Showing posts with label viata de zi cu zi. Show all posts
Showing posts with label viata de zi cu zi. Show all posts

08 November 2019

M-a oprit poliția



Mare eveniment mare. Prima dată în cei trei ani de când am permis m-a oprit poliția rutieră.
Începusem să cred că e ceva personal.
Dacă nimeream un filtru, îi opreau pe ăla din față și ăla din spate, mie-mi făceau semn să mă tot duc.
Ei bine, aseară s-a petrecut evenimentul. Am intrat pe o bretea din aia cu verde intermitent, colewgul său l-a oprit pe ăla de dinainte, eu am dat să mă tot duc, ca de obicei, și minune, degetul înmănușat și-a repetat insistent indicația: nu nu, și matale, poftiți aici, trageți pe dreapta.

Cu ocazia asta am trecut și peste marea angoasă. Probabil mă știți că am scenarită cronică, îmi vin tot felul de trăznăi în cap, niciuna cu happy end, și când mă gândeam la poliția rutieră, un anumit scenariu mi se repeta în cap, cu așa o precizie în detalii de mă lua cu călduri doar gândindu-mă ce-ar fi.
Anume ce-ar fi să îmi facă semn poliția să trag pe dreapta și eu să vreau să mă conformez și să n-am unde să trag pe dreapta, sau să am unde dar să fie spațiu din ăla mai îngrămădit unde tre să faci 10001 manevre, și să stea ăla să se uite cum parchez eu din 556.3 mișcări, sau să parchez cumva cu curul în stradă și să n-aibă pe unde trece alții, etc sau mai rău, să NU VĂD vreun polițist (chit că-s verzi fosforescenți) și să-l lățesc. Sau să descopăr că e o trecere în spațiul ăla și să se facă și verde și să vrea să treacă vreun pieton și să fie fix genul ăla de hippiot acneic care merge atârnache cu mașinile altora la munte, asta când nu le zgârie sau nu bleastămă împotriva lor, sau nu le summonează să-i aducă keto soup și kale salads la domiciliu, și să nu priceapă că era marcajul șters și vizibilitate zero și să...

În fine, none of this hapenned. Am garat pe dreapta într-un spațiu îngust cu atâta fluență de zici că mă poseda îngerul lui Titi Aur. Apoi când a fost să prezint actele am avut un moment de fâstâceală, pentru că în primul an eu am ținut cu religiozitate actele alea grupate, capsate, aranjate, în așteptarea marelui moment în care aveam să le înmânez, în al doilea an m-a încercat melancolia fetei bătrâne care vede că i s-a îngălbenit rochia de mireasă și mirele tot n-a mai ajuns, iar în al treilea an le-am uitat prin torpedou pe sub un morman de alte chestii pentru că și așa nu mă oprea nici dracu.

Așa că i-am pus în brațe un teanc de hârtii, să se descurce cu ele, printre care și cele cerute, dar și unele care probabil nu erau necesare dar spuneau chestii interesante despre persoana mea, cum ar fi că am dus un colet la poștă, că am achitat foarte demult o factură RDS înainte să descopăr plata online, că am mâncat ceva la Subway și că am primit prin 2018 o rețetă pentru faringita lui fiu-meu.

Mi le-a sortat cu resemnare și eficiență „asta e bună, asta nu îmi trebuie, asta nici dvs nu vă trebuie, ata puteți s-o aruncați, asta vedeți că mai aveați ceva în ea”, m-a întrebat unde mă duc și i-am răspuns pe cât de subtil puteam eu la 17.10 „S-o iau pe fiică-mea de la creșă, tre să ajung la 17.30”. S-a prins, mi-a dat înapoi maldărul (sortat) de hârtii și mi-a urat drum bun.

Mă simt foarte în rând cu lumea acum. My transformation is complete.


Read More

09 June 2019

Ce-ai făcut dumneata în ultimii doi ani?

Mai am câteva săptămâni (două) și revin la muncă. Nici nu plâng de jale, nici nu sar în sus de bucurie. Îmi place să muncesc, dar nu pot spune că înțeleg categoria cu „vai, abia așteptam să revin, mă plictiseam groaznic și nu știam ce să mai fac”. Poate tu. Eu nu mă plictisesc niciodată cu mine, noi ne simtem foarte bine împreună în mijlocul meu. I have high entertainment value for myself.

Plus că mi-am găsit atâtea de făcut că parcă mi-ar trebui un concediu de după concediu. Chiar așa, ce-am făcut în ăștia doi ani? Ia să revizuim, să vedem dacă i-am consumat cum se cuvine:

1. Fix conform titulaturii și legislației în vigoare, am crescut și îngrijit un copil, și am aflat cum e ca, după ce crești și îngrijești un copil bonom, blând și vesel, să o iei de la capăt cu unul ce pare decis să fie fix pe dos. Am albit, n-am prea dormit, ne-am chiaunit. Dar am răzbit. Și pe măsură ce trece vremea, e din ce în ce mai ușor.




2. Chinuită de gândul că mi-am lăsat prima facultate în pom, m-am apucat de a doua, și iată-mă în sesiune deoarece fix asta-mi lipsea. Unele examene sunt mai dificile, altele, ce să zic, cred că am avut teze într-a șaptea mai complicate. Dar ce apreciez și observ diferit e înțelegerea față de noi, ăștia care muncim. Mi se pare un pic nedrept, mă simt discriminată pozitiv pentru că am copii. Când aveam 22 de ani și munceam de-mi săreau capacele, mi-ar fi folosit un grăunte din toată această infinită toleranță oferită mie acum, ca părinte. Poate o terminam și pe aia. A, și mi-ar fi folosit să nu fie sportul obligatoriu pt Sociologie / Asistență Socială. Că de-aia n-am mai promovat. True story.

3. Am lucrat o grămadă, nopțile, zilele, printre picuri de somn, și am învățat să zâmbesc frumos și să zic „te cred, e greu” celor care au condiții impecabile de muncă dar se miorlăie că nu le iese. Adevărul e că nu știi ce condiții impecabile de muncă aveai, până nu le mai ai și lucrezi care cum pe unde când apuci.

4. Mi-am vândut bătrânul Golf, prima mea mașină, de fapt prima a noastră, că și-a luat-o soțul și mi-a pasat-o mie când am luat carnetul. Și mi-am luat alta. E eminamente mom-car. Pe dinafară arată ca o rădașcă, dar pe dinăuntru e smooth going, foarte manevrabilă, încăpătoare și sigură. A, și mai e și hibridă. Consum mai mic și parcare moca prin București. Yay!



5. Am reușit să mergem prin țară, prin niște locuri pe unde nu mai ajunseserăm. Secuime, Avrig, Sibiu, etc etc.
Vă mai zic o dată - vizitați conacul Brukenthal din Avrig, e minunat.

Și cereți papanași!
Doamne, papanașii și socata lor!





6. Am fost și în afara țării prin niște locuri pe care nu le mai văzusem. Și mai mult, am reușit să ne urnim și să ne propunem să explorăm câte un pic în fiecare an. Poate voi făceați asta deja, dar noi nu prea. Am descoperit că nu se face gaură în cer cu o zi ici și una colo.



7. Am reușit să mă văd cu prieteni dragi, am fost și mi-am revăzut neamurile și terenul pe care a fost casa copilăriei mele (că nu mai e nimic din ea), am regăsit oameni din familia extinsă, am reunit legături pe care le credeam stinse. Am închis în sfârșit capitole dintr-o poveste care palpitase ca o rană deschisă. Mi-am găsit împăcarea.

Mi-am condus bunica pe ultimul drum și odată cu ea, am închis pentru totdeauna ușa copilăriei mele. De-acum am s-o țin pe-a altora deschisă.



8. Am umblat brambura, ceea ce vă doresc și vouă. Am găsit colțuri din oraș minunate, absolut minunate, pe care ori n-am avut ochi să le văd, ori timp să le caut.


9. M-am apucat de scris o carte, o prietenă dragă mi-a transmis un răspuns încurajator din partea unei redacții. Să sperăm că o termin în următorii 30 de ani. 


10. Și deloc în ultimul rând, am petrecut timp cu mine și ai mei. Timpul acela proustian, în care te redescoperi și te iubești.

Deci, la final de doi ani de „stat acasă” constat că n-am stat deloc și bine am făcut. Cum aș fi putut să mă plictisesc?



Read More

06 March 2019

Ce vrăji a mai făcut primăria mea

Acu ceva săptămâni a trebuit iar să deschid enervanta temă de discuție cu bărbatu-meu „se întâmplă ceva cu mașina”.
Cât a fost mașina lui, se întâmpla într-una ceva cu ea. Parcă troncănea, parcă scârțâia, parcă balansa, parcă nu știu ce. Ne opream în mijlocul drumului și mă întreba, privindu-mă îngrijorat „auzi și tu? simți? hă? așa, ceva din partea dreaptă?”. Dar io rămâneam în lumea mea, nesimțitor și rece - nu auzeam nimic, în afară de întrebările lui, și nu simțeam nimic, doar că-mi crește părul prin căciulă până ajungem dracului undeva.
În ultimii ani a devenit mașina mea, și a dracului minune, acu aud  / simt eu toate alea. Parcă bate, parcă troncăne. Parcă scârțâie, parcă ceva. Bărbatu-meu? Firește, n-aude nimic. Și ca transferul de frustrare să fie complet, mai dă o tură cu ea după SĂPTĂMÂNI de toloncănit și când revine, decretează „merge foarte bine mașina, n-are nimic. Poate conduci tu cumva.”

PLM.

Așa că deja știam ce-o să zică, atunci când am venit acu vreo săpt acasă și i-am zis „bă, alunec din senin. Pe asfalt uscat.”
Și ca să contracarez eventuale „păi dacă vii de parcă te duci”, am adăugat ceva circumstanțe: am patinat prin parcare, plecând de pe loc la semafor, oprind la trecere, etc. Adică nu, nu în circumstanțe de drifturi și alte gogoși - oricum, unde dracului să le fac.
Evident, se urcă în mașină într-un final, și comunică ceva atât de previzibil că nici nu mai era nevoie să-mi comunice:
„Nu găsesc nimic în neregulă, totul merge bine.”
„Ministru să te faci, bă, că speechul deja îl ai”, îi zisei eu în gând cânmd eram cât pe-aci să mă înfig iar în curul unuia la semafor.
Scot capul pe geam - uscat pe jos, uscat din cer. Ce mă-sa?! Ceață nu, brumă nu.

Într-un final, aflăm simultan cauza. Eu întrebând pe Reddit, el auzind alți doi colegi pe la birou, plângându-se că alunecă. Pentru că așa e, după 15 ani de relație, dai crezare primului cvasinecunoscut care zice ceva în trecere, și astfel certifici și ce zicea moara aia neferecată de-acasă.
Între timp, azi dimineață ducându-l pe ăsta mic la școală era să cad din picioare, în adidași fiind, iar unul a patinat la trecere, când oprise să trecem noi. Mamă, când pot să vin singur de la școală?
Când nu ne mai dăm cu sania primăvara, puișor.

Pe Reddit mi-au pus niște poze, confirmând că nu, nu e mâzgă, ci primăria dă cu „ceva”. În sectorul 1 cel puțin.
Cineva opinând că e o soluție de conservat asfaltul. Bă, dă-mă dreacu! Adică aluneci pe el și nu se mai tocește, sau cum?
A. zice că nu e nicio soluție, e pur și simplu apă din Dâmbovița, dar dintr-un motiv inexplicabil, face mâzgă. Că doar au mai trecut primăveri peste noi și carosabilul nostru, fără să ne ducem așa ca Bambi pe gheață. Poate-i pun și detergent. Poate are concentrat de mătasea broaștei. Nu știu. Ideea e că nu e doar asfaltul ud, e o peliculă lipicioasă-alunecoasă, pe care te duci ca boul, indiferent de mijlocul de locomoție - mașină, picere, etc.

În fine. Vestitorii primăverii vin pe derdeluș anul ăsta.
Read More

03 August 2018

Să fie totul ca înapoi

M-am încurcat iar astăzi când scriam unei prietene. Am folosit incorect sensul unui cuvânt. Și ca de obicei, pe lângă jena momentului, am avut acea groază gâtuită undeva într-un colț al minții, "Doamne, oare mă apropii..."

Și am rugat-o ca atunci când voi fi dementa și voi mai ști doar cinci cuvinte, dintre care unul va fi căcat, să-și aducă aminte că odată am știut mai multe.

Am dat unfollow unei pagini care tot anunță tot felul de descoperiri, posibilități de diagnostic, noi cauze, noi posibile tratamente. Toate astea mă umplu de disperare. Îmi întăresc certitudinea că salvarea e aproape, dar nu suficient pentru mine.

Desigur, poate nu voi avea. Dar acest poate e atât de palid, biet scut ce nu zăgăzuiește talazurile de gânduri negre.

Mă tot milogesc de neurologi, le scriu, le vorbesc, mă prezint la consult. Mă refuză politicos, cu milă reținută. Mă îndeamnă să mă duc să învăț un dans nou și să mănânc mai mult pește. Îmi spun că nu au cum sa afle câți ani de luciditate mai am. Nici dacă îi mai am. Unul mi-a povestit cu tâlc propria viață, cum ajuns la 90 de ani bolnav, sărac și umilit de confrați. Și cum demența a ajuns ultima lui grijă. Tristă consolare.

Aproape zilnic mă gândesc la mama.
Mă gândesc la ea in momente simple, mă gândeam la ea curățând legumele pentru ciorbă și la dexteritatea pe care o căpătase cu cuțitul ei mic. gândesc că ar fi uimit-o și ar fi încântat-o curățitorul de legume. In asemenea momente îmi vine in minte, când mă gândesc că ar bucura-o unele lucruri, altele ar dezgusta-o, cu altele nu s-ar descurca deloc.

Să fie oare dragostea asta față de trecut perfidul semn care ne unește. Să fie oare trecutul un iubit cu sărut otrăvit, care șoptește "Mai stai cu mine, de data asta stai ceva mai mult, oricum aici ți-e cel mai bine, rămâi cu mine. Ce mai cauți în prezent? Te înșeală, te dezamăgește, iar viitorul te înspăimântă. Rămâi cu mine și va fi totul ca înainte, ah, ce formulare ridicolă, va fi chiar mai bine, va fi totul ca înapoi, înainte nu va mai exista vreodată. Doar înapoi, înapoi, înapoi în timp, înapoi în tine vom merge, va fi totul din ce in ce mai înapoi, înapoi când știai să citești, înapoi când știai cum te cheamă, înapoi când știai cuvinte multe și felurite și le așterneai în așa fel încât să te țină minte alții".

Read More

09 March 2018

Am ramas fara FB

In primul rand, am ramas fara cont de Facebook si implicit si fara pagina de FB blogului asta. Imi schimbasem numele in Ix, sa nu ma mai gaseasca toti narozii, FB mi-a trimis mail ca ce nume e ala Ix, de unde, sa trimit buletin sa confirm ca Ix ma cheama.

Eu buletin nu trimit la malaxoarele astea de date si mi-am facut alt cont pentru administrat grupurile mamut. Doar ca am uitat sa trec si pagina de FB a blogului. Asa ca trebuie sa mai fac una.

Cumva a fost tot raul spre bine. Mi-am downloadat datele inainte sa inchid contul si m-am trezit cu toate mesajele pe care le credeam sterse, toate chestiile pe care le arunci pe geam nestiind ca geamul e de fapt un alt cotlon - nimic nu se pierde, totul se indexeaza. M-am ales si cu o lista lunga de numere de telefon pe care nu le-am cerut niciodata. Diversi care au uitat sa debifeze asta la Messenger.

Dar mai important decat orice, am scapat de tot balastul pe care-l caram dupa mine. Ma chinuiam de ani de zile sa limitez la maxim 500 oamenii de pe cont - well, tot prea multi erau. Ma simt ciudat de eliberata, nu ca as avea de gand sa scriu vreun manifest revolutionar sau sa-mi public memoriile pe noul cont. Dar e minunat sa scapi de unchiul psd-ist, de neamurile care-ti iubesc copiii doar din like-uri, de caruta de fosti colegi, actuali colegi cu care abia daca schimbi o maraiala pe hol, managerasi, diversi cu care ti-ai frecat coatele la un eveniment si tot asa. Din toti cei 500 daca am de unde aduna 30 de oameni pe care-mi doresc efectiv să-i revăd - și atunci de ce să ne tot revedem copiii, pisicile, toaletele, etc. În fine. Nu știu cât mă ține, dar deocamdată mă simt excelent așa.

Cu blogul nici nu stiu ce sa zic. M-am retras de ani de zile din hora promovarilor - nu vreau sa ma joc de-a Garbo sa ma declar mai presus, nu sunt mai presus cat paralela. Nu-mi iese, nu-mi place si nu-mi trebuie. Am incercat vreun an doi si am concluzionat ca nu vreau sa fie blogul din ce in ce mai blog si din ce in ce mai putin jurnal. Am scos si blogroll si tot, m-am retras din grupuri de promovare, am scapat de reclame, am facut un mail generic pe care nu l-am mai citit de vreo 4 ani si gata. Tacere.

Recent m-a bantuit pe unul din grupuri iarasi un spam cu fetita Tudor, bolnava de aplazie medulara, care trebuie sa faca transfuzii zilnic ca daca nu, moare. D-ra Tudor are acum 20 de ani si e sanatoasa tun, iar spamul e din 2009. Insa mai important de atat, citisem un interviu cu directorul centrului de transfuzii care spunea ca in pofida tambalaului din online, la el n-au ajuns donatori mai numerosi ca de obicei. Deci like&share dilueaza cumva responsabilitatea sociala; e cumva un foarte facil, gratuit „eu atat am facut” care ii ofera celui care si asa n-avea de gand sa se duca o auto-clementa gata impachetata. Dar imi pasa, am dat like, am dat share.

Grupurile in schimb merg bine si deja ma curteaza diversi cu pagini si afaceri - din ce inteleg, sunt noua unealta de promovare in online, acum ca paginile s-au dus pe apa sambetei.
Nu stiu ce sa zic de asta - ar fi tentanta colaborarea (ciufuta sunt, dar proasta nu) insa complicatiile recente ale legislatiei fiscale ma fac sa ma feresc de tot felul de surse de venit care m-ar costa intr-un final mai rau la taxe si alergatura decat venitul in sine generat. Asa ca am lasat respectivele oferte intr-un limbo nedefinit, pana imi fac un plan sau o idee.

Cam atat de la mine.


Read More

28 September 2017

Subiectivități meteo



Până la urmă la voi cât a fost grindina lui Firea? Că la noi a fost cât măzărichea, cam așa. Aș zice cartierul dar îl zic degeaba, copii din cartier avem și la școală. Și de la școală a venit complet confuz Alexandru, care nu pricepea de ce la noi a plouat cu grindină mică iar la alții acasă, conform relatărilor entuziast augumentative, a plouat cu grindină de dimensiuni ovoidale, corespunzând unor babane specii înaripate. Ce era să zic? Că uite-așa înveți să lungești coada vulpii? Am zis că poate a bătut vântul dinspre partea noastră și grindina aia apocaliptică a picat la ei pe casă, nu la noi.

Tot legat de uraganul de la primărie și de valurile de bășcălie în care ne-am bălăcit.
Subiectiv mi se pare și cum am ales să ignorăm complet că a murit un om pentru că i-a picat un copac în cap de la acea furtună care pentru noi a fost sursă de meme-uri și bancuri. Da, știu că stătea să pice copacul, că de obicei ăștia pică la vânt. Dar pariu cu voi că dacă tanti asta NU dădea niciun avertisment și făcea pe surda, îl scoteați pe omul cu copacul martir? Ucis de neglijența primăriei, #corupția ucide, urgia dezlănțuită, sărmanul, se ducea cu un pachet la sora sa, interviuri alea alea. Așa, l-au îngropat alții sub pământ și voi sub un morman de hăhăieli. Zic și io. Ăla nu tot mort e?

Cred că prindem o mini micro vacanță dacă Ziua educației se va serba, tradițional, prin nema educație, adică dacă se închide școala. Pică joi și poate îl pot învoi vineri pe Alex. Cum vremea e așa și-așa, nu suntem deciși încă dacă să mergem pe acasă sau pe-aci primprejur. Parcă Sonia e prea mică totuși. Pe de altă parte, mică e și acasă.


Read More

17 September 2017

Viața în cinci (cu tot cu câine)



Ne adaptăm ok, aș zice eu.

Sonia are un început mai abrupt nițel, s-a umplut de colici, gaze și acnee, și o mai chinuie și o candidoză bucală luată din spital. Limbă albă, în termeni populari.

Trupușorul ei minuscul emite surprinzătoare sonorități de tubă. Râgâie ca un matelot beat și se pârțâie ca o coană mare la bâlci. Toate aceste eforturi fiind punctate de lacrimi și jeluiri sfâșietoare. Măcar știm că n-are canalele lacrimale înfundate, ce să zic.

În rest, doarme și crește, când nu se luptă cu propriile hachițe digestive.

Alex este... la fel, adică un copil afectuos și tandru. O pupă pe Sonia, o învelește, o spală (deși ne isterizăm când zărim niște unghii negre - cum reușesc băiețeii să-și umple unghiile în halul ăsta, atât de frecvent? - pe burtica soră-sii), iar dacă nu sunt pe lângă ea, merge des să verifice dacă respiră și dacă e ok. Când plânge reacționează prompt și mă trimite la alăptat.

E absolut îngrozit de ideea că ar putea să i se facă rău, s-a supărat foc pe mine când a auzit un pocnet de la desfăcut scaiul scutecului, crezând că am lovit-o, dar m-a crezut când am apelat la lipsa de sens a acuzației - cum să pocnesc bebeluși, de ce să fac asta? A fost la fel de protector și suspicios când ne-a văzut tapotând-o pe spate ca să-i scoatem aerul, dar după ce s-a asigurat că nivelul darabanei nu o deranjează, s-a oferit încântat să facă el asta.

Ieri a fost la pescuit cu taică-su, un coleg de-al meu și fiul acestuia. S-a întors încântat și obosit, dar tot nu vrea să guste pește. Deși cumva fish fingers de cod nu se pun la categoria pește. Dracu să mai înțeleagă papilele gustative ale celor mici.

Prima săptămână de școală a trecut mult mai puțin nasol decât credeam eu. Am ajuns la timp, ne-am culcat / am picat lați devreme, am făcut pachețel și plimbat câine. De vinerea asta avem și orar. Am refuzat să se înscrie la religie, dar i-au pus-o a doua oră marțea, deci va sta în clasă „fără să participe”. În fine. Nu pot spune că mă agită prea rău perspectiva.

Auxiliarele au devenit din satana de ieri îngerul terfelit de azi, și să fiu sinceră nici nu știu ce să cred. Evident că ministerul pur și simplu își dorește doar să cumpărăm auxiliarele lui, sau de la licitațiile mânărite supravegheate de ei, care e posibil, sub auspiciile bravului conducător Genunche, să fie la fel de proaste sau mai rău. Însă nu pot să uit cum acum 4-6 luni sau anul trecut mulți părinți se dădeau cu curul de pământ vizavi de mafia auxiliarelor, de aceste practici mercantile care le cocoșează copiii și le sângerează buzunarele, când oricum există manuale, complet ignorate în favoarea celorlalte materiale. Acum aflăm că de fapt multe erau bune, ba chiar geniale și că n-avem oricum ce pune în loc. Manuale din părți.

Câinele e ok, ca de obicei un amestec surprinzător de inteligență și tâmpenie crasă. 5 kile de nesimțire, receptivitate și bolovănism, într-un amestec paradoxal. Pe de o parte e suficient de inteligentă încât să remarce că avem haine de stradă și haine de casă și că dacă punem mâna pe o haină de stradă e rost de scos câinele, adică pe ea, deci se duce la ușă. Pe de altă parte nu o duce capul să realizeze că dacă n-a avut voie în pat la minutul T0, nu va avea nici la T+2 minute. Sau pur și simplu să nu se mai pișe în el - că de-aia are interdicție la pat și canapea.

E în călduri, deci ieșirile se transformă în libidinoase drame în care eu o târăsc spre casă ca o mașteră crudă, iar ea își întinde plină de speranță curul către vreun dulău din vecini de opt ori cât ea. Urmează s-o castrăm. M-a tentat ideea unui cuib (știu că aș avea cui îi da și că ar avea vieți bune) dar citind recent că travaliul la femelele primipare poate dura și 36 de ore, am cam dat înapoi. Nu știam că fată așa greu. Și nu știu dacă vreau s-o trec prin asta.

La școală am avut stupefacția să dau peste o învățătoare super faină. O ghicisem deja de la primele discuții ale Zilelor Porților Deschise că e blândă, dar nu mă așteptam să dau peste așa discurs coerent și de bun simț. M-am dus la ședința cu părinții oftând cu resemnare, așteptându-mă la interminabile ciorovăieli pe materiale și bătut șaua să priceapă iapa. Ne-a întâmpinat povestindu-ne despre copii (nu copii în general, despre copiii noștri), evidențiind părțile bune (că-s autonomi și prind repede), punctând politicos aspectele la care și-ar dori să lucrăm împreună (să colaboreze, să își tempereze ieșirile violente, să formăm o comunitate etc etc), a subliniat că nu vor fi teme sau calificative și că își dorește să punem accentul pe un comportament blând dar sincer, pe continuarea celor șapte ani de-acasă, pe joc, colaborare, etc. Ne-a rugat să formăm și noi o comunitate ca părinți și să ne ajutăm între noi, etc etc.

În rest, cerințele materiale s-au rezumat la vreo două suluri de hârtie și ceva de spălat copiii pe mâini. Mă felicit din nou cu două mâini că sunt căpoasă și mă țin de alegerile mele :)) în cazul de față, școala din cartier, ignorată de o parte a populației drept anostă / mediocră. Deși rezultatele sunt fix pe linie cu altele, cotate mai sus. În fine.

Rezumând, toate-s bune, așteptăm cu interes să se strice vremea, să vedem atunci cum și pe unde scoatem cămașa.

Read More

12 September 2017

Prima zi adevărată de școală




... e azi. Ieri a fost ziua abundenței de flori și de coate în ochii copiilor altora, cât te chinuiai să-l prinzi în poză pe al tău.
Principala provocare în cazul meu nu a fost școala în sine, începutul, etc, cât să reușesc să mă scol la 6.30 și să ies pe ușă la 7.30, în condițiile în care mă culc la 11-12 și mă scol la 2, 3, 4 și 5 pentru că Sonia trece printr-o perioadă nocturnă cam agitată.

Iar în ora petrecută în casă, mi-am propus să:

1. Alăptez, schimb, îmbrac Sonia ( pasul ăsta se poate repeta și de vreo 3 ori la rând)
2. Trezesc Alex, trimit la baie să se spele etc
3. Vigantol Sonia, Vigantoletten & Luivac pt Alex, vitamine eu
4. Mic dejun Alex
5.  Scos câine, cu Sonia cu tot în Manduca, cât mănâncă Alex.
6. Pus pachețelul făcut de cu seara în ghiozdanul făcut tot de cu seara.
*Notă* La pasul ăsta am dat din prima îndărăt. Nu îmi place cum iese sandwich lăsat peste noapte la frigider, plus, de ținut minte - dacă lași chiar și o piatră peste noapte într-o caserolă cu cubulețe de pepene galben, vei avea de dimineață o piatră cu miros și gust de pepene galben. Deci pachețel de pregătit oarecum de cu seară, să le am la îndemână, dar de asamblat a doua zi.
7. Îmbrăcat Alexandru, pus Sonia în Manduca, luat ghiozdan, caserolă, copii, ieșit pe ușă.

Pasul 5 ar merge modificat dacă nu plouă, după primele două săptămâni în care trebuie să-i ducem până în clasă. Dacă apoi trebuie să-i ducem doar până la poartă și nu plouă, aș putea să o iau și pe Jessie după mine. Dacă se intră în curtea școlii e cam complicat, probabil vor face zâmbre paznicii. Vedem.

BTW, bre car haterilor, explicați-mi și mie cum plm aș duce eu pe ploaie / viscol, per pedes sau pe biclă doi copii, dintre care unul de două săptămâni. Scutiți-mă cu Danemarca, am fost pe acolo, da, când ne răsare infrastructura urbană din DK în Ro mă anunțați. FMM de tree huggers impractici.

Revenind.

Nu am reușit să mă urnesc din pat până la 6.30 dar se pare că nu trebuia mai devreme. Deși somnoros, Alexandru a fost uluitor de prompt în a se trezi - am uitat să menționez, e super încântat că e la școală, că va veni și el la prânz acasă (of, copil de mamă lucrătoare) și că a scăpat de grădiniță. Deși a dat o tură ieri prin curtea grădiniței, și-a salutat educatoarea, s-a jucat pe acolo. Însă se cunoștea că zburdă ca un mânz scăpat din pripon :)) În fine, cum ziceam, să vedem cât l-o ține entuziasmul ăsta. La grădiniță trebuia să-l târăsc / implor / scol / urnesc cu mare greutate.

Mă ajută foarte mult că am hainele lui puse pe umeraș la îndemână, deja călcate. Să țin minte să mă țin de asta, dar și de alcătuit măcar componentele inițiale ale pachețelului de cu seara și ghiozdanul. Dimineața, buimacă de somn, cu prunc urlător și școlar somnoros, nu cred că am mare randament.

Totuși, cumva cu tot cu refăcut sandwich, luat mic dejun, alăptat și etc, ne-am trezit că suntem gata la 7.00. Am tras de timp pâmă pe la și un sfert. Alex nu mai voia să stea deloc în casă (oh, tu, entuziasm al primelor zile...) așa că am plecat, ce să-i facem. Am stat în mașină și ne-am uitat pe YouTube, eu am mai alăptat o tură, etc. În ultimele 10 de minute a apărut avalanșa de părinți care știau la ce oră să plece de acasă. Claxoane, mâini și pumni și falange scoase pe geam, zbierete, oglinzi șterse, etc. Să țin minte să NU mă mănânce în cur să parchez așa aproape de școală când ajung la timp.

Deși mă cam încurcă asta.

Am de gând să merg cu mașina DOAR când e timp urât.
Dacă e timp urât, atunci nu pot merge pe jos prea mult. În fine, depinde ce înseamnă urât.
Dar dacă nu pot merge mult pe jos, atunci trebuie să parchez aproape.
Dar nu pot parca aproape dacă vin la timp. Pot parca aproape dacă plec mai devreme.
Păi și dacă plec așa devreme ce rost mai are să iau mașina.
Păi să nu ne plouă în cap, că măcar în mașină nu plouă. N-am avut bani de decapotabilă, uite partea bună.

Așa, scuzați mono-dialogul.

Am intrat cu Alex în clasă și uite totuși un avantaj al faptului că în prima zi de școală adevărată am plecat prea devreme: a putut să-și aleagă el banca în care să stea. S-a așezat în primul rând, dar mai spre colț, nu fix în mijloc. Bună alegere. Băncuțele sunt dispuse în formă de pătrat, pe laturile clasei.

I-am repetat de vreo 30 de ori - aici ai penarul, aici ai prânzul, aici stai tu, aici ai ăla de spălat pe mânuțe, apoi am realizat brusc că sunt privită cu aceeași politețe amuzată și de învățătoare și de propriul copil. Mă așteptau să termin de cotcodăcit și să mă car.

Ceea ce am și făcut. Iar acu, în loc să dorm cu Sonia, stau și scriu chestia asta și tot mă uit la ceas așteptând să se facă odată 11.30 să merg să-l iau.

O zi frumoasă să aveți și voi!


Read More

11 June 2017

Cum și cât mi-au folosit leacurile din străbuni

Sarcina asta a fost oricum numai liniștită nu. De la 14 săptămâni încoace o ținem numai într-un prognostic rezervat și într-o spaimă; totul culminând cu cele 3 luni rămase de repaos la pat, care deja mă fac s-o iau razna. Dar în fine, om trăi și-om vedea.

Inca de prin toamna anului trecut suntem, sub o forma sau alta, răciți. Ba unul, ba altul, ba toți. E un fenomen la fel de natural ca ploaia, când ai copil la grădiniță de stat. Mulți copii, mulți muci, mulți viruși. Asta este.
La fel de natural este ca, dacă rămâi gravidă, să-ți scadă drastic imunitatea, dar să nu poți lua mare brânză pentru că beneficiile asupra ta (nas desfundat, ameliorat tuse) sunt minore comparativ cu riscul asupra fătului (defecte congenitale grave, avort, etc).

Așa că nu ne-am mirat vreunul când m-am dus la medic să-i cer opinia și am plecat de-acolo cu urări de stoicism și sirop de pătlagină. Nici nu ne așteptam la altceva.
Am revenit acasă și am întrunit cvorumul - adică am pus o poză cu mine în pat, galeșă și galbenă, specificând că am răcit și solicit leacuri naturiste adjuncte, că doar la alea - și nici alea toate - am voie, plus benignul și ineficientul paracetamol.

Și să te ții, măiculiță. Partea bună e că am prieteni săritori. Partea proastă e că mai bine săreau pe loc.
N-a ajutat nimic, la nimic, cu nimic.

Într-un final am dat în pneumonie - adică în încă vreo 2 săptămâni și am ajuns la antibiotic. Ocazie cu care am aflat că era de altfel și ăla perfectly safe, dar nu e de bonton să-l dai din prima. Pana mea.





În peste trei luni de doftoricit cu leacuri din străbuni, am adunat un compendiu de substanțe care, cum ziceam, n-au folosit la absolut nimic. Însă privind în retrospectivă, am constatat că dacă le combini îți iese o marinadă pt friptură perfectă.

Deci luați de notați, că vă va fi de mare, mare ajutor la vreun biftec. dacă vreți să trăiți, nu, dar dacă aveți vreo fleică, da:

Ghimbir, mentă, lămâie, miere, sare de mare / Himalaya / grunjoasă, ceapă, usturoi.

(edit - nu săriți cu căcatul ăla de ridiche, l-am testat și pe ăla)

Mai mergeau vreo două legume și un pic de sos de soia, după gustul meu. Dar poate de unde am întrebat doar o parte a listei.

Am utilizat aceste leacuri strămoșești (Burebista și ghimbirul!) în toate felurile. Numai în cur nu mi le-am băgat. Am făcut baie cu unele, pe altele le-am băut, cu altele m-am uns, altele mi le-am pus pe piept, altele le-am făcut ceai, altele decoct, altele le-am dat pe gât, altele sirop, altele în șosete (excelent și ca măsură anticoncepțională, mi s-a sugerat) și în final altele la capul patului.

Am primit asigurări că așa i-a trecut lui bunicu, așa i-a trecut celui / celei cu sfatul, așa a trecut etc. Practic, așa le-a trecut tuturor, mai puțin mie când trebuia. Clasic.

Într-un final, cum mă luaseră deja dârdâielile, am mers înapoi la medicul de familie, explicând că am halit tot atlasul botanic și nimic. M-a ascultat la plămâni, s-a posomorât, a calculat săptămânile, apoi mi-a zis ”ei, cu ăsta trece” - și mi-a dat antibioticul cel sintetic, cel neizvorât din susurul izvoarelor carpatine și din florile zânelor de pe coline, care firește și-a făcut efectul din prima. Poate și de unde nu iau ca tălâmba la orice muc antibiotic. La mine prind.

În încheiere, nu încerc să conving pe nimeni de nimic - mă bucur că nu mai am pneumonie dar și că am un mix delicios pt frăgezit carnea pt viitor.

P.S. Breaking News. Străbunii  - sunt toți morți.
Read More

23 February 2017

Noua Medicină a Muncii

Ne-a venit controlul de medicina muncii. E o formalitate seacă, anuală. Nu știu dacă ați văzut Requiem for a Dream. E o scenă în care deținuții sunt examinați medical cam așa ”Can you see me ? Can you hear me ? To work.” Ei, nici chiar așa dar cam pe-acolo e și la noi. Tensiune, coloană, ochi, aveți vreo bubă de declarat, nu, bine, semnați, treceți înapoi la muncă, că banii de pomeni electorale nu îi adunăm de pe jos.

Dar anul ăsta nu. Anul ăsta ne-a picat o doamnă care ne-a întors mica noastră lume pe dos ca pe-o mănușă flască. Nici nu știu de unde să încep. Spicuiesc din conversație.

- Ce bine că purtați fustă.
- ?!!
- Femeia trebuie să mențină conexiunea cu mama Pământ. De aceea e bine că purtați fustă.

Nu mă lasă inima să-i zic că pe sub fustă am niște izmene care probabil îi cauzează mamei Pământ oareșce pierdere de semnal pe la încheieturi.

- Aveți probleme cu spatele?
- Am.
- De unde știți? Făcut vreun RMN, ceva?
- Făcut.
- Nu trebuia.
- ??
- ... pentru că acum vă vizualizați acea...acel diagnostic, care se propagă asupra stării dumneavoastră. Adică nu vă mai gândiți ”spatele meu” ci ”spatele meu cu scolioză, cifoză”, ce v-au mai găsit pe acolo....

Simt nevoia să o opresc. Deja plutim la doi stânjeni deasupra mamei Pământ, cu tot cu fuste.

- Nu, nu așa se întâmplă. Nu ai un spate sănătos, îți trăznește prin cap să faci un RMN, afli că de fapt ai niște hibe și apoi le propagi mental asupra spatelui tău. E invers. Într-o zi dai să te ridici din pat și rămâi acolo țapăn, așa că te duci la ortoped să afli ce ai. Ulterior, remediezi problema cu fizioterapie și ce ți se mai recomandă.


Într-un final ies de acolo, cu certitudinea că sunt aptă de muncă. Încrederea mea în medicina alternativă a mai coborât vreo două scări spre subsol.  Ies, și găsesc colegi cam la fel de confuzi. Pe parcursul zilei am ieșit pe rând, care mai de care mai uluiți, ca la o vizită inopinată a mamei Omida.

Per total însă, cu tot cu energii, ace, fuste, pase și idei inovatoare, tot apți de muncă am fost declarați toți. Chit că pe unul l-a cărat BGS-ul acasă, de la o criză de sciatică, în aceeași zi. S-o fi uitat în RMN-ul colegului, vezi?


Read More

08 January 2017

Medicul "meu"

N-am inteles in veci asta cu medicul meu, exceptand medicul de familie, unde vrand nevrand unul ai, ca asa cere sistemul.

M-am intrebat de altfel mereu ce-i cu forma asta de monoteism medical, incurajata cu argumente destul de bizare. Cel mai des auzit fiind "medicii niciodata nu vor avea aceeasi parere, deci decat sa te zapaceasca, mai bine nu auzi altele si te duci doar la unul".
Asa ar trebui sa ne si casatorim copiii de la 5 ani. Nu de alta, dar poate un partener de viata le aduce flori, altul se poarta mai frumos, altul e mai casnic, ce sa tot aleaga atat.

Fireste, daca nimeresti un medic pe placul tau, ok si pertinent, si eventual si tolerant cu ce idei mai ai, ramai la el. Dar obsesia de a nimeri un medic "al tau" mi se pare paguboasa.

Am observat de altfel ca nu orice medic devine medicul "tau". In afara cazului in care sunt suferinzi cronici, romanii par sa aiba nevoie doar de ginecolog, dentist si pediatru. Daca-s femei. Daca-s barbati, au nevoie de 2 comprese si 3 saptamani concediu.

Acum ceva timp am facut un grup de Recomandari Medici, ca sa ma descotorosesc de off-topics medicale de pe grupul despre crese, bone, etc. Grupul a crescut vertiginos, drept dovada ca:

* omul tot cauta medic
* monoteismul e de scurta durata, daca tot cauta.

Mie una mi se pare mai oportun sa am la indemana serviciile medicale. Cum apelez la ele doar in cazuri realmente necesare (exceptand 1 set de analize anual pe care-l fac oricum, dar ma gandesc sa renunt - si asa imi fac analizele la donat sange), prefer sa nu stau sa astept cu orele pe holuri, ba chiar cu zilele, daca n-are liber, dupa ilustrul "meu" doctor.

Si chiar asa, ce-i cu ilustromania? De ce sa fie musai cel mai bun medic? Esti cel mai bolnav pacient? De multe ori, cel mai ilustru medic inseamna cele mai lungi cozi, cel mai aglomerat program, cel mai mare sictir (cum am patit cand m-am trezit la un ilustru pediatru din asta, care a bodoganit ca are "doar" o viroza copilul), cele mai piperate "atentii", cele mai ample buzunare. Fireste, nu zic de cazurile in care tintesti o supraspecializare vitala tie. Insa daca, de exemplu, te duci sa-ti pui o plomba la loc, la ce ti-ar folosi cel mai bun dentist? Si la ce dumnezeu ar trebui sa te duci la cel mai bun ginecolog pentru un pap?  De ce sa vada cel mai bun pediatru din lume o iritatie de scutec? Nu cumva ne complicam si rarefiem artificial plaja de alegeri?

Cand am fost insarcinata cu Alex, am avut o graviditate normala si complet lipsita de evenimente. Am ales un medic cum aleg eu medicii de obicei ("Alo, buna ziua clinica-la-care-am-abonament, sunt X, din compania Y. Vreau si eu o programare saptamana asta, intre orele Z-T") la care m-am dus afara cea mai mica intentie sa nasc cu el. Nu de alta, dar el lucra doar in privat iar eu n-aveam de unde si nici de gand sa nasc la privat. N-a fost nici un of si nici un vai, n-a lesinat de oroare cand i-am zis ca nasc in alta parte.

Prin luna a 9-a parca am mers in orasul de bastina unde am mai dat odata piept cu obsesia somitatii. Matusa-mea si inca vreo doi se chinuiau sa ma convinga sa optez pt o doamna sef de sectie. Sef de sectie! ceea ce ii conferea cumva automat ample valori medicale, mult deasupra subalternilor sai (care tot medici erau, nu cizmari). Atata doar ca vai, doamna șăf le mai tragea din cand in cand la masea in ultima vreme. Nu mult, olecuta asa.

Insa ce-i o cinzeaca inainte de operatie cand esti deja boss de boss la tine pe sectie, I guess. Acu sa fiu sincera nu stiu daca d-na chiar se blagosloveste atat de des pe cat ii umbla vorba. Ideea e ca asemenea zvon m-a facut sa ma indepartez cat am putut de repede de ea. Am optat pentru alt medic, care, spre dezamagirea matusa-mii, n-avea nimic spectaculos in cariera. Pur si simplu pacientele ii traisera toate si plecasera acasa. Fara premiere nationale, fara cazuri spectaculoase, fara muchii de cutit si mai ales fara cinzeci. Mie mi-era de-ajuns de spectaculos.

Cu pediatrii mi se pare si mai bizar. Eu am doua abonamente - unul de la firma sotului, unul de la firma mea. Ar fi absolut stupid sa irosim unul, agatandu-ne de un singur medic. Ar fi stupid si sa stam cu saptamanile sa se elibereze respectivul, sau sa acceptam programari prin mijlocul zilei de curs / munca, doar pt ca acela e "pediatrul nostru". Well guess what, nu e. Am concluzionat ca daca gasesti intr-adevar niste oameni ok, nu-i nimic daca-s doi. Sau trei. Sau cati or fi. In prezent am trecut prin cei din Medsana si Medicover si mai nou avem abonament si la Regina Maria. Pentru mine e important ca daca pica bolnav copilul in seara asta, sa il vada cineva competent si pertinent maine la prima ora. Nu un SINGUR cineva competent si pertinent, ca doar nu-l insor cu el.

Plus ca am mai observat o chestie. Chiar si cand s-a intamplat sa merg cu lunile la acelasi, el tot in fisa se va uita. E inuman sa te astepti sa tina minte zeci de mii de oameni care-l considera "al lor". Medicul e tot atat de "al tau" pe cat e soarele de pe cer. Sure, e al tau. Ia incearca sa-l bagi sa-ti lumineze numai tie in debara, merge?

In privinta dentistilor, eu abia recent am nimerit doua "ale mele". La care merg de vreun an adica. Sunt decente la pret si absolut cinstite. Venisem la ele de la alta somitate, recomandata cu multe argumente laudative de o prietena (ceea ce imi intareste completa neincredere in recomandari in general) care se oferise sa-mi croiasca niste SF-uri prin gura ce urmau sa coste cam cat o masina si sa dureze intre 3 si 5 ani, daca totul mergea bine. Am ajuns la fetele astea, care mi-au explicat ca in 3-5 ani o sa raman numai cu SF-urile in gura, ca restul or sa pice, si ca ideile marete si inovatoare ale d-lui au o rata mare de esec. Au propus alte solutii, cam la 15% din pret. Cu solutiile alea am mers, si bine-am facut. Si da, intr-un asemenea caz le consider "ale mele". Dar daca sa zicem de maine m-as trezi ca se muta cu cabinetul prin Berceni, ca maresc cu 45% preturile, ca obtin programari dupa 2 luni la ele, fara niciun resentiment tot as cauta alt loc. Asa-i firesc, pentru mine.


Am avut fireste de unde tria. Si nici asta nu e mare suparare - observ in general o hiperbolizare absurda a serviciilor medicale: Medicul ori e un sfant, ori e un satrap; ori e un macelar, ori e un erou. Mai ales la ginecologi se intalneste aceasta aura de dualitate. O vreme am crezut ca o fi pt ca aduc copii pe lume dar nu, n-are legatura (doar) cu obstretica. Rar veti vedea adulatie mai invapaiata ca a doamnei care-si ridica in slavi ginecologul. Ma jur, un dentist sau un pneumolog  - "e ok, du-te, e si aproape". Ginecologul - UN INGER DE OM! O MINUNE! UN SFANT! UN APOSTOL.
Pana la primul fuckup. si atunci - UM MACELAR! UN NENOROCIT! UN IMPOSTOR! O VITA!
Ok....

Eu zic ca e firesc uneori s-o nimereasca, alteori nu, si e firesc si sa facem alegeri educate. Si multiple.
Asa ca pt anul viitor, va urez tuturor sa aveti de unde alege, dar sa nu fie cazul. :)


Read More

20 October 2016

Ziua 3 de condus - Poduri si pasaje + Destinație nouă




Orice as fi facut să nu dau de pasajul Basarab. Orice. Orice, orice, orice. Si nici de podul Grant. Aș fi ocolit orice, oricum.
Si avand in vedere punctul A din care am pornit si punctele B, respectiv C de destinatie, n-aveam încotro și trebuia să dau peste amândouă.

Waze si Google Maps sunt doua aplicatii absolut fantastice, necazul e ca amândouă au nevoie de semnal. Ca oricare alta aplicatie. Iar smartphone-ul meu de buget redus (Huawei, in caz ca va intrebati), a inceput sa piarda semnal cam din 3 in 3 minute după 1 an de la cumpărare.

Totusi, ieri astrele mi-au surâs (dupa ce alaltaieri se căcasera pe ele de râs) și m-au lăsat să am semnal. Deci am avut Waze, o parte de traseu. Waze sugera tot felul de chestii absolut normale, cum ar fi ”make a U turn!” - ha, glumești, din a treia zi? No, YOU turn, eu nici gând! Am ocolit cât am putut și de data asta m-am încadrat *aproape bine* la Gara de Nord.

Adică prost. M-am încadrat prost. Nu există grade și nuanțe între două benzi, una de înainte și una de la stânga. M-am târșâit dând din din toate becurile posibile, pentru că observasem că așa fac ăștia care-mi sar în față în drum spre casă. Clipocesc oleacă din faruri și avarii. Bărbată-meu îmi zisese mai demult că înseamnă un fel de mersi-pardon. Well, mersi sper să fi însemnat și la mine. Eu am clipocit mai mult si insistent, pentru ca nu voiam să zic doar mersi, voiam să zic ”trăiască famelia ta, crede-mă că e a treia oară când scap în lume, lasă-mă să mă mut că nu vreau să ajung iar dracu mai știe pe unde”. Am văzut că ăia care săreau și intrau în fața mea fluturau și câte o mână pe geam, ca demoazelele din trăsuri, dar ale mele erau deja sudate de volan, că le-aș fi scos pe ambele plus piciorul stâng.

După ce clipocitoarea mea prezență s-a încadrat corespunzător, am continuat spre destinație. Toate bune și frumoase, trafic ca la balamuc, e ok, nu mă grăbesc, bară la bară, e ok, nu mă grăbesc, apare pasajul, nu știu pe unde să o iau, mă uit fericită pe Waze - mort, semnal pa - fuck, acum pe unde o iau totuși, ia să mă iau și eu după ăsta din față. Poate merge tot la dentist. Având în vedere starea precară de igienă dentară la nivel de națiune, am șanse imense să meargă și el acolo.

Ei bine, ăla din față poate s-a răzgândit. Poate și-a zis ”ia mai dă-l dreacu de bulevard, ia să mă duc eu prin altă parte” sau poate și-a zis ”fuck, chiloții mei norocoși. I-am uitat. Hai înapoi”.  Ideea e că m-am ținut după el, și el a dat o tură pe sub pasaj, apoi l-am pierdut, pentru că el a îndrăznit să treacă pe roșu și eu nu. Și mai plecase și de pe banda greșită. Pe care eu am rămas mofluză.

Și cum stăteam eu, iar prost încadrată, iar târându-mă prudent pe banda de stânga, cu semnalizări și avarii, ca un pom de Crăciun apologetic, se face verde, mă zăpăcesc și mai dau vreo două ture pe după piciorul de pod. Ați văzut vreodată un carusel? Cam așa, doar că fără zurgălăi.

Mă rog, am nimerit, am ajuns, când să plec, din nou căutat în toate părțile rută ocolitoare pasaj Grant. M-am câcâit cu Waze (care înviase la dentist, și când eram în sala de așteptare îmi răcnea TURN LEFT - ha, cred că fix aia vor 3 sferturi de pacienți, stânga împrejur și valea acasă.)

Dar nu exista optiunea ”găsește rută care ocolește orice pasaje, poduri, apeducte, giratorii și în general orice creație făurită de mâini de om”. Asa că tot la pasaj Grant m-a scos. Și la pasaj, csf, ncsf, treci pe el și nu te mai căca atât pe tine, până să apuc eu să mă îngrijorez se terminase.

Că aia e de fapt marea mea constatare legată de condus - ca și pe trotuar, unii se plimbă, alții aleargă, unii-s galantoni, alții mârleți, nu asta e problema. Problema e că nu te mai poți opri lemn când ai un dubiu, să zici - pardon, duduie, către XYZ adresă pe aici? Ah, pe dincoace? Ah, hahahaha, ce chestie, bine, ia să mă întorc.

Și iete c-am mers și pe pasaj și seara.
Pam-pam.

P.S. - azi sunt cu RATB-ul. Relachez-vous.
Read More

11 September 2016

Cât de frumos e aici, la noi

EDIT - Intre timp am aflat si m-am calmat. E de bine, a iesit bine. Totul e bine. Dar ce sperietura!
Si ce frumos e aici, printre noi.


Cu ceva timp în urmă am aflat niște chestii, precursoare altor chestii pe care le voi afla în vreo două săptămâni. Poate sunt de bine, vom vedea.
M-am îngrozit și am țipat și am bocit și am rănit, de parcă alții mi-o făcuseră, și am regretat pe rând toate lucrurile sau faptele amânate de până acum.

Uluitor poate, dar obosești până și să te sperii. Am luat o pauză și de la spaime, mi-am amorțit mintea și umplut cu disperare timpul cu orice altceva.

Am încercat să vorbesc cât mai puțin și doar cu cât mai puțini oameni cu putință, până de curând. Oamenii reacționează foarte prost la traumă sau neputință. Te trezești copleșit de propriile lor regrete sau temeri, de parcă tu n-ai avea destule, și bruma de calm și de stăpânire de sine, atât de prețioasă pentru a nu te spulbera sub ochii celor din familie sau muncă se irosește pe stupide asigurări că ”firește că va fi bine, nu-ți face griji pentru mine”, și pe hlizeli forțate pentru a liniști pe cel de lângă tine.

Ce să mai zic de valul de ”dar ai încercat, dar de unde știi, dar sigur...” de parcă dintr-un căcat de discuție la telefon sau la cafea, datorită harului lor sherlockholmicesc ar izvorî în 15 minute o uluitoare soluție sau epifanie salvatoare. Și de multe ori, ajungi să zici ca ei doar ca să scapi, să te descotorosești de nesuferita insistență, de ”trebuie să fie bine”. Mie-mi spui, coaie? Mie-mi spui?

În momentul de față îmi încep astea două săptămâni de așteptare și contrar așteptărilor mele, sunt inundată de lumină. Din afară. Probabil pendularea asta pe marginea unui hău de rău mi-a adus aminte din nou de cât de frumos este aici, la noi.

M-a vizitat tata de curând. Împlinește 70 de ani poimâine. Vrea să-și schimbe mașina, să mai cumpere niște gadgets, și-a luat un laptop, vrea să-și termine chestii prin curte.
Nu știe.
Eu împlinesc 35 în februarie. Aș vrea să mai avem un câine și un copil. Aș vrea să mai văd măcar două țări și sper să iau permisul, și să mă programeze cât mai devreme la examen. Aș vrea să nu bușesc prea rău mașina. Aș vrea să-mi crească părul până sub umeri din nou. Aș vrea să mă pricep să-l ajut pe Alex la teme, și aș vrea să fiu calmă, mult mai calmă. Aș vrea niște certificări pe JIRA / Confluence, dacă or fi. Așa mi se pare mie, că ar da frumos. Aș vrea să dăm cu var. Tot alb. Să îmi mai iau un tablou. Să mă apuc de sală. Să ies cu bicicleta cu Alex.
Nici eu nu știu.

E foarte frumos aici, la noi. E foarte frumos cum știu să se miște falangele, să articuleze vorbe mute, din tastatură. E foarte frumos cum se lasă praful în jos, în lumina soarelui. E absolut minunat că vom avea vreodată metrou, aș vrea să merg cu el, Ar fi tare aproape de casă. E foarte fain să primești musafiri, aș vrea să nu am ce ascunde de ei. E foarte fain să ai prieteni, aș vrea să nu mai am de ce-i feri într-una. E foarte, foarte frumos aici la noi. E frumos și ziua și seara și noaptea deopotrivă. E nemaipomenit de frumos la noi.


Read More

19 August 2016

Când bătrânica nu vrea să treacă strada

Presupun că știți bancul. Eu m-am trezit în dimineața asta că l-am și trăit.

Un minut mai aveam până la birou. Unul. Două treceri de pietoni, atât. La una dintre ele, îmi dau seama că am trecut pe lângă o doamnă în vârstă, care parcă se foia cam mult pe marginea bordurii. Am un soft spot pentru oamenii bătrâni și mi se strânge sufletul să-i văd cum se chinuie să fugă mai repede pe trecere, sau nu îndrăznesc să pășească pe ea. Ignor cu succes șoferii mitocani cu mine, ca femeie, dar îi urăsc pe ăștia care sperie oameni bătrâni ambalând motorul sau îi zoresc cu gesturi exasperate.

Așa că mă întorc și pun fatidica întrebare:
 - Bună dimineața, doriți să treceți strada ?
Atât mi-a trebuit. 16 minute pe ceas am stat cu ea.
- Vai, nuuu, domnișoară ! (ex domnișoara de mine, cu 34 de ani pe muche și doar 2 ore dormite azi noapte, surâde nițel strâmb) Dar cât sunteți de drăguță, ce gest frumos! Și ce talie (sug burta, mă îndrept de spate și mârâi o mulțumire) zveltă! Știți, eu am făcut Politehnica, pe aici ....

Și dă-i. Și dă-i. Iar eu, simțindu-mă ca un dos, întrerup din când în când , de altfel fără succes, tirada de amintiri cu câte un ”deci ... doriți să treceți ? sau nu? să trecem?...”

Chestia e că nici nu puteam să arunc un ”ok, o zi bună, la revedere!” Una, că nu e politicos să întrerupi o doamnă de 92 de ani (mi-a zis și vârsta, printre multe altele) și s-o iei la fugă când ea încă îți vorbește.
A doua - tot arunca niște pastile de mă zăpăcea și dădeam iar să o ajut în vreun fel:
 - ...și mă întorc de la medic. Îmi este foarte rău ....
- !! să mergem să vă așezați undeva? Să sun pe cineva?
- ...ce gentilă sunteți, nu, e doar vârsta. Așa, și cum spuneam. Nu mai recunosc nimic din clădirile acestea. Doar facultatea am făcut-o pe aici, mai jos de Polizu, știți. Dumneavoastră unde lucrați?
- Acolo, peste drum, oftez eu. Să trecem strada?
- Cât sunteți de drăguță! Și cum spuneam, nu mai recunosc nimic. Mă uitam după un chioșc, să-mi iau un covrig. Mi-e atât de foame...
- Să mergem să luăm masa? Să vă aduc un covrig? Să vă conduc la covrigărie? E una chiar în spate, propun eu.
- Oh, am văzut-o, dar erau prea sărați.
- .....

Și în al treilea rând, cum să te desprinzi când o doamnă mică mică și elegantă de 92 de ani îți ține mâna într-a ei și te mângâie pe obraz. Și-ți mai zice și ”domnișoară zveltă”, iar tu simți straturile de indulgență  / dioptrii de deasupra acestui compliment, cum se preling ca siropul de arțar de pe clătite.
Și în sfârșit, când să plec, îmi dă lovitura de grație:

- Știți, când am făcut niște cursuri de psihologie, mi-a rămas ceva în minte. Eram tânără pe atunci, dar n-am uitat. Profesorul ne-a spus: ”Bătrânii nu mai pot oferi un exemplu prin ceea ce sunt, iar ce au fost e rareori de ajutor vremurilor prezente. Însă sunt însetați de afecțiune.” Și iată, așa este.

O măsor din ochi și preț de o clipă mă gândesc lin, calculat și potolit, că o pot lua în brațe și o pot căra la mine la birou, iar apoi la mine acasă, unde vrea ea, din partea mea și pe muntele Sinai o duc. Dar îmi oferă un zâmbet complet (și-mi trece prin cap - ia uite frate, are mai mulți dinți ca mine. ) și mă eliberează cu o ultimă urare, pe care v-o transmit și vouă:

 - Să vă trăiți vârsta! Nu amânați nimic!

(un pic ironic, pentru că tocmai îmi amânasem cu peste un sfert de ceas sosirea la serviciu, dar ah, ah, ce mai contează).


Read More

28 March 2016

De ce e inca bine la noi - capitolul 1

In ultima vreme, termenul patriotism a ajuns sa incite la scuze in zambete si ironii in sprancene. Predictibil, din moment ce se reflecta in mass-media noastra cea de toate zilele (in cazul meu, in mediul online) de cele mai multe ori in dacopatii acute, lamentari rizibile, clisee si isterii infantile.

Adica la ce te duce gandul in ultima vreme cand spun patriot, oricum? Spune drept. La o pagina sau un blog sau un om sfertodoct, xenofob si cu fracturi grave de logica. Romania, axis mundi, Hagi, dacii, tarisoara noastra, futu-i in gura de unguri, tigani, jidani, si cam orice altceva, Eminescu, americanii, petrolul, conspiratia, Zamolxe, geniile de cristal si asa mai departe. E pacat ca s-a ajuns asa, e drept. E pacat ca s-a ajuns ca imaginea asta, corespunzand unui mod schiop de raportare la realitate, sa manjeasca imaginea de ansamblu.

Acum nu ca as vrea sa ma dau exemplu, dar voiam sa subliniez ca mai sunt si altfel de oameni iubitori de glie si de neam. Iubirea nu se face doar declamativ, sub geam, cu lautari si strigaturi, atata tot voiam sa zic. Si cand iubesti pe cineva dar constati ca vecina are craci mai lungi sau bani mai multi, iarasi, nu-i nimic; nu inseamna ca esti fals, inseamna doar ca nu esti chior.

De ceva vreme ma tin sa scriu despre niste chestii. Care sunt bune la noi in tara. Deseori am senzatia ca ma confrunt cu un extremism  hiperbolic al opiniilor  - iarasi, caracteristic mintilor slabe si caracterelor cam smucite: doctorii sunt fie niste caini insetati de sange si bani, fie niste ingeri pe pamant, apostoli si martiri; tara noastra este fie axis mundi, fie latrina mundi; e ori fenomenal de bine ori fenomenal de prost; candidatul Xulescu e ori painea lui Dumnezeu, arhanghelul opozitiei si deschizatorul de drumuri spre rai, ori scursura societatii politice, lepra si miez gaunos al coruptiei; dascalii sunt ba datatori de genii in serie, ba incompetenti fătători de imbecili, și tot așa. (Scuze, abia acum mi-am pus diacriticile. Până mor am să încerc să mă învăț cu ele. Nici când mor n-o să-mi iasă)

Așa, și cum ziceam, minusculul meu obol patriotic constă în constatarea că există lucruri bune la noi. Serios. Dincolo de prezentul politic, zdruncinat de teroare, dincolo de fornăieli pompoase, există anumite lucruri extraordinar de bune la noi. Nu știu și nu cred că ne interesează cui se datorează - știu doar că am face bine să ne ținem cu dinții de ele, cât le mai avem.

Acum ceva timp era cât pe-aci să primesc ceva la tradus, o carte care avea în titlu cuvântul geek sau nerd, să fiu sinceră nici nu mai țin bine minte care dintre ele, însă tot citind primele pasaje, țin minte că ambii termeni se succedau destul de des și începusem să mă întreb cum am să-i traduc, având în vedere că termenul nostru - tocilar - nu redă exact sensul celor două cuvinte.

Și cum tot foiam și cântăream eu alternativele lingvistice, m-am înveselit. Am realizat că e bine că nu avem în vocabular termeni exacți pentru geek și nerd.

Mai precis, termenul tocilar vine de la a toci și ironizează pe cineva care tocește cartea, o învață pe de rost. E un termen peiorativ, care înfierează de fapt memorarea mecanică, automată, fără cap.

Dar asta e bine, oameni buni. Asta e bine, e fenomenal de bine.

Nerd înfierează cam pe oricine are preocupări intelectuale. Geek e un fel de nerd care a reușit să devină socially acceptable. Noi încă nu avem așa ceva în vocabular. Și asta e bine, e nespus de bine.

Încă nu e uber cool să fii prost, asta încerc să zic. Încă nu e minunat în clasele 1-12 să fii complet imbecil dar să poți să faci flic flacuri sau să șutezi la poartă. Nu la niver de accepțiune generală. Încă facem diferența - da, în sistemul ăsta de învățământ așa cum e el - între a înțelege și a toci.

Încă e ok să fii isteț cât ești mic. Încă nu devii ciuca bătăilor pentru simplul fapt că ești interesat de cunoaștere. Iar asta e un lucru bun. Puteți cârti, firește, puteți arăta spre o mie de paie din o mie de ochi, voi accepta asta, dar nu puteți nega că asta e un lucru bun. Încă e ok să nu fii dobitoc.

 Vă las cu articolul ăsta.
https://medium.com/@thatdavidhopkins/how-a-tv-sitcom-triggered-the-downfall-of-western-civilization-336e8ccf7dd0#.rkm0s23h2
Read More

04 March 2016

Cum am redevenit om cinstit

Acum (prea) multe luni de zile m-am uitat ca curca-n lemne la niște adeverințe de venit, le-am pritocit cum m-am priceput și am trimis rezultatul în declarația 200, la ANAF. 

M-am consultat in privinta asta cu Laura, care mi-a zis sa stau chill ca nu sunt chiar 6% din veniturile declarate, ca se aduna nu stiu ce si se scade cu nu stiu cine, se imparte nu stiu unde si drept rezultat, ea n-a platit in veci mai mult de 50 de lei, si tot traduce si tot declara de ani de zile. Impacata cu perspectiva unei sume asa mititele, imi declar voioasa veniturile incasate pe langa astea taxate deja , de la jobul full time, pun scrisorica si declaratia in plic, le trimit si uit complet de ele.

Dupa oaresce vreme imi soseste o decizie de impunere, adică concluzia ANAFului cu cât am de plătit. Sinceră să fiu, dacă e să iei procentual, calculand total veniturilor mele obtinute din traduceri, suma era infima. Dar erau totusi vreo 400 de lei. Procentual o fi infim, dar concret si palpabil 400 de lei sunt cat se poate de remarcabili. Si pana la aia 50 de lei la care visam eu, mai e.
Si apoi am inceput sa ma gandesc cand i-as fi putut plati. Ce luna a anului ar fi propice lepadarii de 400 de lei?
Pai.

Decembrie clar nu, ca e luna de cadouri, mos craciuni si revelioane. Decembrie e ciuma pentru bugetul unui salariat.
Ianuarie e imediat dupa decembrie.
In februarie e ziua mea si a lui barbatu-meu.
In martie e ziua copilului, apoi urmeaza pac-pac 1-8 martie, mici prilejuri de dat in stanga si in dreapta flori, zambilici, martisoare, bombonele, chestii din astea cu valoare sentimentala si bon fiscal.
In aprilie de obicei e pastele.
In mai e 1 mai.
Iunie-Iulie-August strangem bani de concediu sau ii cheltuim. 
Septembrie reincep gradinitele.
Ar mai fi ramas octombrie si noiembrie, dar abia ce iesisem din ele.

M-am mai consultat o data cu Laura asupra a cat de moral dar si de prudent e sa iti platesti taxele la ANAF mai la sfantu-asteapta. Laura m-a asigurat ca n-o fi tocmai frumos, dar stie ea pe unii care si-au amintit abia anul urmator sa plateasca, si totul a fost ok.
"Doar nu crezi ca-ti pune poprire pe conturi", adaugase ea, amuzata, si eu am chicotit si eu de cat mai sunt de panicoasa.

Bai, si unde nu apare mai deunazi barbatu-meu, zicand cu lejeritate "ti-a venit nu stiu ce somatie de la ANAF". Odata mi s-a scurs toata buna dispozitie prin papuci. Ajung acasa, citesc somatia, titlu executoriu, etc, stimata doamna rau-platnica, trebuia sa platiti, nu platirati, nu-i frumos, platiti in 15 zile sau vai de curisorul si de conturile dumitale, semnat ANAF with love.

Rascoleste casa dupa decizia de impunere - nimic. Suna la ANAF, se poate plati fara ea? Nope, da mergeti ca v-o da pe loc. Unde? Pai la sediul sectorului dvs, nu? Bucuresti-Ploiesti 9-13. Deja ma vedeam ingropata in 400 de alti intarziati cu plata, explicand vreunei tanti de la ghiseu ca pai sa vedeti, am primit, am pierdut, nu stiu unde-i. Si penalizarile! cat or fi penalizarile! Si dumnezeule, or sa-mi popreasca astia contul de salariu. Fix inainte de salariu! Sau mai rau, fix DUPA!

Sun la M. si cer plata cash pentru ultima carte tradusa - apropos, o recomand , am sa vb despre ea data viitoare! - . Explic cam jenata ca sa vezi, taxele, decizia, somatia. Fetele de la MME ma cheama sa vin sa-mi iau banii in plic. Vin intr-un suflet, iau banii, si azi dimineata ma sui intr-un taxi si pornesc spre cruciada, cu gandul ca ma prinde pranzul intr-o mare de cetateni ingramaditi la vreun unic ghiseu.

Long story short, dar si in loc de morala - sa nu va panicati asa ca mine, da? Am intrat in sediu la 8.30 si la 8.34 iesisem, cu datoriile platite, inclusiv niste fulminante penalizari de 7 lei. Nu-i frumos sa nu platesti la timp, si dupa sperietura cu somatia am sa fiu mai prompta pe viitor (practic tre sa te incadrezi in jumatate de an, cam asa). Dar daca nu platesti la timp, cu tot cu somatie, hai ca nu-i asa rau. Sunt 3 casierii, vreo 10 ghisee, cocoane binevoitoare si la 8.30 azi erau in total 8 contribuabili, cu tot cu mine. 

Succes.

K., cetateanca cu taxele la zi.



Read More

25 February 2016

Aproape martie

Undeva sub puzderia de clisee, pe sub fumul de mici si macelul ghioceilor, se infiripa o primavara pe cinste.
Undeva sub tarsaitul de bocanci si sosoni se ascunde toc-tocul pantofilor tai usori, undeva printre sube si pufoaice se itesc manecile tale de tricou.

Cred ca de-asta imi place primavara atat de mult, e ca o fiinta exasperant de optimista. Viata o ia de la capat, repetand exact aceleasi greseli care i-au inghetat sufletul iarna trecuta.

Isi iroseste zilele si averile pe mascari , se imbraca in culori ieftine, in rozul zambilelor, toarna cu toptanul pe ea parfumul dulceag al freziilor, se pune pe facut aceleasi juraminte naive, va fi totul verde, vor fi toate flori, va fi totul nou, si cumva, ceva din entuziasmul ei adolescentin ne contamineaza pe mai toti. Tanjim, calcam mai lent, clipim mai rar. Se deschide undeva in noi un loc de pus indragostirea-n el. Ne zapacim, nemaistiindu-l de anul trecut, si dam sa-l tratam cu zeama de urzici si vitamine. In jurul nostru, de la pisici la fluturi, de la caisi la brazi, toata natura se trateaza de zor, cu leacul potrivit.

Primavara suntem toti, un pic, macar un pic acolo in suflet, niste pustani iremediabil de optimisti, ferm convinsi ca a noastra e dragostea, si lumea, si toata lumina cruda a soarelui.



Read More

01 December 2015

Hai mulțani

În viața mea nu mi-am început așa tradițional ziua de 1 Decembrie. Firește, nu cred că la fel de tradițional ca Furdui Iancu, de exemplu, sau Fuego, dar orișicât.

M-am trezit cu cartea lui Delavrancea sub nas (luată ieri, 5 lei, Inmedio) și am citit vreo două povestiri (De Moș Ajun, Bunica, Bunicul) de era să mă pun pe bocit și să mă culc la loc. Dar ceva, ceva a biruit, m-a făcut să mă smulg din așternuturi și să umblu prin casă, chit că mă culcasem la două și mă chemase copilul dintr-un pat în altul pe la 6, când descoperise evadarea.

Ce era să fie? Patriotismul? Pisica cu ritmuri circadiene criminale? Dorința de a vopsi balconul pe dinafară în lavabilă tricoloră ignifugă? Fanfara locală, care uneori își testează instrumentele pe nunțile din vecini! Veacurile de istorie care merită amintite și slăvite în fiecare an fix 1 bucată zi, pân'pe la douăspce fix, că apoi se face prea frig?
NU!

Slana.
Am făcut slană cu usturoi și boia, fiartă în moare. Am făcut prea multă și n-am avut macră sau împănată de loc, soțul fuge de ea  - și de mine după ce o mănânc - ca un moroi de sabia sfântului Andrei, dar mie îmi place. Mă culc cu gândul la ea, mă scol cu gândul la ea. Singurul regret e că acuși mi se termină mini-concediul și, oricât de patrioți mi-s colegii, mă tem că slana în moare cu usturoi și boia, cu ceapă și pâine proaspătă, e pe lista produselor banate de la pachețel.

Mulțani români, să fiți mai harnici, mai norocoși și mai buni. Că restul am tot fost.


Read More

17 July 2015

Great Expectations

Alex propune sa ne uitam la TV. Accept.
Eurosport, 100m garduri. O tanti cu muschi de otel le sare cum saream eu chimia intr-a 11-a.
Alexandru: O sa faci si tu asa, ca tanti asta!
Eu: Mhm ...

Schimbam.

Mezzo, balet. Lacul Lebedelor. Grand Finale.

Alex: O sa faci si tu asa, pe varfuri.
Eu: *pokerface*
Alex: Uite asa ca printesa asta.|
Eu: Dar Alex, stii, e foarte greu, tanti asta face asa de cand era de varsta ta ...
Alex: O sa faci si tu asa, pentru ca asa e frumos. Asa este.

Apar si vreo doi balerini:

Alex: Tati! TATI!! O sa faci si tu asa!

Vai de noi. Nu stiu daca sa raman pe Mezzo sau sa dau mai departe. Poate dau de Taraf TV.



Read More

15 June 2015

Achizitii de limbaj

Alex a inventat un cuvant nou. Nu-i deloc public-friendly dar ma umfla rasul de cate ori il aud.

Fucklelei.

E o combinatie intre valelei si fuck. Cu valelei nu stiu sa ne fi auzit pe noi - parca n-avem asa dramatisme in viata de sa ne vaicarim atat de sonor - dar cu fuck recunosc spasit ca da. Mai scapi o furculita, mai scapi o furculita pe un picior, mai afli ca se face a 15-a dezinsectie consecutiva si trebuie cumva sa iei copilul la 4 de la gradinita, ce sa zic, viata e plina de ocazii sa zici "fir-ar sa fie de treaba". Daca esti Margareta Nistor. Si noi nu suntem.

Cuvantul nou inventat e folosit in contextul potrivit macar.

- Ce e de mancare? Este lapte? Cu cereale?
- Lapte cu cereale este dimineata. Acum avem ciorba.
- Fucklelei...

- M-am murdarit aici pe genunchi.
- Lasa ca se ia la baie.
- Facem baie?!
- Da, in seara asta.
- Fucklelei!!

- ....hai Alex ca e 8 jumate si iar intarzii, hai sa ne trezim sa mergem ...
- Unde sa mergem?
- La gradinita.
- Iar?!!
- Iar ...
- Fucklelei :(



Read More

Facebook

Popular Posts

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (10) adoptie (2) AION (2) ajutor (10) alaptare (3) alimentatie (11) amintiri (17) animale (4) anotimpuri (4) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (6) Cai (1) caini (16) capot (1) carti (3) carti pentru copii (3) cărți traduse (4) coada-coada (1) concediu (6) concurs (3) condus (2) copii (71) coruptie (5) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (16) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (7) film (7) filme (3) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (3) gaming (3) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) Ioana Neagu (1) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (14) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) mașini (1) Mihai Ciobanu (1) music (18) nutritie (2) oameni (69) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) pisici (2) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (12) religie (6) ring-sling (2) roborock (1) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scoala (1) școală (2) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) Spectra 9+ (1) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (6) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (85) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (8) wow (1) WTF (28) www.davidkinsella.com (1)