Showing posts with label amintiri. Show all posts
Showing posts with label amintiri. Show all posts

21 June 2020

Sandvișul

Când traduc chestii cu vizibilitate publică, nu contează cât de potrivit mi se pare mie un termen sau cât de folosit este deja în vorbirea curentă, ci în primul rând dacă Academia consideră că există ori ba.
Așa că degeaba eu zic și pronunț și citesc prin meniuri sandwich, ca tot restul populației. Dacă odată demult s-a decis că dacii liberi și frumoși mâncau la pachețel sandviș, cu pluralul sandvișuri, apăi sandviș zic și eu.

Culmea e că în mintea mea, eu am două noțiuni diferite asociate cuvintelor.
Sandwichul e sandwich, ăsta cu panini sau chiflă sau baghetă, cu diverse cărnuri, cu salată atârnând din el, ceapă, roșii, etc. Sandwichul e Subway, să zicem.

Sandvișul în schimb e ăla pe care-l mâncai în CFR București Constanța, făcut de acasă. Ăla din parc. Ăla din pachețel. Definiția din DEX rezumă rigoarea sandvișului românesc: 

SÁNDVIȘ, sandvișuri, s. n. Felie de pâine (unsă cu unt) cu un aliment rece (șuncă, salam, brânză etc.) peste care se așază adesea a doua felie de pâine; tartină. [Var.sándvici, sánviș s. n.] – Din fr.engl. sandwich.

A doua parte de sandwich era deseori nițel mai molcăită, de la împreunarea cu felia de mezel (alt cuvânt care mă duce înapoi cu decenii) sau telemeaua umedă. Și ambele felii erau franzelă din asta cu coajă lucioasă. 

Puteai avea parte de sandvișul mai sărac, cu parizer și margarină, care parcă-ți aluneca scuzându-se pe gât. Puteai uneori avea parte de sandvișul mătușii care știe să gătească, cu brânză frecată cu unt și friptură rece. Am prins unul singur. Nu de alta, dar eram doar în vizită la mătușa aia. N-am mai văzut-o de atunci.
Puteai avea și sandvișul făcut de tac-tu sau de alt nepriceput, un sandviș mătăhălos, cu multă pâine și strâmb potrivit. Era sandvișul de tren, pentru că nu se putea să pleci fără mâncare atâtea ore, sandvișul de „poate nu găsim cazare”. Sandvișul de cămin, tristă consolare după ce-ți dădeai banii pe alte prostii și pe mâncare nu.

Dar niciunul nu mi-a rămas mai viu în minte ca sandvișul Ioanei.

Ioana era colega mea și atât de diferită de mine, că nici n-aș ști de unde să încep cu diferențele. Ioana era frumoasă, dezinvoltă și primitoare. Eu eram un stârci plin de frustrări și temeri. Nici nu știu cum de ne-am adunat. Dar cel mai mult mă uluia familia Ioanei. Erau practic opusul nostru.

Ioana avea părinți foarte tineri, care glumeau mereu și vorbeau cu ea de la egal la egal. Ioana avea un frate mai mic, care-i era drag, și o cameră plină cu desene. Le plăceau animalele. Mama Ioanei purta fustă scurtă și a răspuns odată unui gardian care încercase să se ia de câinele ei „Vezi-ți de panseluțele dumitale”. Tatăl Ioanei râdea des. În fine. Opusul nostru.

Fiecare zi de școală era la fel. Plecam val-vârtej pentru că fie întârziam, fie nu dar deja era scandal în casă, deci mai bine să ajung mai devreme. De mâncat acasă nu prea apucam sau nu aveam ce, deci orele 11.00 mă prindeau cu mațele chiorăind. Bugetul meu foarte redus îmi oferea un covrig în pauza de masă sau, uneori, dacă se nimerea taică-meu să fie mai generos (sau să-i ciupesc eu de prin buzunar), un covrig și un suc. De fapt, cam ăsta era meniul zilnic pentru întreaga clasă. Ori nu mâncai nimic, ori îți luai covrigul de la chioșc. Sau dacă te aveai bine cu cineva, puteai alterna: azi iau eu, mâine iei tu.  

Mai puțin pentru Ioana. Ioana avea pachețel de acasă. Cred că eram pe undeva printr-a 6a când am aflat că există așa ceva. Când a zis „Eu nu mai ies, mi-au pus pachet” și a scos într-adevăr un pachețel care m-a uluit. Nu conținutul, ci ideea în sine. Ideea că există cineva care e atât de grijuliu încât îl învelește în șervețel și staniol, să nu se scurgă. Feliile de pâine egale. Al doilea șervețel, împăturit pentru șters. Și pâinea părea proaspătă. 

Era un sandviș ca toate sandvișurile, fix pe definiția din Dex, unul cu unt și brânză. Dar nu știu cum să zic, într-o lume abrutizantă, plină de violență și nepăsare, primeam uneori semnale că poate fi mai bine. Altora, e drept, dar poate și mie, poate și altora prin mine vreodată. Undeva acolo exista o lume în care părinții râdeau la glumele tale și-ți împachetau de acasă un sandviș. 

Așa că decenii după, când dintr-un stârci mic și speriat am ajuns un stârci mare și smucit, m-am apucat să fac și eu pachețele. 




Și adevăr vă spun vouă, pe cât de duioasă mi-o fi fost povestea până acum, pe atât de deadpan e epilogul ei. Căci fiu-meu cel hrănit și alintat se întorcea de cele mai multe ori cu ele neatinse, și cerea bani de covrigi. Pam-pam.

(Dar când / dacă trece mizeria asta vreodată, tot îi mai fac!)



Read More

29 December 2016

Colinde, colinde.

Am recitit articolul lui Sorin despre spiritul sărbătorilor (sa-l citiți și voi, tare fain e) și mi-am amintit de colinde.

De vreo .... minim 8 ani încoace, colindele de Crăciun sunt:
* mult mai rare
* 'teauatutăsaaaeee (merci, Clara) sau dom-dom-să-nălțăm
* niște behăieli jalnice, în afara cazului în care te nimeresc niște:
a. studenți de la conservator
b. viitori popi și țârcovnici

....ceea ce mă contrariază deopotrivă, deoarece pi vremea me și la noi în sat în Oltenia, respectiv în târg în Moldova colindau doar copiii. Altfel spus, "Unde s-a mai văzut colindător cu floci." Scuzați citatul, aparține unei venerabile doamne care s-a și dus dintre noi, deci am încredere că vă veți păstra ofuscările pudibonde pentru viața de apoi, în care i le veți prezenta. De altfel și noi am încălcat regula de aur, umblând pe la familiile prietenilor cu colinda când eram în liceu.

În afară de puzderia de copii și de varietatea de colinde, ambele dispărute, mai lipsește și acea linie de mijloc a unui colindat decent. Ori te colindă Madrigalul, ori cei mai afoni copii pe care i-ai auzit vreodată. Parcă s-au terminat pe veci ăia care cântă binișor , care duc o linie melodică cât de cât, rezistă 2 strofe și un refren cât e colinda și nu zbiară ca prinși în ușă. Am o bănuială că zbieratul e oricum un fel de sport olimpic la grădiniță - la câte serbări am avut nefericirea să asist, în toate am auzit mai tare, mai tare. În fine.

Mda, deci colindatul din prezent l-am cam terminat. Doi trei deșălați afoni cu teauatutăsaaee și domdom. Rătăciți, vreo doi copii care îngână fuga-fuga aceleași chestii. Cam la asta se rezumă pe-aici. Spre dezamăgirea mea, nici la soacră-mea nu mai vin copii. În alți ani, să tot fie vreo 9 să zic, zbârnâia soneria și ne ura toată plodărimea cartierului, de trebuia să schimbăm bani dinainte. Acum...dacă sună doi, e bine.

În trecut însă, am mai multe amintiri cu colindatul.

Din Oltenia îmi amintesc ca prin vis prima și ultima ceată de colindători pe care am văzut-o în viața mea. Să fi fost vreo chestie specială, nu știu, dar de-atunci n-am mai văzut. Mergeau pe două rânduri, purtau hăinuțe albe și eu țopăiam fericită prin zăpadă așteptându-i. Tataie-meu le deschisese larg porțile.

În Moldova, la celălalt set de bunici, am intrat în pâine, să zic așa. Mă luau verii mei și la colindat (în ajun și în prima zi de Crăciun) și la urat (ajun de Anul Nou). La colindat erau regulile destul de stricte, cam ca alea de acum 600 de ani pe când s-or fi compus colindele respective: 

* Colindătorii cântau la ușă sau la geam, iar gazda stătea în prag, îndurând cu stoicism frigul care se strecura de afară. Puteai și să închizi ușa, dar era considerat un gest foarte nepoliticos.
* Unul mai răsărit dădea tonul, ținea banii, suna la sonerie, răcnea la poartă, păzea de câine și întreba ”primiți cu colindul?”.
* Dacă primeai chestii ambalate, le strecurai în traistă. la fel și colaci, mere, mandarine. Dacă primeai un platouaș, întindeai mâna, luai 1 chestie și mâncai acolo, să vadă gazda. Complet faux pas era sa scuipi, oricât de câlțos ar fi fost fursecul.
* Musai La anul și la mulți ani ca formulă de final.

Dom-dom (Domn, Domn, să-nălțăm) e de altfel un colind vesel și gingaș, de cântat în prima zi de Crăciun. Preferatele mele erau Daliana-i fată dalbă, Trei păstori, La Viflaim și Scoală gazdă din pătuț, pentru liniile melodice - deși la ultimul mă înciudau teribil versurile. Vedeți voi, eram un copil mai ciudățel - chiar mă gândeam la ce cânt. Și multe colinde sunt milogeli curate:

Scoală gazdă din pătuț
Șî ni dă un colăcuț
Că mămuca n-o făcut
Sâtă deasă n-o avut

Șî când sât-o căpătat
Covata i s-o crăpat
L-o sfădit mama pi tata
Di ci s-o crăpat covata

Când covata o tomnit
Cuptiorul i s-o urnit
Când cuptiorul o lichit
Anul nou o șî vinit.

Fix recitalul de la cap de pod, parcă compus să pareze eventuale proteste ale gazdei:

- Da ci vrei, uăi? Colaci? Da mamă-ta nu știi să facă? Hă? Cum? N-ari sită? Nici covată? Cum crăpată? Tac-tu nu știi sî lipeascî? Cum? Nici cuptiorul? Ai di curu vostru. Hai, intraț în casă. Sevastiță, adă colacii.

Alte colinde par menite să scoată din casă diverși zgîrciți pitiți după perdele, care nu vor să se lase colindați:

Am plecat să colindăm
Când boierii nu-s acasă...

....doar că după această veritabilă saga cu papucei și iepurași, boierii se dau urniți de după geam - colindul e vesel, dar lung!

Alte colinde se apleacă meditativ și trist asupra nașterii Mântuitorului, umanizând scena cu sfâșietoarea empatie a omului sărac față de greul celorlalți, fie ei sfinți sau oameni:

N-are scutec de-nfășat
Nici hăinuțe de-mbrăcat,
Preacurata
Stă și plânge-ncetișor.

Puține aspecte ale religiei mă emoționează mai profund decât această compasiune sinceră, izvorâtă din durerea unei sărăcii atotcunoscătoare. Capacitatea celui mărunt și slab de a-și deplânge Dumnezeul, de a-l ostoi cu puținul său. Până și iepurele vânat de boieri va fi făcut veșmânt frumos domnului, cel mic și abia născut, din iesle.

De anul nou era nițel diferit. În mod normal ar fi colindat doar băieții cu plugușorul, dar cred că mă luau pentru că zbieram tot Plugușorul și mai storceam ceva înduioșări și bani de la colindat. Trebuia să ai harapnic și buhai. Primul a fost înlocuit în scurt timp cu pocnitori, mai ales că era nevoie și de meșteșug și de spațiu să poți pocni bine din el. Buhai înseamnă taur - urătorii simbolizau flăcăii care înainte vreme chiar veneau cu un plug și trăgeau o brazdă prin curtea gazdei, pentru belșug. În vremurile noastre, era un device pe care nici azi nu știu prea bine să-l explic, un fel de tobă cu coadă. Nu știu să explic, dar dacă udai mâna cu apă  - sau scuipai în ea - și trăgeai de coada buhaiului, obțineai niște vibrații care se repercutau în bășica buhaiului, și obțineai niște mugete de toată frumusețea.

Plugușorul e unul singur, și-l țin minte pe tot. Luceafărul l-am uitat - și să mă ierte toți cei ce pot ierta, știu că eu am tradus pe Alfie Kohn, dar mă tot gândesc că pentru Luceafăr nu m-a plătit nimeni, dar pentru Plugușor da, și dacă asta nu-i eficientizarea memorizării prin recompensă apăi nu știu ce mai e...

S-a sculat mai an
Bădica Traian
Și-a încălecat
Pe-un cal învățat
Cu nume de Graur
Cu șaua de aur
Cu frâu de mătasă
Cât vița de groasă.


....etc etc.....

Urătura de Anul Nou e eminamente o colindă agrară. Bădica Traian se pune pe arat și semănat și trece prin ceva peripeții, încheiate cu bine. Colindătorii urează gazdei semne bune, de belșug / pentru brazda de sub plug, ceea ce probabil e cea mai valoroasă urare pe care i-o puteai face cuiva pentru anul viitor. 

După anul nou, mergeam la sorcovit. Sorcova era fix ca pe vremea lui Delavrancea - un băț cu trandafiri din hârtie și beteală. (paranteză - dacă n-ați citit De azi și de demult, v-au trecut iernile un pic mai triste). Sorcova, dacă țin bine minte, era și semănatul - care venea destul de logic după aratul plugușorului. Adică luam ceva boabe de grâu și aruncam gazdei în casă sau pe prag.

De colindat eu am colindat doar pe la neamuri, cunoștințe și prieteni. Bunica ne spusese că doar săracii colindă la străini, și că le luăm pâinea de la gură dacă ne ducem așa te miri unde. M-am rușinat de lăcomia mea, și nu m-am dus niciodată la casă străină. Copii săraci văzusem destui.

Banii de după colindat se împărțeau. Erau destul de sacri, adică nu țin minte să fi încercat careva vreodată să atenteze la ei. Părinții sfătuiau uneori, dar nu se amestecau dacă voiam să ne luăm vreo prostie de ei. 

A fost frumos. Nu știu cum or să fie colindele pentru generațiile viitoare - posibil să se stingă de tot, de altfel, așa cum acum nu mai umblă nimeni cu boii în jug și plugul după el; nu tot timpul evoluția lucrurilor ne este pe plac. Însă tot ce știu eu este că au fost momente tare, tare frumoase ale copilăriei mele. 

Și cum vine Anul Nou, cum altfel să vă las decât....

Ia mai mânați, măi flăcăi!
Hăăăăăăăi, hăăăăi!
Read More

18 September 2015

18/09/2015

Dupa mii de nopti in care ne-a incalzit picioarele si spalat mainile, dupa multi multi ani in care ne-a iubit si iertat, Domnul Câine a plecat sa-i mai ierte si pe altii. E greu fara el si sa ma iert singura nu stiu.


Read More

30 July 2015

Plapuma rosie

Imi vine greu sa cred ca sunt oameni care nu-si amintesc mai nimic din primii ani de viata. Din ce citesc, majoritatea oamenilor nu-si amintesc mai nimic din primii trei ani de viata si abia cateva episoade dintre 3 si 6 ani. Insist sa cred ca amintirile lor sunt ascunse bine undeva, intr-un ungher cald.
Amintirile din copilaria joasa sunt putin diferite - in locul unei rememorari lineare, survin brusc, ca o explozie de rememorari senzoriale - gusturi, mirosuri, sunete. Regasite intr-un context potrivit, aceleasi motive senzoriale te pot readuce in timp dureros de precis, incantator de complet, pentru cateva minute.
Printre cele mai timpurii amintiri e plapuma rosie. Plutesc pe o mare rosie cu tiv galben. Din mare ies ici colo vartejuri de lana cenusie, pe care le scormonesc incantata. Nu vad marginile marii rosii si nici nu ma pot ridica. Din cand in cand apare mamaie si ma mustra bland, bagand lana inapoi si promitandu-si ca imediat ce termina treaba o sa carpeasca gaurile din plapuma. Nu-i pot raspunde si nici nu inteleg de ce ar trebui sa nu mai fie gaurile. Doar sunt cele mai incantatoare mistere ale lumii mele cu tiv galben.

O alta amintire e de la cealalta bunica, din Moldova. Sunt intinsa pe spate pe patul ei - acelasi pat in care ma asez si acum cand vin sa o vad, patul in care acum isi odihneste oasele indurerate de povara celor 90 de ani. Studiez grinzile spoite gros cu vopsea cenusie. O musca se plimba pe o grinda. Se opreste si isi spala minutios piciorusele. Incerc sa ajung la ea cu mainile, dar distanta nu se micsoreaza iar musca pare sa ma priveasca ironic cu zecile ei de ochi. Intra bunica-mea, ma ridica si incepe sa ma schimbe de haine. E grabita. Bunica din Moldova e mereu grabita, asa cum bunica din Oltenia e mereu tacticoasa. Din senin, imi da o palma la fund. [vreo 32 de ani mai tarziu realizez ca era un soi de gluma fizica, doar ca una pe care n-o prea gustam nici atunci si nici acum]. Nu ma pot tine pe picioare si nici nu pot atinge mustele de pe grinda, dar gluma ma infurie si un simt stringent al nedreptatii imi da alarma. Daca as putea vorbi, as intreba intr-una "de ce, de ce, ce-am facut, de ce, nu ai de ce". Dar nu pot sa vorbesc, asa ca urlu cat ma tin bojocii. Bunica flutura a lehamite din mana si ma intinde la loc pe pat, terminand cu schimbatul de haine. Musca revine si mi se aseaza pe mana. Uit sa mai plang.

Sunt ceva mai mare, pot sa merg. E iarna si zapada scartaie. Sunt infofolita intr-un combinezon rosu, cumplit de incomod. Mi-e cald si abia mai suflu. Ma irita zgomotul de fâș-fâș-fâș pe care il fac la fiecare pas. In spatele meu, mama si mamaie discuta, pasind agale. Ma las sa cad usurel in zapada cu crusta inghetata. Combinezonul ma izoleaza atat de mult de restul lumii incat nu-mi dau seama daca mai sunt ori ba in picioare pana nu dau cu nasul in zapada. E racoritoare si zgarie. Se topeste si se prelinge de-a lungul obrajilor mei. E minunat. Mama se repede si ma scutura de zapada, intreband daca m-am lovit. Nu-i raspund, nu stiu daca pentru ca inca nu vorbesc sau n-am pe unde de la fular. Dar mi-au ramas cateva picaturi de zapada topita pe interiorul glugii si ma bucur nespus ca nu mi le-a scos. Pasesc din nou greoi. fâș-fâș-fâș.

Alta iarna, alta infofoleala teribila. De data asta sunt iar in Moldova, am baticul bunicii la gura si o bundita. A scapat Vasile. E cainele curtii si suntem avertizati sa nu ne ducem la el vreodata, ca e rau. Si acum a scapat. Vasile e gigantic, e imens, e cat un balaur, capul sau contureaza orizontul, labele lui sapa rauri si vai. Dar pe mine nu ma tintuieste locului atat leviathanicul Vasile, cat o descoperire noua care ma inunda de bucurie tainica. Am reusit sa rod baticul bunicai. Ront-ront-ront. Tesatura se uda si se inmoaie de saliva. Ront-ront-ront. Mi se umple gura de scame, continui sa rod cu o incantare fara margini. Imi rod calea spre aer ca un sobolan prins in cutie. Cu fiecare rontait aerul devine mai rece, pana cand gura mea manjita de verdele baticului iese la iveala si ma da de gol. Neg inversunata ca am facut asa ceva, spre hazul celor din jur si ciuda mea. Nu m-au vazut, deci de unde sa stie. Nu l-am ros eu. 

De curand am reintrat in posesia unui album de familie. Gasesc o poza care ma readuce cu 30 de ani in trecut, dintr-o data. In fotografie e o fetita cu picioare subtiri, care se uita in sus cu ochii mijiti de soare, tinand un iepure gonflabil, "de la fotograf" de o ureche si cu mana bagata pana la cot in cealalta ureche. Detaliul care ma readuce in trecut sunt firele de nisip de pe picioarele iepurelui. Nu mai e doar o fotografie. Sunt eu, am trei ani, mi-e cald si ma sacaie zgomotul de nisip scrasnit pe plastic. tata e undeva in spatele fotografului si ma pune sa ma uit inspre el. Nu-l vad din cauza soarelui. Ma tin fara chef de momaia umflata, bajbai a doua ureche cu mana si dau de un fel de gaura. Iepurele se dezumfla. Imi bag mana in tunelul din ureche si parca vara la mare devine nitel mai buna. N-am gasit nimic in urechea iepurelui, dar continui sa caut. 30 de ani mai tarziu, continui sa caut.


Read More

02 November 2013

Mâinile

Am citit acest text

http://frivolitati.blogspot.ro/2013/11/copilaria-noastra.html

A doua oară consecutiv când citesc pe blogul său ceva ce tot aveam de gând să scriu, dar amânam. Amânam cu lunile, pentru că e greu de scris, e dureros, e trist. Şi da, simt o uşurare laşă în mine, că Liana a scris cumva pentru noi toţi cei care nu putem scoate încă asta din noi, pentru toţi cei care îşi ascund regretele sub o pavăză de indignări sau de uitări abil cernute.

Suntem copiii decreţeilor. Aşa este. Suntem generaţia crescută cu bunicii, cu lapte de vacă îndoit cu ceai, spălată joia cu apă călâie, cu săpun Cheia şi uneori cu Fa, generaţia care-şi vedea părinţii săptămânal sau chiar lunar. Cei care nu rezonează cu aşa ceva - felicitări.

Şi pe mine m-au crescut bunicile. Una m-a crescut până la şapte ani. Când m-au luat din Oltenia să mă ducă la şcoală, am bolit şi am plâns cu lunile. Mă rupseseră de tot ce asociam eu cu casa şi cu o figură maternă. Am revenit cu încăpăţânare în fiecare vacanţă, până când n-am mai avut unde reveni. Şi atunci totul s-a rupt. În continuare nu pot vedea nimic asemănător cu "acasă" în niciuna din locuinţele pe care le-am ocupat de-a lungul vremii. Nu sunt ale mele, nu le simt ale mele. Niciodată nu m-am mai simţit acasă, de atunci.

Au trebuit să treacă trei decenii pentru a înţelege că n-a fost, aşa cum credeam eu, o decizie egoistă, ci o alegere făcută din lipsă de opţiuni. Dar nu despre părinţii mei vreau să vorbesc acum; o parte din povestea lor a scris-o, de altfel, Liana, mai sus. E o poveste comună, despre sluţirea unor generaţii întregi, despre schilodirea universului firesc al familiei, despre neputinţă.
Aş vrea să vă vorbesc despre bunicile mele.

Mâinile mamaie-mii şi-au păstrat unghiile alungite, ovale, şi degetele fine, în ciuda atâtor urgii abătute peste ele. Una ar fi timpul, fireşte, aproape 90 de ani de viaţă. A doua ar fi degerăturile suferite. Mi-a spălat sute de pelinci iarna. Unele cu apă rece, cărbunii erau puţini şi îi foloseau la încălzit camera unde dormeau, iar butelia era una singură. Aşa că gerul şi apa sloi de gheaţă au muşcat luni în şir din mâinile ei, mâini care au netezit odată o margine de şorţ de pension, mâini care loviseră clape de pian, mâini care învăţaseră să caligrafieze cu toc şi peniţă.  Încă avea urmele degerăturilor şi mi le arăta uneori, nu cu reproş ci cu o mândrie blândă, de treabă dusă cu bine la capăt.

Ar mai fi miile de împunsături în pielea deja tăbăcită în vârfurile unor degete. Mii de împunsături din sute de nopţi cu kilometri de cămăşuţe de noapte, de gulere de dantelă lucrate la igliţă, de sute de mii de fire şi aţe şi bucăţi de material, alcătuindu-mi hainele de joacă, de somn, de plimbare, lenjeria pe care dormeam, feţele de pernă care ştiau să păstreze visele, plăpumile grele, din lână.

Mama adevărată a maică-mii a murit la nici un an după naştere. Rămas cu doi copii mici, bolnăvicioşi, hăituit de noul regim din cauza "originii nesănătoase", cu o gospodărie fărâmiţându-i-se sub priviri, tataie a trebuit să-şi caute ajutor. A căutat o menajeră, o femeie în casă, iniţial. A găsit-o pe Zoe. Născută în 1907. Harnică, educată, săracă lipită, mezina scăpătată a unei familii burgheze cu opt copii. Au rămas împreună până la sfârșit.
Nu s-au căsătorit niciodată. Și eu și mama am știut-o însă mereu drept mamă. Am aflat pe parcurs că nu ne unea sângele; am știut mereu că ne uneau inimile.
Târziu, am aflat cu infinită milă și durere, că rămăsese, o singură dată, însărcinată. S-a temut să nu-l iubească pe cel din sânge și carne mai mult decât pe ceilalți doi. Copilul acela nu s-a mai născut. La peste șaizeci de ani după, uneori o mai auzeam plângându-l și cântându-i încet.

Fusese foarte frumoasă, păstrase sub vălul de riduri al bătrâneții osatura fina, arcade delicate, ochii verzi și tenul alb.
De două ori pe săptămână își despletea cozile groase, albe ca neaua, și le pieptăna, drăcuindu-le, cu același pieptăn de os. Urmăream dinții de os lunecând pe valurile de păr imaculat. Mamaie-mea avea părul până sub șolduri, greu, lucios, alb. Însă în tinerețe îl avusese brun, deși la fel de des și lung. Mama încă își amintea amuzată uneori cum nu încăpuse mamaie pe ușă când își făcuse un prim și ultim permanent.

Când s-a stins tataie, a rămas singură, printre rude ostile și ochi dușmănoși. Am iubit-o ca pe nimeni altcineva. I-am făcut promisiuni naive, de luptă îndârjită, i-am înșirat planuri în urma cărora am fi reușit noi două să trăim fericite. Nu mi le-am putut ține.

O iubeam și-mi declaram fățiș și ostil dragostea față de oricine. Sufeream ca un câine când o auzeam vorbită de rău. Număram zilele până la următoarea vacanță în care voi putea reveni "acasă". Și încă îmi amintesc sunetul ruginit al clanței de la intrare, zăngănitul geamurilor din hol și sunetul vocii ei.
De partea cealaltă mama, stângace în abordare, sfâșiată de durerea de a nu ma putea crește și de a nu ști cum sa mi se-apropie, oscilând între vulnerabilitate și ermetism depresiv. Și restul.

Iar dincoace, bunica cealaltă. Cu mâinile aspre, mâini ce ținuseră trei copii din munca lor la școli înalte, mâini ce trudiseră pentru ca pruncii săi să nu mai trudească vreodată. Deșteaptă, iute de vorbă și minte, mândră, aspră, îndârjită. A iubit școala ca nimeni alta. Dar s-a născut femeie, și femeile n-aveau nevoie de carte pentru a îngriji de casă sau copii. Așa că tatăl său a retras-o, după clasa a șaptea. A rămas singura din sat totuși, care putea citi cursiv; când veneau caravanele cu filmul proiectat pe zid, îi dădeau un ban sau un ou să citească subtitrările.

La 16 ani s-a căsătorit. La 18 a născut primul copil, pe tata. Singură, în casă. Așa era pe-atunci. La doctor te duceai doar de trăgeai să mori. A venit o moașă, a vegheat-o toată ziua. Văzând-o că se chinuie și tot nu naște, a ridicat din umeri și s-a dus să-și ia vaca de la cireadă. Nu s-a mai întors. În urma ei, bunica mea de 18 ani, singură, s-a chinuit încă o noapte și-o zi. Înspre final, s-a rugat la icoane. S-a rugat pentru moarte, pentru orice. S-a rugat să se sfârșească cumva.
Și a născut. Pe următorii patru i-a născut în spital.
Au trăit trei din cinci. A încercat să-i salveze pe ceilalți doi, pe rând. Și-a îngropat și jelit pruncii.
A ajuns șefă de magazin, cu mintea ei ascuțită. Cele șapte clase și-au dovedit din plin ajutorul. Muncea zi lumină în magazin, cărând marfă, făcând liste, vânzând mii de pâini la sute de oameni cu sute de cartele din zeci de cozi. Apoi venea acasă, unde o lua de la capăt. Grădina, vacile, găinile, rațele, cotețele, prășit, plivit, cusut, spart lemne, spălat, gătit, hrănit, teme, colaci, plăcinte, zugrăveli, scos apă, pus piatră pe jos, lipit cuptorul, lipit zidurile, ridicat pragurile, smuls iarba și câte și mai câte. Are aproape 90 de ani și încă-și mai spală, gătește, încă mai face multe din treburile pe care noi nu știm să le-ncepem și nu putem să le terminăm.

Încă o am alături. Merg să o văd de câte ori ajung acasă.  Și mâinile ei cu noduri și piele de pergament încă îmi mângâie fața.
Atâtea jertfe tăcute, atâtea sacrificii mute. Atâtea lemne sparte, atâtea lacrimi șterse, atâția litri de lapte, atâtea nopți sleite, atâtea vise zdrobite, atâtea rufe spălate, atâția pași de copil îndrumați. Mâinile, oameni buni, mâinile. Uitați-vă la mâinile lor.
Read More

23 September 2013

Fraţii de Dincolo

N-am inteles nimic din Podul de Flori. Eram prea mica. Nascuta in 82, aveam doar 8 ani la primul pod si inca ma mai balbaiam intre toar'şa 'ţătoare şi doamna 'ţătoare. Ca şi toţi ceilalţi. Abia trecuseră câteva luni, aproape jumătate de an, de la Revoluţie.  Eram mult prea mică şi emoţia momentului a trecut neînţeleasă. Da, vedeam la televiyor mulţi adulţi plângând, multe feţe fericite printre lacrimi, poeţi, cântăreţi şi oameni de cultură făcând declaraţii de dragoste fraternă. Tot ce am înţeles a fost că aveam nişte fraţi de dincolo de Prut, pe care ca într-un basm îi luase cineva şi acum ni-i primeam înapoi, pe un pod de flori. Sau că pur şi simplu erau despărţiţi chiar de Prut. Metafora podului de flori nu a reuşit să îmi pătrundă mintea de la 8 ani. Am crezut că fraţii de dincolo au venit la noi călcând pe garoafe.
Read More

29 April 2013

Vecinii

In dreapta era nea Costica, cam retras, cam ciufut si cam barfit.  Avusese ceva dispute cu tataie in trecut si il evitam; il mai evitam si pentru ca il banuiam cu totii ca el ne otraveste cainii.
Crestea lalele, multicolore si atent ingrijite, si nutrii, care puteau infiorator si pe care nu reuseam niciodata sa le vad prea bine. Printr-o gaura a sopronului reuseam uneori sa vad ceva clipocind prin apa tulbure din intunericul unui cotet. Imaginatia le dadea proportii leviatanice si ma furisam infiorata de teama propriilor plasmuiri. Acum ca ma gandesc bine, nutriile lui dom Costica aveau o viata jalnica, in mizerie si intuneric.

In stanga era Florina Stancu, vaduva, imbatranita inainte de vreme de munca, mereu obosita, mereu vaietandu-se cu o voce plangareata. Avea ochi mari, negri, de fecioara bizantina si o mustacioara tot neagra, de fecior bizantin. Avea doi baieti, Mitica si Vasilica, si o fata, Gabi. Vasilica era smolit, ranjit, cu dintii strambi, pus pe glume rautacioase, cu ochii negri animati de o veselie draceasca. Mitica era "nenea", baiatul cel mai mare, alb la fata, inalt si cu bujori decorativi in obraji. Gabi il adora, maica-sa il sorbea din priviri.

Gabi mostenea ochii mari si pulpele voinice ale mamei sale, dar si vaicaritul constant, moale. Mi se parea putin ciudatica, eram prea mica si nu realizam ca toanele si ifosele aparente sunt izbucniri ale unor flacari tinere; ne-am petrecut impreuna vacante comune, doar ca eu abia intram probabil in pubertate pe cand ea era in liceu deja si toate trairile ei de fata tanara se sugrumau intr-o vaduvie prim mimetism silita; nu prea avea prietene, nu putea merge la dans, n-avea prieten sa vina sa-i sopteasca in ureche langa gard asa ca statea pe banca din fata casei si urmarea cu ochi curiosi fragmente dintr-o viata ce trecea pe langa ea.

Fata in fata cu noi stateau Dorina, Florina si nea Marin. Nea Marin era negru, vanjos, scund, mormaia in loc sa vorbeasca si ma speria cu uitatura piezisa a ochilor sai mici. Avea explozii de furie, lovea cu pumnii magarul, oile si alti supusi cu blana sau pene ai micului sau imperiu.
Mi-a prins odata un porumbel pe care-l trantise de pamant, pentru ca ii mancasera din graunte parca. "Na, sa-ti faca mamai-ta o ciulama din el. Stai sa-ti dau o ata sa ti-l leg." M-am temut sa nu mi-l omoare, stiam cum se suceste gatul porumbelului asa ca am fugit cat m-au tinut picioarele cu tot cu el. L-am hranit cu miez de paine si apa si l-am tinut intr-un cotet vechi si plin de paduchi de lemn, si s-a facut bine in vreo luna. A zburat, si-a regasit si porumbita, insa n-a mai revenit vreodata la porumbarul lui nea Marin.

Dorina, nevasta-sa, grasa, cu solduri epocale si piept de corabie, era la antipodul sau, radea galgait, scuturandu-si trupul mare, barfea, se amuza plesnindu-si palmele calde una de alta, isi dadea pe spate capul  sa poata rade mai puternic. Purta rochii inflorate care se agatau deseori sau se ridicau pana la radacina coapselor gigantice, cand Dorina plivea siruri intregi de rosii si legume, fir cu fir, in soare. O ajuta pe mamaie-mea si a plans sincer cand aceasta a plecat, mica si speriata, sa locuiasca cu noi. Ii cumpara paine, ii plivea gradina, ii ingrijea gainile si ma lua cateodata cu droaga si magarul, cand se ducea sa ia branza sau la vie. Isi anunta sosirea cu un puternic "Coana Zoie?.." din poarta si alergam fericita sa o intalnesc.
Ne dadea paine coapta in test, cu coaja groasa si miezul fierbinte.  Aveau un magar, Mugurel, batut de ciomag mai rau ca un orfan de soarta. Mugurel avea ochi imensi, negri, inlacrimati, care-mi rupeau inima, si testicule intacte, datorita carora avea momente de rebeliune cand nu mai putea fi controlat deloc. Odata a simtit o magarita in calduri si ne-a tarat prin tot satul in galop, proptind pana la urma droaga intr-un maldar de nisip.
Apropos de nisip, aproape fiecare casa avea in fata portii un maldar mare de nisip. Habar nu mai am ce exact se facea cu el, dar mai mereu era folosit. La frecat un ceaun sau la carpacit un trotuar. Parca faceau si ciment cu el, dar nu sunt sigura.

Florina era fata lor, vesela si trupesa. O iubeam, o adoram cu toata pipernicia mea. Parerea mea, absolut subiectiva, cum ca era frumoasa, era intarita de Dorina, fireste. Florina era mare si generoasa ca o amfora. Mare-i era gura, cu buze pline si zambet permanent. mari ii erau mainile si picioarele, largi ii erau zulufii de par care-i picau pe gat, mari sanii in forma de para, impungand bluzele subtiri, mari soldurile ademenitoare, puternice coapsele. Radea tot timpul, era vesela tot timpul, luand in zeflemea si exploziile de suparare ale Dorinei, si mataielile mele si imbufnarea aristocratica a mamaie-mii.

Intr-o buna zi am aflat ca e insarcinata, ceea ce era necaz mare nefiind maritata si m-am mirat cu voce tare cum. Mica fiind, stiam totusi in linii vagi ce si cum. M-am mirat pentru ca stiam ca Florina e pazita vajnic de indesatul ei tata si ca n-are voie sa iasa afara din curte; avea un baiat care o curta demult, dar stateau si vorbeau doar ore in sir, de o parte si de alta a portii. Mamaie-mea mi-a raspuns, amuzata "ei, cum? prin gard! " iar mama a pufnit in ras, inecandu-se cu cafeaua. M-au lasat confuza, cu ciuda unei glume care imi scapa. Cand Florina a nascut o fetita, glumele au continuat "o sa fie subtirica, ca-i facuta printre uluci" dar cumva erau de o bonomie pasnica. Vecinii au dus mici daruri fetitei, s-au bucurat sa o vada sanatoasa si au continuat sa-i raspunda la zambet Florinei, care fugea incoace si incolo, deseori siroind de lapte pe camasa ("aoleo, i-e foame fetii") cu acelasi ranjet larg, de parca facuse o gluma buna si nu un copil. Nea Marin s-a facut si mai negru si mai morocanos. Iar fetita a crescut pe brate moi si perne tari.

Langa ai lui Stancu statea Ion Stanescu. Avea 91 de ani si se cocota pe casa sa-si indrepte antena de cate ori nu mai prindea bulgarii, spre groaza nedisimulata a rudelor sale si spre amuzamentul vecinilor. Era un flacau tanar si focos, prins intr-un trup cocarjat de nonagenar bicisnic. Odata i-a reparat pompa mamaie-mii si s-au oprit sa discute ceva. Am auzit dintr-o data exlamatia indignata a mamaie-mii "Dar nu ti-e rusine! Om batran! Iesi afara!" insa avea asa, ceva de vodevil in rumoare si un soi de zambet i-a licarit in ochii inca verzi, incruntati. Am aflat mai pe urma ca pentru reparatia pompei, mos Ion ceruse plata mamaie-mii "un pupici".

Si langa mos Ion statea familia Rodicai. Cumva imi vine greu tare sa imi amintesc barbatii. Familiile erau inca alcatuite matriarhal in constiinta satului; erai al Rodicai, al Ioanei, a' lu' Florina. Femeile erau mereu prezente, trecand in lung si in lat soseaua pe atunci inca pustie, cu platouri de impartit, cu crengi de florii, cu paini infasate in servete aspre, cu prunci la san sau de fusta. Barbatii insa erau exilati pe undeva pe timpul zilei, de obicei pe dealurile din jur unde-si aveau pamantul, unde arau indarjiti pamantul uscat sau prin putinele fabrici care inca mai existau, la Slatina. Multi lucrau la Filatura. Se intorceau seara, asudati, flamanzi, tacuti, le sareau de gat droaia de plozi parliti de soare, iuti de gura si de picior.
Rodica avea opt copii si vreo doi trei din ei aveau si aia deja copii, facand-o o bunica tanara, creata si infipta pe picioarele ei scurte si puternice. Daduse carliontii ei intregului rasad de prunci; ii regaseai in spiralele dense, castanii, ale Mariei, alba, frumoasa, cu ochii bruni si nasul delicat, in zulufii blonzi ai Mihaelei, fata cea mai mica, preadolescenta, cu ochi sagalnici si ranjet obraznic, in spiralele moi ale Biancai, mama Brancai, o minune de fetita cu ochii negri taciune dar parul galben pai.

As putea sa revin si cred ca intr-una din zile am sa revin vreodata, dar mi-e groaza. Le pastrez asa in amintire, pe Gabi adolescenta cu ochii inegurati de doruri nespuse, pe Florina tanara, razareata, fertila, cu pruncul nou nascut la san, pe Dorina trupesa si puternica. Gabriela are un baiat din cate imi amintesc, din ultimele vesti de la ea. Baiat care acum cred ca e adolescent.
Ah, viata.
Read More

17 December 2012

Esarfa

Am aflat cu destula reticenta ca nu exista Mos Craciun. S-au chinuit ambii mei verisori sa ma convinga vreo trei ierni la rand, cu argumente cat se poate de valide. Cum ar fi ca Mos Craciun are verigheta lui tata. Nimic nu-mi putea stramuta insa credinta absoluta in parintii mei. De ce sa minta? De fapt asta a fost si singura dezamagire uimita; ca m-au mintit. Prezenta fantomatica a mosului cu barba de vata nu mi-a lipsit deloc insa. Din anul urmator, am aflat ca si eu pot fi Mos Craciun. Am acceptat de fapt cu mare bucurie asta, faptul ca noi ne facem cadouri intre noi si ca trebuie tinute secret pana in ziua de sarbatoare.
Asa ca urmatorul an m-am pus pe strans. Fise, monede, hartii. Tata imi mai scapa sporadic cate un ban intrebandu-ma totusi din cand in cand, distrat, ce-am facut cu ei. Raportam constiincios cate creioane si cata inghetata am cumparat. Nu stiu cum si de ce, minciuna a venit firesc.
 "Ce ti-ai luat de banii aia?"
"Creioane si bomboane" am raspuns eu fara sa clipesc macar, fara ca respiratia sa mi se incovoaie sub apasarea minciunii. Ca o veritabila fiica a Evei, am suras tainic si am strans in continuare ban cu ban.
Nu reusesc sa imi aduc aminte de ce tatei nu i-am luat nimic. Sau poate i-am luat dar chiar nu reusesc sa imi amintesc. Tin minte insa esarfa. O pandeam in vitrina consignatiei. In aproape fiecare zi din decembrie treceam cu rasuflarea taiata de alergat pe acolo. Mi-era groaza sa nu se fi vandut. Am trezit si suspiciunile vanzatoarei care m-a amenintat cu o groaznica urecheala daca am cumva de gand sa-i sparg vreun geam - habar nu am de ce ai crede ca o fetita cat un dop ar avea asemenea porniri dar ok.
Acum daca ma gandesc bine, era o chinezarie ieftina si banala. Alba cu negru. Necunoscand nimic despre textile, imi inchipuiam ca e matase. Asa citisem eu ca e matasea, asa mi-o imaginam. Orice e diafan si moale si alunecos matase trebuie sa fie.
In dimineata de ajun aveam deja o prada nesperat de bogata; fusesem la colindat. Am depus pe tejgheaua de sticla un pumn de monede de toate marimile si am intins cu mandrie de Napoleon un deget mic si ferm catre esarfa. Vanzatoarea mi-a suras si m-a intrebat daca-i pentru mine. Am declarat "pentru mamica mea!" si a propus, induiosata dar inca tepoasa, sa mi-o impacheteze. "Doar nu vrei s-o duci in dinti?"
Nu stiu de ce m-a speriat asta, atat pandisem bucata moale de material si acum un obstacol se itise in calea mea, o amanare, ce era cu impachetatul asta, nu. Asa ca am refuzat si mi-am insfacat esarfa din fuga. Am intrebat cu groaza gatuita "sunt de ajuns?" si mi s-a raspuns ca da, sunt de ajuns. Nici pana in ziua de azi n-o sa stiu daca erau prea multi sau prea putini bani.
Am fugit acasa cu esarfa unde am regretat prompt refuzul meu. Trebuia sa o las sa o impacheteze. Indemanarea mea e in continuare inexistenta, abilitatile mele motrice sunt mai joase decat ale unei foci cu proteza. A luat niste hartie galbena si m-am pus pe mosmodit. Intr-un final am izbandit. Esarfa era mumifiata intr-un somoiog galbui de hartie, cu un fel de snur rosu obtinut din mutilarea unui martisor supradimensionat. Cadoul era gata.
Nu stiam unde sa-l ascund. Unde ascunzi ceva in imparatia Celei Care Stie Tot? Sertarele erau ale ei, paturile erau curatate de ea, saltelele intoarse si scuturate. M-a salvat tot tata. Mi-am amintit cum imi povestise, ca sa ma incurajeze cand ma tanguiam de la o iritatie groaznica, povestea micului spartan care a ascuns un pui de vulpe sub haine. Si care pui de vulpe i-a devorat maruntaiele dar el, darz, n-a spus un cuvant. Paranteza: tata, wtf?
Cum esarfa nu parea sa aiba intentii carnivore, am decis sa aplic tactica micului spartan. Si uite asa am dormit cu un plic intepacios de hartie pe burta.
A doua zi m-am trezit cu ochii carpiti de somn si am alergat in bucatarie. Intre nori de fum albastrui si cu ochii pierduti in oglinda, mama isi amesteca regretele intr-o ceasca de cafea.
"Ce-ai patit?"
M-am precipitat; habar nu aveam cum sa il dau. Pana la urma l-am scos si l-am intins cu amandoua mainile. Cadoul, cadoul meu pentru ea. Si mi s-a strans inima mica mica, pulsand atenta ca urechile unui pui de vulpe.
Pachetul arata catastrofal. Se rupsese hartia si cand l-a desfacut, esarfa s-a scurs lesinat ca o zdreanta alba tarcata. Am cascat ochii intr-o disperare muta. "Dar nu asa era cand am luat-o" as fi vrut sa spun, "era asa de matasoasa si frumoasa, era atat de ...atat de ca tine"
Mama a preluat plina de tact esarfa si si-a trecut-o in jurul gatului. Apoi degetele ei lungi, aceleasi degete pricepuse care facusera sute de creme de zahar ars, metri de dantela, sute de felicitari pictate, au prins capetele zdrentei intr-o funda perfecta, intr-un nod elegant si bufant. Si mi-a suras cald si cu aceeasi usurinta a Evei mi-a spus, rispindu-mi toate temerile:
"E minunata, Ina. Multumesc."

Si ala a fost cel mai frumos Craciun al meu.

Read More

05 November 2012

Capotul

E tot ce mai am din maica-mea acum, la mine in casa. Alaturi de cateva fotografii. restul de haine, pantofi s-au pierdut; tata le-a ratacit sau le-a dat, incercand sa scape poate de umbre ale unui trecut dureros. Nu-l invinuiesc. E dreptul sau sa isi peticeasca viata cum stie, asa cum si eu incerc sa-mi carpesc gauri si goluri cum pot.
Il purta destul de rar si imi era ciuda; mi se parea nespus de frumoasa in el. Capotul in sine mi se parea, de asemenea minunat amplu, elegant, ca o rochie de seara. Mamei i se parea cam pretentios de purtat prin casa si prea racoros pentru atmosfera unui apartament de bloc fara caldura. Il purta rar si putin mai mult la rugamintile mele.
Vazut acum la 30 de ani e un simplu capot. Dintr-un fel de satin greu, negru, cu trandafiri rosii si frunze verzi. E croit frumos pe talie si cade in falduri ample pana jos. Are maneci largi de kimono. Am incercat sa-l port eu; cei 20 de cm in plus ai mei m-au facut sa arat ca o barza. Am renuntat, mi se parea ca-l uratesc.
L-am carat prin toate apartamentele in care am stat vreodata in chirie. A pierdut si ultima urma de parfum pe care o tinea inca agatata in fibrele sale.
Acum vreo saptamana imi venise o idee. Ma gandeam daca voi avea un al doilea copil, sa o rog pe cea care a facut slingul purtat la primul  sa mi-l faca sling. Sau sa captuseasca in vreun fel un sling nou, pentru ca nu stiu daca materialul e suficient de rezistent. Ma gandeam ca asa ar putea, cumva, simbolic, sa-si tina si mama nepotul in brate.
Si pe de alta parte imi parea cumva rau gandindu-ma la el tocat de foarfeci, cusut, rascroit.
Am uitat asta, am impins ideea in coltul fumuriu cu "poate altadata"
Pana cand alaltaieri mi-am auzit copilul in sifonier. Se ascundea de mine si chicotea deja incantat de surpriza unui mult anticipat "baaa!..." Pentru ca asa il zice el pe "bau".
L-am auzit razand si m-am indreptat catre sifonier, compunandu-mi mirarea si surpriza si ajunsa in fata usii deschise am reusit sa mai scot si eu un "bau" slab, ragusit. Invelit in faldurile moi, aratandu-si fațuca vesela dintre niste trandafiri rosii atat de binecunoscuti, alintandu-si mainile in tesatura atat de des mangaiata de mine, Alexandru se infasurase tot in capotul mamei, ca intr-o imbratisare de atat amar de timp regretata si ravnita.

Read More

30 October 2012

Doamna Cucu


Hai sa va zic o poveste despre o doamna.

Era la scoala la taica-meu o profa de engleza. clasele 5-8. Sper sa fi crapat de atunci.
Era nebuna. 100% nebuna. Jignea copiii si le vorbea incredibil de vulgar. Parazitii suna ca un cor de maici pe langa ce scotea tanti asta din gura. Un exemplu, intra in clasa si zicea "aici pute a pizde nespalate. V-ati schimbat chilotii? Ia sa-i vad? Uite, ai mei sunt curati". Urma demonstratia.
Si evident restul de boilor, ratatilor, curvelor, etc, buchetul de epitete numai bune pentru niste copii de clasa a 6a.
Engleza nu facea nimeni cu ea, pentru ca nu era in stare nici macar sa deschida gura cand venea vorba de lectii, venea beata ranga sau mahmura sau intre aceste doua stari.
Parintii faceau plangeri, plangerile ajungeau la director, un om blajin, bolnav, fricos. Directorul o chema pe madam Cucu (asa o chema) in cabinet, unde invariabil asta incepea sa urle ca are o viata nenorocita si ca ea se duce sa se arunce de pe pasarela.
Avem o pasarela in oras, sincer ma indoiesc ca mori aruncandu-te de pe ea, probabil un picior tot rupi dar slabe sanse sa crapi. Poate doar daca trece trenul fix atunci, but that requires some timing ori doamna abia isi  nimerea orele si clasele.
Ingrozit de scena, directorul dadea mereu inapoi. Lasati doamna, nu doamna, cum doamna, dar va rog eu , doamna, ca uitati, vin parintii, sunt copii, etc. Si tot asa.
Se ticnise de cand ii murise careva prin familie. Nu stia nimeni exact cine dracu ii murise. Sotul, copilul, cainele, cactusul, ceva crapase in casa ei si odata cu acel ceva se dusese si ea pe campii de sloboz verbal pline. Sa fiu sincera, pe mine asta nu ma misca. Mi-au murit si mie bunicii, mama, nu am absolut nici o justificare de a lua la injuraturi pe cei cu care lucrez. Cel putin nu public.
Iesea doamna falfaindu-si victoria printre margele si palarii cu funde, inchidea usa spasit directorul in urma ei, fericit ca a impiedicat inca o tentativa de suicid, se mai linisteau apele vreo saptamana si iarasi o luau de la capat, cu chiloti si boi si vaci.
Intr-o buna zi, tata a ajuns director adjunct. Directorul cel sfios si moale a rasuflat usurat si i-a pasat delicata sarcina de a trata cu doamna Cucu. Care in scurt timp i-a declarat razboi deschis lui taica-meu.
Tata a convocat-o si el la obisnuita intrevedere, dupa ce s-au strans obisnuitele plangeri despre obisnuitele jigniri. Doamna Cucu a bagat la inaintare aruncatul de pe pasarela, cu tot cu panoplia de lacrimi si gesturi dramatice. Taica-meu i-a raspuns sec "cum doriti doamna, da sa stiti ca in caz de sinucidere sindicatul nu acopera costul cosciugului." Moment in care doamna Cucu a aruncat cu un scaun dupa el si a iesit val vartej intr-un nor de invective si margelute turcoaz.
Eu o uram pe cucoana asta si imi doream din tot sufletul sa se duca sa se arunce de pe pasarela ma-sii si sa treaca si trenul tot atunci. Dar cum erau slabe sanse, m-am agatat de taica-meu intreband de ce n-o da afara. Si spre surpriza mea dureroasa, taica-meu, trecand de amuzamentul situatiei, a dat-o si el in discursul impaciuitor:
"Da-o incolo de nebuna....i-a murit nu stiu cine, e dusa, daca o dam afara moare de foame"
"Pai sa moara, da-o-n ma-sa!"
"Nu e chiar asa..."
"De ce nu e chiar asa? A aruncat cu un scaun in tine!" am plusat eu, gatuita de stupoare
"Nu m-a nimerit."
"Chinuie copiii"
"Lasa, scapa si aia, inca un an, pleaca la liceu..."
Si spre furia mea, madam Cucu n-a fost data afara.
La vreo luna dupa, tata vine acasa ranjind si ma anunta: "a plecat Cucu"
"Unde?"
"Habar n-am, nu a mai venit la scoala si nici acasa nu e. Duca-se"
Cam la o saptamana dupa, soseste in cancelarie o vedere postala. Pe ea scria cam asa:
"Salutari din insorita Italie, parlitilor, si urati-i comunistului de [...taica-meu] sa arda in iad."
Tata a receptat amuzat mesajul si si-a vazut de-ale lui. Am triumfat din nou:
"Acuma ! Acum poti sa o dai afara! a plecat fara sa anunte, a abandonat postul, trebuie sa fie ceva legal sa o dai afara"
"Nah, se intoarce" raspunse taica-meu distrat. Apoi, cu un gest de lehamite: "A plecat au-pair. Cine crezi ca o tine pe nebuna asta au-pair? Sa vezi ca vine inapoi maine-poimaine".
Profetia lui taica-meu s-a adeverit, ca mai toate profetiile care ascund de fapt rationamente logico-statistice. Cuculeasa s-a intors intr-o saptamana, spasita si speriata. Am tunat, am fulgerat, am injurat, m-am indignat tata tot n-a dat-o afara.
Pana la urma mi-a explicat ceva mai tarziu ca nici nu poate. Era un tambalau intreg cu titularizarea, Inspectoratul, etc. Tot ce puteau face era sa o mute disciplinar la alta scoala, unde porcea alti elevi si tot asa ajunsese sa faca circuitul judetului. Totusi, madam Cucu si-a primit pedeapsa din mainile cui te asteptai mai putin. A aterizat intr-o comuna de tigani in periplul sau disciplinar, unde s-a apucat si acolo de zbierat, tras de par si intrebat de futaiuri si chiloti. Ghinionul a facut ca prima eleva pe care sa puna mana sa fie o tigancusa zdravana, care era deja de vreo 4 ani tot in clasa a 7a . A batut-o aia pe indelete de-a bagat-o in spital. Engleza n-au invatat tiganii, dar macar ceva filme cu chichi chan da. Dupa spitalizare, madam Cucu s-a retras din invatamant. De unde deducem ca uneori bataia buna te scapa de scroafa rea.

Mai stiu doamne din astea. Mai stiu si domni din astia. Nu instig la violenta, doamne fereste, dar daca s-ar impiedica de o bata sau de o caramida din cand in cand, sunt sigura ca viata lor si mai ales a elevilor lor ar fi mult mai buna. Stiu ca Dumnezeu (daca exista) nu bate cu batul. Dar mai stiu si ca noi nu suntem Dumnezei.







Read More

10 October 2012

Uraste-i pe toti. Dar cumpara-le suplimente.

Asta e campania:

http://uraste.ro/video/

Si asta e opinia mea vizavi de ea:

Mesajul, oricare ar fi el, e extrem de prost formulat. E jignitor, diletant si dureros.
Autismul sau Alzheimerul nu sunt curabile in momentul de fata prin administrarea vreunui supliment alimentar.
Explicatia celor care au creat clipurile e ca ideea nu era sa urasti pacientul ci boala. Ok scuza-ma, dar ti-ai luat metafora dintr-o putina de cacat si ai uitat sa dai cu dusul pe ea.

Quote:
"Uraste-ti baietelul care a devenit de nestapanit. Uraste-ti baietelul care niciodata nu vrea sa stea locului si nici nu te asculta. Uraste-ti baietelul care se enerveaza din nimic si se poarta urat cu ceilalti."

Quote 2:
"
Uraste-ti tatal care nu mai stie ca-ti plac ciresele. Uraste-ti tatal ce nu mai stie care este echipa ta de fotbal preferata. Uraste-ti tatal care nu mai are povesti noi de spus."

Nu, degeaba o dai la intors explicand ca de fapt nu asta trebuie sa urasti ci boala in sine.
Nu stiu pe nimeni sa iubeasca alzheimerul sau sa adore faptul ca are un copil autist. Nu stiu pe nimeni mandru ca are cancer. Nu stiu pe nimeni entuziast de leucemia copilului sau. N-am intalnit vreodata un parinte bucuros ca are un copil afectat de sindromul Down. Deci partea cu "sa uram boala" e egala cu "sa ne fie frig iarna".


Eu vazand clipurile astea am revazut derulandu-se prin fata ochilor mei toata existenta mea alaturi de mama, cei 18 ani (vreo 15 rememorati maxim) chinuiti, plini de zbucium si de efort si de negare si de acceptare si iar de negare. 15 ani de zile am incercat sa o salvam in fel si chip, 15 ani de zile s-au turnat pastile in ea cu pumnul, 15 ani de zile au alternat terapiile, 15 ani de zile ne-am ticnit cu totii , 15 ani de zile tata a trecut de la popi la medici, de la medici la pretinsi naturisti, 15 ani de zile i-am intins toate mainile posibile incercand sa o prindem, sa o salvam de la inecul in propria uitare.

15 ani de zile am vazut-o sfaramandu-se picatura cu picatura, 15 ani de zile am vazut-o uitand incet incet, mai intai cateva nume, apoi cateva strazi, apoi cateva cifre, apoi sa se semneze, apoi numele meu, apoi numele tatei, apoi numele sau, apoi sa deschida usa apoi sa inchida usa, apoi sa se imbrace, apoi sa se dezbrace, apoi sa foloseasca toaleta, apoi sa manance, apoi sa inghita, apoi in final vegetativ sa mai functioneze, a uitat sa digere, a uitat sa asimileze a uitat tot, tot corpul sau s-a retras in sine, tot creierul sau s-a ascuns in sine pana cand a uitat intr-un final si sa mai traiasca.

Si tu vii si-mi spui, stimabile imbecil, purta-mi-ai papucii macar un an din viata ta, ca:


"Uraste-l, pentru ca acesta nu este tatal tau. Este doar boala care incet, incet ia chipul lui. Boala care poate fi invinsa prin grija si iubirea ta."

Ba fix ta-su e. Si fix mama mea era. Asta e greseala cea mai mare pe care o poate face cineva, fie medic fie membru al familiei; sa se amageasca cu ideea ca bolnavul "nu mai e el", sa demonizeze boala, atribuindu-i o personalitate falsa. Ba da, el e. Asculta-ma, citeste-ma, daca ai pe cineva bolnav de asa ceva sau de autism sau de altceva. Tot el e. Tot ea e. Tot ei sunt. Crede-ma, te implor, da-l dracului de blog da-o dracului de campanie, crede-ma, tot ei sunt. Acolo, ascunsi sub valul de simptome, acolo, ametiti de pumnul de psihotrope si neuroleptice, acolo, confuzi, uitati si uitand, neintelesi si neintelegand, crede-ma, acolo e tot sora ta, acolo e fratele tau, acolo ti-s parintii, acolo ti-s bunicii. Acolo sunt cei pe care ii iubesti, acolo sunt cei ce te iubesc, acolo, inauntru, orbecaind singuri in timp ce tu te protejezi de propria durere repetandu-ti ca nu sunt ei. Ba da, ei sunt. Nu le taia si ultima cale spre tine, nu-ti reteza compasiunea, nu iti masca durerea, nu te feri de ei, nu-i trimite departe de tine, nu pretinde ca au plecat deja. Crede-ma sunt ei, sunt acolo si au nevoie de tine. Nu e nici un demon si tu nu esti vreun cavaler iar cacatul asta de supliment alimentar pe care il vand dobitocii astia NU e vreo lance de argint cu care sa poti invinge balaurul. Si cand vei constata iarasi ca nu merge, cu ce ai ramas? Cu ura? 

Imi amintesc de o scena, in care bombaneam prin casa, convinsa fiind ca vorbesc la pereti - asa ma asigurasera toti medicii, asa se decisese sa creada si tata, pentru ca e mai comod asa, e mai putin dureros asa - si o intrebam pe maica-mea de ce s-a adus pe sine in halul asta (de parca ar fi putut opri cu ceva evolutia bolii), de ce imi fute viata zi de zi, de ce nu-mi raspunde, pentru ca de luni de zile cazuse in mutenie.
Si cum peroram eu acolo, ba schelalaind ba bombanind, i-am auzit vocea. Dupa luni de zile de tacere oarba, de intrebari fara raspuns, de silabe guturale rare, i-am auzit vocea, clara si blanda ca in vremurile bune.

"Dar tot ce-am facut vrodata a fost pentru tine. pentru tine traiesc, pentru tine incerc. Dar ce sa fac daca aici - si degetele fine au ciocanit fruntea si mi-a oferit aproape uitatul sau suras dezarmant, dulce amarui, cu arcuirea fina a buzei - , daca aici nu mai merge..."

Apoi a recazut in mutenie. insa de atunci am refuzat sa o mai privesc ca pe o boala. Ca pe un demon care poseda ce a ramas din mama. Am implorat, am intrebat, am cerut alte vorbe, nu le-am mai primit prea curand, insa de atunci am continuat sa pandesc, sa vad, sa deschid ochii cu adevarat. Si am vazut. Mi-am revazut mama, uitata si pierduta intr-un morman de ganduri nepuse cap la cap, am regasit-o in uitarea in care o aruncaseram si noi, noi care deja vorbeam dspre ea la timpul trecut, noi care o tradaseram crezand-o inchisa ermetic intr-o alta lume.  Am avut ocazia sa vad sclipiri si tresariri si sa o revad din cand in cand, luptand sa ne regaseasca, luptand sa iasa, ca o victima in valuri prea adanci, iesind doar pentru o frantura de zambet, pentru o clipa, pentru un cuvant la suprafata. Si pentru momentele acelea, pentru acele minuscule fragmente din ea, am continuat sa o iubesc si sa-i fiu alaturi, am continuat sa o tratez ca pe o persoana, am continuat sa ma gandesc la ea nu ca la "cea bolnava" ci mama mea, mama mea care citea carti bune, mama mea cu ironii fine, cu maini pricepute, cu zambete blande si cu resemnari nestiute.

Si nu, nu am urat-o niciodata. Nici pe ea nici boala sa. Am luptat pana la epuizare si am pierdut; si multi vor mai pierde acest razboi si nimeni, absoilut nimeni, nu detine astazi o arma medicala contra bolii acestia, deci ridicolul produsului asta e cu atat mai mare.
Ura e altceva. Poate atat v-a dus capul, dar ce-am simtit noi fata de parintii nostri, ce simt parintii fata de copiii lor bolnavi nu e ura, stimati cretini. E durere, e disperare, dar niciodata nu e ura.

Si stupiditatea continua, fireste. Nu pot sa cred cata trivializare si prostie pot fi compactate in doar cateva randuri.

"
Grabeste-te, fiecare zi e importanta. Ajuta-ti baietelul sa devina fiul pe care ti l-ai dorit dintotdeauna, cu Neuro Optimizer."
"
Grabeste-te, fiecare zi e importanta. Adu-ti tatal adevarat inapoi cu Neuro Optimizer."
"
Este doar boala care incet, incet ia chipul lui. Boala care poate fi invinsa prin grija si iubirea ta."

Deci asta era! N-am iubit-o indeajuns! N-am avut destula grija de ea.
Ce incercare patetica de culpabilizare. Idiotilor.
Pot sa cumpar 3 tuburi, sa i le pun in loc de flori pe mormant cand mai ajung, sa-i arat ca macar am iubit-o?
pot sa ii fac o felicitare de 8 martie cu suplimentele voastre alimentare? Care apropos au aceeasi compozitie cu orice rahat cu perje de MemoPlus, nu au absolut nimic revolutionar sau nou sau dovedit eficient?

Singurul lucru care trebuie urat sunteti voi. Voi cu maclavaisul vostru incapsulat, voi care ne mercantilizati durerea, ne jigniti inteligenta si ne speculati traumele.
Nici daca ar fi util cacatul vostru de produs nu l-as cumpara vreodata.

Nici daca ati fi vanzatorii ultimii paini de pe pamant nu as lua-o.
Daca ati vinde ultima carte din lume m-as lasa de citit.

Sunteti mai morbizi si mai imbecili decat o firma de servicii funerare cu inscriptia de "mai poftiti pe la noi". 





Read More

24 September 2012

Nitica apa si-o aspirina.

Ai vazut ca indiferent de ce ai, leacul din stramosi e o aspirina si un pahar de apa?
Uneori mai apare si paracetamolul iar in preajma sarbatorilor e nelipsit trifermentul.
Tin minte o discutie halucinanta cu soacra; incercam sa o conving ca e ceva cu placinta ei de mere, de altfel teribil de gustoasa, dar care ne facea sa ne indoim de stomac automat.
"ii faci rantas, am vazut eu ca prajesti merele intr-un ceaun"
"pai si daca-i fac rentas ce?"
"pai nu e bine"
"pai de ce sa nu fie bine, e gustoasa"
"pai ne tinem de burta si de stomac pe-aici ! Nu e clar ca nu e buna?"
"Pai am triferment! Ia si mananca si dupa aia iei o pastila"

Inainte sa apara generatia pastilatilor cu jeans skinny si freze date cu placa am avut pastilatii cu triferment si aspirina. Pastilatii cu pastila in dreapta, carnatul in stanga, pastilatii care se pastileaza preventiv "parca ma incearca o durere de cap, parca mi se zbate ochiul stang" si pastilatii autodidacti, care n-au nevoie de medic si isi schimba sarguincios retete si doctorii intre ei, iar atunci cand crapa e din cauza ca nu le-a mai dat dumnezeu zile.

In tot universul asta de pastile de inima, de cap, de stomac, de picioare, de ficat, domneste Sfanta Aspirina insotita de lichidul sau consort, Paharul cu Apa.. Nu stiu de unde universalitatea- de altfel falsa si nociva - a micutului cerc de creta acrisoara.
Poate din vremuri de restriste in care chiar n-aveai altceva ce lua, in afara de aspirina.

Aspirina apare la dureri de cap, de dinti, de picioare, de galci si eventual si de hemoroizi. Daca ti-e rau de la caldura, daca parca te ia cu frig, daca ai stat in soare, daca ai dardait in umbra, ti se da o aspirina. Pana si daca ti-ai rupt o mana tot o aspirina ti se ofera, la un moment dat.

Ca exemplu, doua situatii in care apa si aspirina au aparut, atat de stupid puse in scena incat aproape ar fi fost hilare. Daca n-ar fi fost situatiile in care nu era nimic de ras.

Prima data cand am asistat la o criza de epilepsie a mamei eram singura cu ea. In Gara de Nord, inconjurata in cateva secunde de zeci de oameni, si totusi incredibil de singura. Eram in scoala primara, eram speriata, vedeam pentru prima data o criza de grand-mal, cu tot evantaiul de manifestari care aveau sa devina o neplacuta rutina a vietii alaturi de mama. Ma tineau cativa oameni, pentru ca incercam sa ajung la ea. Nu stiu de ce ma tineau; nu cred ca stiau nici ei de ce ma tin. Nu era ca si cum m-as fi repezit sa o musc sau sa o strang de gat, nu era ca si cu ei i-ar fi facut in acest timp ceva ce ar fi putut fi perturbat de mine; o lasasera acolo unde cazuse, zvarcolindu-se in spume si sange, si se roteau curiosi, balanganindu-se pe picioare ca o padure de cili umani. S-a auzit, fireste, vocea rostind fatidicul sfat:
"Dati-i niste apa, daca aveti!"
si imediat dupa, ca o rima ceruta de ritm
"si o aspirina, daca are cineva?"
asta unei fiinte care se incolacea pe peronul garii, cu ochii dati peste cap, limba muscata, sufocata de saliva si contorsionata de spasme.
S-au precipitat maini, s-au desfacut termosuri (cineva sugerase si mai curajos cafea, CAFEA, oh, sancta imbecilitas), s-au fosgait pungi si putin le lipsea sa mi-o inece de-a binelea; prinzand curaj, s-au tot apropiat si incercau sa-i bage printre dintii inclestati o aspirina. Apa curgea printre, pe langa. Au fost goniti si opriti de o singura persoana, un barbat care probabil acum e oale si ulcele dar caruia i sunt si acum recunoscatoare. A aruncat apa, a aruncat aspirina. S-a interpus intre mine si mama (cam cat de cretin sa fii sa impiedici un copil sa ajunga la mama sa, dar sa il lasi sa o vada cum moare - caci asta credeam eu ca i se intampla). M-a strans puternic de maini, pana la durere, m-a privit in ochi, mi-a vorbit fara gatuiala isterica colectiva.
"Mama ta are epilepsie. Nu va muri. Nu se va face nici bine. Asta e o criza. Cand o vezi ca mai incepe, incearca sa o musti de degetul mic sau sa-i masezi bine mainile. Nu mai plange, isi va reveni".
Si a plecat.
S-a oprit si criza, au plecat si gainile cu tot cu aspirina, reculegandu-se greoi dintr-un soi de transa surescitanta; rolul lor, de Mari Salvatori, se incheiase, nu prea mai aveau pe cine salva. Eu nu mai plangeam, mama dormea in somnul cleios si negru de dupa criza.

Mult mai demult, inainte de scoala, treceam cu tataie-meu prin sat. Erau oameni adunati undeva in casa unui vecin. Am mers si noi, tataie-meu a plecat luandu-ma repede, dupa cateva minute, totusi a fost destul sa-mi amintesc mereu de ele.
Cazuse Mihaela din tei. Era prin clasa a 7a, era blonda, avea ochi albastri, craniul sfaramat si era ziua ei. Inca mai traia. Maica-sa (vitrega, dar nu conteaza) o trimisese sa culeaga floare de tei. Coaja de tei e mazgoasa dupa ploaie iar cracile nu au rezistenta altor soiuri. Cazuse si-si sfaramase capul de ciment. Printr-o minune, inca traia. Incerca sa se ridice, valuri de sange ii ieseau din ochi, din gura, o inecau si repeta continuu "mama, mama" , atat de singura, atat de singura in mijlocul a jumatate din sat.
Si ghici ce.
Sa-i dam si Mihaelei o aspirina. Si niste apa. Nitica apa si-o aspirina.
Sa-i dam o aspirina, desigur, poate o trage curentul cum sta ea asa cu occipitalul direct pe ciment.
Sa-i dam nitica apa, de la atata sange i s-o fi facut sete.
Sa-i bagam pe gat o pastila, sta sa moara, o cheama pe mama-sa, o pastila de aspirina ar fi cel mai nimerit lucru.

A murit Mihaela, pana sa vina Salvarea. Era sat si venea greu, dar chiar si venind repede nu vad cum ar fi putut supravietui, baltind in sange si cu o aspirina intre dinti.

Stiti ceva, ma prostilor?
faceti o clisma cu aspirina, din cand in cand. Ajuta mult.
Read More

06 June 2012

Matei Moroiul

Asta e o povestire  - deci cu nuanta de adevar- daca e sa ma iau dupa mamaie-mea - pe care o ascultam eu uneori seara la culcare. Mamaie-mea era educata si inteligenta dar sincer nu stiu ce avea in cap de-mi zicea asemenea povesti la culcare. Probabil sa ma imunizeze; oricum dormeam tun si cosmaruri vampiresti n-am avut.

"Cand eram io mica, a mai mica dintre toti cei sapte copii, aveam o guvernanta Lina. Lina o chema. Si femeia asta, Lina, era maritata cu Matei, care era cizmarul garnizoanei [de pompieri, tatal ei era capitan de pompierie] si ajutor in casa.
Si intr-o zi Matei a murit. A plans Lina, a plans lumea, ca il stiau pe Matei si fusese om bun si hazliu si tanar. Si cand sa il ingroape,  i-au zis vreo doi oameni: Tu, Lino, sa nu uiti ce e de facut sa faci, ca Matei s-a nascut cu semn."
"Ce semn, mamaie?"
"Stai sa-ti spui.
Si Lina dupa moartea lui Matei a cerut voie sa ne ia pe noi, copiii, in casa ei, ca ii era urat sa doarma singura. Si tatei i s-a facut mila si uite asa ne-am mutat in casa servitorilor.
Si am dormit vreo doua zile asa si printr-a treia seara auzim racaieli la geam si vocea lui Matei: Lina! Lina!...da drumul in casa!
Noi ieream mici si nu stiam; si-i ziceam Linei "da-i drumul lui Matei sa intre in casa" ca tineam la el si il iubeam.
Lina ne-a strans pe toti in pat si a zis "nu e Matei afara, e vreun betiv care rade de noi"
Si a patra seara la fel; "Lina, da drumul in casa, sunt ieu, Mateiul tau; mi-e frig, mi-e greu, mi-e foame"
Si noi ne rugam de ea si Lina zicea "Nu e nimeni afara."
Si noi fiind mici si nestiind ce se intampla am mers la tata si i-am zis "impac-o pe Lina cu Matei! E suparata pe el si nu-i da drumul in casa si el se roaga de trei zile si zice ca ii e frig si foame"
Cand a auzit asa ceva tata, a adunat indata popa si primarele si au mers la Lina s-o intrebe "asa e, te cauta Matei?" Si Lina n-a avut incotro si a zis "ma cheama dar nu-i dau drumul inauntru".
Si ei i-au zis "pai bine fa, nu avusasi grija, ca era nascut cu semn?"
"Ce semn, mamaie?"
"Omu cand se naste pe lume vine cu asa, cu o pielicica acoperita pe el. Caita se cheama. Si daca apuca de rupe din pielicica aia si-o duce in gura sau ii ramane lipita pe cap, omul ala va fi moroi dupa ce moare. Adica in loc sa stea acolo ca mortu vine si ii ia la el pe rand pe toti din neamul lui.
Si a doua zi s-a dus tot satul cu taticu, preotul, primarele si l-au dezgropat pe Matei. Si l-au gasit sucit cu fata in jos si la gura avea spume si sange. Si barba crescuse si unghiile erau rupte si pline de aschii de lemn. Si cu aia sculata. [am uitat sa mentionez ca mamaie-mea avea o conceptie destul de sanatoasa despre ce sa explici copiilor si ce nu; in principiu, naturalia non sunt turpia.]
Si atunci i-au bagat andrea de fier in buric si tepusa de lemn in inima si l-au ingropat la loc si mort a fost. "


Inca ma intreb daca nu cumva bietul Matei fusese ingropat cam in graba de prima data, desi din cate stiu priveghiul tine 3 zile; suficient pentru un cetatean cumsecade sa se hotarasca daca e mort ori ba.

Edit: aceasta intamplare a avut loc in anul 1912. Am vazut-o cu oroare repetandu-se in anii '90  - ai nostri! cand a murit mama vecinei de peste drum. Abia murise si s-au precipitat in graba "ada andreaua! unde e tepusa? mai bate inima? tre sa fie calda si sa mai bata inima!"
Daca e sa corelez asta cu ce am mai aflat si noi in ultimii ani despre constienta si constiinta din clipele mortii ma apuca groaza cu adevarat.
Read More

19 April 2012

Comani

Gardul era cenusiu si darapanat iar unele uluci se inclinau in interior, garbovite. Pe marginile santului din exterior erau crini stacojii, care mi se pareau salbatici si ciudati fata de cei din gradina noastra, albi, cu parfum greu.
In coltul din dreapta al casei era o fantana mare, rotunda, din piatra. Era impartita pe jumatate de gardul din sarma ce ne despartea de vecini; tataie, impaciuitor, solutionase o divergenta veche oferindu-se sa mute gardul mai inspre el. Fusese probabil un orgoliu inutil al lui nea' Costica; nimeni nu lua apa din fantana de la gard, nu era curata. Uneori, cand scapam de sub vigilenta de closca a mamaie-mii, ma aplecam sa privesc inauntru si zaream vreo cizma rupta plutind.

Poarta avea o clanta patrata, ruginita, care marca orice apasare cu un "clanc" sec, pe care inca imi doresc sa il aud surprinzator de des. Zgomotul metalului batran care isi urnea mecanismul marca inceputul zilelor fericite, zilelor in care eram adusa din nou acasa. De o parte si de alta a portii strajuiau doi arbusti pe care nici acum n-as sti sa-i identific; aveau flori ca o puzderie de boabe galbene si frunze lucioase, verzi ruginii, cu spini decorativi moi in varfuri.  In partea stanga erau brazii, de o parte si de alta a gardurilor laterale era cate un rand de vie. N-o apreciam deloc; adultii vorbeau cu emfaza despre ea ca fiind "producatoare neagra". Strugurii erau astringenti si cleiosi.

De o parte si de alta a aleii cu cimentul spart, in care mi-am zdrelit aproape zilnic genunchii, erau flori. Le atribuisem in gand personalitati. Eram un copil ciudat, dar nu atat de ciudat incat sa nu stiu ca ciudateniile e mai bine sa fie tinute pentru sine. Narcisele albe erau ca mama; elegante, cu parfum discret si vesnic triste, cu corola lor plecata si tija parca mult prea subtire. Trandafirii erau aroganti in catifelarea lor naprasnica; aveam din cei de un rosu dens, cu tepi cat caninii unei pisic si petale groase; albi, agatatori, impletindu-si petalele prin bolta de tamaioasa; buchetari, "ieftini" cum ii consideram eu, vazandu-i ca pe niste targoveti strident imbracati in haine roz de balci.
Crinii se randuiau imensi, drepti, cu mugurii moi si polenul abundent. Imi pareau ingamfati si cam tonti; aversiunea era inlesnita si de faptul ca o albina ma pedepsise intepandu-ma in nas cand incercasem sa miros unul. Alta data culesesem un buchet mare si il adusesem in camera. Am picat intr-un somn cleios, greu, din care m-a trezit mamaie-mea dracuind crinii, vanturand un evantai si frecandu-mi tamplele cu otet.

Inspre casa era un mic patio triunghiular, cu florile mici. Petunii, gura leului si alte marunte pete de culoare formand o acuarela pointilista, supravegheata demn de un tufis inalt din care rasareau sute de floricele marunte si liliachii.

In dreapta erau doi piersici, un cires cu fructe negre, dulci si un zarzar ce-mi lumina diminetile cu recunostinta sa. Vrusesera sa il arunce, insistasem inlacrimata sa il ierte si tataie-meu cedase plantandu-mi-l la fereastra, banuind totusi ca "n-o sa se prinda". N-a mai apucat sa il vada cum s-a prins. Era exuberant cu dantela spumoasa a florilor si zumzetul albinelor, ca o domnisoara fredonand in jupon.

In stanga trona caisul in mijlocul uneia din gradinile de zarzavat. Se bifurcase ca o prastie enorma iar fructele se zareau prea departe in soare, spre jindul meu si veselia nedisimulata a graurilor. Intr-o buna zi s-a rupt cu un parait groaznic si am mancat in ziua aceea, cu vinovatie ghiftuita, caise moarte dintr-o rana deschisa.

Nucul trona izolat si demn. Il credeam ciufut, mi se spusese ca "nu lasa sa creasca nimic in afara de troscot sub el". Ii duceam cand imi aminteam o galeata de apa sa-l imbunez, spre hazul general al celor ce vedeau un copil cat un chistoc carand apa unui copac de peste 40 de ani. Fusese sadit in ziua in care s-a nascut mama.
Aveam un leagan legat de el, in care ma zbantuiam cantand cat ma tinea gura romantele mamaie-mii. Era mandra si ma tot incuraja sa cant; admiratie neimpartasita insa si de fata vecinei care ma ruga insistent sa nu mai cant ca-i plange capra cand ma aude. Eu puneam insa si behaitul caprei la categoria laude si continuam sa racnesc

"intr-o graaadiiina incantatoare
Cu zeci de flori ce mirosea (sic!)
traia o mica privighetoare
ce printre arbori se dezmierda"


rezumand versurile uitate, un fiu de rege o vede si se ofera sa o ia la el in imparatie (transparenta metafora pentru vreo amoreza), incurajand-o cu "vino cu mine, o, frumusico". Amoreza-privighetoare nu renunta insa la emanciparea sa, declarand

"decat regina si-n colivie,
mai bine moaarrr-ta (accent dramatic aici) eu m-as vedea"

Si evident, colectia de romante taraganate pe versurile lui Eminescu. Mamaie-mea era nascuta in 1907. Rascoala trece, romantismul ramane.

Bucataria de vara era o casuta cu doua camere; tot ce mai tin minte din ea e piua enorma, din bronz, adapostita intr-una din ele. Deasupra ei era podul casei in care ma cataram precaut pe o scara putreda, revenind cu diverse carti mancate de molii. Imi aparam captura de proteste "ce-ai mai gasit , vechitura aia" si fara exceptie m-am bucurat de fiecare carte gasita sus.
In spatele ei era beciul, cu trepte alunecoase si macinate de vreme. Acolo isi dormeau somnul tihnit morcovii in ladite de nisip si rosiile acidulate in borcane.

In fata beciului era o tufa enorma de iasomie de sub care se iteau buchete de margaritar; mereu am crezut ca ele au ales sa fie acolo, mai la dos, ferite de zgomotul musafirilor. In spate incepeau gradina mare de zarzavat si curtea de pasari. Pe care am sa le descriu, stupid de minutios, data viitoare.

Pentru ca nimic nu e mai dureros dar si mai imbucurator decat sa revad cu ochii mintii casa de la Comani, pe care am regretat-o si unde ne-am dorit mereu sa revenim si eu si mama si mamaie, trei femei din trei generatii, trei secole diferite.
Idilizata sau nu, casa veche cu curtea infinita marcheaza probabil una din putinele mele perioade de stabilitate emotionala si fericire continuua. Mai tarziu aveam sa gust fericirea in hopuri, in intamplari, in noroace ocazionale, ca pe niste toiuri de tuica repezite pe gat la sarbatori. Insa tarziu, foarte tarziu avea sa revina constant, pasnic, ca un suvoi blond de miere si zambet.


Edit: multumesc mult, Mahonia era!
Read More

15 December 2011

Scrisoare pentru masina timpului

Acum multi ani - ok nu foarte multi dar destui - ma intrebam pe un forum cum e sa fii gravida si ai copii.
Mai scriam si o postare chiar haioasa (a se observa modestia fara de cusur....) despre gravidenie, in viziuea mea de atunci.
Nu greseam mult :) singura chestie pe care nu am ghicit-o corect a fost ca toate neajunsurile si neplacerile aveau sa ma sara cu desavarsire pe mine, cand am fost insarcinata.

Las aceasta scrisoare pentru cand s-o inventa masina timpului, sa i-o duceti Kariocii de acum un deceniu. Cu urari de bine.

"Draga eu,

In pofida hotararii de nestramutat de acum, te vei marita si vei face copii. Nu stiu exact daca astea vor fi chiar cele mai destepte decizii luate vreodata de tine; inca astept si eu o scrisoare de la Eul din viitor. Insa la momentul respectiv asa iti vor parea si mult timp dupa.

Probabil n-ai sa ma crezi, dar nimic din ce ai insirat tu acolo nu ti se va intampla. Da, se intampla ALTORA dar nu tuturor si, poate cel mai important, n-o sa ti se intample tie. Nu stiu de ce, nu stiu daca meriti. Totusi in astia 10 ani vei ajunge la concluzia ca nu conteaza daca meriti sau nu, din moment ce nu exista cineva sa iti atribuie asemenea merite.

Cum ziceam; n-o sa ai pete, n-o sa ai greturi, n-o sa ai toane, n-o sa ai picioare umflate, n-o sa ai ameteli. Nimic. O sa umbli de colo colo 9 luni de zile, nu stiu daca chiar ca un soare, da oricum foarte zambareata, tampa si somnoroasa de la atatea endorfine, foarte ingaduitoare si calma. Barbat'tu, naucit de linistea suspecta, te va gasi mult mai enjoyable si va migra in jurul tau ca un satelit respectuos. Din cauza ca ai un obicei nesuferit de a lua lumea peste picior sau de a te arata mai cu mot, o sa citeasca doar pe ascuns despre sarcina si copii.

Stiu ca te crezi acum o mare chestie foarte rece si distanta. Mi-esti foarte draga si imi vine greu sa iti zdrobesc mica ta turla de carton, dar nu esti. Esti de fapt fixista, tactila, dependenta de afectiune si atentie. Deci imaginea ta mentala de mama distanta si nevrozata poti s-o arunci la cos. Vorbeste cu Freud despre asta sau cu cine mai vrei tu. N-o sa fii asa si te asigur ca e bine ca n-o sa fii asa.
O sa fii fix invers. O sa te napustesti asupra micului tau pui cu o paranoia de closca si o foame de pradator. O sa-l tii geloasa in brate si o sa urasti sincer pe toti care vor incerca sa ti-l ia. O sa dormi cu el imbratisat, la piept, inspirandu-i mirosul de lapte si puf. O sa arunci priviri banuitoare si furioase catre oricine ar sta intre tine si el. O sa arunci si o sa respingi furioasa orice inventie care pare sa iti ia locul, orice substitut din plastic sau lapte praf. O sa-l pipai, o sa-l mirosi, o sa-l smotocesti, o sa-l admiri cu ocheade lacome si mandre. O sa fii blanda ca o vaca, rea ca o catea si panicoasa ca o closca.
Si asta o sa fie bine.
Read More

30 November 2011

Pe vremea mea...(2)

Pe vremea mea te duceai sa umpli sifoanele - invariabil, era taskul copiilor. Ti se dadea o sacosica moale din ata elastica, bizar de rezistenta, cu manere din plastic si un sifonoi de sticla, protejat la exterior de o plasa de sarma. Ulterior au aparut capetele de sifon separat si care puteau fi conectate la PETuri. Mult mai usoare.
Unele sifonerii pretindeau ca au apa de izvor, altele nu se oboseau cu asemenea subterfugii de marketing; lumea cumpara oricum. Sifonul era baut fie asa fie sprit fie amestecat cu niste concentrate de suc extrem de dubioase, in culori radioactive.

Primul meu calculator era conectat la combina muzicala - ah, da, am avut si din asta - . Un joc trebuia sa se incarce de pe caseta; si in timpul in care se incarca, caraia ca toate alea.
Televizorul bunicai era alb negru. al nostru color, dar tot pe lampi. Oamenii in general si le reparau singuri, 98% din probleme find solutionate, macar la nivel de incercarea moarte n-are, de clasica palma dupa cap. Dupa capul televizorului. Cele mai des intalnite probleme erau "s-a filat lampa" si "se da imaginea peste cap".  Si "nu mai prind bulgarii / rusii".

Primul meu telefon mobil a fost un Sony Erricson imens. Imi acoperea toata fata si mai si trecea de nivelul ei cu antena. Adica dupa ce ca era gigantic, mai avea si o antena respectabila si o clapita.
Primul telefon cat de cat mai acatarii a fost un Nokia ....am uitat de care, dar a devenit in scurt timp modelul preferat de dat bunicilor sau in general oamenilor grabiti si nemofturosi. Rezista la dezastre uluitoare; l-am scapat in apa, de la balcon, pe gresie, etc si nu a patit nimic; se imprasia stoic, in cele 3-4 mari bucati ale sale (baterie si ce mai era), il reasamblam, eventual dadeam cu uscatorul de par pe el un pic si mergea in continuare. Am auzit ca tatal unui coleg de liceu l-a scapat in troaca cu mancare pentru porci; l-a scos intreg desi usor molfait.
Erau asa mari ca nu puteau fi bagate in buzunar, deci de obicei le atarnai la brau ca un haiduc al tehnologiei.

Pe vremea mea se purtau niste freze tot atat de ridicole ca si astea de acum. N-am nimic cu tunsorile pt adolescenti la moda, doar ca impart toate aceeasi constanta: 2% arata dragut cu ele. Restul de 98% arata ca un cur.
A fost o moda, din fericire trecatoare, in care fetele se tundeau scurt si cu niste perciunoi Elvis-style. A mai fost o moda, pentru baieti, care a durat mult mai mult insa, cu tuns pe parti si lasat mare in mijloc. Groaznic.

Au mai fost la moda, pe vremea copilariei mele, si camasile in carouri - si acu mai am vro doua, blugii elastici, care vad ca au revenit in mare forta - presupun ca tot ce se muleaza pe buci va reveni in mare forta, de altfel - un fel de platforme imense, urate si impractice, colantii creponati, fustele lambada si gecile de blugi.

Cand eram mica ma trezeam invariabil cu Matinal cu Paul Grigoriu. Trageam de timp sperand sa aud vreun cantec favorit si triumfam daca bagau Luca, sau altceva de la Timpuri Noi.

Muzica "mainstream" era cam la fel de tampita ca si asta de acum, daca nu si mai.

Cenzura sau autocenzura in massmedia nu prea exista. Ma uit la mamicile astea de o varsta cu mine, oripilate de impactul pe care il va avea o coperta de Playboy asupra copilului lor. Nu stiu in ce pension au crescut, dar imediat dupa revolutie chioscurile de ziare din orasul meu s-au umplut de buci si tate si de titluri cum ar fi "Crima si Viol", "Infractoarea", "Muc si Sfarc" etc. Dupa cum se poate vedea, am iesit ok. Iar generatia mea nu a excelat prin vreun numar de obsedati sexual iesit din comun fata de alte generatii.

Am asistat si la scremetele de nastere ale metalului romanesc si hip hopului romanesc. N-a fost o nastere deloc usoara; ceva sange si cam mult cacat pe ambele fronturi. Oricum, acu cica sunt bine sanatosi la casele lor (de productie).

Iaca nu mai stiu. Cam atat.
Read More

01 August 2011

Pe vremea mea...(1)

Cum la anul schimb prefixul, m-am gandit sa ma antrenez in ale mosnegarimii (treij da ani!) cu povesti plicticoase despre cum era pe vremea mea.

Pe vremea mea era "Intalnirea de la Miezul Noptii" cu Petre Magdin si Lenti Chiriac. Sau cand cu unul cand cu altul. Sau amandoi. Nu mai stiu, maica, pentru ca pe vremea mea aveam memorie si acu pe vremurile astea nu mai am. Acum au disparut oricum cu desavarsire si emisiunile cu pricina, si prezentatorii - or mai fi traind? - si promovarea stilului respectiv pe vreun post principal de TV.

Pe vremea mea, cand eram mica rau, mamaie-mea se uita la Tezaur Folcloric. Mai tin minte genericul: o tanti cu marama, galopand pe un cal alb, pe o melodie olteneasca cred: tam-dirai-diraidaaa-daaam, dam-diridididi-daaaam....Si pe Marioara Murarescu, al carei stil de vorbit a fost ciuca parodiilor de altfel savuroase si ele cativa ani mai tarziu.

Pe vremea mea desenele si filmele pentru copii nu erau dublate. Asa am invatat binisor engleza nu numai la scoala dar si cu Disney, franceza cu Sandy Belle si aia cu florile si inelul, am rupt vreo doua cuvinte in rusa cu filmele rusesti, Tanti Ludmila si No Zaietz Pagadi si am invatat barim sa dam buna ziua in bulgareste cu Lolek si Bolek si cine mai erau ailalti de pe la bulgari. Acu astia micii invatat cel mult sa vorbeasca de parca ar fi niste poponari pensati in cur, gratie scolii de actorie care invata pe cine ma-sa o face dublajele ca a vorbi intr-un desen animat inseamna a te pitigaia extrem, a grohai ca la hemoroizi sau a suspina lesinat de ascutit cand fac voci feminine.

Si ca tot suntem la capitolul asta, ultimele voci normale pe care le-am auzit erau pe niste discuri - da, pe vremea mea au fost si discuri, sunt un dinozaur - de povesti. Inclusiv Domnita de Sare.
Magnetofon nu am prins, dar am prins vinilul si fosnetul matasos al acului ajuns la capat, caseta, cu banda care se incalcea si trebuia derulata cu un creion si walkmanul, cu bateriile naspa care tineau putin si se sfarseau pe melodia preferata. Care melodie capata invariabil accente lugubre, funebre, parca de acompaniat ultimul zvacnet de viata al bateriilor: "Uuuuuuuaaaaauauaaaaii....ddduuuooooooo...ruuooououuuuuuses...."

Pe vremea mea, copiii erau imbracati oribil. Absolut fara pic de bun gust. Reminiscente anilor 80, mamele se incapatanau sa ne indese in niste rochite de plastic creponat in culori turbate, fosforescente si in strampi al caror tur se lasa si dadea impresia ca te-ai cacat pe tine in permanenta. Toate hainele strangeau, ciupeau, incalzeau si provocau mancarimi groaznice. Bine ca s-a dus vremea mea din punctul asta de vedere.

Pe vremea mea, inghetata avea gust de lapte. Pentu ca era facuta cu lapte si zer. Se ambala in pachete mici, in hartie, ca untul si in satul mamaie-mii sosea o singura data pe saptamana, deci era eveniment mai mare decat painea, care sosea zilnic. Alergam de-mi rupeam picioarele cu pretiosul pachet, de frica sa nu se topeasca pana acasa si sa nu apuce mamaie-mea sa guste si ea.Si tot pe vremea mea, nu exista intoleranta la lactoza. Singura intoleranta era aia la foame. Sincer, eu tot numai pe aia o am si-acu.

Pe vremea mea ma duceam sa iau paine desi nu eram inca la scoala. Mare branza nu era totusi, insa prinvind acum in urma, din epoca temerilor si a hiper protectivitatii, aceasta mica expeditie zilnica a mea pare nebunie curata. Insa nu era asa. Mamaie-mea imi dadea "bani ficsi" pentru ca inca ma cam incurcam cu adunatul si scazutul, o sacosa de panza - bio, frate - si un bodyguard mititel dar teribil de curajos: coteiul Haiduc, cu inima si urechile de mai mari decat el. Lipaiam in urma masinii de paine, ajungeam la invariabila coada, dadeam banii, luam painea si cam asta era.

Tot pe vremea mea treceau prin sat femei cu cobilite de care atarnau galeti cu branza. Doar in Oltenia am mai intalnit branza aceea, un fel de telemea untoasa, facuta si pastrata in zer. Nu se dadea la kil ci la bucata, din ochi. Iar femeile aveau ochi negri si maini cu unghii crapate si pline de praf.

Pe vremea mea nu se puteau afla absentele prin SMS ceea ce din perspectiva de parinte nu e bine, dar din perspectiva unei foste mari chiulangioaice e minunat. Iar notele erau trecute in carnet - asta probabil o mai fi si acum - si datul carnetului era cam cu du-te vino. De obicei cand luai nota mare te duceai singur, radios. Cand ti se impusca vreun 5 era randul profesorului sa intinda mana dupa carnet si de obicei minteai "l-am uitat acasa" - "Bine, ti-l trec ora viitoare"

Pe vremea mea parintii care-si doreau sa mai scape de noi ne trimiteau in tabere care fara prea multe fasoane nu-ti promiteau marea cu sarea, ca acu: ca o sa dezvolte plodului abilitati de socializare, ca or sa il invete sanscrita si baletul en poigne si mai stiu eu ce. Iti promiteau ca ti-l aduc inapoi intr-o singura bucata la sfarsitul verii si ca or sa ii dea destule de facut incat sa nu-i cace mintea altele. Si cam asa era. In schimb mancarea era infecta, toxiinfectiile dese si paturile jegoase si deseori cu purici. Am o vaga banuiala ca variabilele astea nu prea s-au schimbat de atunci.

Pe vremea mea, un om realizat (din punctul de vedere al parintilor nostri) era de obicei profesor, medic sau politist. Acum sunt fix cei care cam behaie de foame si sunt desconsiderati, umiliti si frustrati in mod constant la modul de munca.

Pe vremea ...ei nu chiar a mea pe vremea unora mai marisori ca mine, au existat depechoteci. Adica un fel de discoteci dedicate exclusiv grupului Depeche Mode. Imagine that! Eu nu le-am prins insa tin minte frezele tip banana si gecile de piele + ciocatele. Oribila moda.

Ah da, si pe vremea mea oamenii se imbracau groaznic iar moda avea capricii hilare. Niste "highlighturi": cand eram in liceu si ne indreptam catre intrare, paream un regiment funebru, un fel de Hitler and Morticia had some babies, datorita bocancilor tip platforma si a paltoanelor musai negre, musai lungi, musai cu nasturi cazoni. Profesorii se chinuisera ani buni sa ne convinga sa acceptam niste uniforme relativ colorate si lejere. Noi refuzaseram indarjit, ne castigaseram dreptul la diversitate si prin urmare umblam toate ca niste ciori trase la indigo.

Ah, da!
Pe vremea mea era hartie indigo. O foita subtire, destinata facutului de copii in special cele care necesitau si copia semnaturii. Te patai groaznic daca o migaleai prea mult. Si tot pe vremea mea erau si creioane chimice, care ne fascinau etern. Uscate erau niste creioane, dar daca le inmuiai in gura (oh, teh horrorz!) scriau mov.

Cam atat pentru azi.
Read More

Facebook

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (8) adoptie (2) AION (1) ajutor (10) alaptare (1) alimentatie (10) amintiri (17) animale (3) anotimpuri (3) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (5) Cai (1) caini (15) capot (1) carti (3) carti pentru copii (2) cărți traduse (3) coada-coada (1) concediu (7) concurs (3) condus (1) copii (67) coruptie (4) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (16) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (6) film (5) filme (2) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (2) gaming (2) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (15) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) Mihai Ciobanu (1) music (17) nutritie (2) oameni (68) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (11) religie (6) ring-sling (2) roborock (1) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (5) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (80) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (7) wow (1) WTF (26) www.davidkinsella.com (1)