Teorii: "It takes a village to raise a child"

Am si eu teoriile mele. Deloc bine documentate, doar ganduri rumegate dintr-un colt in altul al mintii, presupuneri, deduceri. Uneori se leaga, alteori nu. De cele mai multe ori aflu ca am descoperit apa calda, anume ca teoriile mele sunt de fapt stiute si banale de 'jde ani de zile. Nu-mi pasa; sunt ale mele. Eu le-am clocit, si faptul ca in alte colturi ale lumii au existat cloace care au oferit teorii identice doar imi intareste o inspaimantator de nefondata parere de bine despre mine.

De exemplu, legat de cresterea copiilor. Stii ca se zice "it takes a village to raise a child". Multa vreme am crezut ca e ceva ironic si se refera la implicarea nedorita a tuturor in viata ta si a copilului tau. Recent am inteles ca nu. Recent, adica de 2 ai incoace de cand sunt mama. Chiar asa e, it should take a village to raise a child.
Nu cred ca e natural sa crestem si sa traim asa cum traim acum, in nuclee mici, familiale, despartiti fizic unii de altii prin ziduri si kilometri si unindu-ne doar prin telefoane, Facebook si cine festive de Pasti. Eu cred ca omul este facut sa traiasca in comunitati mult mai stranse, la gramada. In trib, in grup, in sat, in ce-o fi. Se mai poate asta? Ma indoiesc. Imi doresc asta? Sa fiu sincera, nu, recunosc ca felul asta de a trai imi place, doresc sa NU se bage oricine in viata mea, accept cu suspiciune vizite inopinate, ma uit discret la ceas, ma ia cu lesin cand ma gandesc la urmatoarea reuniune galagioasa de familie si tot asa.
Dar e normal? nu.
De aici si imensa vinovatie si presiune pe care o resimte o mama in special in primii ani de viata ai copilului. Eu chiar nu cred ca asa am fost noi facuti sa crestem. chiar nu cred ca tanara mama homo sapiens isi lua copilul si cerea concediu de maternitate, intrand in izolare timp de un an doi, timp in care se dadea cu capul de poeretii pesterii incercand sa se prinda de ce plange cel mic sau cum sa-l alapteze.
Cred ca nastea si statea cateva saptamani sa se dumireasca de noul sau statut si de existenta noii galme de puf din bratele ei. Apoi cred ca, in mod complet natural si firesc, isi introducea puiul in cercul sau social.Da, fix ca o maimuta sau ca un elefant-mama sau ca o iapa  sau ca o leoaica sau ca orice alta femela de pe lumea asta integrata intr-o structura sociala, isi prezenta puiul comunitatii sale.
Dupa care se integra intr-un grup de alte proaspete mame. Cam ca africanca din filmul Babies, pe care vi-l recomand, apropos. Avem si acum grupuri de mame, problema este ca in grupurile actuale, fie ele fizice sau virtuale, ajutorul se rezuma la clantanit steril si la dat sfaturi contradictorii care incep cu "asculta-ma ca am 3 copii" . Cand spui ca "it takes a village to raise a child"  nu inseamna ca "it takes a village to teach you ow to raise a child". Inseamna ca respectivul copil poate mai era uneori alaptat de mama altui copil - sintagma frati de lapte s-a pierdut de tot si acum alaptatul altui copil decat cel propriu umple de o oroare nejustificata majoritatea lumii moderne. Inseamna ca poate se juca sub supravegherea unei matusi alaturi de verisorii sai. Inseamna ca ma-sa mai primea un blid de mancare de la o vecina sau ca alta vecina ii mai spala vreo rufa cateodata. Si uite asa. Inseamna ca in loc sa il lase priponit intr-un echivalent arhaic al cresei, poate ma-sa il lua agatat de  gat dupa ea, ca bunica mea, si la claca, si la prasit, si la hora. Si de acolo dintre carpe, cu nasul in tata si ochii cascati, cel mic invata, vedea, absorbea.
Acum vrand nevrand o mare parte din noi trebuie sa mearga la munca 8 ore pe zi, plus / minus minim o ora de ajuns acolo sau plecat de acolo. In timpul asta platim pentru ca diverse institutii cu multe stampile sa ne tina copiii. Eu gasesc ca tot e o alternativa mai buna fata de bona sau bunica, fata de izolarea in casa, mai precis.Daca aveti insa bone sau bunici plimbarete, prietenoase, care se fataie prin sat, au prietene cu alti nepoti, atunci e bine. Poate chiar mult mai bine. Izolarea nu e buna in nici un caz, nici pentru mama nici pentru copil.
Pentru mama e extrem de daunatoare claustrarea asta dupa nastere. Eu am umblat lela dar singura cuc aproape tot anul petrecut in concediul maternal. Simteam nevoia sa ies, sa colind, sa umblu. In acelasi timp, aveam cerinte si dorinte contradictorii. Ma infuriau si imi repugnau cei care veneau sa imi dea sfaturi, nepoftiti. In continuare nu-i privesc cu ochi buni dar acum macar realizez ca ei sunt ultimele resturi dintr-un sistem functional si natural. Le multumesc pentru sfaturi si aleg pe urma daca sa le urmez sau nu. De obicei sunt tampenii, dar uneori mai primesc si cate o idee buna.
In acelasi timp aveam nevoie disperata de ajutor. Era nenatural sa fiu singura. Era istovitor sa ma trezesc noaptea din 2 in 2 ore si apoi sa ma tarai prin parc sau prin casa toata ziua. Era frustrant sa nu am timp de nimic. Era umilitor sa nu apuc sa fac o baie. Era infiorator gandul ca asa trebuie sa fie, si ca sunt un soldat intr-o cruciada, ca nu trebuie sa misc sau sa plang in front. Ca asa-i viata de mama.
Si totusi nu asa e viata de mama si nu asa ar trebui sa fie. Am o prietena, anume Forfecuta, care cu un tulburator tact a inteles de ce anume are nevoie in primul rand o mama de prunc mic.
Intr-o zi mi-a plimbat copilul in pauza ei de pranz si am apucat sa fac o baie pe indelete.
In alte zile - multe altele - mi-a livrat borcane cu mancare gatita.
In altele a venit si a stat cu Alex cat m-am vopsit.
Si in sfarsit, la aniversarea casniciei noastre, ea si barbat-su s-au plimbat cu Alex al meu prin parc, cat timp eu si al meu sot ne-am cinstit cu o bere.
Mai am o prietena in cartier care, desi grozav de stresata si speriata de idee (si eu as fi fost la fel) mi-a tinut copilul 2 ore, cand aveam o sedinta si oricum am incercat chiar nu aveam cum sa fac si nici de acasa nu puteam intra in call.
O mai am si pe soacra-mea, cu care ma harai vesnic de cand a aparut copilul asta, dar care totusi iarasi vine cand ne arde maseaua in gura si ajuta cand poate si acele una doua dati pe an cand apare sunt foarte bune.
Nu cred ca ar trebui despartit un copil de mama sa pe perioade lungi de timp. Saptamani, luni. De fapt, nici zile, cred ca ar trebui la final de zi amandoi sa se regaseasca cumva. Insa nu cred nici ca ar trebui sa perseveram in a impune ideea asta, ca maternitatea e ca o piatra mult prea grea legata de gat, ca e normal sa suferi singur si in tacere. Si ca singurul ajutor primit e sub forma de informatie. Aiurea. Informatia ti-o poti lua singura de pe forumuri si grupuri de FB si alte alea. Nu informatia o sa-ti lipseasca ci somnul, linistea, mancarea, curatenia. Si din cand in cand, macar jumatate de ora de pauza , de limpezit mintea, de facut altceva. Ai nevoie de altii, ai nevoie de acel rest al satului, nu de babele boscoroditoare care nu pun mana sa faca nimic, ci de cei care ajuta practic, cu gesturi simple dar care valoreaza enorm.
Deci da, daca as putea, as reface acest tip de comunitate care creste copii la gramada si da sfatri putine dar multe maini de ajutor. Cred ca putem de altfel cu totii, putin cate putin. Putem face noi cumparaturile in locul unui proaspat tatic livid, cu cearcane pana la brau, putem sa ne oferim sa plimbam un carucior sau un sling cat timp o mama vestejita de nedormit trage un mic pui de somn. Putem gati si pentru altii si mai presus de toate, putem sa invatam ca e normal si natural sa primesti ajutor.