tag:blogger.com,1999:blog-2414882790795539132024-03-13T16:34:28.223+02:00KariokaKariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.comBlogger636125tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-27711422041692878422023-12-05T11:18:00.002+02:002023-12-05T11:18:39.023+02:00Bețe în roate cu cadourile<div><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEgUu4_03_vOF_RLQHun9ArJvpKPnoyLcsImMv7flnobEYL_mkDmvAM5Wg9SMjQCweH3GojQew9Tds3uLVP0Ar1aonHrvPyo0cZCBrO4pIXlfZc295mJ6jn5HbmDuB7uOKgPeAE7snetUpJQfXTXFJGb6IZG6mSSQO2VHuMPKwdntZspSVlL6uiHBvLaplA" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img alt="" data-original-height="583" data-original-width="594" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/a/AVvXsEgUu4_03_vOF_RLQHun9ArJvpKPnoyLcsImMv7flnobEYL_mkDmvAM5Wg9SMjQCweH3GojQew9Tds3uLVP0Ar1aonHrvPyo0cZCBrO4pIXlfZc295mJ6jn5HbmDuB7uOKgPeAE7snetUpJQfXTXFJGb6IZG6mSSQO2VHuMPKwdntZspSVlL6uiHBvLaplA" width="245" /></a></div><br /><br /></div><div><br /></div>Vin sărbătorile și îmi crește tensiunea. Pe cât îmi place să fac cadouri, pe de dificil e să faci cadouri unora. Mai ales când sunt persoane dragi sau apropiate, cărora totuși vrei să le iei ceva. Uneori, îți vine să le dai o ceapă în staniol. Poate i-ar mai lecui...<div><br /></div><div>Principalele categorii care mi-s nesuferite sunt:</div><div><br /></div><div><b>„Pace și sănătate”</b></div><div><br /></div><div>Ăștia niciodată nu zic ce vor. În veci. Oricând i-ai întreba și oricum, în glumă, serios, din timp, spontan, îți vor răspunde mereu ca miss Univers: pace și sănătate.</div><div><br /></div><div>Pont: NU VOR doar pace și sănătate. Pentru că dacă te-ai duce la ei cu două cartoane, pe unul să ai scris PACE și pe altul SĂNĂTATE, sigur s-ar șifona nițel la zâmbet.</div><div><br /></div><div>Și chiar dacă ar vrea, de ce să mi-o ceară mie? Și mai ce? Chelie reversibilă? Siluetă de vis? Dietă invizibilă? Da' ce-s eu, sfântul Petru? </div><div><br /></div><div><b>Un Porsche și o vacanță în Tanganika</b></div><div><br /></div><div>Cumva tot din categoria de mai sus, alții care nu vor să zică ce vor și cer în schimb ceva ce nu poți să le iei. La fel de exasperanți. Jur, îți vine să strângi bani, să-i îndeși într-o valiză și să-i duci să zbieri EȘTI ÎN TANGANIKA! TE-AM DUS ÎN TANGANIKA! Îți place Tanganika? Cam cald în Tanganika??? Nu mai degrabă cereai mănuși?</div><div><br /></div><div><b>Vai, dar nu trebuia</b></div><div><br /></div><div>Da, e o formulă care face parte din modul de a spune „nu trebuia să te deranjezi, nu merit acest efort din partea ta”, cel puțin în cultura noastră. Dar când insiști până în pânzele albe, se duce naibii și plăcere de cadorisit și tot. </div><div><br /></div><div>„Vai, ce mi-ai luat aici? Of... nu trebuia. Nu, port de obicei, dar chiar nu trebuia. Ce să fac cu... Off... chiar nu trebuia! Doamne, dar de ce ai mai luat și… Nu, nu trebuia! Vai, dar nu trebuia DE-LOC”</div><div><br /></div><div>Nu trebuia? Zău, am alergat prin magazine, clicăit, calculat, măsurat, cumpărat, împachetat ca să aud de 45 de ori că nu trebuia? Păi dă-le înapoi, ce să zic! Le reîmpachetez și le duc înapoi, cu bon cu tot: Doamnă, mă scuzați! Nu trebuia!</div><div><br /></div><div><b>Comparativul</b></div><div><br /></div><div>„Ce mi-ai luat? Un Xțel? Ce drăguț! E aproape ca Yțelul luat de Z lui B, doar că ăla era mai mare și mai frumos și mergea mai bine! Poftim? Mai este și ăsta? Aaaah, credeam că-i astălaltă chestie, pe care i-a luat-o C lui D! Dar e simpatic și ăsta!”</div><div><br /></div><div>E drept că nu m-am confruntat cu această categorie, dar mi-a povestit o prietenă cum niște fini au primit de la ei un cadou și au reacționat tot proslăvind nu știu ce acvariu primit cadou de ALȚI fini, de la ALȚI nași. Și au tot ținut-o așa, lăudând și slăvind acvariul, la fiecare ocazie, de-ți venea să le dai 4 fitofagi într-o balie să-i potolești.</div><div><br /></div><div><b>Estimatorul</b></div><div><br /></div><div>„Hii! Ce-i aici? Ah, e ăsta pe care-l voiam? E ăla la 499? Sau ăla la 125? Hm, parcă-i ăsta la 125. Sau la 499? Vai, ce set frumos! Cât ați dat pe el? Ei, ce secret? ia să le număr, una, două... paișpe... Ăsta costă vreo 500, așa-i? Ah, uite și capac! E peste 500! Pe flori cât ați dat?”</div><div><br /></div><div>E și nepoliticos și total mercantil. În cultura noastră, prețurile se ascund, pentru că am vrea să subliniem că grija sau afecțiunea noastră sunt neprețuite. Din păcate, cultura bonului la vedere își ițește nasul de unde te aștepți.</div><div><br /></div><div>În fine. Spor la cumpărat cadouri! Pentru mine, e cea mai minunată parte a sărbătorilor. Chiar și pentru urâcioșii de mai sus!</div><div><br /></div><div><br /></div>Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-83750719840027476082023-09-04T15:25:00.003+03:002023-09-04T15:26:58.168+03:00Exterminați urșii de pluș (și alte mascote) pe timp de vară!<p> Am fost în weekend la ceva eveniment Social Moms, pt că era lângă noi, la Mogoșoaia.</p><p>Zicea că e pentru copii.</p><p>Era de fapt un soi de iarmaroc cu standuri, cu chestii de la parizer la haine și asigurări, și cu nelipsitele tonete cu prețuri de jăpcar că deh, eveniment ți-a trebuit, 10 lei pe apă / cafea de la automat dai.</p><p>De cum am pășit acolo, A. a observat că parcă intraserăm pe HotNews fără AdBlocker. </p><p>Era însă și o piesă de teatru, oferită de Teatrul Evreiesc de Stat, care a ținut-o pe S. lipită de scenă la propriu. Pentru că era piesa bună, dar și pentru că, dacă ar fi rămas pe locul ei, așezată, n-ar mai fi văzut nimic de ciurda care se așezase în fața ei, în picioare.</p><p>Erau și câteva ateliere, toate contra cost - se putea achita cu POS.</p><p>În rest, băieții s-au plictisit discret care încotro, A. a bătut 4km dus întors pt că-mi uitasem telefonul în mașină.</p><p>Și S. a vrut să ia în brațe un biet promoter în ceva costum de leu / urs de pluș, care abia mergea, abia sufla, abia vedea și el ceva pe acolo. </p><p>Domle, eu nu cred că e ok. Cum ne-am pus pe rărit urșii carpatini, așa ar trebui să declarăm deschis și sezonul de vânat costume din pluș pe perioada verii. Pur și simplu nu mi se pare în regulă să iei un biet copchil și să-l bagi, la 40j de grade, într-un costumoi de blană artificială, bașca o mega-căciulă în formă de cap de vacă, urs, ce-o fi. Nici nu vede bine prin pătrățelul ăla de plasă de țânțari din dreptul ochilor, calcă naibii vreun copil pe cap, voila tragedie.</p><p>Dar pictează-l pe față, dă-i o coadă și niște mănuși, nu știu, zău așa, dar trebuie să fie vreo cale mai puțin dickensiană de a-și câștiga banii de bere și pentru puștanii ăia. Eu am avut ceva remușcări și când a vrut fiică-mea să vină costumată în LadyBug domnișoara de la ziua ei - m-am uitat la termometru și m-am gândit „măiculiță, ce de spandex” , și pe cap avea doar o măscuță simbolică.</p><p>Știu că-s plătiți, știu că-s și prost plătiți și știu că nu e necesar deloc să ne batem joc de nimeni pentru a vinde un rahat de acadele sau cârnați sau suc la cutiuță. Vara viitoare, să văd numai promoteri(țe) în pas cu gradele din termometru!</p>Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-73979448645095909442023-08-03T16:53:00.003+03:002023-08-03T16:55:24.999+03:00Sărăcia ascunsă<p> Îmi făceam o cafea pe care încă o sorb și am desfăcut, din greșeală, o cutiuță de lapte condensat în plus. Mi-ar fi diluat cafeaua mai mult decât îmi place, așa că, decât să-l arunc, l-am băut.</p><p>Și s-a declanșat un moment proustian în care mi-am amintit când mă furișam într-una din firmele în care am lucrat și dădeam pe gât lapte din ăsta, de foame. Mă simțeam teribil de prost și eram îngrozită să nu mă prindă careva. Nu pentru repercusiuni, cât pentru penibilul momentului. </p><p>Cumva, uitasem. Te înveți cu binele. Uitasem că am avut ani de zile de sărăcie ascunsă.</p><p>Eram foarte tânără, făceam alegeri proaste la fiecare respirație, câștigam puțin și cheltuiam impulsiv tot ce aveam, de parcă erau de furat. </p><p>Și nu prea puteam să vorbesc despre asta. E complicat să fii sărac când ești în mediul nepotrivit pentru asta. Și când cei din jur nu-s. Sau, cel puțin, nu în halul ăsta. Dacă discuți cu cei din jur și menționează că n-au reușit să plece în vacanță într-un an, să termine renovatul, să achite o factură, să-și ia niște pantofi, e foarte straniu să zici - da, nici eu nu o duc chiar fantastic cu banii, în ultima vreme am:</p><p>- mers fără bilet sau pe jos, de teama controlorilor, sub pretext că mă plimb</p><p>- mâncat cartofi prăjiți și pâine goală</p><p>- băut laptele condensat, mâncat miere cu lingura prin bucătăria firmei</p><p>Te simți vinovat tot tu, cumva, mă scuzați că vă fac să vă simțiți prost cu faptul că-s așa de rupt în cur, dar desigur că trebuie să fie foarte trist să mergi doi ani la rând *tot la bulgari*.</p><p>N-am prea vorbit despre asta pentru că, în general, nu ai de ce și cu cine vorbi. În general, oamenii percep dialogul drept o cerere de soluționare din partea lor, vor să se descotorosească de un subiect incomod și invariabil tind să scoată din cur o soluție în cele 45 de secunde în care au aflat de problemă, de parcă fix asta îți lipsea ție, 45 de secunde în care să te întrebi: „coaie, oare cum să nu mai fiu eu sărac?”</p><p>Sau dacă nu scot o soluție la minut, atunci scot bani. Mai rar bani, ce e drept. Perioada din viața mea în care am depins de ajutorul altora și am jonglat datorii de la o lună la alta a fost, posibil, cea mai urâtă din viața mea. Sper să nu mai ajung vreodată în punctul acela.</p><p>Acum o ducem cu toții mult mai bine, la nivel național, decât prin anii 2000-2007. Și totuși, în continuare există multă sărăcie în rândul celor angajați. Cumva, parcă n-ai voie să fii sărac dacă ai o sursă de venit, de parcă e vina ta că nu poți sări direct la jobul cu salariul îndestulător. Dacă mai și fumezi, you're fucked. Aici stătea cheia bunăstării tale, în alea două pachete de Pall Mall. (mai există Pall Mall, chiar așa?)</p><p>Că veni vb de asta, calculasem în apogeul dependenței mele de tutun și dădeam 600 lei pe lună pe țigări amândoi. Da, ne-ar fi prins bine să nu-i ardem, dar nu, chiar nu cred că ajungeam să mă trag de șireturi cu Musk de la suma aia pe lună.</p><p>De-a lungul timpului am văzut tot soiul de soluții și idei de chiverniseală, unele logice și de bun simț, altele delicios de absurde - țin minte cum scrisese o mamă singură pe un grup, întrebând cum să mai întindă de cei 1700 lei pt ea și copiii săi, și îi răspunsese o trășucheată despre cum ea umblă pe dealuri să culeagă măceșe și albăstrele, ca să nu mai dea banii pe ceai. Dintr-astea. Niște Marie Antoinette-isme superbe, din partea cuiva care chiar n-a fost vreodată cu adevărat sărac și care nu și-a stors de bani și fiecare clipă a vieții sale pentru un leu în plus. Cineva care găsește un deliciu în a-și cânta singur ode pentru că, iată, în 12 ore de cules bălării, uscat și sortat, a economisit aproape șapte lei!</p><p>Cei care au joburi entry-level, achită chirie și mai fac și tâmpenia să își facă vreun card de credit sunt o categorie deseori ignorată și de politicieni și de semeni. Da, sărăcia lor e mai puțin stridentă, pentru că nu-și permit să se ducă desculți la Marea Corporație cu Micul Salariu din care plătesc Marea Chirie și Multele Facturi. Dar asta nu înseamnă că nu există. Da, majoritatea sunt foarte tineri și da, tinerii fac tâmpenii, mănâncă prostii, fumează sau vor să meargă să asculte muzică sau să se înțolească, în loc să-și caute un plan bun de economisire. Dar asta nu înseamnă că nu este mai puțin dureroasă sărăcia și nici nu garantează că va fi temporară.</p><p>Cam atât voiam să zic, mi se pare destul de penibil să mă smiorcăi acum. Știu că se zice că banii nu aduc fericirea, dar mi se pare o consolare destul de ipocrită dacă vine din partea cuiva care a avut orice probleme în viață, dar nu cu banii. </p><p>Nici sfaturi nu am, singura mea concluzie e destul de stupid de rezumat, îmi vine în minte mema aia cu Iohannis cu „ați încercat să nu mai fiți săraci?”, sau proasta ailaltă cu „să-și ia un part time”, dar soluția mea de a o duce mai bine cu banii a fost să fac mai mulți. </p><p>M-am mutat cu jobul, am lucrat în diverse locuri, am schimbat domeniul, m-am tot fâțâit până am ajuns la un nivel la care pur și simplu să-mi ajungă. Pentru mine n-a fost de niciun folos economisirea, pentru că pur și simplu economiseam mai puțin decât îmi trebuia. Și mi se pare absolut de căcat când vb unul cu tine și-ți spune că face cu 2000 lei sub limita unui trai decent, tu să-l întrebi: „ai încercat să reciclezi capace? știi blogul ăla cu viața frugală?”. </p><p>Nici nu ajuți cu nimic și mai și culpabilizezi cu ceva în plus omul ăla, care după ce că se simte ca ultimul căcat, acum se mai gândește și „frate, cum plm nu m-am gândit eu să vând iepurași croșetați pe FB și să cultiv vlăstari de soia?”</p><p><br /></p><p>Atât. Nu am niciun soi de morală sau rezolvare de oferit. Voiam doar să zic că sărăcia nu e doar desculță și analfabetă. Există și sărăcie cu badge. Atât.</p><p><br /></p><p><br /></p>Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-47104703066151517172023-05-05T20:47:00.002+03:002023-05-05T20:47:43.993+03:00Tristețea ca viață<p>„Mămică ta ar fi împlinit 77 de ani dacă ar fi respectat regimul și tratamentul recomandat de medici !” </p><p>Tata are un mod unic de a comemora persoanele dragi. Mi-a scris fraza de mai sus, alături de ceva indicații despre ce să cumpăr și unde să dau de pomană. </p><p>Nu mai judec și nu mai cred că sunt mai presus de credințele altora. </p><p>Dar de oferit ceva, cu gândul la mama, am să ofer. De ce nu? În definitiv, în scurta ei viață conștientă, a fost gazda perfectă.</p><p>Am să scot o prietenă bună la o cafea, pentru că mama le prețuia mult pe amândouă. Cafeaua la ibric și prietenele. Bucătăria se umplea seara de rotocoale de fum și zumzetul taclalelor.</p><p>Nu există zi în care să nu mă întreb cum ar fi arătat. Ce-ar fi crezut despre o faptă, cum s-ar fi raportat la o cunoștință, dacă ar fi fredonat o melodie. </p><p>O recunosc și o regăsesc pretutindeni, frânturi din ea își găsesc ecoul în lumi pe care ea n-a apucat să le vadă. Fata nașilor mei are ceva din dulceața zâmbetului ei. Am o prietenă care are vocea ca a ei, joasă și tandră. Eu îi zăresc privirea uneori, când mă privesc în oglindă.</p><p>Nu o cunosc. A fost sănătoasă, lucidă, mult prea puțin timp cât să o fi cunoscut. Mare parte a copilăriei și tinereței mele am vânat-o în amintirile celorlalți, i-am întrebat pe toți cum era mama, ce fel de om era. Mi-au oferit ce aveau mai bun păstrat în inimă despre ea.</p><p>Am vârsta la care ea deja începuse să arate primele semne. Destinul ei mi-a umbrit mare parte din viață. Am s-o moștenesc, sau nu? Am să mai știu cine-mi sunt copiii, peste șase ani, sau nu? Am să mai știu cine sunt, sau nu?</p><p>Multă vreme, spaima asta pentru viitor m-a împiedicat să mă bucur de prezent. Am trecut și peste asta.</p><p>Dar nu scriu despre mine acum, ci despre ea.</p><p>Deși n-am cunoscut-o bine, ceva știu - că a fost profund nefericită în scurta și chinuita sa viață. Că a regretat aproape fiecare pas făcut. Și că tristețea pe care eu o percepeam ca parte din ea, ca mod al său de a trăi, i-a trăit încolăcită pe suflet, șarpe rece, abia lăsând-o să strecoare un surâs.</p><p>S-a refugiat în visare, în alcool și, mai târziu, în uitare. Uitare organică. S-a retras încet, încet, dintr-o lume dușmănoasă, în care se simțea stingheră și singură.</p><p>Acum că am 41 de ani, știu destul de sigur că și mama a suferit întreaga sa viață de depresie. Că a fost diagnosticată și tratată greșit. Că am iubit-o cu toții cu disperare, dar că iubirea nu-i de ajuns. Nu-i de ajuns, fără înțelegere, fără răbdare, empatie. Nu-i de ajuns să te scoată din acea spirală lentă, lăuntrică, care astupă soarele și amărăște mierea. </p><p>N-am fost de ajuns.</p><p>Nu regret că n-am cunoscut-o mai bine sau mai mult timp, ci doar că n-a avut parte de un strop de mai multă fericire. Toată tristețea aceea de pe pleoapele, din vocea, mâinile sale. </p><p>Toată copilăria am țesut în minte vise în care o salvez, o iau, o duc departe, ca pe-o prințesă, o scap de balauri și spaime. </p><p>Acum, om mare fiind, cu balauri și spaime adăstându-mi uneori pe umăr, înțeleg că poate n-aș fi putut.</p><p>Că uneori sunt în noi balaurii ăștia, uneori își răsucesc molatic solzii în sufletul nostru.</p><p>Ce încerc să fac e să învăț din scurta sa viață nefericită. Să las asprimea deoparte. Și planurile.</p><p>Să ajut și atât.</p><p>Să le spun mai des alor mei că-i iubesc. Poate îi voi uita curând, dar poate ei își vor aduce aminte și de clipe bune cu mine.</p><p>Și să vorbesc mai des cu oameni cu voci și mâini calde.</p><p><br /></p><p><br /></p>Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-54886191164800587652023-04-21T16:46:00.004+03:002023-04-21T16:46:38.092+03:00Totul pare în zadar<p>Ce mă întristează mai mult la neștiuta dramă a doamnei care s-a dus zilele trecute este că s-a stins un om care s-a străduit din toate puterile să se facă bine.</p><p>Pentru că tinzi uneori să justifici sau să culpabilizezi, găsind lacune sau sincope pe traiectoria celui ce se scufundă; dar nu și în cazul ăsta. S-a stins o persoană care a făcut riguros, documentat, onest, toți pașii pe care tot insistăm că-i are cineva de parcurs pentru a se vindeca de depresie, sau măcar pentru a nu muri din pricina ei: a mers la terapie, a mers la psihiatrie, a luat ani de zile tratamentul recomandat, cum i s-a recomandat, a cerut ajutor, s-a internat, a făcut sport, a scris, a făcut terapie, a făcut toate aceste eforturi, doamne, parcă am asistat la moartea cuiva care s-a înecat în timp ce încerca, pe cât de conștiincios putea, să aplice fără succes niște lecții de înot strigate de pe margine.</p><p>Câtă amărăciune și neputință.</p>Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-15236887171283253642023-02-28T10:30:00.007+02:002023-04-21T16:41:10.943+03:00Pauzele lungi și dese<p></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiOGuESxmAVd5m7dwD-PhlmwsLSWH7lhsHJpYWye_jTsQtpRDSVawTTu4Rfl-kSA-qwL0x_rkN-6zNjPay2o0n2n-GUOUWcTKUGhmBv915juCZtk_sn5oZCwcSWfZgF1U7QEMY0vIP9UjSQIQ8jIsJgEJetkWKT56ZCd9BPRhhvskRm4MmBhkFvzb2I/s2016/WhatsApp%20Image%202023-02-28%20at%2011.50.12.jpeg" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="2016" data-original-width="1512" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiOGuESxmAVd5m7dwD-PhlmwsLSWH7lhsHJpYWye_jTsQtpRDSVawTTu4Rfl-kSA-qwL0x_rkN-6zNjPay2o0n2n-GUOUWcTKUGhmBv915juCZtk_sn5oZCwcSWfZgF1U7QEMY0vIP9UjSQIQ8jIsJgEJetkWKT56ZCd9BPRhhvskRm4MmBhkFvzb2I/w300-h400/WhatsApp%20Image%202023-02-28%20at%2011.50.12.jpeg" width="300" /></a></div><br /> Am vrut să nu mai scriu și să-mi șterg blogul, pentru că mi se pare pe de o parte irelevant în contextul actual (80% din conținut video, etc) și pe de altă parte, incomod de personal.<p></p><p>Pe de altă parte, în aceste luni de pauză, mi-am dat seama că, de fapt, irelevanța sa actuală mă ocrotește și îmi permite să fiu în continuare pe cât de personală doresc.</p><p>Deci, să purcedem.</p><p>A. împlinește mâine 12 ani, și rămâne același omuleț sensibil, bun și calm, ca în toate clipele sale petrecute aici pe Pământ. </p><p>E o vârstă mai ciudățică, de trecere, în care nici noi nu știm uneori cum să-l luăm. Încă n-am văzut temuta explozie a pubertății, încă nu s-a metamorfozat într-o ciufuțenie care ne detestă. E foarte iubitor și chill și sper să nu se schimbe prea mult. </p><p>S. va merge la școală în toamnă, la fix 6 ani și câteva zile și nu mi se pare pregătită deloc. E veselă, iubitoare, visătoare, cu capul în nori, dar are și explozii de furie în care țipă de-ți sângerează urechile. Se opune vehement dacă se simte presată sau bruftuluită, și mă pregătesc psihic pentru un lung șir de discuții și apeluri telefonice. </p><p>Sunt mama a doi copii, unul din categoria „n-am probleme cu el niciodată” și altul din categoria „trebuie să discutăm”. Voi avea dese drumuri la cancelarie și lungi discuții despre cum toți suntem speciali și iubiți, dar trebuie să stăm naibii locului și să ascultăm de reguli.</p><p>Din fericire, big A. e un tată 100% implicat și își apără cu stoicism și calm trășucheatele din familie. L-am băgat la înaintare ultimele dăți și a mers. Nu-și pierde cumpătul, e optimist și calm. Practiv, inversul meu.</p><p>Cartea mea s-a terminat de vreo 4 ori în capul meu și niciodată pe hârtie. Am de gând să mă reapuc.</p><p>I-am spus soțului meu deunăzi că am ajuns într-un punct în care, dacă aș muri azi, n-aș avea regrete. Nu știu dacă asta e maturitate. Dar pur și simplu nu mai am nimic de împăcat, de râvnit, de despicat. Sunt foarte mulțumită de familia mea, de ce fac, de cele câteva locuri pe care am apucat să le văd, de cercul mic dar cald de prieteni. Trecutul este, în sfârșit, iertat și lăsat în urmă. Viitorul nu mă sperie. Prezentul e minunat. Mă simt foarte iubită, susținută, încurajată. De ani de zile trăiesc ca într-o îmbrățișare.</p><p>Cam atât pentru azi.</p><p><br /></p>Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-49937489658757629672022-11-08T15:29:00.005+02:002022-11-08T15:29:59.468+02:00Cum (n-)am făcut Covid<p>Într-o dimineață frumoasă de august, văd fatidicul mesaj: „Auzi? Unde-s testele alea? Nu mă simt prea bine.”</p><p>Și în câteva minute, poză cu două liniuțe clare. </p><p>Ou sont les temps d antain în care doar femeile trimiteau poze cu două liniuțe și emotiocon 😕😖 ? Acum ne numărăm toți liniuțele...</p><p>La cât de speriată am fost de Covid, și la cât de prăpăstioasă sunt, când în sfârșit ne-a pocnit și pe noi, ai fi zis că mă voi căca pe mine, într-o vrie de panică. Dar avantajul meu e că în situații reale de panică, sunt mai degrabă șanse să mă transform într-o căpităneasă cu sânge rece. Pur și simplu, petrec atât timp răsucind în minte milioane de posibile urmări negative, că atunci când e să se întâmple, nu mă mai surprinde nimic.*</p><p>* excepție fac îmbulzelile în trafic și parcările laterale, unde mă surprinde TOT.</p><p>M-am ridicat deci în picioare, în mijlocul biroului, și am zis - dragi colegi, mă scuzați, cred că am Covid, sper că nu v-am dat. Mi-am luat câinele, pătura, rucsacul, castronul, mingiuța, mâncarea, porcușorul și celelalte 100 de kkturi (dacă-ți iei câinele la birou, iei și o grămadă de chestii pt el) și m-am cărat, în urări de bine și sănătate și succes și du-te odată.</p><p>Pe drum, am luat de la farmacie panaceul european, anume paracetamol și vitamina C.</p><p>Apoi am trecut și am luat-o și pe fiică-mea de la grădiniță, și am anunțat că e posibil să avem Covid. Mi-au zis să fac totuși niște teste, că poate n-o avea. Am surâs amar, precum ciobanul din Miorița, cu ochii la baciul vrâncean și cel ungurean. Speranțe deșarte! Dar am zis că bine, facem test.</p><p>Soțul meu s-a izolat în singura noastră cameră care se încuie. Ușile noastre sunt teribil de proaste. Una nu se închide, una nu se deschide dacă se închide, iar alta iese din toc, așa că le ținem întredeschise mereu. Dormitorul, unde era și biroul meu de acasă, e singurul care are încă ușă cu încuietoare funcțională.</p><p>În următoarele câteva zile, A. s-a simțit rău. Febră, dureri în corp, frisoane, etc. Eu nici nu-mi făceam speranțe că nu iau. Planul era doar să încercăm să luăm pe rând, ca să nu fim doi adulți blegi și febrili încuiați în casă cu doi copii plictisiți și cu diverse nevoi.</p><p>În următoarele zece zile am:</p><p></p><ul style="text-align: left;"><li>pândit cu urechea la ușă și tresărit la fiecare tușit</li><li>lătrat la soț când îndrăznea să se strecoare ca vampirul noaptea afară din cameră, să bea apă, sau când adăsta mai mult de câteva clipe între camera lui și budă</li><li>jonglat cu muncă, copii și alte alea (ceea ce, desigur, făceam oricum, dar când aveai un partener implicat, ți-e mai greu :) nu-s învățată să le duc singură pe toate)</li><li>făcut nasurile tuturor borcan, tot testând și retestând - nimic, negativi</li><li>evitat cu obstinație să citesc orice despre covid (deși cât n-a fost nimeni bolnav, am citit toate studiile și știrile posibile)</li><li>gătit și cărat farfurii cu mâncare la ietacul unde tânăra domniță, sau mă rog, jupân, murea de plictiseală și se uita pe geam, pozând pisici sau numărând frunze.</li></ul><div>După vreo două zile de rău, A. s-a simțit cel mult sâcâit de simptome și plictisit de moarte. Pe de altă parte, l-am anunțat că nu iese de acolo fără test negativ. Ce carantină, ce DSP - eu eram mamalor și tatalor. A. mi-a reamintit că-s unii care ies pozitivi și 2 luni după ce-l iau. Eu i-am replicat că, în cazul ăsta, o să iasă din dormitor odată cu bradul de Crăciun de sub pat.</div><div><br /></div><div>În fine, n-a fost cazul. A ieșit testul curat negativ la zece zile după.</div><div>Noi n-am făcut deloc, în schimb a făcut aproape toată scara de bloc, ceea ce mă face să bănuiesc că poate nu-s invitată chiar la toate ședințele de condominium, în special la alea mai fun. Din fericire pentru toată, cazurile au fost ușoare și n-a avut nimeni complicații.</div><div><br /></div><div>Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus cum am rămas necovidată așa. Hai sănătate, până la următoarea tură de teste și liniuțe!</div><p></p><p><br /></p>Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-86686081497523357302022-03-07T19:15:00.002+02:002022-03-07T19:15:50.752+02:00E de mirare că mai scriu<p> ...și habar nu am cum de mai citește cineva.</p><p>Să știți că nu-i o postare de milogit atenție. Pur și simplu nu știu cine mai stă să citească bloguri în zilele de azi, mai ales bloguri ca ale mele, care nu oferă o rețetă bună de papanași, un review la un local sau o recenzie (ok, recenzii am mai făcut), ci reprezintă mai degrabă un loc personal de dat cu capul. </p><p>În ultimii ani și mai ales în ultimele zile s-au petrecut atâtea blestemății, încât numai eu cu bodogănelile mele nu am ce căuta pe lista cuiva de interese.</p><p>Din alt punct de vedere, blogurile scrise mi se par complet obsolete. Eu aproape că nu mai citesc niciunul, exceptând unele care și-au păstrat miezul puternic de utilitate, scop. Chiar și așa, recunosc că mai degrabă ajung pe paginile de social media ale respectivului blog, decât pe postare în sine.</p><p>Cred că ne aflăm în plină eră a conținutului video - compact, vizual. Generația celor care stăteau să citească pagini peste pagini, cu click & scroll, e înlocuită de generația celor care se informează, amuză și influențează prin conținut media. E rău? Nu. Pur și simplu e o etapă a comunicării. Nu prea am ce căuta în ea drept creator de content - fac parte din segmentul care are aversiune față de ideea de a mă filma sau edita etc. Dar sunt destul de sigură că ăsta-i... nu viitorul ci prezentul.</p><p>În fine.</p><p>Revenind la lucrurile care contează - invazia din Ucraina ne privește pe toți. Consider că am reacționat constructiv, empatic și spontan, ca nație. Am ignorat butaforiile care ne reprezintă oficial, și până s-au urnit diverse plante în a citi tărăgănat comunicate scrise de alții, oamenii deja s-au unit, s-au dus, au ajutat, au adunat, au adăpostit, au comunicat. </p><p>Pe subiectul acesta - mare parte din segmentul de refugiați din Ucraina sunt femei vulnerabile, care călătoresc singure sau alături de copiii lor. Din păcate, rețele de trafic de persoane sau pur și simplu șarlatani, de la proxeneți până la taximetriști lacomi, s-au înființat deja la posturi. Combateți-i - informați-vă bine înainte de a dona, luați apărarea celor pe care-i vedeți nedreptățiți, apelați la instrumentele pe care le aveți la îndemână pentru a-i ajuta pe alții. </p><p>Avem vreo 200 de colegi din Ucraina, care acum sunt fie pe front, fie risipiți prin Europa, fie la cozi de zile în șir, sperând să iasă din țară, sau mai degrabă să-și conducă soțiile și copiii către siguranță și apoi să revină pe front. În toate orașele mari sunt puncte de colectare și ajutorare. Vă încurajez să ajutați oricum puteți voi. Războaiele se poartă între țări, dar oamenii sunt cei care se pot ajuta sau nenoroci între ei.</p><p>Cu COVID-ul - mă uluiește această traiectorie. Nu pricep, sinceră să fiu, ce determină vârful de val și ce determină scăderea. Mă tot uit și compar grafice ale țărilor cu rată mare de vaccinare, cu rată mică, cu măsuri restrictive, fără măsuri restrictive și pare să fie tot un drac. Nu pricep, pur și simplu, ce-l face să se lanseze și să se retragă, cu ritmicitatea unei maree. Nici nu știu cum să proiectez viitorul meu de acum încolo. Așa o să fie viața de acum? La toamnă-iarnă iar valuri, iar morți, iar ATI plin? Vara relache? Și tot așa până când ajung și eu în grupa de risc, îmi iau vreo 2 covidei pe cocoașă și crăp de vreun infarct, 3 săpt după infecție? Habar nu am.</p><p>Pare un virus super capricios când e să-și aleagă țintele - cunosc persoane cu multiple comorbidități care pur și simplu nu se molipsesc. Mama unei colege a decis, pur și simplu, că e imună și timp de vreo 3 valuri a umblat să ajute și să îngrijească voluntar bolnavii de COVID. Pe de altă parte, o altă prietenă e deja la a patra tură de infecție și le este din rău în mai rău. Nici nu apucă să își revină bine și se molipsesc iar. Copilul n-a prins nici patru luni de imunitate între infecții.</p><p>Că veni vorba de copii, e o mare dezamăgire să aflu că imunitatea vaccinului Pfizer ține doar vreo lună pentru grupa 5-11 ani. L-am vaccinat pe cel mare și cred că o voi vaccina și pe cea mică, dar sper sincer ca următoarele variante de vaccin să devină mai ok și pentru grupele astea de vârstă.</p><p>În mod absolut uluitor, n-am luat încă COVID de nicăieri. Având doi copii în colectivitate, mă așteptam să iau până la sfârșitul anului - am și pierdut un pariu pe tema asta. Da, mi-am testat anticorpii și nu, n-am luat pe nesimțite, cum desigur ne dorim toți. Pur și simplu n-am făcut. Cum, nu știu.</p><p>În rest, am revenit tiptil către normalitate, din punctul ăsta de vedere. Am oferit mie și familiei mele toate măsurile de protecție pe care le avem acum la dispoziție. Suntem vaccinați, evităm îngrămădelile oricum și de dinainte de pandemie, lucrăm mult de acasă și purtăm mască. Însă de mers la sport, școală, grădiniță, cursuri, etc mergem și cred că ăsta va fi noul normal, punctat de câte o corceală a virusului, o repliere a vaccinului sau a tratamentului și, din păcate, câte un val de victime care nu ajung la sau nu vor să audă de ele. Să fiu sinceră, când mă uit la dramele și ororile războiului, nu mai stau să mă agit pentru încă un carcalac.</p><p>Nu mai am nimic de spus. Am o grămadă de treabă și de planuri. Am și o carte în plan, dar scriu groaznic de rar. Mă secătuiesc efectiv toate treburile. Chestia asta cu munca creativă se dovedește a fi frumos, dar o resursă finită. La finalul a 12 ore de născocit fraze istețe și formulări bune, nu mai sunt în stare să leg două vorbe pe hârtie. Plus spațiul, timpul, nevoia de liniște. Citisem pe undeva că Balzac se retrăgea la conacul său, unde stătea și scria singur cuc. Alți scriitori aveau un birou în care se încuiau. Eu scriu de pe budă. Ok, nu postarea asta, pe asta chiar o scriu de la birou. Dar iată că s-a pictat fiică-mea pe sine însăși, în locul celor 300 de coli pe care i le lăsasem la dispoziție. Adio, muză. De te-aș putea trimite și la cumpărături, utilă ai mai fi.</p>Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-9039176501741517742021-08-30T17:02:00.004+03:002021-08-30T17:04:56.037+03:00Insomnie<p></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://pm1.narvii.com/5967/4499f93e1a7dcfaa8909e52060bd88bb12e77d81_hq.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="800" data-original-width="624" height="563" src="https://pm1.narvii.com/5967/4499f93e1a7dcfaa8909e52060bd88bb12e77d81_hq.jpg" width="439" /></a></div><br /> <p></p><p><br /></p><p>Nu mai știu când exact mi s-au declanșat problemele cu somnul. Cert este că nu am fost dintotdeauna așa. Am dormit lemn în camere de cămin cu 6 paturi, fără perdele la geam, în apartamente gălăgioase, într-o garsonieră cu televizorul pornit, la marginea unui bulevard, lângă peronul unei gări, în tren, în avion, în mașină. Relația mea cu somnul a pornit bine și părea trainică. Când îmi era somn, mă culcam și adormeam. Dacă dormeam prea mult, adormeam mai greu, dar atât.</p><p>Undeva în preajma primei nașteri, nu mai știu dacă din sarcină sau nu, auzul meu s-a ascuțit într-un mare hal. De atunci aud tot ce nu-mi trebuie să aud. Aud mașini turate peste văi și dealuri. Aud câinele clănțănindu-și mâncarea. Aud cum plouă pic cu pic. Aud sforăieli, pași, șoapte, trosnete, ticăieli. Și le urăsc. Și nu pot adormi din cauza lor.</p><p>Și nu numai a lor. Mai e și imensa zarvă, iureșul care se stârnește când pun capul pe pernă. O mie de voci și de gânduri, povești nescrise încă, rescrise în minte de o sută de ori, întrebări și răspunsuri răsucindu-se într-o vrie copleșitoare. Nu știu cum să descriu altfel mintea mea înainte de somn. </p><p>Dintotdeauna am încercat exerciții de meditație, de respirat. Au apărut aplicațiile de tip Calm, Serenity. Dintotdeauna am încercat să nu mă gândesc la nimic, dar n-am ajuns vreodată acolo. Îmi amintesc cum într-o noapte îmi repetam „nu te mai gândi la nimic, nimic, nimic, NI-MIC, N-I-M-I-C”, iar literele cuvântului <i>nimic </i>au început să danseze, să se mărească, să se umfle, să se îndepărteze, să reapară, să pâlpâie, să… </p><p>Și uite-așa se face cinci.<br /><br />Înainte de asta, este desigur și groaza cu care îmi dau seama că sunt pe cale să mai pierd o noapte. Înainte să fie cinci, e 11, 12, 1, 2, 3. <br /><br />După al doilea copil, s-a înrăutățit și mai mult situația. Cu cât mai puțin dorm, cu atât mai greu îmi este să adorm. O fi ridicol, dar așa stă situația. În ultimii doi ani am reușit să mai dorm doar singură în cameră, cu draperii blackout, cu mască pe ochi și dopuri în urechi. Și o pernă în cap. Și ușa închisă. Și să doarmă deja toți. <br /><br />Până când, într-o zi, n-a mai mers nici asta.</p><p>Urmările se văd ziua și se acumulează. O stare de sfârșeală, tremur al extremităților. Crize de furie, de plâns. Tresar la zgomote ascuțite și <i>mă dor</i>. Mă doare carnea pe mine când își taie cineva unghiile sau sparge semințe. Lentoare în reacții sau, din contra, reacții smucite, disproporționate. Frig. Epuizare. Incapacitate de a gândi bine, de a reacționa la timp.</p><p>Și apoi vine seara și o iau de la capăt.</p><p>Am apelat până la urmă la ajutor specializat când am decis că fac rău celorlalți. Furia nu mi-o mai puteam controla, nici starea de epuizare constantă. </p><p>Acum sunt într-un punct clar mai bun, dar nu știu dacă spre bine. Dacă-mi iau somniferul prescris, dorm. Dacă nu, nu. Am constatat asta în cel mai nefericit mod cu putință, când m-am trezit că a dispărut de pe piață mizeria aia de pastilă. După o repriză de câteva zile și nopți legate fără somn, am izbit o mașină. M-am gândit - putea fi un om, puteam lăsa pe cineva fără picioare. Nici copiii mei nu au de ce să tot repete mantra asta „liniște, mama încearcă să doarmă”.</p><p>Dar mă tot gândesc la somnul meu - și la luxul infinit de a dormi când ți-e somn. De a spune „mă culc” și de a adormi fără alte ajutoare. Fără dopuri, draperii și liniște absolută. Am ajuns să-mi doresc să surzesc. Să fiu surdă lemn și fără niciun zumzet, nici pe interior, nici pe exterior. </p><p>Îmi aduc aminte cum era când dormeam de la sine. Cum mă trezeam, cum erau primele ore ale dimineții. Îmi aduc aminte foarte clar, dar intangibil - cum îți amintești mirosul din casa bunicii, sau rândurile unei cărți pierdute. Mi-aș dori nespus să recapăt acest dar al odihnei.</p>Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-74586767607980653372021-05-25T22:07:00.003+03:002021-05-25T22:07:31.735+03:00Vine licența<p><br /></p><p></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://lh3.googleusercontent.com/-E8-EoxCE29w/YK1K4u8uSjI/AAAAAAAA4nk/kNgQVqHKwI4wZjsZbzH2D1mOEu22J6ozACLcBGAsYHQ/image.png" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img data-original-height="727" data-original-width="509" height="320" src="https://lh3.googleusercontent.com/-E8-EoxCE29w/YK1K4u8uSjI/AAAAAAAA4nk/kNgQVqHKwI4wZjsZbzH2D1mOEu22J6ozACLcBGAsYHQ/w224-h320/image.png" width="224" /></a></div><br /><br /><p></p><p>N-am mai scris mai deloc în ultima vreme. Au fost niște ani teribil de plini. M-am bucurat de ei (mai puțin de pandemie, desigur), dar a trebuit să fac loc și timp, când n-aveam nici una, nici alta.</p><p>Anul acesta îmi dau licența, pentru că eu m-am învrednicit să-mi termin facultatea la jumătatea vieții, ca senatorii. De început, le-am început pe toate relativ la timp. Dar le-am și lăsat în pom din diverse motive. </p><p>Chiar, nu cred că am povestit vreodată cum m-am lăsat eu de prima facultate. Din ce nerozie de plod prost, adică. </p><p>Eram săracă lipită și lucram la o corporație românească (printre primele), pe gloriosul salariu de 125$ înmânat de o babă care-l aducea într-o valiză. Chiria mea era 75$ pe lună, deci vă dați seama ce trai pe mine. În fine.</p><p>Dădeam pe la facultate, din nefericire, din joi în paști. Lucram în Pipera, locuiam în Baicului și învățam în Cișmigiu. Nici Omul Păianjen nu ajungea la toate trei în aceleași 12 ore de activitate diurnă. Restanțe n-am avut vreodată, dar nici prezențe n-am prea adunat.</p><p>Undeva când să trec în anul 3 (din 4, pe atunci), mă duc la secretariat să ceva. Îl nimeresc și deschis. Mă informează doamna că nu pot să trec în următorul an, pentru că n-am promovat la două materii obligatorii. Care-s alea? întreb eu, incredulă. Practică și Sport, răspunde dna secretară.</p><p>Sport?!</p><p>Sport, confirmă ea.</p><p>Educație Fizică?</p><p>Da, fix. E obligatorie materia la Universitatea din București, la facultatea la care te-ai înscris dumitale. </p><p>Păi ce-i de făcut? mă bâlbâi eu. </p><p>Păi nu știu, spuse doamna. Hai că la Practică să zicem că iei un certificat de pe undeva, dar la Sport trebuia să ai prezențe și nu mai ai timpul fizic, nu mai sunt ore în anul studențesc câte trebuia să faci dumneata de Educație Fizică. Du-te la Drept și întreab-o pe dna profesoară.</p><p>Mă duc. Fac cunoștință cu dna profesoară. Da, în anul 3. Mea culpa. Aflu aceeași chestie - de unde prezențe? Se termină anul.</p><p>Mă întorc, zdrobită la facultate. Dna secretară sugerează: De ce nu îngheți anul? Te aranjezi cu o slujbă mai flexibilă, faci pauză un an și revii după. </p><p>Tot la fără taxă? </p><p>Absolut!</p><p>Și l-am înghețat. Un an de nefacultate a trecut ca vântul și ca gândul. Slujba cea flexibilă încât să pot ajunge să fac sport de trei ori pe săptămână în centrul Bucureștiului tot n-am găsit-o încă. Am revenit la secretariat unde am aflat… că pentru că înghețasem anul, mă trecuseră la cu taxă. Pam-pam. </p><p>Și acum vine faza de plod prost. Atâta parapon pe mine și atâta orgoliu, atât de trasă pe sfoară și nedreptățită m-am simțit (deși probabil fusese ceva neglijență la mijloc, nu mai putea duamna de locul meu la buget), încât am decis că nu-mi trebuie facultate în veci pururi și ducă-se învârtindu-se cu tigaia lor cu tot.</p><p>M-am răzgândit relativ curând, dar de terminat vreuna am reușit doar la doi copii și vreo 20 de ani aproape mai târziu. Când m-am înscris și am plătit fără să comentez taxă la una privată, care ce e drept are avantajul îngăduinței față de noi, ăștia care dăm răruț și drăguț pe la facultate. </p><p>Acum, la finalul a trei ani cu referate, sesiuni, examene îngrămădite printre oale, copii, ședințe și alte treburi, am următoarele concluzii:</p><p>Am făcut bine că nu m-am înscris chiar la plesneală la ceva, „pentru diplomă”, pentru că dacă nu întrezăream nici o legătură cu profesia sau cu înclinațiile mele, drept că o dădeam și pe asta de gard.</p><p>Chiar dacă am dat rar pe la facultate, eu și soțul meu (da, am mai fost și colegi) am strălucit ca doi luceferi pe un cer întunecat, prin simplul fapt că am deschis gura să mai întrebăm una-alta, la fiecare curs. Disperarea profesorilor de a simți că vorbesc la pereți chiar acoperă eventuale iritări de la parcurgerea foii de prezență. Dacă sunteți în situația noastră, faceți acele rare ocazii în care dați pe la facultate să conteze. Fiți o cometă, un meteor cu impact maxim în universul grupei voastre. Învățați bine materia din ce resurse sunt puse la dispoziție și arătați la cursuri că dacă tot ați ajuns, măcar vă pasă de ce dondăne omul ăla în fața voastră.</p><p>Că veni vorba de asta, pandemia și digitalizarea ne-au fost propice pentru sporirea prezenței. Mai un curs pe celălalt monitor pe zoom, mai unul pe telefon cât amestecam în mâncare, tot am mai adunat de o prezență onorabilă. Eu una sper ca anumite cursuri pur teoretice să fie susținute online și post-pandemic (observați optimismul cu care afirm că există un post-pandemic).</p><p>Tot pe tema motivației, mi-am ales o temă de licență pe placul meu. Dacă tot am de scris atâtea zeci de pagini, vreau să cercetez și să citesc despre ceva ce-mi stârnește curiozitatea, ceva ce vreau să aprofundez. Deocamdată merge strună, dacă prin strună înțelegem câteva pagini, când apuc. Azi am reușit să-mi termin chestionarul - am convins 100 de oameni diferiți să mi-l completeze și sunt nemaipomenit de recunoscătoare.</p><p>Legat de chestionar - l-am făcut pe cât am putut de scurt și, sper eu, simpatic. Eu una detest chestionarele și dacă a fost musai să includ unul, am încercat să-l fac cât mai puțin chinuitor cu putință.</p><p>Legat de cum vom da licența, habar nu am încă. Undeva prin sesiunea trecută mi s-a acrit de scălâmbăielile de pe grupul de WhatsApp și am ieșit de pe el, iar responsabil cu informarea a rămas celălalt student din familie, adică soțul meu. Care se uită cam o dată la câteva luni și protestează cât poate de aprig, sperând că poate-poate revin și stau eu să citesc sute de scrolluri, în speranța că zăresc ceva util printre. Daaar am făcut asta restul facultății, deci acum până-n licență, s-o mai facă și el. </p><p>Mai am sesiunea și examenul în sine de licență, pentru care abia am apucat să revizuiesc subiectele. Dar hey, the night is young și nu-i încă ... aoleu, ba da. </p><p>Cât am scris aceste rânduri, fiică-mea s-a spălat cu tot tubul de șampon dermatologic pt câine. Uite de-aia nu mai scriu eu des pe blog.</p><p>Noapte bună!</p>Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-72012049272846940992021-04-03T10:08:00.004+03:002021-04-03T10:08:42.282+03:00Dar dacă era război?<p> Ce făceam dacă era război? Unul ca pe vremea bunicilor. Mai ieșeau bombardierii în izmene și lănțic, mai vuvuzeleau că trebuie să se deschidă sălile de forță și granițele? Sau te pomenești că se înrolau?</p><p>Dacă era un război în care să avem aceleași pierderi umane, adică 6000 de răniți și vreo 100 de morți pe zi, mai insistam că se moare oricum și din alte cauze, ne trimiteam copiii printre șrapnele și obuze la școală, insistând că ne stau pe cap de un an și nu putem trăi și munci bine fără să-i știm educați și păziți de altul?</p><p>Mai ieșea proasta aia să zbiere că în alte țări nu e război, deci la noi de ce să fie?</p><p>Dacă era un război în care riscam să ne alegem cu capul spart și trebuia să purtăm căști de protecție, aveam și atunci cete de capete goale, care să insiste că lor le trebuie să-și aerisească tigva și că nu pot face asta protejând-o?</p><p>Dar dacă era râie?</p><p>Dacă aveam o pandemie de râie sau de viermi în cur? Sau de păduchi? Sau de ciumă? </p><p>Ce făceam, protestam scărpinându-ne discret între buci? Pretindeam că păduchi aveam dintotdeauna? Că ne-au fost plantați de forțe oculte misterioase? Negam și ciuma? Ne dădeam cu curul de pământ și atunci?</p><p><br /></p>Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-76924293745617176992021-02-28T22:08:00.004+02:002021-02-28T22:31:04.723+02:00Singuri între oameni<p> <a href="https://www.laurafrunza.com" target="_blank">Laura</a> a scris de curând despre cum și-au petrecut acest an de la izbucnirea pandemiei de coronavirus. Citind, mă gândeam cât de diferite ne sunt experiențele legate de școala online. Și cât de mult contează conjunctura și oamenii care ne înconjoară. Incredibil de mult rău sau bine am putut face, fiecare dintre noi, în acest an ciudat și interminabil, ca un coșmar. Incredibil de mult am afectat, fiecare dintre noi, viețile a sute și mii de alți oameni.</p><p>Dacă ies cu ceva păreri despre oameni din acest an, nu sunt unele bune. Mizantropismul meu a atins cote maxime, și de data aceasta nici măcar nu-mi mai caut vină. Toate cărțile pe care le citisem, toate filmele văzute mă asiguraseră până acum că la greu, oamenii se unesc, devin mai buni, mai altruiști, mai sufletiști, mai maturi. Că se călesc, se întăresc și capătă înțelepciune.</p><p>Poate n-am prins greul care trebuia, dar eu am văzut mult mai mulți oameni devenind răi. Egoiști. Proști. Inumani. Lipsiți de orice etică și umanitate. Întreaga pandemie, de altfel, e un rostogol fulminant al prostiei și egoismului. Fără ele, virusul nu s-ar fi propagat. Fără primul om care să zică „<i>mă cac în ea de carantină, eu am bilet de avion, deci îmi văd de-ale mele</i>”, fără primul care să-și spună „<i>mă cam ține în gât, dar o fi de la curent, ia să trec pe la bunica</i>”, fără primul care să decidă „<i>ce dacă mi-a ieșit testul pozitiv, mă simt bine, am dat banii pe concediu deci mă plimb</i>”, nenorocirea asta nu ar fi ajuns pandemică. </p><p>Cel mai mult m-au șocat oamenii care nu se revoltau de nevoie, ci de plictiseală. În primele luni, soțul meu a remarcat că în fața caselor de amanet și a cămătăriei din cartier (eu nu pot considera altfel împrumuturile acelea rapide) s-au format cozi interminabile. Mii de oameni și-au pierdut locurile de muncă. Alte milioane au fost siliți să sfideze zilnic riscurile, boala, moartea, și au mers la muncă. Pentru că nu poți lucra de acasă dacă ești medic, brutar, șofer, vatman, dirijor și sute de mii de alte profesii.</p><p>Iar alții pur și simplu s-au plâns că nu-s de gașcă și nu vreau să ies la o cafea, pentru că mor de plictiseală în casă. Am văzut oameni explicând cum confortul, plictiseala și claustrarea sunt mai presus de șansa la viață a altora, care „și așa mureau”. </p><p>Am văzut persoane dragi mie, apropiate, dovedindu-se cumplit de rele și proaste, de un egoism feroce. Parcă s-au dezbrăcat cumva de o haină poleită cu ani de școală, cu afirmații admirabile, cu activități onorabile. </p><p>Participând la un miting anti-mască cu 24 de ore înainte să revină la activitatea de cadru didactic, între sute de copii, de exemplu. Mințind cu bună știință și revenind la birou după o călătorie într-un avion în care fuseseră depistate cazuri de coronavirus, deși aveau colegi cu boli cronice sau imunodeprimați. </p><p>Încurajând și presând pe alții să se întâlnească, ironizând măsuri de precauție, doar ca să nu se simtă singuri. </p><p>Așa că nu știu exact care-i acea omenire ce devine mai bună, mai deșteaptă și mai miloasă la greu. Eu cred că am nimerit omenirea sau greul greșite, în pandemia asta. I-am nimerit pe ăia care devin tâmpi și răi. Sau poate nu devin. Poate doar se arată.</p><p>Dar n-au fost toți așa. Din fericire.</p><p>Învățătoarea fiului meu a continuat să fie minunată și paradoxală. I-au fost de neegalat eforturile depuse, să se asigure că predarea online este eficientă. A căutat resurse, s-a sfătuit cu noi, a găsit și învățat aplicații care să o ajute să predea. </p><p>A scotocit după table interactive online, a fost mereu disponibilă să explice, cu mare răbdare, fiecărui copil care nu înțelegea ceva. A răspuns, ca de obicei, la apelurile mele telefonice și sunt sigură că a răspuns la zeci de astfel de apeluri. S-a asigurat că parcurge bine materia. A corectat zilnic zeci de teme pozate și trimise pe Classroom. S-a asigurat că întreaga clasă participă la ore. Nu-mi imaginez cum ar fi trecut anul acesta dacă am fi avut parte de bătaia de joc cu care s-a luptat Laura, de exemplu, când vine vorba de școală.</p><p>Un avantaj neașteptat al pandemiei, un soi de răzbunare amară, a fost că toate cursurile alea care se desfășoară în mijlocul zilei, al săptămânii și al orașului, cât să nu poți ajunge în veci la ele dacă ai un loc de muncă și chiar vrei să-l păstrezi, au trebuit să se replieze în online. </p><p>Așa că l-am putut înscrie pe A. la felurite cursuri. Le-am găsit cu ușurință și s-a descurcat foarte bine.</p><p>A făcut ceva cursuri Cambridge la engleză și a trecut cu ușurință examenul Flyers. Ne va folosi, tehnic vorbind, abia într-a 5-a dacă ne hotărâm că vrem să meargă la Coșbuc, de exemplu, și poate e luat în calcul la departajare - dar nu prea cred. Însă pe moment l-a ajutat mult să se simtă mai cu moț, mai mândru de sine. Mi-a povestit încântat că a fost cel mai mic care a susținut examenul. Profesoara lui, sora unei prietene și vecine, îl lăuda și-l încuraja. S-a simțit tare mândru și l-am lăsat să se laude liniștit cu diploma lui colegilor, profesoarei de engleză de la școală și doamnei lui învățătoare. I-a prins bine.</p><p>I-am găsit și ceva meditații la matematică. Un student tânăr, fain și răbdător. Tot online. Tot ușor.</p><p>A. a rămas acasă până de curând, când s-au redeschis școlile și când am cedat. Rămăsese aproape singurul acasă. Un an de singurătate din zece de viață apasă greu pe un suflet. </p><p>Așa că acum se duce la școală zilnic, iar noi toți jucăm această fabuloasă ruletă a „poate nu luăm azi Covid”. Pentru că e singurul care poartă mască peste nas. El și doamna de engleză. </p><p>Restul își țin masca peste gură sau pe gușă. Știu asta, pentru că mi-a spus, iar înainte să-l las înapoi în clasă, i-am și văzut, de acasă. Îl tot încurajez să continue să-și țină corect masca, să păstreze distanța și să se spele pe mâini. Mi-a zis că face asta, dar că uneori i se pare că e inutil, când e singurul. </p><p>M-a întrebat cum de se plâng atâția oameni mari și mici din școală că „nu li se aerisește creierul de la mască”. I-am explicat că nu e problema noastră, pentru că, din fericire, noi avem creier destul.</p><p>E primul an în care nu regret câtuși de puțin că i-am vorbit franc despre alții. Când mă gândesc că alții ne pun viața în pericol cu bună știință, din indolență sau prostie, ultimul lucru la care-mi stă mintea e să le caut scuze.</p><p>În rest, mi-am propus o mie de lucruri pentru el și mi-au ieșit unele, dar nu toate.</p><p>Am continuat să-l lăsăm doar la calculatorul „familiei”, care e în mijlocul sufrageriei, încât să fie vizibil conținutul la care se uită, dar tot l-am scăpat mult prea multe ore în Roblox. </p><p>Ne-am uitat împreună la filme. Nu am reușit să fac un „movie night” pentru că familia mea nu prea se pricepe la făcut reguli și ținut de ele, dar am reușit să vedem împreună multe filme faine. Am făcut un maraton de Harry Potter și am rezistat eroic până la final. </p><p>Am început să ne uităm și la filme care nu-s fantasy sau animation. Au avut succes și Wonder, Zathura, Journey - the Misterious Island (alea cu The Rock). Mă gândeam să-i propun să ne uităm la Neverending Story, dar acum că mă gândesc bine, el e tare diferit de mine și nu cred că ar rezona la amalgamul de metafore depresive din filmul acela.</p><p>A citit des, mai mult pus de mine. Încercăm să cârmim de ani de zile de pe facts spre fiction, de pe enciclopedie spre beletristică. Laura m-a ajutat cu niște sugestii tare bune - am să scriu o postare separată pe tema asta.</p><p>All in all, A. s-a descurcat bine și a cedat nervos abia aproape de final, când s-a trezit printre ultimii copii rămași acasă. Dar cred că-l ajută tare mult și firea, totuși.</p><p>S. , pe de altă parte, a suferit și suportă tare greu acest an pandemic, al treilea din viața ei. Ea e activă, distructivă, curioasă, sociabilă, voluntară. Se simțea minunat la creșă și a avut zero probleme de adaptare. Plănuiam s-o ducem la cursuri de cățărat și de balet sau de dans, de ce-o fi, de maimuțărit în grup. Poate de la anul vom îndrăzni să facem și asta.</p><p>S. a suferit nespus în izolare, a afectat-o teribil și ne-a afectat și pe noi. A plâns cu fața lipită de gardul grădiniței închise. Pe de altă parte, am luat decizia să nu o mai lăsăm, după ce una din educatoare a făcut Covid și a scris țâfnos pe chat că nu se simțea datoare să anunțe că are simptome, dacă nu-i ajunsese încă testul de la DSP.</p><p>Să fiu sinceră, singura mea speranță rămâne în vaccinare, nu în cei din jur. Cu ei m-am lămurit.</p><p>Tot mă tem pentru ai mei, și tot mă tem pentru tata, care e un amalgam bizar de sfertodoctisme și care a decis recent că nu se va vaccina. Și-a amintit că are reacții alergice la albine și la furazolidon (?!).</p><p>Deci nu știu cum să fac cu el. Are 74 de ani, are o treime de plămân amputat, a supraviețuit cancerului pulmonar, are diabet și zeci de altele. Dacă-l ia, se duce cu tot cu el. Înainte să-l vizitez, încerc să mă izolez. Mă tem să-i duc copiii în vizită. Încerc să-l sfătuiesc să nu se mai fâțâie atât, îi caut soluții și servicii ca să nu mai umble peste tot prin oraș, ca un titirez. Degeaba. </p><p>Revenind la fiica mea, a ajuns să stea mai mult cu bunicii ei (socrii mei), pentru că așa mai are șansa să iasă afară. Nu știu ce făceam fără ajutorul lor. E complicat când un copil încă are nevoie să iasă să se zbenguie cu orele, dar înainte de cele de somn și de masă, încă trebuie convins să revină în casă, încă trebuie adormit la prânz, are nevoie de liniște într-o casă în care se desfășoară două slujbe cu discuții, telefoane, taskuri și o școală online. Era absolut imposibil și luni de zile ne-am luptat cu un harcea-parcea absurd, din care am ieșit cu toții învinși. A început să aibă probleme cu somnul și cu mâncarea. Zilele treceau, iar energia ei tumultoasă nu avea când și unde se consuma.</p><p>În continuare caut încă o soluție. Aș vrea să o retrimit la grădiniță după Paști, când poate încep să-i scoată pe afară. Nu știu dacă-i face bine să o tot ducem și să o tot luăm de la bunici. Nu i-ar face bine nici să iasă pe fugă cu noi sau să stea încuiată cu noi în casă cu zilele, și nici să rămână de-a binelea la bunici. Mă îngrijorează și mă frământă nespus situația asta. Ultima dată când am fost să o văd m-a copleșit de îmbrățișări și sărutări. Mi-a spus că mă iubește de zeci de ori. I-am ținut noaptea trupușorul firav în brațe și am plâns ore în șir, pe înfundate. </p><p>Eu am trecut peste anul ăsta cum m-am priceput mai bine - făcând cât mai multe lucruri încât să nu mai apuc să mă gândesc. Când mă gândeam, mă apuca groaza. În continuare mă apucă. </p><p>Iar asta mergea oarecum în timpul zilei. Și toate astea până când venea noaptea și adormeau toți și toate temerile pe care le înfundasem și le amânasem în timpul zilei se năpusteau asupra mea.</p><p>Și e firesc, apropo. E absolut firesc. E firesc să-mi fac griji pentru soțul meu, pentru copiii mei, pentru tatăl meu. E firesc să nu-mi doresc să moară niciunul din apropiați. E firesc să mă îngrijorez când înțeleg că-s singură printre oameni care, în mod paradoxal, <i>se plâng că vor să fie iar împreună când se gândesc doar la ei</i>.</p><p>La începutul anului acesta, departamentul în care lucram a fost dizolvat, în urma unei achiziții. Am început de o săptămână un job nou, dar am avut o lună grea, de amărăciune și incertitudine. </p><p>Din nou, diferența au făcut-o cei apropiați mie. Soțul meu, în special, a fost incredibil pe tot parcursul acestui an. Să fiu sinceră, din punctul ăsta de vedere a fost minunat anul acesta. Nu ne-am plictisit. Nu ne-am certat. Am râs. Am plâns (eu). Am făcut haz de necaz. Ne-am susținut. Am lucrat împreună, ne-am crescut copiii împreună. Cred că am trecut cu brio o probă de foc care, din ce citesc, a afectat multe relații. Cred că poate înainte să vă căsătoriți n-ar trebui să vă întrebați „mă văd îmbătrânind cu omul acesta” ci „mă văd stând 500 de zile, 24/24 de ore cu omul acesta?”. Pentru că nu de alta, dar încep să înțeleg că au existat relații care au rezistat cu bine ani de zile pentru că se vedeau doar cele 3 ore dintre serviciu și somn, sau cele 22 de libere pe an, petrecute eventual afară din casă, cu alții, sau ciorovăindu-se. Poate asta ar trebui să fie testul suprem de anduranță. </p><p>Nu la fel stă treaba și cu restul lumii. Am constatat că nu mi-e dor absolut deloc să mă văd cu nimeni. Nici să revin la birou. Nici să nimic. Cele câteva plimbări cu C. mi-au asigurat plinul de sociabilitate pe tot anul. Poate de asta am rezistat și atât de bine încuiată în casă un an.</p><p>Ceea ce nu înseamnă că nu înțeleg că există oameni diferiți de mine. Care suferă sincer după forfotă, după ședințe (ptiu, Doamne), care-și cumpără haine care să fie remarcate de colegi și care abia așteaptă sâmbăta, în care să iasă în oraș cu prietenii. Îi înțeleg - nu-s deloc ca ei, dar îi înțeleg. Și pentru ei și pentru mine, pandemia trebuie să ia sfârșit.</p><p>Nu mi-e dor de oameni, mai ales că, după cum spuneam, am constatat că-s tâmpi și răi cam prea mulți dintre ei. Dar mi-e dor să-mi trimit liniștită copiii la joacă, la școală, la grădiniță. Vreau să-l duc pe A. la laboratoare și ateliere de știință, la sport și la film. Vreau să o duc pe S. la înot, la dans, la alpinism. Vreau să stau iar pe bancă în parc, privindu-i cum își fac prieteni și se joacă. Vreau să mergem la mare, să călătorim iar. Vreau să ne așezăm liniștiți pe plajă și să evităm aglomerația doar pentru că suntem ciufuți, nu pentru că nu vrem să crăpăm în următoarele 20 de zile.</p><p>Cam ăsta a fost anul meu. Mă tem că urmează încă pe-atât, la fel. Dar știu că am alături de cine rezista, măcar.</p><p>Rămâneți sănătoși, oameni buni. Și gândiți-vă la ceilalți.</p>Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-311736559474231542021-02-20T11:35:00.002+02:002021-02-20T11:35:42.616+02:00Unde mă mai dau pet net (2) - Buline<p> Admir de foarte mult timp o platformă pe care prezintă creatori români de bijuterii. Platforma se numește Buline. </p><p><a href="https://www.buline.ro">https://www.buline.ro</a></p><p>Eu una nu pot purta bijuterii ceva ani. Sonia mi le jumulește pe toate, le deșiră, le fură. Recunosc în ea pasiunea mea de rozătoare stricăcioasă, îmi amintesc frustrarea mamei când i-am zdrobit rujurile aduse cu mari greutăți din Paris, când i-am deșirat dantela de la furouri. </p><p>Mă înfurii și eu și-mi e greu, deseori, să-mi aduc aminte că poți avea acel amestec de fervoare și sălbăticie în admirație de să ajungi să strici ce adori. Mai ales când ai mâini mici și lacome.</p><p>Așa că nu-mi iau bijuterii, nici nu le port o vreme, până mai crește. Mai ales că m-aș atașa nespus de unele din cele ale tinerilor creatori care expun pe Buline. Aș plânge să-mi strice ceva luat de aici.</p><p>În fine, eu voiam doar să vă spun de platforma asta. Sunt zeci de colecții și sunt foarte diferite între ele. Mi se pare minunat că avem atâția tineri designeri de bijuterii. </p><p>Mie îmi place colecția Mariei Filipescu.</p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://www.buline.ro/5229-large_default/colier-red-green-candy.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="800" data-original-width="683" height="400" src="https://www.buline.ro/5229-large_default/colier-red-green-candy.jpg" width="341" /></a></div><div class="separator" style="clear: both; text-align: left;">Dar sunt nenumărate stiluri, cu linii geometrice, concise, austere, opulente, minimaliste, gingașe, severe, discrete. </div><div class="separator" style="clear: both; text-align: left;"><br /></div><div class="separator" style="clear: both; text-align: left;">Când am un pic de timp, mă uit prin paginile lor ca printr-un muzeu online. </div><div class="separator" style="clear: both; text-align: left;">Mi se par tare frumoase.</div><div class="separator" style="clear: both; text-align: left;"><br /></div><div class="separator" style="clear: both; text-align: left;"><br /></div><div class="separator" style="clear: both; text-align: left;"><br /></div><br /><p><br /></p><p><br /></p>Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-25135840829458305272020-11-26T17:55:00.002+02:002020-11-26T17:56:42.791+02:00Unde mă mai dau pet net (1) - Ierburi Uitate
<div id="fb-root"></div>
<script async="" crossorigin="anonymous" defer="" nonce="Bb0hkd49" src="https://connect.facebook.net/en_GB/sdk.js#xfbml=1&version=v9.0"></script>
<p> Exact cum zice în titlu, mă tot gândesc că am descoperit diverse siteuri și pagini valoroase și poate nu știți de ele, sau poate vreți să ne plimbăm la braț prin ele dățile viitoare (că altundeva, unde).</p><h2 style="text-align: left;">Ierburi Uitate</h2><p><a href="https://www.facebook.com/IerburiUitate">https://www.facebook.com/IerburiUitate</a><br /><a href="https://ierburiuitate.wordpress.com">https://ierburiuitate.wordpress.com</a></p><p>Nu uitați să citiți și secțiunea <b>About</b>!</p><h3 style="text-align: left;">Ce să fac aici?</h3><p>Să citești despre sutele de plante și ierburi comestibile care ne înconjoară.</p><p>Să citești rețete vechi de sute de ani, atent culese și probate. Iată un exemplu de astăzi:</p>
<p></p><div class="o9v6fnle cxmmr5t8 oygrvhab hcukyx3x c1et5uql ii04i59q" style="background-color: white; color: #050505; font-family: "Segoe UI Historic", "Segoe UI", Helvetica, Arial, sans-serif; font-size: 15px; margin: 0.5em 0px 0px; overflow-wrap: break-word; white-space: pre-wrap;"><div dir="auto" style="font-family: inherit;">„Azi am încercat ceva nou luând o mâncare brâncovenească din manuscrisul de la începutul anilor 1700, păstrând ingredientele și (parțial) modul lor de gătire sugerate de stolnic, dar asamblând totul la final după pofta mea de azi (și gusturile contemporane).</div></div><div class="o9v6fnle cxmmr5t8 oygrvhab hcukyx3x c1et5uql ii04i59q" style="background-color: white; color: #050505; font-family: "Segoe UI Historic", "Segoe UI", Helvetica, Arial, sans-serif; font-size: 15px; margin: 0.5em 0px 0px; overflow-wrap: break-word; white-space: pre-wrap;"><div dir="auto" style="font-family: inherit;">Stolnicul scria: ”Spata iaste mai bună fiartă, năduşită cu grăsime de vacă, cu gutui tăiate fălii, cu prune şi cu vişine uscate, cu sare şi cu dresuri. Şi când va fi aproape de fiert, să o năduşăşti cu puţintel oţet bun, puind pe didesupt, când o vei turna, fălii de pâine prăjite în unt şi pe deasupra zahar şi scorţişoară.”</div></div><h3 style="text-align: left;">De ce este unic?</h3><p>Pentru că n-am mai întâlnit așa ceva. Fiecare intervenție a autoarei mă învață ceva. </p><p>Aici am învățat, de exemplu, despre cum să culegi dintr-o plantă sau ciupercă încât s-o lași să mai dea rod și dățile viitoare; despre ce sezon e mai prielnic anumitor ierburi și despre ideea, absolut fabuloasă, de a găti pe paturi de ierburi aromatice peste care poate călcăm zilnic fără să știm.</p><p>E o incursiune în istoria culinară, în botanică, o explorare plină de respect a trecutului și aproapelui.</p><p><br /></p><p><br /></p><div class="o9v6fnle cxmmr5t8 oygrvhab hcukyx3x c1et5uql ii04i59q" style="background-color: white; color: #050505; font-family: "Segoe UI Historic", "Segoe UI", Helvetica, Arial, sans-serif; font-size: 15px; margin: 0.5em 0px 0px; overflow-wrap: break-word; white-space: pre-wrap;"><div dir="auto" style="font-family: inherit;"><br /></div></div><p><br /></p>Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-43765263621626347742020-11-16T12:17:00.003+02:002020-11-16T12:17:44.940+02:00Lupta cu treierătoarea<p> Nu reușesc să-mi aduc aminte în ce roman citit e vorba despre o treierătoare mecanizată, pe care țăranii o dușmănesc ca pe o făptură vie și diavolească, încearcă să o strice aruncându-i pietre în spițe și bucurându-se copilăros când mașinăria se oprește, temporar. Bucuria devine cruntă dezamăgire când mecanicul angajat o repară de fiecare dată.</p><p>Mi-am amintit de pasajul ăsta în ultima vreme, uitându-mă la istericalele cu care a fost respinsă forma online de învățământ. De la cramponări melodramatice până la refuzuri îndârjite, de la <b>nu știu</b> la <b>nu vreau să știu</b>. Este optimă? Nu, desigur. Este permanentă? Să sperăm că nu. Au acces toți la ea? Iarăși nu, așa cum nu au nici la igienă dentară, canalizare și medicină privată - ar trebui să renunțăm cu totul la aceste servicii, până când drepturile tuturor sunt egal împlinite? Nu. Dar este totuși un mod de a asigura pentru unii măcar continuarea unui proces de învățare, cel mai sigur în condițiile date. </p><p>În fine, ce voiam să spun: dacă nu știi prea bine să umbli pe internet și să folosești un calculator ar trebui să înveți. Nu fi căposul care aruncă cu pietre în spițele unei mașinării deja folosite în toată lumea. N-are rost. Ai pietre prea mici și singurul care rămâne blocat ești tot tu. Tot online îți sunt calculate taxele, online ți se livrează banii. Un corporatist a făcut posibil să bagi un plastic într-un perete și să scoți bani din el, altul a digitalizat un serviciu public încât să nu mai stai a prost la 5 cozi, 6 ghișee cu 9 dosare pentru o adeverință. Online deja se desfășoară majoritatea serviciilor și acțiunilor de care depinzi. Și tot online probabil stătea destul de mult copilul tău și înainte.</p><p>Alex are un cont de WhatsApp pe care nu prea se uită, dar mai aruncă un ochi taică-su când și când. Uneori e o informație utilă pe acolo, de exemplu că s-a decalat orarul sau s-a anulat ceva. În mare majoritate a cazurilor însă, conversația e un nesfârșit șuvoi de spam și scam. Click aici ca să-ți schimbi culoarea chatului! Bagă dincoace datele tale ca să primești un muțunache virtual gratis! Click dincoace pentru coduri de Robux! </p><p>Numai căcaturi. Viruși, scamming, phishing, date furate, telefoane, tablete și laptopuri încărcate de tot soiul de mizerii. Știu, veți spune că au 9 ani și nu au de unde ști. Vă zic eu de unde ar trebui să afle - de la noi. Partea tristă e că peste nivelul ăsta nici nu vor trece majoritatea, și peste 30 de ani îți vor trimite linkuri de genul „Click aici să afli ce animal vei fi într-o viață anterioară” , „Participă aici la super tombolă pentru a câștiga o mașină oferită de Fuego” dar și, desigur, „Noi nu dorim să ni se fure datele!”<br /><br />Nu ți le-ar fura nimeni, Vasile, mai cu talent decât știi tu să le deversezi pretutindeni.</p><p>Odată cu trecerea în online ne-am izbit de un deficit evident de cunoștințe tehnologice. Avem prea mulți consumatori și prea puțini utilizatori. Consumatorul consumă, ca la TV, ce i se dă acolo. Scrie click aici? dă click acolo. Scrie băgați email și număr de cont? bagă. Scrie „Bună ziua, sunt prințul din Nigeria, trimiteți un avans să vă deblochez averea”? Trimite.<br /></p>Apoi evident pățăște chestii, i se blochează contul, emailul, parola, copilul se trezește că fetița cu care conversa pe Roblox e un olandez de 53 de ani care-i cere poze pe WhatsApp, și cine-i de vină - treierătoarea, firește.<div><br /></div><div>Cu sau fără pandemie, e timpul să deprindem o igienă a obiceiurilor noastre în online. Majoritatea înșelătoriilor online se bazează pe prezumția că ești prost și lacom. </div><div>Cu un minim efort, putem depăși acest stadiu.</div><div><br /></div><div>Tot cu un minim efort, putem să ne protejăm copilul, chiar și când stă cu tableta în mână cu orele. Pe ce stă? Ce history are? Cu cine vorbește, despre ce? De-a ce se joacă? Ce limbaj se folosește acolo? Înțelege ideea de scam, știe să nu dea click pe orice prostii? Înțelege ideea de prădător online, știe să se ferească de avansuri și abuzuri? Tu știi cât a stat azi online și ce a făcut? Tu știi să intri să-i recuperezi parola, sau să setezi o limită de timp, sau să blochezi anumite siteuri?</div><div><br /></div><div>Toate astea sunt posibile. Chiar nu trebuie să fii vreun programator cu capul mare. Exact în intervalul de timp în care citim despre 915 oferte la perdele sau 14 articole despre noua conspirație, am putea învăța și să ne protejăm și să devenim utilizatori de internet. Și nu e opțiune sau o înclinație, e o necesitate. </div>Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-41546243603798162532020-11-11T10:24:00.002+02:002020-11-11T10:24:26.858+02:00Musafirii<p>Mă trezisem, ca în fiecare dimineață, dar în casă era o zumzăială mai puternică decât de obicei.</p><p>Umblând de colo colo prin apartament, remarc că suntem... mai mulți. <br />Mult mai mulți. Vreo șase femei cam la vreo 50 de ani îmi populaseră locuința. <br />Între ele, păreau să se știe. <br />Eu pe ele - deloc.</p><p>Nu sunt ostile. Îmi fac loc când intru în bucătărie, se dau din fața frigiderului. Dar nu-mi vorbesc.</p><p>Ce naibii?</p><p>Mă uit la cum sunt îmbrăcate. Ca niște doamne la 50, posibil din părțile rurale. Văd multe puloverașe și fuste de tercot. Or fi neamurile lui Alin. (*nu că ale mele ar veni în rochii cu trenă, dar marea majoritate au murit deja sau sunt prin alte țări).</p><p>Îmi dreg vocea și întreb:</p><p>- Suntem rude?</p><p>Nimic. Nu-mi răspunde niciuna. Mă uit în jur - s-au împrăștiat peste tot. Își fac cafea, mănâncă de prin frigider, discută scăzut între ele, s-au așezat pe canapea. Cine-s astea și pe unde au intrat? Întreb iar, de data asta mai tare.</p><p>- Suntem rude?</p><p>Nimic. Și mă cuprinde panica.</p><p>-Nu vă supărați, cine sunteți? Cum ați intrat aici? Ne cunoaștem? Suntem rude? Răspundeți!</p><p>Nici nu se sperie, nici nu răspund, și simt cum începe să se instaleze moale, grea, groaza de a fi prinsă într-o pâclă pe care n-o pricep. Engleza are „dread” pentru asta, excelent termen. Îmi pierd mințile? S-a instalat Alzheimer?</p><p>Mă învârt printre ele și încerc să le fac să-mi răspundă. Țip la ele. Repet întrebările. Mă privesc ușor încurcate, dar atât. Rămân pe loc și nu-mi răspund. </p><p>Se face lumină. O fi tata la noi! În seara precedentă m-am culcat perpelindu-mă cu gândul la el, atât de ahtiat de interacțiune socială. O fi venit în vizită și le-a adus sau le-a găsit pe aici prin oraș, dracu știe pe unde. Îl văd în stare, mi-l și imaginez jubilând și gudurându-se: „Dar poftim, intrați, e casa fiicei mele, ea încă doarme, desigur, faceți o cafea! Nu, ce pandemie, lăsați că nu se prinde de noi, mă duc până-n piață să iau niște brânzică.”</p><p>Mă reped prin casă căutându-l, răcnind victorioasă despre pandemie și riscuri și minți pierdute și cum să bagi străini în casă și de ce nu m-ai întrebat măcar și… Îmi dau seama că tata nu-i la noi.</p><p>Nu-s aduse de tata.</p><p>Nu-s aduse de Alin.</p><p>Nu-s primite de mine.</p><p>Aseară când ne-am culcat, eram trei (Sonia e la bunici). Și ușa era închisă.</p><p>Azi ne-am trezit vreo nouă. Și nu se dau duse.</p><p>Încep să zbier de-a binelea. Ieșiți, ieșiți acum, imediat, poliția, afară, afară! Încă sperând, cumva, că vreuna îmi va reproșa: „Dar cum mă dai tu pe mine afară, sunt tușica Aglaie, nu mă mai știi de când erai uite-atâtica?” Dar nu-mi reproșează niciuna nimic. Se uită cu părere de rău în jur, la frigider, la cafea, la brânzică, la canapea, și încep să se îndrepte fără chef spre ieșire.</p><p>Groaza și ușurarea mă copleșesc, ca două ape reci urcându-mi pe picioare.</p><p>.........................................</p><p>E seară și ne uităm la un film. Parcă mi-e cunoscută scena.</p><p>- Ăsta nu e filmul ăla pe care l-au parodiat în... în aia cu Rambo, cu Top Gun, parodia aia?</p><p>- Ba cred că da, îmi răspunde prietenos bărbatul din mijloc, întorcând pe cât poate capul, apoi continuă să se uite la film.</p><p>Nu prea încăpem pe canapeaua asta. Am extins-o, dar tot nu prea încăpem. Poate de unde stăm opt pe ea. Lângă mine, împingându-mă cu umărul, e un băietan de vreo 9 ani. Vârsta lui Alexandru. Doar că nu-i Alexandru. După el, e domnul care mi-a răspuns. Lângă el, altul, cu nasul bandajat. Rinoplastie? Am auzit că doare teribil. Pe colț, pe o bucă, încă unul. În partea cealaltă, alții. Femei, bărbați. Tot nu-i știu.</p><p>Dar de data asta am experiența de dimineață. Nu mai stau să-i întreb de neamuri. </p><p>Mă pun iar pe zbierat și, încet încet, se ridică și se îndreaptă spre ieșire. <br />Unul încearcă să facă o glumă mică: „Sunt scumpe hotelurile…” care se pierde în întrebările mele, deja evident retorice, despre ce caută acolo. </p><p>Încet, încet, ies din casă. Vocile le rămân cumva, într-un murmur care-mi sună dubios de cunoscut. </p><p>Mă trezesc de-a binelea. Cei 23 de colegi ai lui Alex zumzăie din sufragerie, la școala online. Îl chem pe Alin să-i povestesc coșmarul. Se strâmbă de râs. Coșmar de ciufut. </p><p>Suntem doar noi. Și cei 23 de copii. Și doamna. Și vreo 20 de la facultate, că începe cursul online. Și echipa de la muncă. Și echipa de development. Și....</p><p><br /></p>Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-33161229125104659512020-08-29T19:24:00.005+03:002020-08-29T19:26:28.009+03:00De ce nu voi trimite din septembrie copiii înapoi în colectivitate<p> Cei care mă cunosc știu că nu sunt simpatizantă a curentului de homeschooling câtuși de puțin. Ca opțiune personală, categoric nu. Provin dintr-o familie cu cadre didactice și poate nu știu eu multe despre mine, dar știu sigur că nu am înclinații și aptitudini pedagogice câtuși de puțin. Când vine vorba de ceilalți, desigur, am în continuare opinii și mi le țin pentru mine. Tot ce-mi permit să spun este că, așa cum eu am considerat că n-am ce căuta să încerc să-i învăț pe alții, așa nici alții n-ar trebui să se erijeze în învățători, cât mai degrabă în învățăcei.</p><p>Și totuși anul acesta nu aștept cu niciun soi de nerăbdare să se redeschidă școlile și grădinițele. Dacă s-au închis când aveam câteva sute pe zi și de bine de rău, mare gloată era zăgăzuită dacă nu de conștientizarea pericolului, măcar de frica amenzilor, nu pot spune că acum, în plin Idiocracy pandemic, cu peste 1300 pe zi, tot fără tratament, cu mult mai puține locuri în spitale și cu personal medical deja epuizat de jumătate de an de foc continuu, mă simt mai în siguranță.</p><p>Înțeleg argumentele pentru redeschiderea școlilor. Nu înțeleg însă de ce ar trebui să nu se poată deschide școala fără copilul meu în ea. Mai ales când știu că în anii trecuți, fără nicio pandemie, a avut diverși colegi care au dat pe la școală doar la luat manuale și apoi la încasat diplomele, și care nici măcar n-au avut vreo greață în a explica, candid: „Mama zice că nu se scoală așa dimineață.” „N-am venit că era frig” etc. Cumva când ziceau Iosif și Rahela asta, era ok, și nu le zicea nimeni nimic de frică să nu cumva să nu mai vină drept deloc. Când zic eu „prefer să stea cu mine acasă încă ceva vreme, să văd și eu cum vă iese”, soluția e să mă consilieze un psiholog, că poate-s anxioasă și nu știam.</p><p>Desigur, am citit persiflantul eseu (că articol nu e) al unui nene, care după ce pornește de la premisa onestă că trebuie deschise școlile ca să aibă cum munci părinții, inclusiv personalul medical,și exemplifică chiar că un medic nu poate sluji în spital liniștit știindu-și copilul singur prin casă toată ziua, o ia prin pruni explicând contrariul a ce ne explica, la fel de persiflant și superior, în anii trecuți.</p><p>În anii trecuți orice pediatru, orice medic de familie, la care ajungeai cu copilul, îți explica (la fel de ritos și de „băi nătângus anxiosus ”) că o medie de 12 viroze respiratorii PE AN sunt firești și de așteptat la un copil introdus în colectivitate ( = care merge la școală, grădiniță ), că în literatura de specialitate sunt consemnați drept adevărate incubatoare de viruși, purtătorii perfecți, că asta-i viața, se vor molipsi și vor pasa tot ce prind, hihi, haha.</p><p>Ei bine în anul 2020, când avem o viroză tot respiratorie dar nouă, fără tratament consemnat unanim drept eficace, fără vaccin, cu urmări catastrofale asupra persoanelor vulnerabile (unde vulnerabil mai nou înseamnă de la peste 60 de ani până la 3 șunci în plus sau condiții cronice care altfel permiteau decenii întregi de viață normală), cu repercusiuni asupra sistemului cardiac, etc, fix din aceleași surse eu ar trebui să ascult și să cred că acești copii, care în anii anteriori erau definiți drept răspândacii absoluți, anul ăsta nu vor răspândi nimic, pentru că-s mai mici, suflă mai puțin și stai să vezi, respiră mai jos de nivelul tău (de parcă un părinte sau bunic sau profesor nu se apleacă în viața lui să îmbrace, hrănească, culce, ajute, etc un copil, dar în fine, probabil dl doctor și-i crește pe ai lui din pod).</p><p>De asemenea, eu ar trebui să cred că în aceeași unitate de învățământ despre care, pre-pandemie, încercasem să avertizez DSP-ul (și nici atunci nu răspundeau la telefon), pentru că refuzau să pună hârtie și săpun la budă <i>ca să nu se consume</i>, și despre care fiu-meu mi se plângea că preferă să se țină 5 ore ca să nu mai calce în pișat, această unitate condusă de o tanti care, când i s-a atras atenția că e o mizerie crasă în baie, a arătat o hârtie ștampilată pe care se consemna că SE FĂCUSE CURAT MAI DEMULT, dintr-o dată, post pandemic, va deveni igienică și responsabilă. Adică vor face un salt evolutiv de la dinozaur la homo faber practic, sărind de la „dă-i dreacu, să calce prin pișați, eu am ștampilă de la firmă că e curat” direct la „dar vai, acest virus mic și contagios trebuie atent îndepărtat prin igienizări frecvente și temeinice”.</p><p><br /></p><p>De asemenea, după ce ni s-a repetat și am fost frecați la cap cu distanța de doi metri, cu contagiozitatea, cu cât e de riscant în autobuz, în metrou, în avion, în orice spațiu închis, chiar și preț de un sfert de ceas, eu ar trebui să stau liniștită la gândul că doi copii ai mei stau fiecare în câte un spațiu închis cu alți câte 22 respectiv 25 de copii, care la rândul lor au și ăia câte minim 2 contacți direcți, dintre care dracu știe câți ”cred” în Covid-19 și câți bănănăie despre Bill Gates care urmează să le facă, să le dreagă.</p><p>iar dacă nu-s liniștită, ar trebui să vină un psiholog care să mă consilieze pentru că, desigur, de neliniștea mea mă fac eu vinovată, cu anxietățile mele aduse de-acasă din lada de zestre și nicidecum</p><p>- spitalele cu alde Cercel „e dăcât o gripă, nu mai daț cu spirt”, nosocomiale și dezinfectanți diluați pe stil Hexi Pharma</p><p>- școlile împuțite, supra aglomerate, cu igienă dezastruoasă ignorată în mod voit și complacent de ani de zile </p><p>- realitatea existenței unui virus care-mi poate mătura de pe fața pământului jumate de familie, pentru că, ce surpriză, nu mă cheamă Tezeu și n-am părinți și rude semizei sau titani.</p><p>- dar și „asumarea” focarelor din școli, fără trasarea unor soluții reale pentru cazul în care familiile sunt infectate. </p><p>De exemplu, vine să zicem unul din copii din școala și grădinița super curată sper aerisită super distanțată super igienizată și ghinion, ceasul rău, tușește un prost pe el și ia Covid din parc sau mă rog, de la mine. Pentru că să fie clar, absolut TOATE cazurile de la copiii din grădinițe și școli de stat vor avea această fenomenală caracteristică unitară: „Nu e de la noi”. În 7 ani totali de „colectivitate” am ajuns la cabinete să anunț următoarele:</p><p>- vreo 25 de bronșiolite</p><p>- viroze fără număr</p><p>- 2 pneumonii</p><p>- conjunctivite</p><p>- enterocolite</p><p>etc etc. La un moment dat nu le mai numeri, să nu zică lumea că ești anxios. Știi ce-au avut toate în comun? Nu erau de la ei. Adică nici nu apucam să deschid gura, dar asta era placa. „Nu știu ce-are, dar nu e de la noi. Ați adus de acasă. Ați luat de prin parc.” Chit că anunțam nu ca să cer serie și factură pe noua boleșniță, ci ca să știe și alții și, mai știi, SĂ ȘI-I ȚINĂ ACASĂ până trecea valul, sau să nu plece să zicem în concediu s-o pupe pe străbunica.</p><p>În fine, revenind. Presupunem că unul din copii ia Covid de pe undeva. De la mine din fundul genții, desigur, nu de la școală sau grădiniță. Simptomatic, nesimptomatic, tot acasă se întoarce, tot în aceiași 60 mp suflă, mănâncă, plânge, strănută.</p><p>Face simptome. Conform legislației, îl internez și mă internez cu el.</p><p>Dar în 4 zile face și soțul. Are comorbidități, deci poate ajunge să stea mai mult prin spital.</p><p>Cu cine rămâne celălalt copil sănătos?</p><p>Cu bunică-sa cardiacă?</p><p>Cu bunicul cu neoplasm pulmonar?</p><p>Cu diverșii crai care îmi explică mie să nu mă panichez?</p><p>În timp ce îngrijesc copilul, poate mie mi se face rău în spital, fac și eu simptome. Așa cum am pățit d ex când avea pneumonie cel mare și când am simțit că nu mai pot respira și tușeam de-mi săreau ochii. Pe atunci, drăguțele doamne de la IOMC m-au ajutat după preaplinul inimii lor: mi-au explicat că e spital de copii, deci n-am decât să crăp că nu mă consultă nici pulea, dar că e o farmacie vizavi de spital și aș putea merge să cer spițeresei de acolo să-mi dea ce consideră dumneaei.</p><p>Acu când o să fac și eu covid ce vor face? Mă trimit să suflu într-o pungă adusă de-acasă?</p><p>Dacă e ceva atât de contagios și știm deja din istoricul Italiei ce ravagii a făcut în familie, ce soluții există pentru aceste scenarii care e destul de clar că NU vor fi excepția ci regula?</p><p>Și o ultimă întrebare, cu ce dracului încurc eu dacă aleg să-i mai țin acasă o vreme? Cum opresc eu vatmanul, chirurgul și brutarul să lucreze? Ce riscuri îi pun eu să-și asume în orb? Niciunul. Mi le asum eu mie și alor mei pe cele pe care consider că le pot duce. </p><p>Prin urmare, în septembrie și posibil și în octombrie e posibil să constat în mod repetat că au, ba unul, ba altul, diverse simptome și condiții. Că na, așa e toamna. Poate voi rata fulminantul restart al învățământului românesc, din care doar 40% pe an ies analfabeți funcționali, dar cu ocazia asta, chit că voi munci mai greu și voi avea nervii pe papiote, voi apuca măcar să văd ce le iese.</p><p>Și mai vedem noi după aia cine-și caută psihologi.</p>Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-30767384133994195392020-07-25T16:06:00.000+03:002020-07-25T16:09:20.647+03:00Apocalipsa TâmpenieiDacă mă întrebai în urmă cu ceva ani la ce catastrofă majoră mă aștept să asist pe parcursul vieții mele, ți-aș fi răspuns diverse chestii posibile și probabile, dar nu ti-as fi zis ca ma astept sa nimeresc in plina apocalipsa de proști.<br />
<div>
<br /></div>
<div>
Desigur, suntem și în plină epocă de climax al îmbrobodirii adevărurilor neplăcute, așa că abundă articolele maestre în plimbat prin pruni și formulat acest adevăr în cuvinte suficient de alambicate încât poate să nu le priceapă orice prost și, Doamne ferește, să se ofenseze. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
De exemplu, studiul care stabilește că există o corelație între dificultățile cognitive și cât de bine înțelegi să respecți distanțarea socială. </div>
<div>
De curând a mai apărut unu plângându-se că școala noastră nu formează o cultură rațională, științifică, și de aia nu pricep nici copiii nici adulții ce e ăla virus molipsitor, dar cred gogoși cretine cu Gates și cipurile. Dar știi ce ce formează?</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Proști.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Acum fix câteva minute am citit avertismentul unui medic din Timișoara: această luptă nu se poate câștiga în spital, iar dacă nu respectăm cu toții măsurile de distanțare, vom pierde lupta cu pandemia.</div>
<div>
Comentarii: auzi, da nu-ți vezi tu mai bine de medicina ta, ziceai că ai un leac minune.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Proști.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Am o colegă fost cadru didactic, încă e activă în diverse comunități ale profesorilor, forumuri, grupuri, etc. Sunt pline de imbecilități de genul „eu nu vreau școală online, că vor să-mi bage 5G-ul în casă prin wi-fi”.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Proști.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Nu credem medici, nu credem oameni de știință, nu credem politicieni, nu credem pe nimeni peste nivelul nostru. Credem unul care montează centrale și are un unchi la cules sparanghel, care-a zis că nu există așa ceva. Credem pe una care apare la TV. Credem un retardat care tot anunță apocalipsa că vine de 40 de ani încoace. Păi vine, coaie, că o aduci tu, trasă de păr.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Proști.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Da, corupția te ucide, dar prostia se pare că și mai repede de atât.</div>
<div>
Și, culminant, un cântec de lebădă, sau mă rog, de gâscă proastă a acestei gloate: Politician local avertizează într-o declarație „Știu că ne credeți proști, dar să știți că suntem mulți”.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Știm. Murim încet, de proști ce suntem.</div>
Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-18931916669407757752020-06-21T12:21:00.000+03:002020-06-21T12:28:13.332+03:00SandvișulCând traduc chestii cu vizibilitate publică, nu contează cât de potrivit mi se pare mie un termen sau cât de folosit este deja în vorbirea curentă, ci în primul rând dacă Academia consideră că există ori ba.<br />
<div>
Așa că degeaba eu zic și pronunț și citesc prin meniuri sandwich, ca tot restul populației. Dacă odată demult s-a decis că dacii liberi și frumoși mâncau la pachețel sandviș, cu pluralul sandvișuri, apăi sandviș zic și eu.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Culmea e că în mintea mea, eu am două noțiuni diferite asociate cuvintelor.</div>
<div>
Sandwichul e sandwich, ăsta cu panini sau chiflă sau baghetă, cu diverse cărnuri, cu salată atârnând din el, ceapă, roșii, etc. Sandwichul e Subway, să zicem.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Sandvișul în schimb e ăla pe care-l mâncai în CFR București Constanța, făcut de acasă. Ăla din parc. Ăla din pachețel. Definiția din DEX rezumă rigoarea sandvișului românesc: </div>
<div>
<br /></div>
<div>
<strong style="background-color: white; font-family: "Palatino Linotype", "Book Antiqua", Palatino, serif; font-size: 16px;">SÁNDVIȘ,</strong><span style="background-color: white; font-family: "palatino linotype" , "book antiqua" , "palatino" , serif; font-size: 16px;"> </span><i style="background-color: white; font-family: "Palatino Linotype", "Book Antiqua", Palatino, serif; font-size: 16px;">sandvișuri,</i><span style="background-color: white; font-family: "palatino linotype" , "book antiqua" , "palatino" , serif; font-size: 16px;"> </span><span style="background-color: white; font-family: "palatino linotype" , "book antiqua" , "palatino" , serif; font-size: 16px;" title="substantiv neutru">s. n.</span><span style="background-color: white; font-family: "palatino linotype" , "book antiqua" , "palatino" , serif; font-size: 16px;"> Felie de pâine (unsă cu unt) cu un aliment rece (șuncă, salam, brânză etc.) peste care se așază adesea a doua felie de pâine; tartină. [</span><span style="background-color: white; font-family: "palatino linotype" , "book antiqua" , "palatino" , serif; font-size: 16px;" title="variantă">Var.</span><span style="background-color: white; font-family: "palatino linotype" , "book antiqua" , "palatino" , serif; font-size: 16px;">: </span><strong style="background-color: white; font-family: "Palatino Linotype", "Book Antiqua", Palatino, serif; font-size: 16px;">sándvici, sánviș</strong><span style="background-color: white; font-family: "palatino linotype" , "book antiqua" , "palatino" , serif; font-size: 16px;"> </span><span style="background-color: white; font-family: "palatino linotype" , "book antiqua" , "palatino" , serif; font-size: 16px;" title="substantiv neutru">s. n.</span><span style="background-color: white; font-family: "palatino linotype" , "book antiqua" , "palatino" , serif; font-size: 16px;">] – Din </span><span style="background-color: white; font-family: "palatino linotype" , "book antiqua" , "palatino" , serif; font-size: 16px;" title="limba franceză">fr.</span><span style="background-color: white; font-family: "palatino linotype" , "book antiqua" , "palatino" , serif; font-size: 16px;">, </span><span style="background-color: white; font-family: "palatino linotype" , "book antiqua" , "palatino" , serif; font-size: 16px;" title="limba engleză">engl.</span><span style="background-color: white; font-family: "palatino linotype" , "book antiqua" , "palatino" , serif; font-size: 16px;"> </span><strong style="background-color: white; font-family: "Palatino Linotype", "Book Antiqua", Palatino, serif; font-size: 16px;">sandwich.</strong></div>
<div>
<br /></div>
<div>
A doua parte de sandwich era deseori nițel mai molcăită, de la împreunarea cu felia de mezel (alt cuvânt care mă duce înapoi cu decenii) sau telemeaua umedă. Și ambele felii erau franzelă din asta cu coajă lucioasă. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
Puteai avea parte de sandvișul mai sărac, cu parizer și margarină, care parcă-ți aluneca scuzându-se pe gât. Puteai uneori avea parte de sandvișul mătușii care știe să gătească, cu brânză frecată cu unt și friptură rece. Am prins unul singur. Nu de alta, dar eram doar în vizită la mătușa aia. N-am mai văzut-o de atunci.</div>
<div>
Puteai avea și sandvișul făcut de tac-tu sau de alt nepriceput, un sandviș mătăhălos, cu multă pâine și strâmb potrivit. Era sandvișul de tren, pentru că nu se putea să pleci fără mâncare atâtea ore, sandvișul de „poate nu găsim cazare”. Sandvișul de cămin, tristă consolare după ce-ți dădeai banii pe alte prostii și pe mâncare nu.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Dar niciunul nu mi-a rămas mai viu în minte ca sandvișul Ioanei.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Ioana era colega mea și atât de diferită de mine, că nici n-aș ști de unde să încep cu diferențele. Ioana era frumoasă, dezinvoltă și primitoare. Eu eram un stârci plin de frustrări și temeri. Nici nu știu cum de ne-am adunat. Dar cel mai mult mă uluia familia Ioanei. Erau practic opusul nostru.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Ioana avea părinți foarte tineri, care glumeau mereu și vorbeau cu ea de la egal la egal. Ioana avea un frate mai mic, care-i era drag, și o cameră plină cu desene. Le plăceau animalele. Mama Ioanei purta fustă scurtă și a răspuns odată unui gardian care încercase să se ia de câinele ei „Vezi-ți de panseluțele dumitale”. Tatăl Ioanei râdea des. În fine. Opusul nostru.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Fiecare zi de școală era la fel. Plecam val-vârtej pentru că fie întârziam, fie nu dar deja era scandal în casă, deci mai bine să ajung mai devreme. De mâncat acasă nu prea apucam sau nu aveam ce, deci orele 11.00 mă prindeau cu mațele chiorăind. Bugetul meu foarte redus îmi oferea un covrig în pauza de masă sau, uneori, dacă se nimerea taică-meu să fie mai generos (sau să-i ciupesc eu de prin buzunar), un covrig și un suc. De fapt, cam ăsta era meniul zilnic pentru întreaga clasă. Ori nu mâncai nimic, ori îți luai covrigul de la chioșc. Sau dacă te aveai bine cu cineva, puteai alterna: azi iau eu, mâine iei tu. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
Mai puțin pentru Ioana. Ioana avea pachețel de acasă. Cred că eram pe undeva printr-a 6a când am aflat că există așa ceva. Când a zis „Eu nu mai ies, mi-au pus pachet” și a scos într-adevăr un pachețel care m-a uluit. Nu conținutul, ci ideea în sine. Ideea că există cineva care e atât de grijuliu încât îl învelește în șervețel și staniol, să nu se scurgă. Feliile de pâine egale. Al doilea șervețel, împăturit pentru șters. Și pâinea părea proaspătă. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
Era un sandviș ca toate sandvișurile, fix pe definiția din Dex, unul cu unt și brânză. Dar nu știu cum să zic, într-o lume abrutizantă, plină de violență și nepăsare, primeam uneori semnale că poate fi mai bine. Altora, e drept, dar poate și mie, poate și altora prin mine vreodată. Undeva acolo exista o lume în care părinții râdeau la glumele tale și-ți împachetau de acasă un sandviș. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
Așa că decenii după, când dintr-un stârci mic și speriat am ajuns un stârci mare și smucit, m-am apucat să fac și eu pachețele. </div>
<div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://1.bp.blogspot.com/-X_DcK1Jxulo/Xu8loChGKoI/AAAAAAAAzcg/ylUj0KucuvweBIHfsKjdkfzfqknlTSOHQCK4BGAsYHg/s3692/20190911_105354.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="2339" data-original-width="3692" src="https://1.bp.blogspot.com/-X_DcK1Jxulo/Xu8loChGKoI/AAAAAAAAzcg/ylUj0KucuvweBIHfsKjdkfzfqknlTSOHQCK4BGAsYHg/s320/20190911_105354.jpg" width="320" /></a></div>
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://1.bp.blogspot.com/-kz-qS4zc2eo/Xu8lyvvj2WI/AAAAAAAAzck/K_Zww70j9BApMUMSUktqOkPPPUttQLhigCK4BGAsYHg/s4160/IMG_20171011_065446476.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="2340" data-original-width="4160" src="https://1.bp.blogspot.com/-kz-qS4zc2eo/Xu8lyvvj2WI/AAAAAAAAzck/K_Zww70j9BApMUMSUktqOkPPPUttQLhigCK4BGAsYHg/s320/IMG_20171011_065446476.jpg" width="320" /></a></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://1.bp.blogspot.com/-GbXkWrrWlQI/Xu8l44hz5NI/AAAAAAAAzco/OyFqVvycScgKXMMT6oRFAZE5ZzP15WSdgCK4BGAsYHg/s4160/IMG_20170929_072152487.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="2340" data-original-width="4160" src="https://1.bp.blogspot.com/-GbXkWrrWlQI/Xu8l44hz5NI/AAAAAAAAzco/OyFqVvycScgKXMMT6oRFAZE5ZzP15WSdgCK4BGAsYHg/s320/IMG_20170929_072152487.jpg" width="320" /></a></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://1.bp.blogspot.com/-HKaa2628SeM/Xu8l_g1lhmI/AAAAAAAAzcs/2nf1H7T61R8Rgwu_cZ-J_aEmVY2By4zVQCK4BGAsYHg/s4032/20190910_072333.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="3024" data-original-width="4032" src="https://1.bp.blogspot.com/-HKaa2628SeM/Xu8l_g1lhmI/AAAAAAAAzcs/2nf1H7T61R8Rgwu_cZ-J_aEmVY2By4zVQCK4BGAsYHg/s320/20190910_072333.jpg" width="320" /></a></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: left;">
Și adevăr vă spun vouă, pe cât de duioasă mi-o fi fost povestea până acum, pe atât de <i>deadpan </i>e epilogul ei. Căci fiu-meu cel hrănit și alintat se întorcea de cele mai multe ori cu ele neatinse, și cerea bani de covrigi. Pam-pam.</div>
<br />
(Dar când / dacă trece mizeria asta vreodată, tot îi mai fac!)<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
<div>
<br /></div>
<div>
<br /></div>
Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-24246345433703647392020-06-09T16:55:00.002+03:002020-06-09T16:57:44.181+03:00Attendant le mâle<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://1.bp.blogspot.com/-t82AN8fv_uI/Xt-VULsIdmI/AAAAAAAAzEw/kwdkoGAi_KI2sZ6D68pNMaIsVwAfT0IoQCK4BGAsYHg/s640/rate-mute2.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="391" data-original-width="640" src="https://1.bp.blogspot.com/-t82AN8fv_uI/Xt-VULsIdmI/AAAAAAAAzEw/kwdkoGAi_KI2sZ6D68pNMaIsVwAfT0IoQCK4BGAsYHg/s320/rate-mute2.jpg" width="320" /></a></div><div><br /></div><div><br /></div><div><br /></div>Am fost în weekend la țară. Socrul meu are un soi de refugiu de gura soacrei, să zic așa. O locuință la țară unde mai ține vreo 3 găini și 4 roșii, fix cât să-și găsească motiv să se ducă și să se întoarcă. Personal mi se pare o idee fantastică și benefică tuturor.<div><br /></div><div>Uneori îl invadăm și noi prin refugiu și ne primește cu brațele deschise, că-i om blând și sociabil de altfel. Recent a dat buzna peste el și tata și nu oricum ci cu un portbagaj plin de rațe și găini.</div><div>Cadru: Tata creștea de ceva timp clandestin niște păsări prin curte (unde nu e voie, el stând în buricul târgului). Cu un exces de hrană, dar într-un spațiu mic și întunecat. Eu le plângeam de milă orătăniilor cu orice ocazie. Mi se părea că le chinuie. Nu-s vegetariană, din păcate, dar asta nu înseamnă că nu cred că măcar în scurta(ta) lor viață n-ar trebui să aibă spațiu, lumină și ceva zile pașnice. La tata n-aveau deloc așa ceva.</div><div><br /></div><div>Așa că tata le-a dus plocon socrilor, pentru că e un talent de-al său, care mi s-a transmis și mie: începe lucruri și le pasează să le termine cine are ghinionul să-i fie prin preajmă. </div><div><br /></div><div>Pentru păsări, clar e un pas în bine. Când am ajuns, găinile se acomodaseră deja. Cocoșul se dădea galant pe lângă ele, favorizându-le pe ale lui și tratându-le pe celelalte cu o autoritate rece. Cred și eu. Tocmai le căsăpise indirect soțul, câștigând tragicul concurs de frumusețe „pe care din ăștia-l facem borș, că se bat”. Se pare că al tatei a luat puncte în plus la alură și penaj.</div><div><br /></div><div>Rațele în schimb stăteau stinghere, una în alta, aproape nemișcate. Uneori își adunau curajul, după un schimb de priviri, și lipăiau prudent spre vasul cu apă. Apoi se dădeau mai deoparte, timide și statice. Jur, parcă erau trei măicuțe în Bamboo.</div><div><br /></div><div>Tot pălăvrăgind, tata menționează că ar mai fi o a patra, care a căzut cloșcă și stă pe ouă acasă, dar cum nu știe exact când a căzut, nici nu știe când va scoate pui. Și că după ce scoate, aduce bobocii și mama aici, la cele două surate și la rățoi.</div><div><br /></div><div>Iar socrul meu observă delicat:</div><div><br /></div><div>- Dar să știi, cuscrule, că și aia albă tot rață e.</div><div><br /></div><div>Stupoare. Cum să fie tot rață? Dar i-a garantat baba de la care le luase că aia albă e rățoi! Să fie rață? Și atunci proasta aia ce tot clocește de două luni?</div><div><br /></div><div>Eu tot insist că parcă ar fi rățoi aia albă, dar e drept că am căutat pe Google, modificându-mi astfel în mod interesant reclamele pe care mi le va propune în următoarea perioadă, și rățoii parcă să zic că-s altfel la cap. Am cedat. Tata are patru rațe, dintre care una mimează clocitul de două luni de zile.</div><div><br /></div><div>Am protestat însă: de ce să le ia musai rățoi? La ce le trebuie barbaria de a fi fugărite lipa lipa peste tot? Adică dacă tot nu vor să mai scoată alții, pentru ce să mai aducă vreun rățoi necunoscut, care poate mai e și mojic? De ce să nu le lase să fie între ele, fetele?</div><div><br /></div><div>Și mă lămurește soțul meu, oprind cu duhul blândeții orice posibilă diatribă feministă:</div><div><br /></div><div>- Dacă au rățoi, se mai duc și ele la baltă și înapoi, umblă prin curte. Dacă n-au rățoi, stau pe loc. Așteaptă GPS-ul.</div><div><br /></div><div>Ei bine, așa e. Și așa am elucidat și timiditatea statică. Stau pentru că n-are cine le duce încoace și încolo. Iar ele singure nu se cade să se plimbe, deci s-au adunat în cea mai amărâtă asociație de gagici ever.</div><div>Așa că trecând peste orgolii antropomorfice, o să căutăm rățoi, ca să nu prindă fetele rădăcini.</div><div><br /></div><div><br /></div>Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-16227835338689402082020-05-04T11:37:00.003+03:002020-05-04T11:37:40.238+03:00Unde te duci de pe 16 mai?Nicăieri. Dacă ești norocos, nu te duci nicăieri de pe 16 mai încolo și stai în casă, cum ai stat și până acum.<br />
Dacă faci parte din bula mea, adică dacă ești printre infim de puținii norocoși pentru care izolarea socială înseamnă deocamdată doar plictiseală, nu sărăcie, ruină, faliment și risc zilnic, atunci de pe 16 mai nu se schimbă nimic.<br />
<br />
Nu pot să pricep ce e cu entuziasmul și planurile și ambalatul pentru după 16 mai, de parcă s-ar da startul vreunui cross național.<br />
<br />
Pe 16 mai va fi de fapt mult mai rău ca pe 1 martie.<br />
<br />
Vaccin tot nu există.<br />
<br />
Tratament eficace tot nu există.<br />
<br />
Locuri la ATI sunt mai puține.<br />
<br />
Șansa de a contracta virusul este înmiită, considerând că la începutul lui martie aveam câțiva constatați infectați iar acum avem peste 12 mii, cifră care crește cu peste 200 pe zi. Mai țineți minte când număram infectații unul câte unul? Sigur că mai țineți minte, asta se întâmpla acum doar câteva săptămâni!<br />
<br />
Și atunci unde dracului te duci de pe 16 mai încolo?<br />
Tu de ce ai stat în casă până acum? De frica amenzii doar? Și eu care credeam că stai în casă ca să nu (o)mori.<br />
<br />
Măsurile de relaxare sunt în primul rând o tentativă, una care s-ar putea să ne coste scump. Dar sunt necesare pentru că, dincolo de cei care plâng după tuns la salon și mers în mall, există o țară întreagă care poate aluneca spre ruină. Există profesii care necesită interacțiune. Există stomatologi cu cabinete și aparatură luate pe credit. Există muncitori, menajere, artiști, organizatori de nunți, chelneri, tehnicieni dentari, există familii monoparentale, există industria de retail, horeca. Sute de mii de oameni blocați economic, care nu întrevăd speranța de a avea din ce trăi mâine, peste o lună, peste un an.<br />
<br />
Sunt oameni normali și competenți. Nu e momentul să scoateți fabula cu greierele și furnica. Nu vorbim aici despre nepăsare deșănțată și lipsă de responsabilitate. Oamenii aceștia au învățat, au muncit, s-au asigurat că au o profesie sau o afacere care, prin constanta interacțiune cu ceilalți, să fie utilă și necesară. Cine dracului ar fi visat vreodată că întregul furnicar omenesc va fi forțat să se destrame, să se separe pentru a nu fi distrus?<br />
<br />
Cine s-ar fi gândit că esența noastră de ființe gregare, sociale, necesare una alteia ne va deveni pieire?<br />
<br />
Eu cred că mai mult pentru ei sunt aceste măsuri. Dar dacă ai norocul ca slujba și veniturile să nu îți fi fost afectate (încă, cel puțin), atunci de pe 16 mai nu se schimbă mare lucru pentru tine - și asta e bine. E bine din punct de vedere colectiv, e bine pe termen lung. Da, e greu și frustrant să stăm în casă. Dar cum o fi să vrei și să nu poți? Să trebuiască să te duci la muncă zilnic, cu groaza că te întorci cu un virus care-ți poate decima familia? Eu am o slujbă, am un venit rămas încă neatins. Pot să MAI stau încă, reducând șansele MELE de a mă molipsi și de a contagia la rândul meu.<br />
<br />
Și nu pot să reduc totul la statistici de tip spartan, nu-mi pot rezuma filosofia de viață la „asta e, luăm toți și unii mor, unii nu”. Dar asta e valabil și pentru oamenii călcați de tren, și totuși instituim bariere și reguli de trecere. E valabil și pentru HIV și totuși folosim prezervative. E complet valabil și pentru bolile contra cărora am inventat deja vaccin - o speranță pe care, în cazul COVID, tot mai mulți savanță o amână sau chiar o resping, precaut.<br />
<br />
Nu pot, pentru că în jurul meu nu sunt cifre ci oameni. Doar la o simplă privire în jur am<br />
<br />
- un băiețel care a avut deja peste 20 de bronșiolite și două pneumonii.<br />
- un tată care a supraviețuit cancerului pulmonar, cu o treime de plămân amputată, diabetic și bătrân<br />
- colegi imunosuprimați<br />
- prieteni bolnavi de boli auto imune sau cronice<br />
- socri bătrâni, cu probleme cardiace<br />
- fostă colegă cu fetiță supraviețuitoare cancer de rinichi, imunosuprimare chimioterapeutică<br />
<br />
Ei nu sunt cifre. Nu pentru mine. Sunt oameni. Îi iubesc. Fiecare zi alături de ei e o victorie. Dacă cel mai mare sacrificiu pe care-l pot face pentru ei este să nu ies din casă, o voi face. Firește că vreau să ies.<br />
Stau la bloc, ies doar pentru strictul necesar. Urma să călătorim. Urma să avem vacanțe. Urma să o ducem și pe cea mică poate să vadă marea. Marea cu furnicarul ei de oameni pe nisip. Acum încerc să-mi opresc lacrimile pentru că aud vocea singuratică a fiului meu răsunând din camera alăturată. Îi cântă „La mulți ani” unui coleg de clasă, pe Zoom. Au glasul ezitant și trist. Mi se frânge inima.<br />
<br />
Și da, mi se pare și mie cumplit de nedrept. E nedrept, e nedrept să te gândești la toate aceste mărunțișuri ale vieții noastre sociale, la tot acel firesc de ieri care a devenit imposibilul de azi și de mâine: 20 de copii suflând în tort, 6 oameni în compartimentul de tren, 10 mii de oameni cântând umăr în umăr, în același glas, la concertul trupei preferate, 200 de oameni sărbătorind la o nuntă, 30 de oameni conducând pe altul pe ultimul drum, 600 de suporteri încurajându-și echipele, 30 de doamne ascultând atente o prelegere, 60 de studenți notând zorit în același amfiteatru, mii de oameni pe același bulevard. E cumplit, e nedrept, ne frânge miezul nostru de ființe sporovăitoare și legate ca într-o plămădeală comună. Dar doamne, e necesar.<br />
<br />
E necesar ca să-i putem cânta copilului acela „La mulți ani” și la anul. Și poate, vreodată, să-i mai suflăm și în tort, în aceeași cameră cu el.<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-18155109851666809942020-04-27T15:32:00.001+03:002020-04-27T15:33:42.236+03:00Cum urma să-mi fie viațaViața mea urma să fie așternută destul de monoton. Știam cum aveau să-mi fie următorii 30 de ani.<br />
Aveam să merg iar, zi de zi, zi de zi, în aceleași birouri din sticlă. Aveam să mă simt iar ca un pește stingher.<br />
Și aveam să-mi torc aceleași vise despre aceleași lumi paralele, în drum spre casă.<br />
Copiii aveau să-mi crească mari. Să le crească codițe și puf și vise proprii.<br />
Odată cu ei, probleme cum ar fi rămas prea târziu în vreun club plin de zgomot și hormoni și transpirație. Examene și teste grilă și medii și note. Discuții și ochi peste cap despre contracepție și responsabilitate și atenție. Telefoane și mesaje „unde ești, când ajungi?”.<br />
Eu aveam să mă rablagesc discret, respectuos, numărându-mi anii până la pensie, umplându-mi timpul cu proiecte, scriind ici colo încă o pagină din romanul veșnic neterminat. Ocazional visând cum ar fi să lucrez doar de acasă, doar în freelancing, dar ca de obicei lăsând asta baltă cu gândul la bani.<br />
Ding! ușa liftului m-ar fi anunțat dimineața că am ajuns la muncă, Dong! m-ar fi lăsat seara să plec.<br />
Și urma să strângem cât să plecăm ici colo vara. Și urma să strângem ceva mai mult să ne permitem măcar o dată la câțiva ani să vedem țări mai îndepărtate. În care să călătorim ca niște turiști absolut banali, cu gura căscată și hărți și Tripadvisor pe telefon. Eventual să facem vreo insolație sau indigestie și să ne întoarcem pârliți și cu un vraf de poze la care să nu se uite nimeni.<br />
Și aveam de gând să-l bat pe soțul meu la cap până când îl convingeam să-i luăm pe ai lui și pe tatăl meu într-un concediu - un coșmar, probabil, dar tot simțeam că nu voi mai avea când să le împlinesc dorința asta.<br />
Și de Paști și de Crăciun să mergem să ne plictisim într-un confort și o îmbuibare pașnice și domoale. Până când n-aveam să mai avem la cine merge. Apoi să devenim noi oaza de confort și îmbuibare a altora.<br />
Cam așa urma să-mi fie viața. Să fiu sinceră, deloc rea. În sfârșit învățasem să mă bucur de liniștea și tihna unui cerc foarte mic de oameni buni. Și traiul părea asigurat de un anumit nivel de venit și de un anumit set de cunoștințe vândute în muncă.<br />
<br />
Și uite-așa, s-au dus dracului toate.<br />
Desigur, rămânem optimiști, rămânem fals optimiști în special ca să scăpăm de isteriile altora care mai mai că ne iau la palme dacă nu SUNTEM OPTIMIȘTI, TOTUL VA FI BINE, TE ROG SĂ NU SPUI ALTFEL, desigur, vom reveni la normal, da, sigur, ne vom îngrămădi iar în metrouri și vom călca direct pe colțul cearceafului vecin și vom întreba scuze, șezlongul acesta e liber? și vom merge la concerte unde vom cânta într-un glas, da, sigur, vezi să nu, toate aceste chestii vor reveni vreodată.<br />
<br />
Culmea e că nici nu-mi place aglomerația de vreun fel. Mergeam oricum cu mașina și preferam colțuri pustii în vacanțe. Dar de curând mi-a trimis soacră-mea o poză cu Sonia și în tot acest iureș disperat de mimare a normalității, a totul-va-fi-bine, mi s-au fixat ochii pe fețișoara ei, pe care-și ținea strâmb, cu un deget, o mască în dreptul gurii.<br />
<br />
Ah, Doamne.<br />
<br />
<br />
<br />
<br />Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-56024659772851736372020-03-14T18:43:00.005+02:002020-03-14T18:51:52.970+02:00Teama<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
</div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://www.foundmyself.com/gallery/albums/userpics/59456/gcWt0xBHXd.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="800" data-original-width="652" height="320" src="https://www.foundmyself.com/gallery/albums/userpics/59456/gcWt0xBHXd.jpg" width="260" /></a></div>
<br />
<br />
Dacă este să fie ceva care să mă fi obosit în ultimele zile, e încercarea oamenilor de a-și masca groaza, acuzând-o pe a celorlalți care și-o manifestă.<br />
<br />
M-au obosit toți sarcasticii, toți filosofii, toți exuberanții apocaliptici, toți statisticienii de buzunar, toți estimatorii la minut de câte milioane vor muri până să căpătăm o morganatică imunitate.<br />
Toți struții care repetă ca pe o mantră că exagerăm toți, care speră că sunt într-atât de importanți lumii încât aceasta și-a coagulat țările, știrile, morții într-o imensă farsă numai pentru ei.<br />
<br />
Toți cei care au fugit animalic într-un ultim bârlog, târând după ei virusul care avea să le infecteze familii, prieteni, pe toți cei pe care i-au privit în ochi în ultimele zile. tot de frică au fugit. Tot de frică stăm și noi în casă, care mai stăm. Tot de frică au dispărut măștile, gelurile, tot de frică ne transformăm în hârciogi.<br />
<br />
Toți care își maschează frica acuzându-se reciproc sau scurgându-și clipele în efemere certuri și diatribe. E firesc, e firesc, totul e firesc și molima asta tot firească e, firesc e și să crăpi de la ea probabil.<br />
<br />
<br />
Dar nu-ți dispare groaza din suflet dacă o stâlcești pe a altuia.<br />
<br />
Culmea e că am apucat să-i dau niște sfaturi Clarei, exact înainte de a izbucni și la noi. Încă eram calmi, încă mai constatam sfătos că „va ajunge și la noi” așa cum zici „va fi un an ploios”, încă mai erau măști prin farmacii când i-am spus să își reorienteze unghiul de a privi lucrurile. Clara mă tot anunță de ceva ani de diverse impending dooms (poluare, mașini, Bucureștiul sufocat, nutriție, etc) posibil ca anxietatea sa cronică să se hrănească dar și să defuleze în temeri reale dar parcă un pic, un pic departe, cât să se poată distribui și destinde pâcla de anxietate. Poate ca dintr-un nor dens și negru în mai mulți, gri.<br />
<br />
Și acum, draga mea prietenă, mă tem că nu mai avem ce anunța că vine, pentru că iată, a venit. Și am tot vrut să-ți scriu și n-am apucat pentru că și eu am coping mechanisms, dorm cât mai mult, lucrez cât mai mult, mă joc cât mai mult, copiii cu veșnicele lor nevoi și mâțâieli, încuiați în casă, reușesc să-mi ocupe cam toate orele zilei. Voiam să-ți spun că de data asta e absolut ok să-ți fie frică. Și altora. De data asta e ok. Și mie mi-e. Și am să te ajut cu tot ce pot, cum pot.<br />
<br />
Mi-e absolut groază de chestii pe care nu mă pot opri să le anticipez. Mă tem că ne vom contamina în același timp eu și Alin, iar copiii mei vor rămâne prin casă singuri în caz că suntem spitalizați, eram învățați să ne repezim imediat la bunici la nevoie dar cum să faci asta când practic îi condamni la moarte? Ce vecin ar risca să îngrijească niște copii care probabil poartă virusul ce le poate nenoroci familia?<br />
<br />
Mă tem cu gândul la taică-meu care a supraviețuit cancerului și nu mai are o treime de plămân, ipohondru 100%, obsedat de analize și medici și scotocit și diete și nutriție și suplimente, dar care în mod bizar când vine vorba de un pericol real pare complet pe altă lume și mă întreabă în ce stațiune să meargă să respire aer curat. Vreau să mă reped să-l încui într-un beci. Vreau să-l mai văd și știu că dacă vreau să-l mai văd, trebuie să mă abțin să mă reped să-l văd în viitoarele zile poate.<br />
<br />
Mă tem cu gândul la socrii mei pentru că-s bătrâni și vulnerabili și tot mai ies, să plătească o factură, să ceva, și cică s-a umplut orașul de „italieni” . Și oricât încercăm să explicăm prin telefon cu virusul, cu distanța, auzim replici care ne sleiesc pe interior, cum ar fi „stau în casă, am ieșit doar să plătesc datorii, să caut baterie la mașină, să vorbesc cu x din piață, am să stau mai într-o parte la slujbă afară”.<br />
<br />
Mă tem cu gândul la toți oamenii vulnerabili pe care-i știu, bătrâni, cu astm, cu boli auto imune, cu copii care au trecut prin chimioterapie, nu reușesc să-mi amintesc ultima dată când i-am văzut pe unii, nu știu când și dacă am să-i mai văd pe toți.<br />
<br />
Mă tem de inconștiența celor din jur, un vecin l-a auzit pe altul spunând unor rude din Italia că-i așteaptă aici săptămâna viitoare. Aici unde, în București? În bloc? la el? Ce fac dacă vin? Cum știu că ăia sunt, că doar nu vin în drapelul Italiei?<br />
<br />
Mi-e groază cu gândul la Alexandru care a trecut la 9 ani prin 3 pneumonii și peste 20 de bronșiolite și care nu cred că se bucură de toată rezistența grupei sale de vârstă.<br />
<br />
Mi-e groază când îmi amintesc că de la o simplă intubare, o colegă și-a pierdut tatăl. A fost informată sec înainte de operație că probabil va lua o bacterie nosocomială. Și a luat. Și l-a luat.<br />
<br />
Mă tem când toate cifrele încep să danseze în mintea mea, câte paturi avem, câte ventilatoare, câte zeci de mii au fugit în țară, câți vor putea infecta în următoarele zile, câte spitale, câte ATI, ce rată de infecții nosocomiale.<br />
<br />
Câte centre de carantină din care deja lipsesc cele elementare de igienă, în care deja oamenii se baricadează sau fac scandal din cauza rației de mâncare. Ce se va întâmpla când, din epuizare de resurse sau neglijență clasică, vor uita de ei sau nu-i vor mai putea ține cu pază? Ce se va întâmpla când sute de oameni îngroziți, animalizați și bolnavi vor sparge ușile și vor năvăli afară, nemaiavând nimic de pierdut?<br />
<br />
Ce se va întâmpla când și cel de la farmacie, benzinărie, magazin, centrală de energie va decide că vrea să trăiască și va rămâne acasă.<br />
<br />
Mi-e frică de toate astea și știu că și ție. Ce putem face știm deja pe de rost. Stăm în casă, igienă maximă, contact minim. Și ne agățăm de bruma de rațiune și umanitate pe care o mai avem. Aceasta ne va salva și dacă nu pe noi, atunci pe cei dragi nouă măcar. Boala asta nouă e un test al umanității. Latura noastră animalică, instinctivă, ne spune să fugim de moarte. Să fugim ca să ne adăpostim în bârlogul în care poate ne simțim acasă, cu ai noștri. Să mințim, să fim vorace, să dăm curs disperării și panicii, să negăm, să furăm, să zdrobim.<br />
Latura umană ne va spune să nu ducem moartea altora. Să ne abținem de la toate instinctele care urlă în noi. Să răbdăm, să calculăm. Să raționalizăm și să raționăm. Să fim alături de ai noștri rămânând, paradoxal, departe de ei.<br />
<br />
Nu știu pe câți din cei pentru care mă tem îi voi mai vedea peste un an. Dar știu sigur că voi face tot ce pot încât să nu fiu eu cea care le ucide șansele de a-l mai prinde.Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-29593098611219717662020-03-01T23:00:00.002+02:002020-03-01T23:00:59.155+02:00ĂlaAzi la pizzerie, cu fiu-meu și prietenul lui.<br />
<br />
Trec pe lângă noi un grup de străini și se așază la masa vecină. În câteva minute, aud o voce cu puternic accent franțuzesc:<br />
<br />
- Excuse me, what is the name of that pizza you are having?<br />
<br />
Mă întorc. E unul dintre străini. Și e negru. Negru intens. Arunc un ochi la copii. Au făcut ochii cât cepele. Fuck.<br />
<br />
- Pepperoni with cheese bites on the edge, răspund eu, iar omul mulțumește și se întoarce la ai lui.<br />
<br />
Mă uit la ai mei. Explodează de atâta entuziasm. Aoleu, aproape mai sunt mesele astea. Ia să încerc să schimb subiectul.<br />
<br />
- Ce vreți la des...<br />
- L-ai văzut pe ăla?!?<br />
- Uhh, da...<br />
- L-ai văzut? Ai văzut? Ăla care a venit și a întrebat ce fel de pizza avem?<br />
- Da, auzi, stați nițel, stați să lămurim...<br />
- Ai văzut cum era?!! Era...<br />
<br />
Dar ochii sunt prea căscați și gurile prea hlizite. Sunt așa de încântați și nu am nici o șansă să frânez porumbelul care le va zbura acum pe gură.<br />
<br />
Isuse, de ce trebuia să semene un cuvânt atât de benign cu unul atât de infam.<br />
<br />
- Ai văzut? Era... era...<br />
<br />
Mă chircesc mental. Ei, asta e. Pana mea, sunt copii. Observă și ei chestii care li se par aparte.<br />
<br />
- ERA FRANCEZ! Din Franța! Vorbea cu accent franțuzesc!<br />
- Da, chiar dacă a zis în engleză, se cunoștea că...<br />
<br />
<br />
... :)<br />
<br />
<br />Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-241488279079553913.post-82445175975925429892019-12-03T12:39:00.000+02:002019-12-03T12:44:51.546+02:00De ce ganditul nu ne prisoseste deloc1. Dacă am gândi mai mult sau pur și simplu dacă am gândi, am înțelege că <b>n-are niciun rost să îndemni oamenii să nu facă copii sau să-ți faci o glorie din asta.</b><br />
<div>
<br /></div>
<div>
Singurii oameni care se gândesc bine dacă să aibă copii, calculează înainte să-i aibă, fac estimări și planuri și ar putea fi influențați în vreun fel de profeții suprapopulării și autoextincției sunt, culmea, cei care au cele mai multe șanse să-i crească și să-i transforme în adulți activi profesional. Restul, adică imensa majoritate, fac copii pentru că-i fac, și-i fac oricum cu toptanul. Un exemplu elocvent e propria noastră bătătură: </div>
<div>
<ul>
<li>60% din salariați au un singur copil. </li>
<li>72% din casele românilor nu au niciun copil</li>
<li>în schimb cei care depind de asistență socială și nu au niciun venit au chiar și 10 copii</li>
</ul>
<div>
Deci pe cine ai șanse să influențezi? Pe cei câțiva care chiar ar putea crește și educa un copil încât acesta, în 20 de ani, să genereze un venit, să plătească taxe, să aibă o afacere, să intre într-o sală de operație, să salveze planeta aia pentru care jelești înjurând bebeluși, orice. Pe cine nu influentezi? Pe cei care vor ajunge ciclic în masa de asistați sociali și pe care-i doare fix în cur de ce articole superbe ai citit tu despre sacrificiu și autoexterminare.</div>
</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Altfel, pur și simplu cei câțiva care pot să-i crească vor renunța să-i mai facă. Cei mulți care pot să-i facă îi vor face oricum, așteptând să-i crească alții.</div>
<div>
Deci dacă aveți vreun plan pe termen lung sau idealuri sau speranțe pentru lume, planetă și țărișoară, exceptând idioțenii de genul „să pierim toți în flăcări”, ar fi bine să includeți în el moduri de a sprijini oamenii care pot crește copii. Mâna asta de prostălăi care muncesc și au și ambiția unei familii. Idioții ăștia plătitori de taxe, pe spinarea cărora poate trageți și voi câte un pui de somn, legănați de visuri pseudoanarhiste.<br />
Cât despre făcut, dacă aveți unul, zero sau o sută, sunt responsabilitatea și alegerea voastră. Dar nu doar făcutul ci și <b>crescutul</b>. Vreți nu vreți, lumea nu se termină odată cu voi. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
<a href="https://stirileprotv.ro/stiri/social/romania-este-o-tara-imbatranita-scenariul-sumbru-pentru-urmatorii-80-de-ani.html">https://stirileprotv.ro/stiri/social/romania-este-o-tara-imbatranita-scenariul-sumbru-pentru-urmatorii-80-de-ani.html</a></div>
<div>
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<iframe allowfullscreen="" class="YOUTUBE-iframe-video" data-thumbnail-src="https://i.ytimg.com/vi/CXSz0bA9CiE/0.jpg" frameborder="0" height="266" src="https://www.youtube.com/embed/CXSz0bA9CiE?feature=player_embedded" width="320"></iframe></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: left;">
<br /></div>
<div>
<br /></div>
<div>
2. Tot pe aceeași temă, <b>rezultatele elevilor români la testele PISA sunt cele mai slabe din ultimul deceniu. </b></div>
<div>
<br /></div>
<div>
Testele PISA sunt o invenție care ne provoacă mari tulburări la ego, deoarece din nefericire nu ne lasă nici să ne lăudăm cu cei câțiva olimpici (care-s deștepți nativ, nu datorită nouă) și nici cu multe noțiuni învățate papagalicește. Testele astea măsoară cât de bine au înțeles elevii ce au învățat, și cât pot să aplice practic cunoștințele dobândite. Ai noștri sunt pământ de flori. Am ajuns la <b>44% de analfabeți funcțional</b>, adică oameni care citesc și nu pricep ce au citit. La matematică e și mai rău - 47% .</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Acest ultim deceniu de continuu regres este și același deceniu de constantă reformă și abrambureală a învățământului românesc. Este același deceniu în care examenele naționale, de la rezidențiat la capacitate, sunt mutate în decursul anului în curs, în care învățământul profesional este ba desființat ba reinstaurat, în care manualele sunt pline de imbecilități iar miniștrii sunt alde genunche și abramburica:</div>
<div>
<br /></div>
<div>
<ul>
<li><a href="https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/copiii-din-clasa-i-invata-ca-12-este-mai-mare-decat-16-994524">https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/copiii-din-clasa-i-invata-ca-12-este-mai-mare-decat-16-994524</a></li>
<li><a href="https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/greseli-grave-in-manualul-de-geografie-de-clasa-a-vi-a-985377">https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/greseli-grave-in-manualul-de-geografie-de-clasa-a-vi-a-985377</a></li>
<li><a href="https://www.hotnews.ro/stiri-esential-16582462-ministerul-muncii-critica-dur-masura-luata-ecaterina-andronescu-2009-desfiintarea-scolilor-arte-meserii-facut-cel-putin-10-dintre-elevii-care-terminat-clasa-viii-abandoneze-scoala.htm">https://www.hotnews.ro/stiri-esential-16582462-ministerul-muncii-critica-dur-masura-luata-ecaterina-andronescu-2009-desfiintarea-scolilor-arte-meserii-facut-cel-putin-10-dintre-elevii-care-terminat-clasa-viii-abandoneze-scoala.htm</a></li>
<li><a href="http://www.ziare.com/scoala/manuale/si-manualul-de-biologie-contine-greseli-grave-vasele-de-sange-au-lungimi-diferite-inima-si-ficatul-sunt-pozitionate-gresit-1528182">http://www.ziare.com/scoala/manuale/si-manualul-de-biologie-contine-greseli-grave-vasele-de-sange-au-lungimi-diferite-inima-si-ficatul-sunt-pozitionate-gresit-1528182</a></li>
<li><a href="https://adevarul.ro/news/politica/inventarul-gafelor-trimit-peministrul-liviu-pop-direct-istorie-dela-genunche-greselile-corect-erorile-nu-1_59c0d9c05ab6550cb8514dcd/index.html">https://adevarul.ro/news/politica/inventarul-gafelor-trimit-peministrul-liviu-pop-direct-istorie-dela-genunche-greselile-corect-erorile-nu-1_59c0d9c05ab6550cb8514dcd/index.html</a></li>
<li><a href="https://www.edupedu.ro/socant-asa-califica-mircea-miclea-rezultatele-testelor-pisa-am-stiut-de-acum-7-ani-ca-asa-vor-fi-uitandu-ne-la-performanta-elevilor-de-clasa-a-ii-a-de-la-acel-moment/">https://www.edupedu.ro/socant-asa-califica-mircea-miclea-rezultatele-testelor-pisa-am-stiut-de-acum-7-ani-ca-asa-vor-fi-uitandu-ne-la-performanta-elevilor-de-clasa-a-ii-a-de-la-acel-moment/</a></li>
</ul>
<div>
Dar desigur, în tot acest context e mult mai la îndemână să decidem că beneficiarii sunt de vină - copiii sunt loaze apatice și lipsite de respect. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
Deși în ultimii ani, ca adulți am demonstrat o ferocitate și o bestialitate incredibile în felul în care ne raportăm la copii, ca nație. Când nu-i <a href="https://ro.wikipedia.org/wiki/Uciderea_Alexandrei_M%C4%83ce%C8%99anu_%C8%99i_a_Luizei_Melencu" target="_blank">luăm cu mașina să-i violăm și să-i ucidem</a>, îi <a href="https://www.libertatea.ro/stiri/o-mama-si-a-batut-fetita-cu-matura-2818826" target="_blank">batem cu o coadă de mătură cât sunt la pământ</a> și ne distrăm, postând asta pe Facebook. Le <a href="https://www.wowbiz.ro/fiica-fostului-fotbalist-iosif-rotariu-a-fost-trimisa-in-judecata-dupa-ce-i-a-rupt-piciorul-unui-copil-de-la-gradinita-tatalui-imagini-cutremuratoare-20006309" target="_blank">rupem picioarele cât sunt bebeluși</a> și-i avem în grijă, în creșe private. <a href="https://www.g4media.ro/adevarul-ce-nu-s-a-spus-in-cazul-sorinei-familia-care-a-crescut-o-depunea-cereri-de-adoptie-apoi-le-retragea.html" target="_blank">Îi împiedicăm cu bună știință pe cei care ar putea să-i ajute</a>, ca să mai facem bani de pe urma lor. </div>
</div>
<div>
<br /></div>
<div>
Drepturile lor rămân ceva rizibil, de dat ochii peste cap și de scos din bezna minții diverse perorații despre „vremea noastră”. Vremea noastră e și acum. Azi. Și o transformăm în iad și pentru noi și pentru cei de mâine, prin prostie și răutate.</div>
<div>
<br /></div>
<div>
3. <b>Schimbarea nu se face cu de-a sila și nici binele cu japca</b>, nici în ceea ce privește mamele și alegerile lor</div>
<div>
<br /></div>
<div>
La aproape un deceniu de la începutul unei campanii susținute și pe alocuri agresive pro naștere naturală și pro alăptare, stăm mai prost decât înaintea acestor demersuri. S-a ajuns la 60% rata operațiilor de cezariană și 12,6% rata alăptării exclusive. Una a crescut, alta a scăzut, dar nu precum speram noi.</div>
<div>
Sute de bloguri, evenimente, noi profesii, adevărate vestale, grupuri, scandal, promoții, campanii, poze au făcut fix pix în acești 10 ani care au trecut. De ce?</div>
<div>
<br /></div>
<div>
<ul>
<li>Pentru că, în cazul cezarienei, în continuare alternativa rămâne de cele mai multe ori o naștere care nu mai are natural în ea decât simbolismul orificiului prin care e smuls-tras-împins fătul. Brutalizarea și umilirea femeilor în timpul travaliului, practicile tacit acceptate, epiziotomie „preventivă”, prioritizarea încadrării într-un timp față de lăsarea nașterii să își ia timpul necesar, mușamalizarea și ignorarea din ce în ce mai frecvent a cazurilor de malpraxis medical din timpul nașterilor, toate acestea sunt de fapt factori negativi mult mai importanți în decizia pro-cezariană. Dar desigur, e mai comod din nou să acuzăm mamele de comoditate (?!), egoism și lipsă de curaj. <b>N-ar trebui să ne fie necesar curajul ca să naștem natural într-un spital de stat, în 2019</b>. </li>
<li>Mulți ani am administrat un grup pe care oamenii căutau recomandări pentru medici și servicii medicale. M-a îngrozit numărul de femei care căutau de ani de zile soluții la probleme post-naștere naturală: incontinență, fistule, abcese, prolaps. Dar cel mai mult m-a îngrozit să citesc că multe au fost expediate de medici cu explicația că asta e, a<b>șa e la nașterea vaginală, să-și vadă de drum</b>. Și așa ajunseseră la 3, 6, 12 ani de la naștere să se chinuie. Dacă cel care ar trebui să repare și să ajute , să încurajeze, poftim, adună toate aceste traumatisme sub spectrul unei normalități pe care n-o resimte (că doar nu dumnealui se pișă pe el la 20j de ani când ridică un copil în brațe), cum am putea acuza femeile de lipsă de curaj? Lipsa de curaj în fața indiferenței, brutalizării, corupției, mizeriei, infecției? Nimic nu mi se pare mai grețos decât să văd iar mai știu eu ce somitate (de obicei bărbat) medicală cum ironizează „mămicile” pentru pașii pe care-i fac înapoi în fața miracolului naturii. Omițând în același timp grava schilodire pe care o aduc acestui miracol pripit, împins, smucit, tăiat, cârpăcit, infectat și ignorat în propriile bătături.</li>
<li>Odată ce capătă dimensiuni acuzatoare, dominatoare, orice propovăduire, oricât de nobilă și înfocată, e menită pierzaniei de adepți. Și m-am trezit și eu alunecând pe panta asta. Am alăptat și m-am mândrit și eu cu asta; dar e posibil ca în anumite cazuri, arborarea acestui fapt firesc ca stindard al luptei, al superiorității feminine, al sacrificiului de sine, al dracu mai știe căror frustrări însetate de emfază și recunoaștere publică să fi descurajat mai degrabă alte femei, care să fi decis că n-au niciun chef să intre în mărețul clan al vestalelor descheiate la piept. Zic și eu. Mai ușor cu pianul pe scări, oricât de superbă ar fi partitura.</li>
</ul>
<div>
<br /></div>
<div>
4. <b>Nu te obligă nimeni să stai într-un oraș aglomerat.</b></div>
<div>
<br />
Te stâlcești prin metrou și în Viena sau Tokyo. Stai în trafic și în Londra. Aștepți autobuzul și în Roma. Nici în Malta nu prea vine la timp. Aglomerarea urbană e un fenomen social firesc. </div>
<div>
Noi avem un căcat de administrație publică în București, așa e. Dar să ajungi să urăști <b>oamenii </b>din orașul ăsta doar pentru că există, pentru că s-au mutat lângă tine, pentru că alegerile lor converg cu ale tale, te subliniază doar ca imbecil sadea. </div>
<div>
Vrei nu vrei, oamenii vor tinde spre mai bine. Pentru mulți, locuitul aici e garanția unui loc de muncă nedependent politic sau a unui venit decent. Toate speranțele lor și ale copiilor lor (da, ăia care poate-s prea mulți sau prea proști pentru tine, vezi punctele 1 și 2) se pun în inima acestui oraș aglomerat, murdar și viu, nespus de viu. </div>
<div>
Așa cu toate drumurile sale care încep să se repare la 6 seara în plin trafic, cu apa caldă care curge pe afară pe străzi și nu prin calorifere, cu beculețele nesimțit de scumpe aruncate praf în ochii celor care tremură în spitale, orașul acesta e șansa spre mai bine a celor mai mulți care au decis să vină sau să rămână aici. </div>
<div>
Dar dacă chiar nu mai încapi de ei, dacă nimic din acțiunile sau inacțiunile tale nu te fac responsabil ci doar alții, mereu alții, veșnic alții sunt de vină pentru tot, ei bine află că:<br />
<ul>
<li>niciodată nu se vor muta în altă parte milioane de oameni, lăsând baltă servicii, vieți, case, familii doar ca să nu mai stai tu așa îmbufnat</li>
<li>în Muntenești, Vaslui e un trafic excelent. Doar tu, popa și primarele ați avea mașină. </li>
</ul>
<div>
Toate aceste observații ale mele converg într-o concluzie: tindem să blamăm victimele unui sistem în care s-ar putea chiar noi să fim actori. Depinde de noi ce roluri ne asumăm. Însă un prim pas către mai bine ar fi să refuzăm să fim părtași la acest mecanism prin care cei ce suferă sunt acuzați de cei ce mint.</div>
<div>
<br /></div>
</div>
<div>
<br /></div>
</div>
<div>
<br /></div>
<div>
<br /></div>
Kariokahttp://www.blogger.com/profile/11272065605317399093noreply@blogger.com4