și cel de la farmacie, benzinărie, magazin, centrală de energie va decide că vrea să trăiască și va rămâne acasă.

Mi-e frică de toate astea și știu că și ție. Ce putem face știm deja pe de rost. Stăm în casă, igienă maximă, contact minim. Și ne agățăm de bruma de rațiune și umanitate pe care o mai avem. Aceasta ne va salva și dacă nu pe noi, atunci pe cei dragi nouă măcar. Boala asta nouă e un test al umanității. Latura noastră animalică, instinctivă, ne spune să fugim de moarte. Să fugim ca să ne adăpostim în bârlogul în care poate ne simțim acasă, cu ai noștri. Să mințim, să fim vorace, să dăm curs disperării și panicii, să negăm, să furăm, să zdrobim.
Latura umană ne va spune să nu ducem moartea altora. Să ne abținem de la toate instinctele care urlă în noi. Să răbdăm, să calculăm. Să raționalizăm și să raționăm. Să fim alături de ai noștri rămânând, paradoxal, departe de ei.

Nu știu pe câți din cei pentru care mă tem îi voi mai vedea peste un an. Dar știu sigur că voi face tot ce pot încât să nu fiu eu cea care le ucide șansele de a-l mai prinde.
Read More

01 March 2020

Ăla

Azi la pizzerie, cu fiu-meu și prietenul lui.

Trec pe lângă noi un grup de străini și se așază la masa vecină. În câteva minute, aud o voce cu puternic accent franțuzesc:

- Excuse me, what is the name of that pizza you are having?

Mă întorc. E unul dintre străini. Și e negru. Negru intens. Arunc un ochi la copii. Au făcut ochii cât cepele. Fuck.

- Pepperoni with cheese bites on the edge, răspund eu, iar omul mulțumește și se întoarce la ai lui.

Mă uit la ai mei. Explodează de atâta entuziasm. Aoleu, aproape mai sunt mesele astea. Ia să încerc să schimb subiectul.

- Ce vreți la des...
- L-ai văzut pe ăla?!?
- Uhh, da...
- L-ai văzut? Ai văzut? Ăla care a venit și a întrebat ce fel de pizza avem?
- Da, auzi, stați nițel, stați să lămurim...
- Ai văzut cum era?!! Era...

Dar ochii sunt prea căscați și gurile prea hlizite. Sunt așa de încântați și nu am nici o șansă să frânez porumbelul care le va zbura acum pe gură.

Isuse, de ce trebuia să semene un cuvânt atât de benign cu unul atât de infam.

- Ai văzut? Era... era...

Mă chircesc mental. Ei, asta e. Pana mea, sunt copii. Observă și ei chestii care li se par aparte.

- ERA FRANCEZ! Din Franța! Vorbea cu accent franțuzesc!
- Da, chiar dacă a zis în engleză, se cunoștea că...


... :)


Read More

03 December 2019

De ce ganditul nu ne prisoseste deloc

1. Dacă am gândi mai mult sau pur și simplu dacă am gândi, am înțelege că n-are niciun rost să îndemni oamenii să nu facă copii sau să-ți faci o glorie din asta.

Singurii oameni care se gândesc bine dacă să aibă copii, calculează înainte să-i aibă, fac estimări și planuri și ar putea fi influențați în vreun fel de profeții suprapopulării și autoextincției sunt, culmea, cei care au cele mai multe șanse să-i crească și să-i transforme în adulți activi profesional. Restul, adică imensa majoritate, fac copii pentru că-i fac, și-i fac oricum cu toptanul. Un exemplu elocvent e propria noastră bătătură: 
  • 60% din salariați au un singur copil. 
  • 72% din casele românilor nu au niciun copil
  • în schimb cei care depind de asistență socială și nu au niciun venit au chiar și 10 copii
Deci pe cine ai șanse să influențezi? Pe cei câțiva care chiar ar putea  crește și educa un copil încât acesta, în 20 de ani, să genereze un venit, să plătească taxe, să aibă o afacere, să intre într-o sală de operație, să salveze planeta aia pentru care jelești înjurând bebeluși, orice. Pe cine nu influentezi? Pe cei care vor ajunge ciclic în masa de asistați sociali și pe care-i doare fix în cur de ce articole superbe ai citit tu despre sacrificiu și autoexterminare.

Altfel, pur și simplu cei câțiva care pot să-i crească vor renunța să-i mai facă. Cei mulți care pot să-i facă îi vor face oricum, așteptând să-i crească alții.
Deci dacă aveți vreun plan pe termen lung sau idealuri sau speranțe pentru lume, planetă și țărișoară, exceptând idioțenii de genul „să pierim toți în flăcări”, ar fi bine să includeți în el moduri de a sprijini oamenii care pot crește copii. Mâna asta de prostălăi care muncesc și au și ambiția unei familii. Idioții ăștia plătitori de taxe, pe spinarea cărora poate trageți și voi câte un pui de somn, legănați de visuri pseudoanarhiste.
Cât despre făcut, dacă aveți unul, zero sau o sută, sunt responsabilitatea și alegerea voastră. Dar nu doar făcutul ci și crescutul. Vreți nu vreți, lumea nu se termină odată cu voi. 





2. Tot pe aceeași temă, rezultatele elevilor români la testele PISA sunt cele mai slabe din ultimul deceniu. 

Testele PISA sunt o invenție care ne provoacă mari tulburări la ego, deoarece din nefericire nu ne lasă nici să ne lăudăm cu cei câțiva olimpici (care-s deștepți nativ, nu datorită nouă) și nici cu multe noțiuni învățate papagalicește. Testele astea măsoară cât de bine au înțeles elevii ce au învățat, și cât pot să aplice practic cunoștințele dobândite. Ai noștri sunt pământ de flori. Am ajuns la 44% de analfabeți funcțional, adică oameni care citesc și nu pricep ce au citit. La matematică e și mai rău - 47% .

Acest ultim deceniu de continuu regres este și același deceniu de constantă reformă și abrambureală a învățământului românesc. Este același deceniu în care examenele naționale, de la rezidențiat la capacitate, sunt mutate în decursul anului în curs, în care învățământul profesional este ba desființat ba reinstaurat, în care manualele sunt pline de imbecilități iar miniștrii sunt alde genunche și abramburica:

Dar desigur, în tot acest context e mult mai la îndemână să decidem că beneficiarii sunt de vină - copiii sunt loaze apatice și lipsite de respect. 

Deși în ultimii ani, ca adulți am demonstrat o ferocitate și o bestialitate incredibile în felul în care ne raportăm la copii, ca nație. Când nu-i luăm cu mașina să-i violăm și să-i ucidem, îi batem cu o coadă de mătură cât sunt la pământ și ne distrăm, postând asta pe Facebook. Le rupem picioarele cât sunt bebeluși și-i avem în grijă, în creșe private. Îi împiedicăm cu bună știință pe cei care ar putea să-i ajute, ca să mai facem bani de pe urma lor. 

Drepturile lor rămân ceva rizibil, de dat ochii peste cap și de scos din bezna minții diverse perorații despre „vremea noastră”. Vremea noastră e și acum. Azi. Și o transformăm în iad și pentru noi și pentru cei de mâine, prin prostie și răutate.

3. Schimbarea nu se face cu de-a sila și nici binele cu japca, nici în ceea ce privește mamele și alegerile lor

La aproape un deceniu de la începutul unei campanii susținute și pe alocuri agresive pro naștere naturală și pro alăptare, stăm mai prost decât înaintea acestor demersuri. S-a ajuns la 60% rata operațiilor de cezariană și 12,6% rata alăptării exclusive. Una a crescut, alta a scăzut, dar nu precum speram noi.
Sute de bloguri, evenimente, noi profesii, adevărate vestale, grupuri, scandal, promoții, campanii, poze au făcut fix pix în acești 10 ani care au trecut. De ce?

  • Pentru că, în cazul cezarienei, în continuare alternativa rămâne de cele mai multe ori o naștere care nu mai are natural în ea decât simbolismul orificiului prin care e smuls-tras-împins fătul. Brutalizarea și umilirea femeilor în timpul travaliului, practicile tacit acceptate, epiziotomie „preventivă”, prioritizarea încadrării într-un timp față de lăsarea nașterii să își ia timpul necesar, mușamalizarea și ignorarea din ce în ce mai frecvent a cazurilor de malpraxis medical din timpul nașterilor, toate acestea sunt de fapt factori negativi mult mai importanți în decizia pro-cezariană. Dar desigur, e mai comod din nou să acuzăm mamele de comoditate (?!), egoism și lipsă de curaj. N-ar trebui să ne fie necesar curajul ca să naștem natural într-un spital de stat, în 2019
  • Mulți ani am administrat un grup pe care oamenii căutau recomandări pentru medici și servicii medicale. M-a îngrozit numărul de femei care căutau de ani de zile soluții la probleme post-naștere naturală: incontinență, fistule, abcese, prolaps. Dar cel mai mult m-a îngrozit să citesc că multe au fost expediate de medici cu explicația că asta e, așa e la nașterea vaginală, să-și vadă de drum. Și așa ajunseseră la 3, 6, 12 ani de la naștere să se chinuie. Dacă cel care ar trebui să repare și să ajute , să încurajeze, poftim, adună toate aceste traumatisme sub spectrul unei normalități pe care n-o resimte (că doar nu dumnealui se pișă pe el la 20j de ani când ridică un copil în brațe), cum am putea acuza femeile de lipsă de curaj? Lipsa de curaj în fața indiferenței, brutalizării, corupției, mizeriei, infecției? Nimic nu mi se pare mai grețos decât să văd iar mai știu eu ce somitate (de obicei bărbat) medicală cum ironizează „mămicile” pentru pașii pe care-i fac înapoi în fața miracolului naturii. Omițând în același timp grava schilodire pe care o aduc acestui miracol pripit, împins, smucit, tăiat, cârpăcit, infectat și ignorat în propriile bătături.
  • Odată ce capătă dimensiuni acuzatoare, dominatoare, orice propovăduire, oricât de nobilă și înfocată, e menită pierzaniei de adepți. Și m-am trezit și eu alunecând pe panta asta. Am alăptat și m-am mândrit și eu cu asta; dar e posibil ca în anumite cazuri, arborarea acestui fapt firesc ca stindard al luptei, al superiorității feminine, al sacrificiului de sine, al dracu mai știe căror frustrări însetate de emfază și recunoaștere publică să fi descurajat mai degrabă alte femei, care să fi decis că n-au niciun chef să intre în mărețul clan al vestalelor descheiate la piept. Zic și eu. Mai ușor cu pianul pe scări, oricât de superbă ar fi partitura.

4. Nu te obligă nimeni să stai într-un oraș aglomerat.

Te stâlcești prin metrou și în Viena sau Tokyo. Stai în trafic și în Londra. Aștepți autobuzul și în Roma. Nici în Malta nu prea vine la timp. Aglomerarea urbană e un fenomen social firesc. 
Noi avem un căcat de administrație publică în București, așa e. Dar să ajungi să urăști oamenii din orașul ăsta doar pentru că există, pentru că s-au mutat lângă tine, pentru că alegerile lor converg cu ale tale, te subliniază doar ca imbecil sadea. 
Vrei nu vrei, oamenii vor tinde spre mai bine. Pentru mulți, locuitul aici e garanția unui loc de muncă nedependent politic sau a unui venit decent. Toate speranțele lor și ale copiilor lor (da, ăia care poate-s prea mulți sau prea proști pentru tine, vezi punctele 1 și 2) se pun în inima acestui oraș aglomerat, murdar și viu, nespus de viu. 
Așa cu toate drumurile sale care încep să se repare la 6 seara în plin trafic, cu apa caldă care curge pe afară pe străzi și nu prin calorifere, cu beculețele nesimțit de scumpe aruncate praf în ochii celor care tremură în spitale, orașul acesta e șansa spre mai bine a celor mai mulți care au decis să vină sau să rămână aici. 
Dar dacă chiar nu mai încapi de ei, dacă nimic din acțiunile sau inacțiunile tale nu te fac responsabil ci doar alții, mereu alții, veșnic alții sunt de vină pentru tot, ei bine află că:
  • niciodată nu se vor muta în altă parte milioane de oameni, lăsând baltă servicii, vieți, case, familii doar ca să nu mai stai tu așa îmbufnat
  • în Muntenești, Vaslui e un trafic excelent. Doar tu, popa și primarele ați avea mașină. 
Toate aceste observații ale mele converg într-o concluzie: tindem să blamăm victimele unui sistem în care s-ar putea chiar noi să fim actori. Depinde de noi ce roluri ne asumăm. Însă un prim pas către mai bine ar fi să refuzăm să fim părtași la acest mecanism prin care cei ce suferă sunt acuzați de cei ce mint.




Read More

08 November 2019

M-a oprit poliția



Mare eveniment mare. Prima dată în cei trei ani de când am permis m-a oprit poliția rutieră.
Începusem să cred că e ceva personal.
Dacă nimeream un filtru, îi opreau pe ăla din față și ăla din spate, mie-mi făceau semn să mă tot duc.
Ei bine, aseară s-a petrecut evenimentul. Am intrat pe o bretea din aia cu verde intermitent, colewgul său l-a oprit pe ăla de dinainte, eu am dat să mă tot duc, ca de obicei, și minune, degetul înmănușat și-a repetat insistent indicația: nu nu, și matale, poftiți aici, trageți pe dreapta.

Cu ocazia asta am trecut și peste marea angoasă. Probabil mă știți că am scenarită cronică, îmi vin tot felul de trăznăi în cap, niciuna cu happy end, și când mă gândeam la poliția rutieră, un anumit scenariu mi se repeta în cap, cu așa o precizie în detalii de mă lua cu călduri doar gândindu-mă ce-ar fi.
Anume ce-ar fi să îmi facă semn poliția să trag pe dreapta și eu să vreau să mă conformez și să n-am unde să trag pe dreapta, sau să am unde dar să fie spațiu din ăla mai îngrămădit unde tre să faci 10001 manevre, și să stea ăla să se uite cum parchez eu din 556.3 mișcări, sau să parchez cumva cu curul în stradă și să n-aibă pe unde trece alții, etc sau mai rău, să NU VĂD vreun polițist (chit că-s verzi fosforescenți) și să-l lățesc. Sau să descopăr că e o trecere în spațiul ăla și să se facă și verde și să vrea să treacă vreun pieton și să fie fix genul ăla de hippiot acneic care merge atârnache cu mașinile altora la munte, asta când nu le zgârie sau nu bleastămă împotriva lor, sau nu le summonează să-i aducă keto soup și kale salads la domiciliu, și să nu priceapă că era marcajul șters și vizibilitate zero și să...

În fine, none of this hapenned. Am garat pe dreapta într-un spațiu îngust cu atâta fluență de zici că mă poseda îngerul lui Titi Aur. Apoi când a fost să prezint actele am avut un moment de fâstâceală, pentru că în primul an eu am ținut cu religiozitate actele alea grupate, capsate, aranjate, în așteptarea marelui moment în care aveam să le înmânez, în al doilea an m-a încercat melancolia fetei bătrâne care vede că i s-a îngălbenit rochia de mireasă și mirele tot n-a mai ajuns, iar în al treilea an le-am uitat prin torpedou pe sub un morman de alte chestii pentru că și așa nu mă oprea nici dracu.

Așa că i-am pus în brațe un teanc de hârtii, să se descurce cu ele, printre care și cele cerute, dar și unele care probabil nu erau necesare dar spuneau chestii interesante despre persoana mea, cum ar fi că am dus un colet la poștă, că am achitat foarte demult o factură RDS înainte să descopăr plata online, că am mâncat ceva la Subway și că am primit prin 2018 o rețetă pentru faringita lui fiu-meu.

Mi le-a sortat cu resemnare și eficiență „asta e bună, asta nu îmi trebuie, asta nici dvs nu vă trebuie, ata puteți s-o aruncați, asta vedeți că mai aveați ceva în ea”, m-a întrebat unde mă duc și i-am răspuns pe cât de subtil puteam eu la 17.10 „S-o iau pe fiică-mea de la creșă, tre să ajung la 17.30”. S-a prins, mi-a dat înapoi maldărul (sortat) de hârtii și mi-a urat drum bun.

Mă simt foarte în rând cu lumea acum. My transformation is complete.


Read More

07 October 2019

Toamnă 2019

  • Iar a înviat postarea cu înmormântarea UE / la români. Periodic cineva își însușește textul ăla și-l copie pe vreundeva. după ce îl perie discret de câteva porcoșenii. Să fiu sinceră nu însușirea mă irită, cât ciupilitul de cuvinte. În rest, consider că textul ăla a devenit pur și simplu folclor internautic și mulțumesc frumos tuturor celor care au insistat de data asta pe lângă Silviu Iliuță (ultimul care l-a dezgropat iar) să-mi pună @credit, dar deja e un fel de banc, nu mai contează prea mult cine l-a scornit. 
  • Sonia merge la creșă și e absolut fantastică. Creșele din sectorul 1 sunt intrate în sistemul danez, ceea ce implică și o abordare pedagogică diferită (adio TV și stat la catedră, adio copilași ținuți la măsuță să pigulească chestii sau să coloreze fără sens tone de hârtii)dar și ieșit afară mult, pe orice vreme. Desigur, fiecare grupă e o enclavă în sine, cu reguli interne și care depinde mult de cheful și înclinațiile și temperamentele personalului; de aici mă bucur și că Sonia este probabil în cea mai bună grupă; doamnele sunt mămoase și vesele și contează mult simțul umorului când alini și încurajezi zilnic prichindei cu mucii pe piept și inima strânsă de tristețe. 
    • că veni vorba de asta, Sonia intră chiuind de veselie la grupă. E fix genul de copil despre ai cărui părinți aș fi crezut că mint de îngheață apele. Nici mie nu-mi vine să zic prea des, știu că e greu de crezut. Și mă bucur nespus că după ani de zile de despărțit cu ceva lacrimi și mâhniri în suflet de Alex la aceeași creșă și la grădiniță, acum ne despărțim fără niciun fason de acest grăunte de veselie și pozne care e soră-sa. Sperăm să avem noroc de oameni veseli și afectuoși și la grădiniță.
    • încă un noroc chior e sistemul ei imunitar. Toți în grupă tușesc și mucesc de rup; triajul înlătură doar copiii cu simptome severe - febră, letargie, erupții dubioase. Restul, adică guturaie și viroze și tuse intră. Sonia și încă o fetiță sunt singurele care n-au absolut nimic încă de când am început. Ne pregătiserăm pentru săptămâni de bolit și de muci. Nada. Sperăm să o ținem tot așa.
  • Alex se descurcă ok la școală dar privește școala drept ceva ce trebuie să facă, pentru a-și putea vedea liniștit de viață în rest. Mă mâhnește un pic indiferența lui. Nu știu exact cum să-i suscit interesul față de ceva, de orice. Aș vrea să-l văd pasionat de vreo chestie. În rest e autonom, înțelegător și empatic. Deseori pornește de la „tu cum te-ai simți să ți se facă așa ceva” atunci când argumentează. E stângaci în continuare, bunică-su a perorat niște chestii despre mâini legate la spate și învățătoare ca pe vremuri, din fericire vremea lui bunică-su a apus. Merge la cercetași unde s-a integrat destul de ok dar din nou lipsește entuziasmul. Merge pentru că trebuie să meargă. Odată ajuns acolo se distrează, dar dacă nu l-am mai trimite deloc, nu l-ar deranja. Singura chestie care-i plăcuse era înotul. Dar odată terminat concediul de maternitate nu am mai putut ajunge la cursuri înfipte în mijlocul zilei. Mă îndurerează discriminarea / indiferența fățișă față de părinții care lucrează. Parcă ești pedepsit că ai avut impertinența să faci și copii și să și muncești. De la inflexibilitatea programului instituțiilor (creșa închide la 17.30, programul SDS de la școală se termină la 16.00... noi lucrăm 8 ore și nu ne putem teleporta) până la miriada de cursuri și ateliere oferite doar celor care au bone, bunici, mătușici sau care pur și simplu nu lucrează. Noi, mâna asta de prostălăi care facem chestii, plătim taxe, plătim rate și mai facem și vreun copil, rămânem cu ei încuiați într-o sală de clasă până reușim să ajungem la ei să-i luăm. E o amărăciune care mă apasă de mult timp. 
  • Am decis că nu e de ajuns doar să fiu un cetățean corect (și amărât) deci m-am înscris în PLUS. Nu am absolut niciun interes și nicio speranță personală și nici un hiper mare avânt nu pot spune că mă mână în luptă. Vreau să ajut cum pot, dacă pot. Deocamdată cică monitorizez presa la mine în sector. 
  • Cred că am intrat în acea etapă a vieții în care complimentele referitoare la vârstă sunt un pic insultătoare, dar mă adaptez și eu. Lumea reacționează surprinsă când aude că am 37 de ani. Deși eu una știu destui oameni de 37 de ani care arată mult mai tineri ca mine. Mai zvelți, mai neîncercănați, etc. Surpriza asta înțeapă nițel, e un fel de precursor al „mamaie, da' dormi în formol?” În fine. Mă învăț eu și cu asta. 
  • E foarte frumoasă perioada asta a vieții mele. Cunosc suficiente lucruri cât să mă știu utilă și necesară, iubirea rămâne ambivalentă și constantă, familia mea e închegată și frumoasă, partea materială care ne-a chinuit și întunecat mare parte a începuturilor vieții de adult (ziceți voi ce vreți, dar e groaznic să fii sărac și dator și speriat) s-a stabilizat și asta. Nu mai am insomnii, dimpotrivă, dorm lemn. Migrenele s-au rărit până aproape la dispariție. O fi un început de toamnă și pentru mine? Oricum ar fi, e primul an în care toamna nu mă mai întristează. Nici cea de afară, nici cea pe care-o simt pe tâmple.

Read More

23 September 2019

Consumabile Roborock

Mi-am luat un pachet de 12 piese consumabile de pe GearBest la 17$. Asta în condițiile în care titanul REDUCERILOR CARE NU SUNT REDUCERI are nesimțirea să ceară 327 de lei pe un set de 6 consumabile. Am zis să aștept până sosesc înainte să le recomand, să văd cum sosesc și dacă sunt ok. Sunt absolut ok, sunt Xiaomi, au sosit cam în două săptămâni.
Singura belea e că a trebuit să mă car la oficiul vamal. Am parcat undeva pe lângă parcul Carol - paranteză: kudos celor care au dat de permis acolo. La vamă nu mi-au cerut nici să plătesc vreo taxă, nici să verifice conținutul pachetului, deci m-au chemat acolo așa, just for shits and giggles.
The end. Ah era să uit, iată linkul.

https://m.gearbest.com/goods/pp_009318647276.html
Read More

05 September 2019

Să zicem

Ne-am apucat de curând iar de WoW pentru că s-a lansat WoW Classic. Non-gamers - just look away, nothing to see here. Gamers - băi frate, ce bizar e să te prindă vârsta maturității în comunitatea de gaming :))) Acum 15 ani era chatul plin de glumițe de plozi și hăhăieli de autobază. Acu am jucat nițel și se desfășurau următoarele discuții pe chat:
 - trei programatori tăifăsuiau happily despre Ruby și Python
- din ăștia trei, doi erau tătici și dezbăteau despre screen time versus parental control cu o mămică
- vreo doi vorbeau despre vreme și unul a menționat că o fi frumoasă ploaia, dar te cam dor toate cele de la ea
-  etc etc

Trece Alex să se uite la ce fac și întreabă „Jocul ăsta e de când erați voi tineri?” de mi s-a acutizat toamna de afară în toate celulele. Zic:

- Da, e de vreo 15 ani dar Alex, eu și tatăl tău suntem încă tineri.
- Mda, să zicem.
- Cum adică „să zicem”?
- Să zicem, adică... Da, oarecum. Tineri, zici? Mda. Mai aveți câțiva ani până la 40 și știi și tu, când ajungi la 40 ești cam la jumătatea... În fine. Să zicem. Tineri.

Și s-a cărat la ale lui. Lăsându-mă tânără și neliniștită. Să zicem.


Read More

01 September 2019

Ce-mi gătești tu mie, dulce Românie?

Specificul culinar românesc e o temă spinoasă de dezbatere, fără de sfârșit. Dar ce nu-i o temă spinoasă de dezbatere și fără de sfârșit la noi? Orice, de la politică la cratiță, ne aruncă în mrejele ciorovăielii și vai, nici că ne dorim să ieșim din ele prea curând. Pentru că de neînfricați, independenți și necuceriți ce suntem, avem în ADN sămânța de scandal a Balcanilor, dragostea de zarvă a orientalilor și nesfârșita meliță a spiritului latin.

Așa că eu una n-am de gând să dezbat nimic, doar să povestesc despre ce mi se pare MIE că reprezintă specificul culinar românesc. Încerc să încondeiez ce ne reprezintă pe noi, românii prezentului de zi cu zi. Nu chestii cu care se defilează la Jariștea în proțap, nici ce mânca Decebal (mânz cu brânză, viezure pe varză, treaba lui).

1. Ciorbele
Voi când deschideți frigiderul românului găsiți sarmale? De fiecare dată? Vă zic eu că nu. Le găsiți încununând, ca lauri aburinzi, fruntea vreunui eveniment de multe ori. Dar o oală cu ciorbă veți găsi mereu.
Zemurile însoțesc și cotidianul și deosebitul din viața noastră. Zemurile cuprind în bulbucii lor parfumați și o varietate suficient de mare cât să ne reprezinte ca nație și să ne deosebească în specificul nostru național.

De la răcoroasele ciorbe de ștevie oltenești, acrite cu măcriș la onctuoasa zamă moldovenească, cu tocmăgei de casă și o abundență de cărnuri și legume, de la ineditul rafinat al supei de vișine cu smântână a ardelenilor (și maghiarilor) până la borșul lipovenesc de pește, de la supele cu diafane găluște până la potroacele care ne admonestează sever mahmureala nopții trecute, toate aceste boluri cu lichide ne hrănesc și nutresc, spiritual și fizic, de când abia dacă ne-a dat vreun mugur de dinte și până când abia dacă ne-a mai rămas vreunul.

Există infinite reguli care dictează acest dans al ingredientelor în oală; sunt elemente care ne apropie de alte culturi (borșul slavic, vișinele ungurilor) dar și care ne distanțează clar; nu poți confunda ciorba de văcuță cu borșul de cucoș și nici supa cu găluște cu vreo supă franțuzească.

În unele regiuni, de exemplu, leușteanul e strict asociat cărnii de vită iar pătrunjelul celei de pasăre; în altele, cartofii puși în zama de găină ar stârni aprige proteste din partea gospodinelor; într-unele oale găsim legume tocate mărunt, iar în altele nu le mai găsim deloc, fiind scoase, stoarse, strecurate cu mare grijă pentru a oferi o limpezime de chihlimbar bolului.

2. Mâncăricile
Diminutivele românilor alintă și scuză în același timp. Mâncărica e acel „stew” al anglo-saxonilor, dar cu picioarele bine înfipte în țarina românească. Altfel, variație cât cuprinde.
Avem mâncărici de cartofi, de fasole, de pui, de vinete, de bame, de orice ai poftă și de ce ai prin casă. Când te întâmpină bucătarul casei zicând „am făcut o mâncărică”, omul ăla zâmbește un pic.  Zâmbește scuzându-și limitele și mângâindu-și pe creștet ingeniozitatea.
Mâncărica se adaptează, prietenos și facil, resurselor și anotimpurilor. Vara îți răcorește burta o mâncărică de teci cu roșii. Iarna te încălzește în suflet o mâncărică de cartofi. Ținându-se în horă cu o suită de elemente comune (dualul sfânt ceapă-morcov unduite ca bază de pornire, o legumă dominantă, sos bine legat și totul fiert bine), mâncăricile acoperă mare parte din felul doi tradițional.

3. Sarmalele
Da, știu că sarma înseamnă rulou în turcă. Dar se mai aseamănă oare triumfalele noastre sarmale cu rulourile cu orez ale turcilor? Are ce căuta oare prin oalele orientale sfânta noastră treime sarmalagească, porc-borș-varză? Vă zic eu, n-are. Sarmalele noastre mai au în comun doar etimologia cu îndepărtatul lor strămoș.
Chiar și sarmalele sunt un indicator fin al specificului românesc regional; le găsim și mari, zemoase, acrite cu roșii, în Oltenia, dar și bijuteriile minuscule, cât mai mici, cât mai strânse, din cele ale moldovenilor. Ne înseninează mult prea lungile posturi, în variantele vegane, cu ciuperci, sau ne însoțesc dezmățurile porcești, când își strecoară printre ele costițe împănate și alte afumături leșinător de bine mirositoare.
Când olteanca de maică-mea s-a luat cu moldoveanul de taică-meu, aceste diferențe culturale sărmălești au dus la un moment de impas și rumoare printre nuntași. Soacra-mare a fost întrebată câte sarmale dorește la porție. Pentru cineva venit de pe tărâmul unde încap și două sărmăluțe în lingură, mai ales la nunți și praznice, întrebarea a stârnit amuzament și uimire. Ia uite ce chitroși de olteni! Își numără sarmalele. Vai de ei! Dar s-a ținut cu firea și a răspuns politicos: „Dragă doamnă, nu știu alții, dar eu șî omu nieu mâncăm vrio douăzeci.”
Aceeași stupoare indignată și de cealaltă parte a polonicului. Nehaliți, șoldovenii ăștia! Douăzeci de sarmale? Aduceți oala la masă! Când i-au umplut bunică-mii farfuria cu prima sarma oltenească, s-a risipit orice neînțelegere, făcând loc hohotelor de râs.

4. Mujdeiul românesc
Din China până-n Brazilia am descoperit cu toții minunea de aromă și savoare ascunsă în cățelul de usturoi. Dar vai, oricâte sosuri usutroiate am gustat, nimic nu s-a asemănat cu mujdeiul românesc. În primul rând, intensitatea îl face mult diferit. Al nostru pișcă, pedepsește aprig limba ce se spurcă cu vreo băutură carbogazoasă. Varietate există, și toate-s bune: și cel cremos,frecat cu ulei până la emulsifiere, și cel răcoros, cu roșii zdrobite, ardei copți și oțet, și cel mai texturat, cu bucățele mai mărișoare. Dar simplitatea ingredientelor și intensitatea usturoiului ne fac mujdeiul să strălucească mândru pe podiumul realizărilor culinare românești.

5. Preagătitul
M-am tot gândit ce ne mai e nouă specific. N-avem nici cunoștințele măcelărești ale Lumii Noi, nici rafinamentul în brânzeturi al francezilor. Cum se mai gătește la noi, încât să fie atât firesc cât și puternic recognoscibil? Și tot gândindu-mă, m-am iluminat: la noi mâncarea se gătește.... mult.

Ne sperie și dezgustă, ca popor, trandafiriul unei fripturi de vită clasice; fiecare poză de genul ăsta e întâmpinată inevitabil de câteva comentarii „încă mugește”, etc.

Zarzavatul nostru se pigulește atent și se toacă mărunt, fiind motiv de ocară sau de mândrie între vestalele cratițelor. Carnea noastră fierbe până pică de pe os, sarmalele se coc molcom și câte jumătate de zi, verdețurile sunt minuțios tocate și în genere, gătitul la români e o treabă care parcă n-ar avea destule ifose dacă ar ține prea puțin.

Când au apărut primele ecouri mediatice ale bucătăriei de dincolo de granițele noastre culturale - diverse posturi cum ar fi Paprika TV - , undele de șoc s-au propagat, crâmpoțind șorțuri și uluind deopotrivă gurmanzi tineri și bătrâni. Cutare bucătar faimos arunca un mănunchi de ierburi în tigaie, cu tot cu cozi!

Cutare nu se obosea să decojească usturoiul și doar îl zdrobea cu latul cuțitului. Cutare tăia legumele pe sfert, iar cutare îndrăznea să țină doar câteva minute pe foc o felie lată de vită. Și toate rețetele astea erau gata cât ai zice bulz! Ce sacrilegiu!

Oricare v-ar fi mâncarea românească preferată și oricât de acord sau ba sunteți cu cele scrise de mine, observ că s-a făcut ora prânzului. Ce prilej minunat să închei! Poftă bună!
Read More

29 August 2019

Cum mi-am dat demisia ca să intru în politică

Ieri pe la 20.00 zăresc un mesaj pe telefon. Mă uit, țin să fie -  HR-ul.

„Hei. Te astept la HR sa semnam cererea de demisie :) ”

Evident mă gândesc la 2 chestii posibile:

1. Aia mică și cute de la HR a încurcat angajații între ei
2. Altă cale mai gentle de a îmi zice că ne despărțim n-au găsit.

Revizuiesc mental ultimele zile de muncă, inclusiv ultimul 1:1 cu my direct manager, care se terminase pe o notă triumfătoare de „ține-o tot așa”.

Decid să sun șefa de la HR care-mi răspunde calm

”Păi da, ca urmare a mailului în care ne înștiințai că nu mai ai timp de un job full time, pentru că ai intrat într-un partid politic....”

Și m-am prins.

Ieri la 17.00 am plecat pe fugă și am lăsat laptopul unlocked. În orice companie acesta este un faux-pas, și mai ales în companiile de securitate cibernetică. Măsurile de precauție pot fi de la admonestare verbală la mai știu eu ce sancțiuni. Ei bine, la mine în companie sancțiunea e savage trolling, se pare.

Deschid mailul și văd că s-a trimis un mail către mng mea directă (care de altfel mi-a și copt-o) cu HR în CC, în care zic următoarele:

Cerere demisie in vederea sprijinirii activitatii partidului

Draga A.,
Avand in vedere recenta mea implicare politica, doresc prin acest email sa imi inaintez demisia, deoarece timpul nu imi mai permite sa am si un job full time si sa iau parte si la toate activitatile de partid.
Iti multumesc pentru sprijinul pe care mi l-ai acordat de cand m-am intors din concediul de maternitate.
Numai bine,
I.

Mai bizar e că

- nici HRul nu s-a prins, au scos cerere, scris, etc, urmau să anunțe the șef of the șef, etc, mirobolant
- nici alți colegi, unul chiar s-a chinuit să-și dea seama de la ce ”poate o deranjează că nu apucă să ia copilul la timp de la creșă, poate nu are cu cine să lucreze eficient la proiectele ei”, iar mng noastră plusa acolo, viciously „da, sau poate de la glumele tale”

Am mai povestit câtorva, care sunt de părere că a fost prea de tot farsa Eu n-aș zice, pentru că:
- managerul direct e fix cel care glumise
- destinatarul de la HR al mailului e de asemenea autoarea unei farse similare - de care uitase însă complet
- după primele momente de wtf, eu una m-am amuzat copios, și dacă eu nu mă supăr, alții nici atât n-ar trebui.

Deci cam asta e. Dacă totuși din septembrie mă decid să urmez o glorioasă carieră politică, vă anunț, ca să-mi lăsați adresa pt tradiționala găleată cu zahăr și ulei.
Read More

Facebook

Popular Posts

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (10) adoptie (2) AION (2) ajutor (10) alaptare (3) alimentatie (11) amintiri (17) animale (4) anotimpuri (4) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (6) Cai (1) caini (16) capot (1) carti (3) carti pentru copii (3) cărți traduse (4) coada-coada (1) concediu (6) concurs (3) condus (2) copii (71) coruptie (5) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (16) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (7) film (7) filme (3) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (3) gaming (3) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) Ioana Neagu (1) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (14) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) mașini (1) Mihai Ciobanu (1) music (18) nutritie (2) oameni (69) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) pisici (2) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (12) religie (6) ring-sling (2) roborock (1) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scoala (1) școală (2) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) Spectra 9+ (1) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (6) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (85) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (8) wow (1) WTF (28) www.davidkinsella.com (1)