Showing posts with label copii. Show all posts
Showing posts with label copii. Show all posts

17 September 2017

Viața în cinci (cu tot cu câine)



Ne adaptăm ok, aș zice eu.

Sonia are un început mai abrupt nițel, s-a umplut de colici, gaze și acnee, și o mai chinuie și o candidoză bucală luată din spital. Limbă albă, în termeni populari.

Trupușorul ei minuscul emite surprinzătoare sonorități de tubă. Râgâie ca un matelot beat și se pârțâie ca o coană mare la bâlci. Toate aceste eforturi fiind punctate de lacrimi și jeluiri sfâșietoare. Măcar știm că n-are canalele lacrimale înfundate, ce să zic.

În rest, doarme și crește, când nu se luptă cu propriile hachițe digestive.

Alex este... la fel, adică un copil afectuos și tandru. O pupă pe Sonia, o învelește, o spală (deși ne isterizăm când zărim niște unghii negre - cum reușesc băiețeii să-și umple unghiile în halul ăsta, atât de frecvent? - pe burtica soră-sii), iar dacă nu sunt pe lângă ea, merge des să verifice dacă respiră și dacă e ok. Când plânge reacționează prompt și mă trimite la alăptat.

E absolut îngrozit de ideea că ar putea să i se facă rău, s-a supărat foc pe mine când a auzit un pocnet de la desfăcut scaiul scutecului, crezând că am lovit-o, dar m-a crezut când am apelat la lipsa de sens a acuzației - cum să pocnesc bebeluși, de ce să fac asta? A fost la fel de protector și suspicios când ne-a văzut tapotând-o pe spate ca să-i scoatem aerul, dar după ce s-a asigurat că nivelul darabanei nu o deranjează, s-a oferit încântat să facă el asta.

Ieri a fost la pescuit cu taică-su, un coleg de-al meu și fiul acestuia. S-a întors încântat și obosit, dar tot nu vrea să guste pește. Deși cumva fish fingers de cod nu se pun la categoria pește. Dracu să mai înțeleagă papilele gustative ale celor mici.

Prima săptămână de școală a trecut mult mai puțin nasol decât credeam eu. Am ajuns la timp, ne-am culcat / am picat lați devreme, am făcut pachețel și plimbat câine. De vinerea asta avem și orar. Am refuzat să se înscrie la religie, dar i-au pus-o a doua oră marțea, deci va sta în clasă „fără să participe”. În fine. Nu pot spune că mă agită prea rău perspectiva.

Auxiliarele au devenit din satana de ieri îngerul terfelit de azi, și să fiu sinceră nici nu știu ce să cred. Evident că ministerul pur și simplu își dorește doar să cumpărăm auxiliarele lui, sau de la licitațiile mânărite supravegheate de ei, care e posibil, sub auspiciile bravului conducător Genunche, să fie la fel de proaste sau mai rău. Însă nu pot să uit cum acum 4-6 luni sau anul trecut mulți părinți se dădeau cu curul de pământ vizavi de mafia auxiliarelor, de aceste practici mercantile care le cocoșează copiii și le sângerează buzunarele, când oricum există manuale, complet ignorate în favoarea celorlalte materiale. Acum aflăm că de fapt multe erau bune, ba chiar geniale și că n-avem oricum ce pune în loc. Manuale din părți.

Câinele e ok, ca de obicei un amestec surprinzător de inteligență și tâmpenie crasă. 5 kile de nesimțire, receptivitate și bolovănism, într-un amestec paradoxal. Pe de o parte e suficient de inteligentă încât să remarce că avem haine de stradă și haine de casă și că dacă punem mâna pe o haină de stradă e rost de scos câinele, adică pe ea, deci se duce la ușă. Pe de altă parte nu o duce capul să realizeze că dacă n-a avut voie în pat la minutul T0, nu va avea nici la T+2 minute. Sau pur și simplu să nu se mai pișe în el - că de-aia are interdicție la pat și canapea.

E în călduri, deci ieșirile se transformă în libidinoase drame în care eu o târăsc spre casă ca o mașteră crudă, iar ea își întinde plină de speranță curul către vreun dulău din vecini de opt ori cât ea. Urmează s-o castrăm. M-a tentat ideea unui cuib (știu că aș avea cui îi da și că ar avea vieți bune) dar citind recent că travaliul la femelele primipare poate dura și 36 de ore, am cam dat înapoi. Nu știam că fată așa greu. Și nu știu dacă vreau s-o trec prin asta.

La școală am avut stupefacția să dau peste o învățătoare super faină. O ghicisem deja de la primele discuții ale Zilelor Porților Deschise că e blândă, dar nu mă așteptam să dau peste așa discurs coerent și de bun simț. M-am dus la ședința cu părinții oftând cu resemnare, așteptându-mă la interminabile ciorovăieli pe materiale și bătut șaua să priceapă iapa. Ne-a întâmpinat povestindu-ne despre copii (nu copii în general, despre copiii noștri), evidențiind părțile bune (că-s autonomi și prind repede), punctând politicos aspectele la care și-ar dori să lucrăm împreună (să colaboreze, să își tempereze ieșirile violente, să formăm o comunitate etc etc), a subliniat că nu vor fi teme sau calificative și că își dorește să punem accentul pe un comportament blând dar sincer, pe continuarea celor șapte ani de-acasă, pe joc, colaborare, etc. Ne-a rugat să formăm și noi o comunitate ca părinți și să ne ajutăm între noi, etc etc.

În rest, cerințele materiale s-au rezumat la vreo două suluri de hârtie și ceva de spălat copiii pe mâini. Mă felicit din nou cu două mâini că sunt căpoasă și mă țin de alegerile mele :)) în cazul de față, școala din cartier, ignorată de o parte a populației drept anostă / mediocră. Deși rezultatele sunt fix pe linie cu altele, cotate mai sus. În fine.

Rezumând, toate-s bune, așteptăm cu interes să se strice vremea, să vedem atunci cum și pe unde scoatem cămașa.

Read More

12 September 2017

Prima zi adevărată de școală




... e azi. Ieri a fost ziua abundenței de flori și de coate în ochii copiilor altora, cât te chinuiai să-l prinzi în poză pe al tău.
Principala provocare în cazul meu nu a fost școala în sine, începutul, etc, cât să reușesc să mă scol la 6.30 și să ies pe ușă la 7.30, în condițiile în care mă culc la 11-12 și mă scol la 2, 3, 4 și 5 pentru că Sonia trece printr-o perioadă nocturnă cam agitată.

Iar în ora petrecută în casă, mi-am propus să:

1. Alăptez, schimb, îmbrac Sonia ( pasul ăsta se poate repeta și de vreo 3 ori la rând)
2. Trezesc Alex, trimit la baie să se spele etc
3. Vigantol Sonia, Vigantoletten & Luivac pt Alex, vitamine eu
4. Mic dejun Alex
5.  Scos câine, cu Sonia cu tot în Manduca, cât mănâncă Alex.
6. Pus pachețelul făcut de cu seara în ghiozdanul făcut tot de cu seara.
*Notă* La pasul ăsta am dat din prima îndărăt. Nu îmi place cum iese sandwich lăsat peste noapte la frigider, plus, de ținut minte - dacă lași chiar și o piatră peste noapte într-o caserolă cu cubulețe de pepene galben, vei avea de dimineață o piatră cu miros și gust de pepene galben. Deci pachețel de pregătit oarecum de cu seară, să le am la îndemână, dar de asamblat a doua zi.
7. Îmbrăcat Alexandru, pus Sonia în Manduca, luat ghiozdan, caserolă, copii, ieșit pe ușă.

Pasul 5 ar merge modificat dacă nu plouă, după primele două săptămâni în care trebuie să-i ducem până în clasă. Dacă apoi trebuie să-i ducem doar până la poartă și nu plouă, aș putea să o iau și pe Jessie după mine. Dacă se intră în curtea școlii e cam complicat, probabil vor face zâmbre paznicii. Vedem.

BTW, bre car haterilor, explicați-mi și mie cum plm aș duce eu pe ploaie / viscol, per pedes sau pe biclă doi copii, dintre care unul de două săptămâni. Scutiți-mă cu Danemarca, am fost pe acolo, da, când ne răsare infrastructura urbană din DK în Ro mă anunțați. FMM de tree huggers impractici.

Revenind.

Nu am reușit să mă urnesc din pat până la 6.30 dar se pare că nu trebuia mai devreme. Deși somnoros, Alexandru a fost uluitor de prompt în a se trezi - am uitat să menționez, e super încântat că e la școală, că va veni și el la prânz acasă (of, copil de mamă lucrătoare) și că a scăpat de grădiniță. Deși a dat o tură ieri prin curtea grădiniței, și-a salutat educatoarea, s-a jucat pe acolo. Însă se cunoștea că zburdă ca un mânz scăpat din pripon :)) În fine, cum ziceam, să vedem cât l-o ține entuziasmul ăsta. La grădiniță trebuia să-l târăsc / implor / scol / urnesc cu mare greutate.

Mă ajută foarte mult că am hainele lui puse pe umeraș la îndemână, deja călcate. Să țin minte să mă țin de asta, dar și de alcătuit măcar componentele inițiale ale pachețelului de cu seara și ghiozdanul. Dimineața, buimacă de somn, cu prunc urlător și școlar somnoros, nu cred că am mare randament.

Totuși, cumva cu tot cu refăcut sandwich, luat mic dejun, alăptat și etc, ne-am trezit că suntem gata la 7.00. Am tras de timp pâmă pe la și un sfert. Alex nu mai voia să stea deloc în casă (oh, tu, entuziasm al primelor zile...) așa că am plecat, ce să-i facem. Am stat în mașină și ne-am uitat pe YouTube, eu am mai alăptat o tură, etc. În ultimele 10 de minute a apărut avalanșa de părinți care știau la ce oră să plece de acasă. Claxoane, mâini și pumni și falange scoase pe geam, zbierete, oglinzi șterse, etc. Să țin minte să NU mă mănânce în cur să parchez așa aproape de școală când ajung la timp.

Deși mă cam încurcă asta.

Am de gând să merg cu mașina DOAR când e timp urât.
Dacă e timp urât, atunci nu pot merge pe jos prea mult. În fine, depinde ce înseamnă urât.
Dar dacă nu pot merge mult pe jos, atunci trebuie să parchez aproape.
Dar nu pot parca aproape dacă vin la timp. Pot parca aproape dacă plec mai devreme.
Păi și dacă plec așa devreme ce rost mai are să iau mașina.
Păi să nu ne plouă în cap, că măcar în mașină nu plouă. N-am avut bani de decapotabilă, uite partea bună.

Așa, scuzați mono-dialogul.

Am intrat cu Alex în clasă și uite totuși un avantaj al faptului că în prima zi de școală adevărată am plecat prea devreme: a putut să-și aleagă el banca în care să stea. S-a așezat în primul rând, dar mai spre colț, nu fix în mijloc. Bună alegere. Băncuțele sunt dispuse în formă de pătrat, pe laturile clasei.

I-am repetat de vreo 30 de ori - aici ai penarul, aici ai prânzul, aici stai tu, aici ai ăla de spălat pe mânuțe, apoi am realizat brusc că sunt privită cu aceeași politețe amuzată și de învățătoare și de propriul copil. Mă așteptau să termin de cotcodăcit și să mă car.

Ceea ce am și făcut. Iar acu, în loc să dorm cu Sonia, stau și scriu chestia asta și tot mă uit la ceas așteptând să se facă odată 11.30 să merg să-l iau.

O zi frumoasă să aveți și voi!


Read More

10 September 2017

Review - Pompa electrica dubla Spectra 9+

Miercuri se împlinesc doua săptămâni de când am pompa electrica Spectra. Suficient timp sa ma scape de dificultățile (re)începutului in alăptare si sa-mi fac o părere despre ea. A sosit foarte prompt, în plină furie a laptelui. Încă nu știu dacă eu îmi provoc singură supra-lactația, pentru că și de data asta m-am panicat și am îngrămădit produse și alimente galactofore (ceai Fares, Galactogil, supă de pasăre de țară, dacă sunteți curioși) sau e pur și simplu consecința unui urcuș cam abrupt, a unei adaptări firești a organismului matern la cerințele nou născutului.

Ideea e că nici de data asta nu am scăpat - m-am umplut de gâlme, noduli de lapte, dureroși și tari, am făcut și febră și totul a culminat cu acele frisoane nocturne detestabile, în care abia te ții pe picioare de rău ce te zgâlțâi. Măcar de data asta știam de la ce sunt și n-am mai crezut, ca data trecută, că o fi uitat chirurgul vreo pensă ceva prin mine, am dat în septicemie și mor (observați optimismul acut al scenariilor mele nocturne).

Știu că unele femei reușesc să își detensioneze sânii scoțând cu mâna surplusul. Dar eu nu-s una dintre ele. Mie nu-mi iese. Știu că altele insistă și reușesc să trezească chiar și pruncii cei mai toropiți de icter. Dar iar nu-s una dintre ele - dacă doarme, eu îl las. Nu-l pot ciupi, gâdila, zdruncina, nu pot face nimic care să amărască și mai mult boțul abia scos din mine, pe lângă sperietura prin care tocmai a trecut, a întâlnirii cu lumea de dincoace. Și la Sonia, toropeala a ținut doar câteva zile / nopți. Timp în care m-am urcat pe pereți de durere, tot încercând să scot o parte din lapte. Cel mai groază mi-e de mastită - cred că am mai spus că am vreo două prietene care au fost curajoase și au alăptat prin mastite succesive. Mă bântuie încă imaginea acelui sân roșu-violaceu, cu drena pentru puroi ieșind din el. Poate nu e așa grav pe cât era poza. Poate prietena mea nu trebuia să-mi fi dat poza deloc. În fine. Ideea e că mă îndreptam cu pași mari spre așa ceva. Și atunci a intrat în scenă, din fericire, Spectra. Alături de masaje, dușuri și comprese fierbinți și ceva lecitină.

Eu mai aveam o altă pompă electrică, luată cu mine la spital, cu care nu reușisem nici o laie. Diferența a făcut-o în primul rând un feature al Spectra 9, care mie una mi se pare foarte important: cupele Spectra sunt „calibrate” pe măsura diametrului areolar al clientelor. Care diametru se dovedește a fi foarte important:



Odată trecută cu bine peste furia laptelui, n-am totuși de gând să pun pompa în cui / cutie. Intervine rolul secund al acesteia pentru mine, și probabil rolul principal pentru mamele care trebuie să revină curând la serviciu sau să petreacă mult timp despărțite de cei mici, dar nu vor să sacrifice alăptarea: pot scoate și stoca rezerve de lapte matern. De săptămâna viitoare voi reîncepe masajul medical, pentru că numai niște crize de lumbago nu mi-ar mai trebui acum. Asta înseamnă că de vreo două ori pe săptămână am să zac pe o masă în timp ce o ursoaică sau vreun urs priceput mă frământă îndreptându-mi cât de cât spinarea. Asta în cazul fericit în care dau de vreun fiziokinetoterapeut competent; am avut neplăcerea să dau și peste una de la care ieșeam la fel de beteagă, doar ceva mai uleioasă pe șale. În fine. Ideea e că nu aș căra copilul după mine, mai aleg pe frig și zloată, ca să-l neglijez o oră cât mă masează, ci l-aș lăsa cu tatăl său, care-și asumă bucuros rolul de îngrijire, numai să-i las și toate mijloacele la dispoziție - lapte proaspăt, în cazul nostru. 

Revenind: în majoritatea restului țărilor acestei lumi, concediul maternal se întinde pe câteva luni firave, dacă nu chiar săptămâni. Am multe prietene din US; la ele, concediul maternal e de fapt o formă de concediu pentru invaliditate temporară sau ceva de genul ăsta și au parte de vreo 3-5 săptămâni, la latitudinea angajatorului. Pentru care sunt foarte recunoscătoare. Da, și eu sunt siderată de ideea de a reveni la muncă (și nu numai de birou) la 3 săptămâni, când abia dacă ți s-au închis la loc toate chestiile și poate încă mai sângerezi sau abia te refaci după un eveniment glorios dar traumatic. Dar și mai siderată am fost să aflu că rata alăptării exclusive în US era de 77% până la 3 luni și de 50% până la 6 luni, într-o perioadă în care româncele noastre, cu toate osanalele închinate mamei și alăptării, și cu toate concediile de 1, 2 ani, aveau un rușinos procent de 12.5%.  Acum văd că-i mai binișor - aproape 30% până la 6 luni și 80% în prima lună, conform studiului SAMAS din 2016.

În fine. Știți care era ajutorul cel mai prețios al prietenelor mele americance? Pompa. Pompau toate, și nu ca mine, la ocazii, ci zilnic, zi de zi de zi. Zeci de pungi stocate in congelator. Chiar dacă nu puteau să le fi alături celor mici, centrele lor de îngrijire acceptă laptele matern, locurile de munca au spatii dedicate mamelor care pompeaza (mare bilă albă pentru sistemul lor măcar aici), lăsau rudelor sau babysitterului etc. La vremea respectiva mi se paruse bizar, insa sa fiu sincera, rezultatele sunt net in favoarea lor. 

:
La primul copil, intarcarea a coincis cu revenirea mea la serviciu, la 1 an jumatate. N-am reusit sa ma adaptez si suptului nocturn si revenirii in plina forta la munca. De data aceasta voi sta un an si zece luni acasa - asta daca nu decide Olguta ca n-am decat sa fiu mama aproape-eroina cand oi sti sa ma marit din interes, sau in fine, nu pe banii statului, si-mi rade de tot indemnizatia. Ar putea fi suficient, ar putea sa nu, dar oricum, am de gand sa ma folosesc din plin de pompa si pentru o adaptare lină, și pentru deplasări și de ce nu, și pentru o înțărcare treptată și fără recidivarea angorjării. 

Revenind la Spectra 9+, am să sumarizez principalele calități pe care le-am observat de când o folosesc, în ordinea pur subiectivă a importanței pe care le-o acord:

1. Cupe ajustate pe mărimi
Cum spuneam mai sus, dacă e cupa prea mare, nu trage bine, dacă e cupa prea mică, produce fricțiuni și rănește. Să nu uitați să măsurați bine înainte să comandați. de exemplu, mie pompa cealaltă (aia care nu trage) mi-e prea mare.

2. Piese de schimb accesibile
Spre deosebire de alte modele la care, de exemplu, dacă s-a stricat supapa te-ai ceva în el de ansamblu galactofor, Spectra 9+ îți permite să cumperi toate componentele. Supapa e cea mai gingașă, e dintr-un latex moale și trebuie schimbată. Costă vreo 7.5 lei la EduClass, deci puteți lua cu tot cu pompă câteva de rezervă sau le puteți cumpăra pe măsură ce se uzează. Puteți cumpăra separat și filtre și furtun și cupe și protecții, etc.

3. Protecție contra fluxului invers.
Dacă sunteți ca mine, probabil v-a luat amețeala imaginându-vă furtunașele alea subțirele inundate de lapte. Laptele matern e cam greu de curățat de prin diverse cotloane, fiind gras și cu aderență mare. Din fericire, Spectra 9+ are această chestiuță care izolează corpul său receptor de furtun și restul dispozitivului:


4. Ține bateria
Am încărcat-o miercuri 4 ore, a ținut până vineri. Pompat zilnic - eram în plină angorjare.

5. E mică
Pe site zice că încape într-o geantă. Acu depinde și de geantă; în ultima vreme se poartă gențile în care încape și copilul cu tot cu pompă. Dar da, e mititică și o poți lua după tine oriunde.

6. Trage tare
Spectra 9+ are un mod incipient de masaj, care imită sucțiunea de început și stimulează let-down (nu cunosc termen similar în română, dar ideea e că îți face laptele să vină) și modul expression. Modul massage are vreo 5 nivele, modul expression cred că are 10. Eu peste nivelul 6 nu am ajuns și nici nu mi-am propus - e foarte puternică și cred că între 4 și 6 face o treabă excelentă. La 10 nu mă încumet, dar sunt sigură că e utilă și la nivel maxim, în funcție de tolerabilitatea fiecăruia.

7. Funcții deștepte
Are timer și memorie - reia setările precedente și se oprește singură după 30 minute. Poate fi repornită, desigur. Eu una am obținut cantitatea necesară în 5-8 minute, dar cred că asta depinde de fiecare mamă - așa-s eu, mai pe fast forward. Mie și copiii îmi stau tot 5-8 minute la sân, deci probabil așa e ritmul meu de producție.

8. Se spală ușor.
Datorită scutului, laptele nu pătrunde prin mai știu eu ce îmbârligături de mecanisme, să le corodeze sau încleieze. Restul pompei e transparentă, poți vedea ușor dacă nu ai clătit bine, etc. Eu bag o tură și la sterilizat după spălare, posibil să exagerez, habar n-am.

9. Nu face gălăgie.
N-am trezit niciunul dintre copii când am scos noaptea surplusul de lapte. 

10. E bună de cadou :D

Eu am o problemă cu cadourile care vizează hrana artificială, oferite unei mame care n-a născut încă. Da, poate sunt mai catolică decât papa, dar mi se pare că-i transmiți mesajul greșit dacă ea nici n-a apucat încă să încerce să alăpteze și tu te înfigi în ușa ei cu un pachet cu lapte praf, sterilizator biberoane, 15 suzete, etc etc. Ce vrei să spui? „Știu că o să dai chix, așa că na-ți astea, or să-ți trebuiască”. Dacă pleca în luna de miere, te duceai cu un pachet de Viagra, în caz că ginerică dădea și el chix? Dacă pleca la schi, îi duceai un ghips? Dacă ieșea la pensie, îi duceai un voucher de la pompe funebre? Și atunci? De ce n-ai presupune mai degrabă că va reuși să alăpteze, și să-i duci cadou ceva ce-i va ușura începuturile acestui proces. 

Rezumând: Spectra 9+ e mică, puternică, silențioasă și face treabă bună. Mă bucur că o am și....


O zi faină și happy pumping!

Read More

05 May 2017

Mai e cineva aici

Mai e cineva aici. Undeva, aici, între gândurile și coastele și respirațiile mele, se încropesc gândurile, respirațiile și coastele altcuiva.
Mai e cineva aici. Uneori când respir mai lin și privesc atent, zăresc pe sub piele încă un puls.
Mai e cineva aici - nu numai eu îmi îndoi picioarele acum, nu numai eu mă întorc greu în somn, nu numai mie îmi flutură pleoapele.

Ne spionăm reciproc prin mijloace cețoase și inexacte. Eu o scrutez din fotografii neclare, stranii, o măsor din cifre, mi-o închipui cu greu urmărind-o pe ecrane mici și fără culoare. Ea îmi aude frânturi din voce, îmi soarbe frânturi din trup. Dar amândouă știm că mai e cineva aici.

Probabil taina maternității nu stă doar în miracolul concepției, al sămânței de viață. Ci mare parte din taină stă și în aceste luni lungi și fragile de clocit, de plămădit, de dospit. Probabil dacă aș încerca să explic cuiva cum e, aș vorbi mai degrabă despre asta; despre această taină a ființei în ființă, despre acest molcom dans al celui dinlăuntru, despre această spirală de așteptare și devenire.

Desigur, mă tem. M-am îmbolnăvit mai des decât mă așteptam de data asta; sunt un castel care-a lăsat balaurii să intre. Hoții s-au strecurat să ne stârpească, să ne amenințe. Medicii ne păzesc de departe, cu prudența lor care spulberă vise. Când sper, sper pentru doi. Când deznădăjduiesc, doar pentru mine.

Ne legănăm amândouă în ritmul aceluiași suflu. Mă cuprind somnolențe laxe, calde, iertătoare, de albie cu aluat, de țarină germinată.
Surâsul dulce-tâmp al celor ca mine ascunde o taină pe care-o știe toată lumea. Dar vălurile rămân acolo. Și dincolo de ce știu toți se ascunde acest miez moale și tactil al minunii de a mai fi cineva aici.

Cu A. , un uncheș mi-a mângâiat o dată burta și m-a întrebat glumeț, în treacăt: „Ce-ai în cuptior? Vreun cozonăcel?” . Și înainte să apuc să mă burzuluiesc, am simțit dezarmanta realitate a glumei sale. M-am transformat în vatră. Simt unde blânde de căldură și puls. Primesc mișcări din ce în ce mai ferm conturate. Și chiar și înghiontelile de pe ultima parte a drumului sunt așteptate cu drag.

Plămădesc și iubire, uluitor de multă iubire, pentru cineva pe care n-am văzut-o încă. Poate și asta-i parte a tainei, acest amănunt care scapă, care eludează raționalul - dospesc și în suflet. Inima devine o vatră, în care se aprinde jarul unui mod uluitor, incandescent de a iubi. Mi-e cunoscut, de la primul copil, și totuși uluitor e cum se răsfrânge deasupra celei care vine, când poate-aș fi crezut că aici se sfârșește preaplinul. Mi se întind băierile pântecului și cele ale sufletului.

Mi-s grele pleoapele și pașii, și am un zumzet surd în urechi. Mi se înmoaie fiecare mișcare, mi se încetinește fiecare pas. Pășesc mai greu, mai atent. Pentru că vezi tu, mai e cineva aici.
Read More

28 January 2017

Chestii care ne-au ieșit bine

Disclaimer - atențiune, limbaj tendențios. Dacă vă surprinde, ați greșit blogul.

În martie se vor împlini 6 ani de când suntem părinți. Foarte puțin pentru unii, o infinitate pentru alții. Pentru mine e ceva nici prea prea nici foarte foarte - e o călătorie, un proces de învățare perpetuu, dar privind înapoi pot măcar să rezum câteva chestii care ne-au ieșit bine, și pe care le-am repeta probabil dacă ar fi cazul.
Acu să nu vă așteptați la mantre mărețe și învățăminte de tip Confucius says, n-am asemenea pompozități în mine. Sunt mai degrabă decizii mărunte care s-au dovedit a fi utile on the long run.

1. Tot blocate sunt canalele de desene.

Cred că m-am mai plâns de câteva ori de calitatea canalelor pentru copii. La mine sunt blocate toate, ceea ce nu înseamnă că am un copil care-și petrece timpul doar citind enciclopedii și meditând la sensul vieții; avem Netflix, Wii, filme la cinema, filme acasă, seriale de desene animate etc. Înseamnă doar că:

  • Mi se par jumătate tâmpe, jumătate innapropriate. În special cele adresate fetițelor - skanky as hell.
  • Sunt dublate prost multe. Calitatea pare să crească pt filmele pt marele ecran.
  • Dacă le lăsam pe astea dublate, Alex mă îndoiesc că mai vorbea fluent engleză acum. Da, fluent adică nu 3 poezele memorate mecanic și 4 cântecele cu head, shoulders whatevz. Fluent adică cât să converseze inteligibil cu diverși musafiri din alte țări care ne-au trecut pragul. Fluent cât să înțeleagă scriptul unui episod. Fluent cât să poată spune sau relata ceva. Da, a contribuit la asta și faptul că noi doi vorbim engleză în mod curent, ne aude și vorbind-o în casă deseori, traduc cărți etc. Dar nu am avut opționale de engleză (l-am lăsat la insistențele educatoarei vreo 2 ore, l-am retras când a revenit acasă cu un accent iliescian, explicând că așa pronunță miss ticiăr, cu în loc de the.), nu am avut obsesii stupide să vorbesc cu el în engleză pe la 8 luni ca să-i internalizez (ahahahaha) respectiva limbă. Să fiu sinceră, obsesia asta e mai prevalentă din ce văd la părinții care nu se simt stăpâni pe o limbă străină - deseori nici pe aia maternă. Eu știindu-mă ajunsă și traducător și vorbitor zilnic de engleză cu toate că am avut contact cu ea abia dintr-a 6-a, fără meditații și fără mai știu eu ce in utero learning, nu pot spune că percutez la bălării dintr-astea. Deci revenind - eu una cred că expunerea directă la vorbitori nativi (inclusiv filme și desene nedublate) și încurajarea vorbitului spontan, fără presiune sau targets a ajutat mai mult decât o mie de baby english, engleză intensiv de la 1 an, bone anglofone și alte prostii.
  • Vreți sau nu să recunoașteți, ar putea fi cu ușurință redenumite Noriel TV. Copilul se uită la 8 minute de desene, intercalate cu 25 de minute de ”zi-i lui mă-ta să-ți ia astea”. Știți unde se simte cel mai mult diferența? La cadouri. Când mai dai 500 de lei pe rahatul de plastic care nu face nimic, dar e featured de 45 de ori pe zi pe cutare canal, amintește-ți de asta.
  • Eu controlez conținutul. Cât se uită, la ce, de ce, când. N-o să mai controlez la 12 ani? Nici nu-mi doresc. Dar cum are până în 6 ani, nu vreau să fie o pâlnie căscată în fața unui ecran. Și eu să nu știu ce se toarnă.
2. Am primit și-am dat. Am cumpărat foarte puține.
Am primit o grămadă de chestii cât a fost Alex mic. Le-am acceptat cu bucurie. Germofobia chiar nu-și are locul la hainele și lucrurile de bebeluș. Cred că am scutit ceva mii de lei, și am putut și eu scuti la rândul meu când le-am dat mai departe. Am primit tone, am dat tone. 
Nu fiți fraieri. De la hăinuțe de 2 luni până la cărucioare sau babywearing stuff, sunt niște chestii care uneori sunt folosite câteva săptămâni sau deloc, starea lor poate fi evaluată pe loc, se pot dezinfecta și spăla în cele mai paranoice moduri cu putință și COSTĂ O GÂRLĂ DE BANI. Nu-i momentul să vă cocoșiți cu papuci de 200 de lei pt un copil care va păși abia peste jumătate de an. Firește, multe chestii merită să fie luate de noi. Dar multe nu. Mi se pare stupid pe de o parte să ne cacarisim pe noi că suntem sustenabili zorcăind să zicem niște scutece în mașina de spălat de 4 ori pe zi, sau rozând la kale bio, dar pe de altă parte ferească și păzească să fi avut careva fie și în treacăt un obiect ce ne parvine.

3. L-am ferit pe cât posibil de rahaturi comestibile.

Alex e un băiat obișnuit. Îi plac dulciurile și cartofii prăjiți, știe ce-i aia înghețată, mai prinde câte un Nestea. Roadem împreună la tortilla chips la film.
Alex n-a fost dus la Mc de la 2 ani, nici nu e învățat să bea suc / ceai cu zahăr în loc de apă, pentru că mă-sa nu-i imbecilă. Nu știu altfel cum să rezum asta. Nu demonizez nimic, dar nici nu mi se pare ok să-i dau rahat cu lopata, în ideea că ”și alții mănâncă” sau ”oricum o să mănânce vreodată”. Oricum o să facă și sex, ce propui?
În continuare consider că e ok. Da, în jurul lui se mănâncă diverse porcării dar nu, nu ”suferă”. Multe i se par scârboase - nu i-am insuflat eu asta, doar am amânat să i le bag sub nas până când avea un minim de discernământ și de comparație. Și s-a prins singur. Dacă prin absurd de mâine face o pasiune pt McDonalds, măcar o să știu că 6 ani de zile de mâncat aiurea i-am salvat. Și sunt poate printre cei mai importanți ani, primii din viață. Că așa, sorry dar degeaba ne pocnesc revelațiile de health freak la 53 de ani, cu pancreasul în pioneze, colesterolul cât casa și diabetul după colț. Unele chestii chiar nu se mai repară peste noapte - inclusiv atitudinea față de hrană.
On the other hand, eu gătesc aproape zilnic. Cum iese, cum nu iese, după muncă, noaptea, în două tur, în weekend, noi avem mâncare gătită în casă. Mâncăm micul dejun cât de des putem în casă. Clătite, ouă, etc. Vom vedea cum îmi vor ieși astea de la anul, când va trebui să fie deja mâncat, îmbrăcat și în poarta școlii la 8. Dar știu ce pot. Și am să pot și asta.

4. I-am luat apărarea.

Moda asta a părintelui legumă, care contemplă meditativ ca un Buddha lobotomizat cum și-o ia copilul său, e umilit sau atacat, vine dintr-o țară în care poți fi dat în judecată pentru că s-a împiedicat unul când se gândea la tine. I don't buy that bullshit. De asemenea, am observat că cele mai vocale zeițe zen sunt cele care se bazează pe capacitatea copilului lor de a da, nu de a primi un tratament negativ. Și tot zenul se duce pe pulă când și-o ia al lor pe coajă. 
Nu, sorry, nu mușc prostiile cu ”să învețe să se descurce”. Uite de ce. Imaginează-ți că vă întoarceți pe jos, tu și cu bărbată-tu, dintr-un club. Se iau de tine 3 golani care încep să te tragă de țâțe, îți fură telefonul, te dau cu capul de gard. Ce-ai prefera să facă bărbată-tu?
a. nimic, dar după ce scapi să te ducă să înveți aikido, pentru ca pe viitor să te poți apăra
b. nimic, ca să-ți poți astfel dezvolta capacitățile de negociere, pe care e clar că nu le ai. Într-o bună zi te vei întoarce singură din club, și trebuie să te poți descurca.
c. ORICE, ÎN PULA MEA, CĂ DE AIA E BĂRBATĂ-TU.
Suntem mari fani ai comparației cu regnul animal, dar numai când ne convine. Vă propun ceva. Mergeți și zâdărâți vițelul Joianei, la țară. Să vedeți câte șanse să se descurce singur îi dă. Trageți ursulețul de picioare, să vedeți cât de calmă rămâne mă-sa. Uitați-vă ce face cloșca atunci când apare un pui străin care-l ciocănește-n cap pe-al ei. Hai să lăsăm această rață jos, că măcăne.

5. Nu l-am lăsat să maltrateze animale.

Firește că un copil de 1 an dă să bage un deget în cur câinelui și altul în ochi, și firește că unul de 3 ani dă să țină pisica de gât. N-are de unde ști. ȘI AICI INTERVII TU, MOMÂIE CE EȘTI. Oprești, desparți, explici. Dacă nu ai cui explica, pentru că încă nu empatizează, oprește pur și simplu comportamentul nedorit. Să fiu sinceră în spatele multor rele tratamente permise se ascunde doar nesimțire. Nu-ți pasă de respectivul animal, pentru că crezi că nu-i va face nimic copilului. Dacă-ți spun că mușcă sau are râie, brusc găsești o mie de acțiuni numai bune de întreprins. Deci se poate, dar nu-ți pasă.
Am avut câine, pisici, acum avem iarăși câine. Dacă toate merg bine, ne vom petrece următorii 12-14 ani împreună. Ar fi prostesc să ni-i petrecem chinuindu-l pe ăla mai puțin biped dintre noi.


6. Nu m-am agitat prea tare cu pediatria americană.

De ce dracului mi-aș lua sfaturile anti alergii și pro diversificare de la nația cu cei mai mulți alergici din lume? De ce aș înghiți sfaturi despre decalotare de la o nație prepuțofobă? De ce aș citi cărți despre adormit copil scrise pentru mame care trebuie să revină la 3 săptămâni după naștere la muncă? Nu-s nici pe departe naționalistă, dar anumite chestii țin de culturi diferite și pot fi profund greșite. Vă dau un singur exemplu. Tot rahatul ăsta cu introducerea câte unui singur tip de nutrient pe rând, cu amânarea până după 1, 2, TREI ANI, sfinte căcat, a anumitor compuși cu potențial alergen vine de la americani. Țara amenințată de alune și ouă Kinder. Cumva toată planeta a considerat că e o idee bună să ne luăm după niște tehnici care nu duc nicăieri. Între timp, alergiile au continuat să crească în frecvență. Pediatrii ne-au frecat la cap ritos să nu carecumva să dăm alune, căpșune, etc înainte de nuș ce vârstă......
Până anul ăsta! Când americanii au emis iar un sfat - hai să dăm alune înainte de 6 luni. Ha. După decenii de păzit de alune, pește, etc, timp în care copiii alergici s-au înmulțit ca ciupercile, au scos într-un final capul din propriul cur și s-au uitat peste gard. Au observat că anumite țări efectiv nu au persoane alergice la anumite alimente. De exemplu, Israelul practic n-are oameni alergici la alune. Și ghici de ce. Pentru că majoritatea mămăițelor și mămicuțelor complet ignorante în ale parentingului modern occidental le dau bebelușilor pufuleți cu alune.
Pu-fu-leți. Ciuma expandată. Na. 
Iar acum evident că aceiași pediatri, autori, cunoscători, sfătuitori care v-au frecat la cap să nu cumva să dați alune înainte de 2 ani vor schimba macazul și vă vor îndemna să dați cum zic americanii  - înainte de 6 luni.
Nu zic să dăm dracului orice principiu și să începem diversificarea cu fasole și cârnați, dar totuși. Hai să nu mai sărim cu atât entuziasm în brațele unor ideologii de multe ori nefondate sau stupide.
Aceeași chestie și cu învățatul la oală, btw. Mai țineți minte când ați declarat că bunica / mămica / socrela e un monstru ignorant, care nu știe că se începe abia după 2 ani jumate? Luați tot teancul ăla de cărți și savantisme și dați-vă una în cap cu el. S-au răzgândit iar - acu e pe trend 1 an - 1 an jumate. Fix ca pe vremea bunică-tii, necititoare de americănisme.


Read More

05 December 2016

Dubito, ergo cogito

-  Cum te mai simți, Alex?
- ...ăăă...Poate mai bine.

E un răspuns foarte bun. Fiul meu deprinde ițele diplomației și navigării pe ape tulburi. Dacă nu se mai simte bolnav deloc, se poate trezi înapoi la grădiniță. Dar dacă se simte prea rău, ajunge înapoi la medic.
De o săptămână suntem singuri acasă. El cu pneumonie. Eu nu mai, dar cu ochii pe el și cu urechea ciulită la orice suflu nelalocul său din plămâni. Ia medicamente. Le bea sau le inhalează. iar între aceste reprize scârboase de doftoricit, suntem noi doi și Jessie. Tati e în delegație.

La început i-am spus direct că nu e niciun Moș Crăciun, că noi ne luăm între noi cadouri, și ne facem surprize plăcute. Însă de sărbători cedam și ne lăsam târâți în iureșul buimac de clopoței și beteală. Anul ăsta ne-am trezit că tornada cu Hrușcă și sclipici ne-a înghițit fiul de tot. Crede, mai mult ca niciodată. Dar cugetă, așa că se tot frământă și se întreabă. Pardon, întreabă. Iar eu tot oscilez între a-i da mici indicii că poate nu și a îl încuraja că poate da. E o dilemă morală cumplită.

- Cum ajunge la noi?
- Hă?
- Cum ajunge, pe unde? De la Polul Nord. Noi când mergem acolo?
- Nu prea curând, e foarte frig. Se duc oameni în expediții, dar unii mai și mor pe-acolo. E foarte frig, nu locuiește nimeni permanent la Polul Nord.
- În afară de Moș Crăciun, mă corectează el prompt.
- Ăhăm....

Și tăcerea se sparge iar, câteva clipe mai târziu.

- Dar cum poate să ajungă dintr-o dată la toți copiii?
- ...poate ajunge pe rând, sugerez eu.
- Dar cum să vină cu sania? Sania nu zboară. Și dacă nu ninge? Atunci?
Eu ridic ochii în tavan, implorând pronia cerească să fi fost retorice întrebările. Mi s-a acrit să apăr un hibrid dubios între Coca-Cola și behaviorism. De ce nu și-au pus măcar povestea la punct?

Dar pronia doarme. Alex are 5 ani și la 5 ani nu există retorică.
- Atunci? Cum ajunge? Atunci? Și pe unde intră? Doar noi închidem ușa. Are cheie? Dacă are și altcineva cheie? Și pe unde intră? Noi n-avem horn! Auzi? N-avem horn, ca în poză. Pe unde? Atunci?
- Alex, poate e doar o poveste, cum sunt zombies sau vampirii, încerc eu moale, simțind cum o năpârcă galbenă și-a încolăcit coada pe limba mea.
- Poveste?! Moș Crăciun?!
Năpârca m-a prins de inimă și mă ține în colți. Fir-ar magia mă-sii. Uite ce mă pune să fac. Și să vezi, când o realiza că nu există, tot pe noi se va supăra. Doar noi am încercat, dar el batman, batman...
- Moș Crăciun există și nu e o poveste! declară Alex, cu credința în suflet și vorbă a primilor apostoli.
- Absolut de acord. Cred că intră pe ușă, pentru că noi mereu o lăsăm deschisă în Ajun. Special pentru el.
Vezi, ce ușor a fost.

Alex răsuflă ușurat. Mă uit pe furiș în ochii calzi, căprui, care nu mai oglindesc pentru moment nici o întrebare. Profit de pauza de 3 secunde ca să beau niște apă.

Alex pleacă la el în cameră, și din prag îmi aruncă, vesel:

- Zici așa pentru că ți-e teamă că rămâi fără cadou.
Read More

15 April 2016

Nu e de la noi

De cate ori a avut copilul meu vreo boala mai nastrusnica si contagioasa, am considerat ca e responsabilitatea mea sa anunt pe la gradinita. Educatoarea si asistenta medicala, de exemplu. Am anuntat cand a ajuns in spital cu pneumonie - de la un pneumococ . Am anuntat cand era suspect de mononucleoza. Am anuntat cand a facut enterocolita. Am tot anuntat.

Invariabil, marea grija a reprezentantilor cresei, respectiv gradinitei (de la doua institutii diferite) era sa sublinieze ca musai a luat orice-ar fi fost din alta parte. Nu e de la noi. De parca le ceream bon fiscal pe ce rahat culesese.

In cazul meu, subliniam cu argumente la mintea cocosului ca ba da, e de la voi, dar nu asta conteaza. Daca copilul a venit sanatos luni si a plecat cu enterocolita, de exemplu, vineri, dintr-un spatiu in care petrece 8-9 ore pe zi, cum sa nu fie de la voi? Si ce dumnezeu conteaza daca e de la voi? Fireste ca in comunitatile mari de oameni mici care se scarpina in nas si in cur si nu se spala pe maini, iar apoi manevreaza aceleasi jucarii de 40 de mii de ori pe zi impreuna, vor colcai diverse chestii, care mai de care mai variate. Fireste ca in aceste comunitati, virusii si bacteriile devin foarte rezistente, din cauza numarului mare de tratamente intrerupte (urmand ideea"pai daca-i e mai bine, la ce sa-i mai dam?"), deci administrate incorect, incomplet, care permit astfel formarea unei  noi generatii rezistente la tratament.

Observ ca exact aceeasi reactie vine si din partea cresei de pe strada Vrancei, sector 1 Bucuresti, unde s-au semnalat cazuri de TBC. Click mai jos pentru inregistrare audio.

http://www.romaniatv.net/cazuri-de-tbc-intr-o-cresa-din-capitala-reprezentantii-institutiei-reactie-halucinanta-nu-e-ceva_286773.html

In scurta si sacadata conversatie, cine-o fi acolo raspunzand reporteritei, insista pe urmatoarele puncte:

1. Da' cine v-a zis.
2. Da poate nu e.
3. Ok poate e, dar poate nu e mare branza.
La punctul asta as mentiona ca:
a. nu cred ca cresa decide daca e sau nu mare branza. Ci parintele cu copilul suspect de TBC.
b. daca asistenta medicala de la aceeasi cresa considera ca un muc e mare branza si-ti intoarce copilul din drum pentru el, trimitandu-l la doctor, mi se pare nesimtire sa sugerezi in fix acelasi context ca poate nu e asa mare bai un TBC acolo.
4. Stiti, avem birou de presa.
Clasic, nu? Sa nu uitati sa luati dosar cu sina, treceti la coada vecina, colega se ocupa.
5. Nu e musai de la noi. Poate e din parc, din metrou, din autobuz, din stratosfera ...
6. Refuza sa se prezinta - doamna e "doua persoane".

Cata credibilitate mai poate avea o institutie reprezentata - chiar si accidental - astfel?
Cat de greu o fi sa raspunzi unui reporter - prin ochii caruia te va vedea si auzi o tara - ceva cu un minim de simulacru de empatie si responsabilitate?

Cum ar fi sa raspunzi, sa zicem:

"Da, suntem la curent. Suntem alaturi de colega noastra, in prezent internata [pentru ca fata aia totusi nu s-a imbolnavit intentionat, a mers sa se caute si sa se trateze, si a anuntat - si nu cred ca a anuntat ca sa avem noi unde arunca pisica moarta ] si am anuntat deja parintii, informandu-i despre testul IDR si despre situatia curenta. Este o boala din pacate inca des intalnita in Romania, pana acum nu ne-am mai confruntat cu un asemenea caz, insa evaluam situatia cu toata seriozitatea. Momentan sunt X copii suspectati de contaminare cu bacilul TBC, insa nu avem nici un caz confirmat. Va vom tine la curent si vom anunta parintii de indata ce obtinem si noi rezultatele analizelor. Va multumesc, eu sunt Geta / Veta / Leta / Greta, angajata / reprezentanta / whatever in cadrul acestei institutii."

Nu din cauza unei presupuse exagerari panicarde vuieste acum presa, nonstimabililor. Ci pentru ca, inca o data, de la zeci de oameni arsi de vii pana la copii batuti in clase si in patuturi, de la copii sub 3 ani posibil contaminati de TBC pana la bebelusi morti, infectati cu E-Coli, atata grija aveti: NU E DE LA NOI. Nu sunt artificiile noastre, nu e TBC-ul nostru, nu era branza mea, NU E DE LA NOI. NU E DE LA NOI. Primul gest, primul reflex asta e. Nu ne pasa de victime, nu ne pasa de riscuri, ne pasa de fluturat basina de la fundul nostru. NU E DE LA NOI.

Iar daca e de la noi, sigur nu e nimic serios. Si daca e totusi ceva serios - pai poate totusi NU E DE LA NOI.

Lasitatea lipsita de motiv si incapacitatea de a fi onesti sunt sigur, foarte foarte sigur de la voi.





Read More

07 April 2016

Flipper - Ioana Neagu - Decizie cam weird

Rezum in foarte putine cuvinte, deoarece probabil ati tot vazut imaginile si articolele pe aceasta tema.

Ioana Neagu a batut copiii pe care era angajata sa ii ingrijeasca. Intr-o gradinita privata, neacreditata. Educatoarele au fost complice la actele de abuz psihic si fizic, asistand la batai si tipete fara sa intervina.



Imaginile de pe camerele de supraveghere ajung in mainile parintilor, stocate pe un memory stick. Parintii se duc la politie cu stick-ul. Politia o aresteaza pe Ioana Neagu. Judecatorul decide ca Ioana Neagu sa fie cercetata in stare de libertate.

De asemenea, se decide ca:

- din moment ce imaginile surprinse se aflau pe stickul parintilor si nu pe dispozitivele de inregistrare si stocare ale gradinitei, probele nu sunt concludente? (sau cam asa ceva, nu luati 100% de buna partea asta, pentru ca si eu va redau relatarea unui parinte doar.) Asta mi se pare absurd totusi. Parafrazandu-l pe barbatu-meu, daca cineva ii prezinta judecatorului un film cu nevasta-sa tragandu-si-o cu unul, se considera ca asa ceva nu s-a petrecut daca n-a filmat-o chiar dansul?

Later edit - sursa: spynews.ro

Magistraţii au respins la finalul săptămânii trecute propunerea parchetului de arestare preventivă pentru 30 de zile a Ioanei Neagu, în condiţiile în care, potrivit Judecătoriei Sectorului 5, "verificările organelor de poliţie sunt lacunare în ceea ce priveşte calitatea în care se presupună că inculpata a săvârşit" cele trei infracţiuni de rele tratamente aplicate minorilor. "În speţă, organele de urmărire penală nu au demonstrat nici producerea urmării faptelor imputate, respectiv punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, psihice sau morale a minorilor. Cu privire la acest aspect, judecătorul constatată că probatoriul administrat este insuficient şi contradictoriu", se arată în motivarea instanţei. 
Judecătorul de drepturi şi libertăţi mai arată că declaraţile de martori "administrate până în acest moment (...) nu dovedesc urmarea infracţiunilor, respectiv punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, psihice sau morale a minorilor". În plus, acesta a constatat că presupusul comportament agresiv al inculpatei este infirmat de anumiţi martori. 

- responsabilitatea o poarta parintii, pentru ca si-au dat copiii la o gradinita non acreditata.
Deci daca acesti copii erau batuti de un
- chelner
- medic
- judecator
- pieton
- sofer
- angajat teatru
- angajat Mega Image
- oarecare pe strada

totul era in continuare ok, respectivele categorii de persoane fizice nefiind acreditate sa ingrijeasca copii prin urmare nu li se putea imputa ... ce?

Nimeni nu-i acreditat sa-i bata, totusi. Asta conteaza? Unde-l bati?

In fine. Din ce inteleg, este cercetata pentru frauda - avand o pseudo-gradinita, si pentru rele tratamente aplicate minorului. Ca si in cazul altor bezmetice, va implor sa nu-i uitati numele.

Ioana Neagu. Cretina care bate copii. Indiferent de rezultatele si concluziile procesului (care va urma totusi - nu uitati ca ea este totusi cercetata in stare de libertate, dar tot sub urmarire penala)

Daca apare peste vreo 5 ani cu gradinita Dipper, Kipper, Mipper, Beeper, sa n-o uitati. E doamna cu capsa pusa, care bate fara acreditare.

Despre parintii care ii iau apararea si nu vad problema in a le fi capaciti copiii nu am ce zice.
Despre ceilalti insa care au declarat "copilul ne spunea acasa ca e tras de par, tras de urechi, dar noi nu stiam ce inseamna asta"  pot spune ceva. Sau le pot propune ceva. Organizez la mine acasa curs de dat palme peste ochi, tras de par, urecheat si imbrancit pe scari. In fiecare saptamana, miercurea dupa ora 19.00 ma ofer sa va fac asta timp de 2 ore, pana aflati ce e. Nu sunt acreditata in dat suturi si palme, dar nici madam Neagu nu era.

Nu uitati, deci. Acum sigur ca nu uitati, ca avem marsuri, stiri, evenimente, reportaje, articole, bloguri. Nu uitati nici peste 5 si nici peste 15 ani.

Ioana Neagu - maltrateaza copii.


Read More

28 March 2016

De ce e inca bine la noi - capitolul 1

In ultima vreme, termenul patriotism a ajuns sa incite la scuze in zambete si ironii in sprancene. Predictibil, din moment ce se reflecta in mass-media noastra cea de toate zilele (in cazul meu, in mediul online) de cele mai multe ori in dacopatii acute, lamentari rizibile, clisee si isterii infantile.

Adica la ce te duce gandul in ultima vreme cand spun patriot, oricum? Spune drept. La o pagina sau un blog sau un om sfertodoct, xenofob si cu fracturi grave de logica. Romania, axis mundi, Hagi, dacii, tarisoara noastra, futu-i in gura de unguri, tigani, jidani, si cam orice altceva, Eminescu, americanii, petrolul, conspiratia, Zamolxe, geniile de cristal si asa mai departe. E pacat ca s-a ajuns asa, e drept. E pacat ca s-a ajuns ca imaginea asta, corespunzand unui mod schiop de raportare la realitate, sa manjeasca imaginea de ansamblu.

Acum nu ca as vrea sa ma dau exemplu, dar voiam sa subliniez ca mai sunt si altfel de oameni iubitori de glie si de neam. Iubirea nu se face doar declamativ, sub geam, cu lautari si strigaturi, atata tot voiam sa zic. Si cand iubesti pe cineva dar constati ca vecina are craci mai lungi sau bani mai multi, iarasi, nu-i nimic; nu inseamna ca esti fals, inseamna doar ca nu esti chior.

De ceva vreme ma tin sa scriu despre niste chestii. Care sunt bune la noi in tara. Deseori am senzatia ca ma confrunt cu un extremism  hiperbolic al opiniilor  - iarasi, caracteristic mintilor slabe si caracterelor cam smucite: doctorii sunt fie niste caini insetati de sange si bani, fie niste ingeri pe pamant, apostoli si martiri; tara noastra este fie axis mundi, fie latrina mundi; e ori fenomenal de bine ori fenomenal de prost; candidatul Xulescu e ori painea lui Dumnezeu, arhanghelul opozitiei si deschizatorul de drumuri spre rai, ori scursura societatii politice, lepra si miez gaunos al coruptiei; dascalii sunt ba datatori de genii in serie, ba incompetenti fătători de imbecili, și tot așa. (Scuze, abia acum mi-am pus diacriticile. Până mor am să încerc să mă învăț cu ele. Nici când mor n-o să-mi iasă)

Așa, și cum ziceam, minusculul meu obol patriotic constă în constatarea că există lucruri bune la noi. Serios. Dincolo de prezentul politic, zdruncinat de teroare, dincolo de fornăieli pompoase, există anumite lucruri extraordinar de bune la noi. Nu știu și nu cred că ne interesează cui se datorează - știu doar că am face bine să ne ținem cu dinții de ele, cât le mai avem.

Acum ceva timp era cât pe-aci să primesc ceva la tradus, o carte care avea în titlu cuvântul geek sau nerd, să fiu sinceră nici nu mai țin bine minte care dintre ele, însă tot citind primele pasaje, țin minte că ambii termeni se succedau destul de des și începusem să mă întreb cum am să-i traduc, având în vedere că termenul nostru - tocilar - nu redă exact sensul celor două cuvinte.

Și cum tot foiam și cântăream eu alternativele lingvistice, m-am înveselit. Am realizat că e bine că nu avem în vocabular termeni exacți pentru geek și nerd.

Mai precis, termenul tocilar vine de la a toci și ironizează pe cineva care tocește cartea, o învață pe de rost. E un termen peiorativ, care înfierează de fapt memorarea mecanică, automată, fără cap.

Dar asta e bine, oameni buni. Asta e bine, e fenomenal de bine.

Nerd înfierează cam pe oricine are preocupări intelectuale. Geek e un fel de nerd care a reușit să devină socially acceptable. Noi încă nu avem așa ceva în vocabular. Și asta e bine, e nespus de bine.

Încă nu e uber cool să fii prost, asta încerc să zic. Încă nu e minunat în clasele 1-12 să fii complet imbecil dar să poți să faci flic flacuri sau să șutezi la poartă. Nu la niver de accepțiune generală. Încă facem diferența - da, în sistemul ăsta de învățământ așa cum e el - între a înțelege și a toci.

Încă e ok să fii isteț cât ești mic. Încă nu devii ciuca bătăilor pentru simplul fapt că ești interesat de cunoaștere. Iar asta e un lucru bun. Puteți cârti, firește, puteți arăta spre o mie de paie din o mie de ochi, voi accepta asta, dar nu puteți nega că asta e un lucru bun. Încă e ok să nu fii dobitoc.

 Vă las cu articolul ăsta.
https://medium.com/@thatdavidhopkins/how-a-tv-sitcom-triggered-the-downfall-of-western-civilization-336e8ccf7dd0#.rkm0s23h2
Read More

07 December 2015

Gombiți și ciupize de Haolin

Doamne, Alex, cât de dor o să-mi fie de cuvintele tale stâlcite. Realizez că în câțiva ani n-o să mai pronunți mai nimic greșit. De undeva văd că ai nimerit și să-l zici pe R corect, de la noi clar nu. Dar până atunci, voiam să-ți zic (îți las și mail, pentru când vei fi tu mare și cu dicție impecabilă) că ne vine să te mâncăm cu tot cu urechi când zici:

Gombit / gombiți = zombie / zombies
Haolin = Halloween
Ciupiză = Surpriză
Pițial(ă) = Special(ă)
Cautol = Calculator
Papaloni = Pantaloni
Pimamale = Pijamale
Tăititică = Cărticică

și multe altele care nu-mi vin în cap acum. Ar trebui să-ți fac un dicționar, pe care să-l citesc peste vreo 30 de ani, bocind și stalkuindu-te pe Facebook.
Uof. Mic mai ești.

Read More

30 October 2015

Noi nu ne imbolnaveam asa cand eram mici

E sezonul mucilor, si suntem deja in al treilea an de "colectivitate" deci deja ne-am invatat. Iar de mucii proprii, posibil sa fi uitat multi dintre noi.
Cei din generatia mea, cu bunici pensionati "pe caz de boala sau anticipat" de pe la 50 de ani sau mai devreme si parinti care lucrau de la 7 pana la 15.00 e posibil sa fi fost chiar feriti de asa ceva. Pe mine m-au retras de la "camin" dupa multe raceli care au culminat cu o pneumonie dubla, si m-au adus inapoi abia pe la 7 ani jumate. Si tot n-am uitat. Raceam oameni buni, fix cum racesc si astia micii asa si noi. Am amintiri mucoase, si voi aveti la fel, daca scotociti nitel prin minte.

Tin minte de exemplu ca nu stiam inca sa citesc ora de la ceas, dar ma puneam pe jelit la maica-mea in brate cu fix 3 minute inainte sa soseasca tanti Victorita. Tanti Victorita avea prezicia unui ceas elvetian si flecuri metalice care-i anuntau sosirea pe holul blocului, toc-toc-toc-toc. Era insotita de o caserola care putea infiorator, in care fierbea o seringa din sticla - da, sunt un dinozaur  - si absolut de fiecare data inainte sa-mi infinga o penicilina in cur ma asigura ca nu doare. Absolut de fiecare data mintea.

Mai tin minte si cum, lasata singura in casa cu un cap ermetic infundat si febra, m-am tot uitat la bucata de vata cu spirt pe ea, pe care ma instruisera ai mei sa o adulmec, doar-doar mi s-o desfunda o nara, si am formulat o deductie pe cat de logica pe atat de paguboasa in aplicabilitate. Daca adulmec nitel spirt si parca mi se desfunda o nara, ce-ar fi sa trag spirt pe nas? Cred ca ma desfund de tot. Mi-am facut curaj: 1, 2, 3 si ...
Si desfundatu-m-am. Ma mir ca mai am sinusuri. Dupa 20 minute de chelalait si sarit prin casa ca lovita de streche, am picat lata si euforica. Ma desfundasem pe veci. Sa nu faceti asa.

Mai tin minte si tratamentul pentru pneumonie, intr-o perioada in care n-aveai cu ce sa tratezi nimic. Medicul din oras ii daduse de inteles lui taica-meu ca-s cam nevolnica si ma cam prapadesc, deci sa ma duca vreundeva unde e cald si bine, asa ca m-au dus in Oltenia, care nu era cine stie ce Hawaii, dar macar aveau soba de teracota si carbuni lignit de ars in ea, alaturi de congresul al 15-lea in editie revizuita. Acolo, trezindu-se iar cu mine bolnava rupta, bunicii mei au facut un pasat (in Moldova inseamna uruiala de dat la porci, in Oltenia inseamna mamaliga moale) si m-au mumifiat cu urmatoarele ingrediente: un rand tifon, un rand mamaliga fierbinte, un rand tifon inmuiat in tuica sau carmol, un rand mamaliga si tot asa, pana m-au transformat intr-o chestie care duhnea si bocea si tusea, dar se vindeca macar. peste toate straturile astea au mai pus si doua caramizi fierbinti, scoase din foc. Nu stiu daca de la mamaliga, tuica si caramizi sau de la norocul de a fi mica si capoasa, dar am iesit si din asta.

Siropuri cu antibiotic si gust de nu stiu ce capsunica? N-ai sa vezi. Existau doar doua pastile pe lume: aspirina si paracetamol. Aspirina trebuia crantanita si era salcie. Paracetamolul era rupt in jumate si era amar ca moartea. Trebuia dat cat mai repede pe gat si tot ramanea fantomatic undeva in esofag, oricata apa as fi baut dupa.

Tantrumurile se chemau deochi. Eu eram foarte deocheabila se pare, pentru ca una doua ma dadeam cu curul de pamant si incepeam sa zbier. Fiecare avea o maniera proprie de a ma dez-deochea. Tata imi dadea vreo doua, ceea ce amplifica de obicei deochiul. Mama ridica din umeri si se ducea sa fumeze. Bunica se ducea la ale ei, ca era treaba multa in gospodarie si oricum n-avea cine ma deochea la ea in casa. Mamaie-mea ardea carbuni, ma ungea cu funingine pe frunte si dondanea "fugi deochi de pe ochi, din gene, dintre sprancene".

Ticuri aveam si pe atunci. Eu imi sugeam degetul mare, de exemplu, la o varsta respectabila, si degetul incepuse sa se alungeasca de-a binelea. Taica-meu a glumit odata zicand "poate-si da cu ceva peste deget sa nu mai aiba ce tine in gura". Era o gluma pe care n-a prins-o varu-meu, care, consecvent si serios fiind de mic, m-a chemat odata dupa casa, unde ma astepta cu un pietroi in mana. "Pune mana jos aici. Intinde degetul."
Trei saptamani de deget in ghips mai tarziu, se pare ca ma dezvatasem.

De viermi eram plini toti astia exilati la tara, la bunici. Cainii plini, pisicile pline, noi plini de asemenea. Din noi, mamaie-mea a intervenit cu leacurile ei. Din fericire pentru toti, cand eram copil mancam infiorator de picant. Nu stiu de ce. Am mancat o vara intreaga salata de rosii cu felii de ardei iute si salata de ardei copti cu usturoi zdrobit - sau mai degraba un mujdei cu ardei. S-au dus si aia.

Polipi existau si pe atunci, dar nu prea erau operati, pentru ca operatia se facea cam pe viu, cu un fel de chiureta / lat de metal. Copil trebuia imobilizat / calarit ca la rodeo, procedeul era foarte sangeros, etc. Asa ca ramaneam multi fonfaiti sau cu dintii alandala sau cu sinuzite cronice, sau apnee, dar cine sa le mai stie pe-atunci.

Otitele erau tratate dupa ureche, pardon the pun. Cu vata in urechi, spirt, usturoi si alte minuni. Asa se face ca barbatu-meu are un neam ramas balbait iar eu am alt neam ramas vesnic sensibil, instabil pe picioare, surd si cam slab de minte, de la otite prost tratate - ma rog, de fapt deloc tratate. Cand recidiva otita, isi luau o urecheala - pardon the pun again - ca de ce umbla dizblehuieti fara caciula pe cap cand e curent si li se mai dadea niste vata de pus in ureche.

Cand m-am mai marit, am ajuns la scoala, unde schimbam impresii despre injectii. Eu scapasem din fericire. Altii, mai putin norocosi, trecusera de la penicilina la moldamin. Se zvonea ca e uleios si doare ca dracul. Tot la scoala am descoperit ca daca mananci creta, faci febra temporar - habar nu am de ce nici acum - si poti sa te scuzi sa iesi de la ora, dus la cabinet scolar. Si dus erai.

Am facut parte si din generatia cu apendicita si amigdalita - una doua, jos cu ele. Nu stiu daca macar 15% din colegii mei de generatie scolara le mai au. Eu da.
Stiu pe una care s-a dus sa se caute de astm si s-a intors fara apendice. Asa, in caz ca doamne fereste, daca tot ajunsese in spital de ce nu. Se zvonea ca te ingrasi de la operatie. Sau de la mancarea din spital, care cumva pe atunci era apreciata drept foarte gustoasa si multa. Una din doua.

Mai tarziu, de la pubertate incolo, orice infectie urinara sau problema ginecologica era dismissed de doamna asistenta de la cabinet drept "asa va trebuie daca umblati cu spinarile goale". Unele dintre noi ajungeau prea tarziu la ginecolog, sau deloc.

Ocluzia intestinala mai era iarasi o mare sperietoare. Se zvonea ca faci asa ceva daca inghiti samburi sau guma, sau daca sari ca apucatul in loc sa STAI DRACULUI JOS, COPILE!
Prin urmare am sfidat moartea ani de-a randul, pentru ca de cand ma stiu am o pornire irezistibila sa inghit samburi. De pepene, cirese, ce-or fi, orice trece de gatlej dus sa fie.

Si nici macar n-am avut cap spart, maini sucite, fracturi sau lesinuri. Si uite ce ditamai lista de boale si bube am strans. Deci, oameni buni - ne imbolnaveam si noi destul.

Sanatosi sa fim. Cat de cat.






Read More

29 August 2015

Pufarinele

Doua saptamani am stat despartiti. El la bunici, eu aici. A prins si timp urat, a stat o saptamana in casa, amarat. Cealalta saptamana s-a zghiuit fericit prin tot colbul de la tara, si asa se face ca astazi a revenit acasa victorios, parlit de soare si plin de zganci, vanatai, zgarieturi si vitamina D.
Dupa pupaturile, exclamatiile si despachetatul de rigoare, vine la mine si-mi intinde o punguta crampotita.
- Ce-ai acolo?
- Vrei si tu? ma intreaba Alexandru, imbietor.
- Dar ce-s?
- Pufarine.
- Nu merci, raspund eu, bombanind in gand, toate porcariile i le dau dar de-acu ce sa mai zic, nici eu nu-s usa de biserica, si asa a mancat jumate de punga, ma rog, pff, pufarine, ce-s alea, porumb? porumb cu zahar si coloranti. mda. Ah well, sa lasam, nu-i un capat de tara.
- Nu-ti plac? intreaba Alex cu o nuanta pe care n-o pot citi pe moment in glas. Apoi, cum eu deja ma luasem cu altele, lasa usurel punguta pe langa mine si se strecoara in camera lui.
Terminand cu despachetatul, sun pe soacra-mea sa-i zic ca i-au ajuns baietii cu bine acasa. Si tot vorbind, o aud cum imi zice:
- I-a placut la noi, dar voia si acasa. Ii era dor de tine, atata ce-o mai corcolit punguta aia de pufarine si o tot zis "i le dau lui mami, astea-s pentru mami", o zi intreaga o carat-o dupa el.
- ....

Asa ca acum va scriu aceste randuri, imi pup ficiorul de cate ori il prind in raza mea de actiune si n-ati mancat voi in viata vietilor voastre caviar mai gustos cum sunt pufarinele astea de le mananc eu acum.



Read More

10 August 2015

O duminica in doi

N-am aflat cine-i tanti care trage copiii de moț de la gradinita 46 pentru ca, how convenient, au plecat cam toate in concediu si au venit altele. Va povestesc povestea / parabola care mi s-a servit la telefon cu alta ocazie. Asta e. Am decis ca pt saptamana asta in care mai e deschisa sa nu-l ducem, daca tot e si taica-meu pe aici.

Pana una alta, sa va povestesc despre ce duminica faina am petrecut eu si cu fiu-meu. 100% citadina si fara ample valori educative desprinde din ea. Din nefericire nu am fost la vreun atelier de despletit sperantele subconstientului sau pictat pe coji de oua. Nope. Noi am fost la mall.
Ne-a pacalit un mail pe care nu-l mai gasesc cum ca sunt nu stiu ce evenimente cu Minions la Mega Mall.

Evenimentul cu Minions era cam rasuflat - vesnicul animator, vesnicul face painting, niste cartoane cu minions etc, asa ca am propus sa mergem la film.
Minions 4DX era abia la 18.30 sau 20.00 asa ca am mers la Inside Out sau Intors pe Dos, cum a fost tradus in romana. Am nimerit la cel dublat - foarte bun dublajul, spre usurarea mea. Si am descoperit urmatoarele lucruri:
- de cand n-am mai fost eu la cinema, portia mare de popcorn a devenit o galeata pantagruelica
- Alexandru rezista linistit la filme la cinema. Nu si-a dat jos ochelarii decat sa verifice diferenta intre cu si fara (era 3D filmul), si desi filmul poate nu era chiar pt grupa lui de varsta a ras, s-a emotionat, speriat nitel de clovn, a retinut numele personajelor si la final a declarat ca i-a placut mult. Deci clar mai mergem.

Apoi am cascat gura prin multe magazine impreuna, dat cu parerea, eu am intrat sa-mi caut ceva lenjerie, Alexandru ori ma vede mult prea mare ori ma vad eu mult prea indulgent, pentru ca venea la mine cu niste budigai cu proportii de catarg "vrei sa porti asa?" , ne-am uitat la zeci de zdranganele, bluze, tricouri, geci, sosete, am trancanit impreuna, am gasit pijamale cu Minions dar nu si masura lui, am dat iama intr-un magazin de dulciuri si intr-un final am folosit Uber, la sugestia sotului ramas acasa si am ajuns in conditii absolut impecabile.

Alexandru se transforma incetisor dintr-un pui de om care trebuie carat, corcolit, menajat, adormit, trezit, etc, intr-un omulet mititel, tare cumsecade, care tine pasul cu noi si cu care te poti distra de minune. In ziua anterioara rezistase cu brio la 6 ore de petrecere botez - am dat noi bir cu fugitii, copilul ar mai fi stat. E din ce in ce mai  ... mare, I guess. Chiar e o placere sa iesim impreuna. Imi e teribil de dor puiul mic si moale pe care-l caram in sus si in jos cu mine pretutindeni, dar ma bucur tare sa-l cunosc pe baietelul asta prietenos, politicos, vesel, care alege sa ma insoteasca peste tot.


Read More

15 June 2015

Achizitii de limbaj

Alex a inventat un cuvant nou. Nu-i deloc public-friendly dar ma umfla rasul de cate ori il aud.

Fucklelei.

E o combinatie intre valelei si fuck. Cu valelei nu stiu sa ne fi auzit pe noi - parca n-avem asa dramatisme in viata de sa ne vaicarim atat de sonor - dar cu fuck recunosc spasit ca da. Mai scapi o furculita, mai scapi o furculita pe un picior, mai afli ca se face a 15-a dezinsectie consecutiva si trebuie cumva sa iei copilul la 4 de la gradinita, ce sa zic, viata e plina de ocazii sa zici "fir-ar sa fie de treaba". Daca esti Margareta Nistor. Si noi nu suntem.

Cuvantul nou inventat e folosit in contextul potrivit macar.

- Ce e de mancare? Este lapte? Cu cereale?
- Lapte cu cereale este dimineata. Acum avem ciorba.
- Fucklelei...

- M-am murdarit aici pe genunchi.
- Lasa ca se ia la baie.
- Facem baie?!
- Da, in seara asta.
- Fucklelei!!

- ....hai Alex ca e 8 jumate si iar intarzii, hai sa ne trezim sa mergem ...
- Unde sa mergem?
- La gradinita.
- Iar?!!
- Iar ...
- Fucklelei :(



Read More

14 May 2015

Si? Doarme?

Printre primele intrebari care mi s-au pus cand am devenit mama a fost aceasta: "E cuminte?"
Intrebarea m-a lasat cam confuza, iar raspunsurile date au fost bascalioase si neserioase, ducand la surasuri cam strepezite. Dar ce poti sa raspunzi cand esti intrebat asa ceva despre un copil de doua, trei, cinci luni? Da, e cuminte, face matanii, aduce tot salariul acasa, tine posturile ... wtf?

Jenati, partenerii mei de dialog reveneau cu precizari: "E cuminte, adica ăăă...doarme?"
Cumva calitatea unui prunc se reflecta in gradul sau de cumintenie, a se citi obedienta. Ulterior, cuvantul "cuminte" ajunge sa fie inlocuit de termenul "bun".  E un copil bun, iti va spune invatatoarea, ca un geambas caruia i-au trecut pe sub expertele priviri vreo 500 de juninci ca ale tale. E baiat bun, te vor asigura colegii sai de serviciu. E un om bun, va ofta nevasta-sa resemnata. Dar pana una alta, cat e prunc fraged si practic incapabil de necumintenii, va fi evaluat dupa cat de mult doarme, pardon, dupa cat de mult dormi tu.

Obsesia somnului e pana la un anumit punct motivata - e rau sa nu dormi. Ajungi intr-un mare hal din lipsa de somn. Sau ma rog, hai sa nu generalizez tocmai eu - ajung EU intr-un mare hal. Si eu dorm ca marmota si tot nu ma mai satur.
Insa capata dimensiuni caricaturale cand toti ceilalti, vecini, pediatri, rude, parinti, se ingramadesc intr-un efort colectiv de a se asigura ca ala micu doarme tun. Si de aici, evident, o mie de sfaturi, o mie de "sa nu cumva", o mie de idei, de deviceuri, de salarii aruncate catre Mos Ene.

Principalul conflict apare dintr-o fractura logica. Exista adulti care dorm 8-10 ore pe noapte, al caror stomac poate digera lent un bol alimentar care le tine de foame 6 ore, care stiu ca dupa noapte vine zi, ca restul familiei e la un pas / metru / o camera distanta de ei. Si se asteapta ca un boț de om născut abia acum cateva luni sa stie si sa poata si el toate astea. Gramajoara aia nu stie nici ce e noaptea, nici ce e ziua inca. Vede neclar, aude asa si-asa, si singurul miros reconfortant e al mă-sii. Nu stie diferenta intre o ora si un an. Nu stie ca exista ore si ani. Nu poate zari marginile camerei sale. Are un stomac cat doua linguri, care se goleste rapid de lapte, pentru ca trupul si mintea lui cresc fenomenal de rapid. N-are inca muschii esofagului suficient de puternici. Sta culcat in majoritatea timpului, si uneori laptele ii vine inapoi pe gat. Il sperie. I se face foame, sete, teama. Si nu-i nici pui de ciuta, sa stea ascuns in iarba si sa o astepte pe ma-sa sa vina de la pascut. E un pui de primata superioara, si tot ce stie e ca nu e bine sa fie uitat undeva singur, si ca trebuie sa-si semnaleze prezenta neaparat. Si asa face. O semnaleaza din trei in trei ore, din 4 in 4, din 6 in 6, din 2 in 2. De câte ori trebuie. 

Ma intreb cum ar fi sa ne trezim odata lasati in grija unor giganti care se trezesc o singura data pe an. Sau pe luna. Si care, exasperati de trezirile noastre din fiecare dimineata, de nevoia noastra zilnica de hrana, sa ne tranteasca intr-un pat sa ne invatam dracului odata sa nu-i mai manipulam, machiavelici cu muci ce suntem. 

Dar nu-i asa, iar intrebarea mea ramane retorica.

 Despre somnul copiilor si despre aceasta magnifica obsesie colectiva va vorbi Sarah Ockwell-Smith, in cadrul conferintelor Totul despre Parenting, de pe 6 iunie. Inainte sa accept sa scriu despre acest eveniment si pe aceasta tema, m-am documentat nitel - adica am citit ceva din ce-a mai scris respectiva doamna. Face o analiza pertinenta a asa ziselor tulburari de somn ale copiilor, a caror tratare inadecvata (si inutila?) poate duce ulterior la tulburari reale.

 Eu personal nu am apucat sa fiu contaminata de aceasta mare de informatie bramburita - femeile din generatiile trecute ale familiei mele aveau opinii destul de simpliste dar veridice, iar instinctul lor sanatos nu apucase sa fie pervertit de umbra atator indoieli. Insa pentru un context actual, bombardat de informatii si idei contradictorii, de culpabilizari mercantile si targeturi si deadlines parintesti (pana la 3 luni trebuie sa...pana la 6 luni trebuie sa ...pana la 1 an...), acest tip de discutii pot fi utile.
Primiti-le cu mintea deschisa, si nu uitati sa aplicati si filtrul propriei judecati.
Somn usor ;)


Read More

04 April 2015

Pluralul matern

Deseori ridiculizat, starnind macar un suras de amuzament, insotind lungi descrieri ale unor monotone ritualuri, pluralul matern defineste limbajul mamelor slave cel putin - sunt absolut sigura ca il regasim Ucraina de exemplu - si sigur al celor din Romania.

E necesara ceva stapanire de sine si un bun control al muschilor faciali pentru a asculta cu seriozitate cum o tanara doamna de 25-30 de ani iti povesteste, surazand: "Am facut căcuța de două ori azi, o dată moale și o dată mai tare. Cred că e din cauză că am mâncat prima dată iaurt, iar apoi banană cu biscuiți."

Râdeți voi, râdeți, oameni cu copii mari, stimați celibatari și preafrumoși sarcastici; dar pluralul matern, dincolo de efectele sale rizibile, este ecoul vocalizat al unei simbioze, legături strânse între mamă și pui. Un cordon ombilical invizibil, care își prelungește necesitatea în primele luni de viață, ba chiar în primii doi ani.
Probabil deloc coincidental, aceeași perioadă în care majoritatea mamelor din Romania intra in concediu maternal si isi petrec pline zile si lungi nopti singure cu copilul. Sau cu copiii.

Chiar asa. De aflat preponderenta pluralului matern la mamele pluripare, comparativ cu cele unipare.

Revenind la justificarea acestui mod de exprimare (de care m-am contaminat din plin, previzibil):

Ma gandesc ca atunci cand ajungi sa ai in grija ceas de ceas o faptura atat de fragila si de neajutorata incat absolut fiecare activitate a sa, pana si buna parte din cele vegetative par sa aiba nevoie de ajutorul tau, probabil ajungi sa internalize e un cuvant in engleza dar nu stiu daca a internaliza nu cumva suna si mai stupid fiecare dintre aceste actiuni, atribuindu-ti, fireste, pe drept, o parte din meritul pentru acestea: "Azi noapte am respirat mai bine si uite asa am dormit trei ore!" Sa nu mai zic ca de multe ori acel "am dormit trei ore" chiar e un plural care cuprinde si bruma de somn pe care a prins-o mama.

Un alt motiv ar fi ca pluralul matern domina exprimarea mamelor ai caror prunci nu se exprima nici ei bine inca. Exact ca si primatele lui Jane Goodall, mama simte nevoia instinctiva de a-si prezenta puiul restului de membri ai grupului sau social. Probabil la originile acestui bun obicei ne-am fi multumit sa adulmecam micul boț cu ochi cetosi  si sa-l acceptam astfel drept al nostru, nu doar al ei.  Dar cum de atatea milenii limbajul ne-a insotit fiecare actiune si gand, ne vedem siliti sa vocalizam pana si cele mai instinctive actiuni si imbolduri. Si cum altfel sa prezentam pe cel ce nu poate inca sa se prezinte, decat vorbind in numele lui?
"Eu sunt Mihnea, am 4 luni si pap tot!"

Fireste, exista si componenta sociala, a limbajului de grup. Cand te intreaba 5 mame 5 zile la rand "noi am mancat spanac cu branzica, dar voi?" ajungi sa raspunzi "noi suntem alaptati exclusiv, pentru ca avem doar 5 luni", chiar daca au trecut ceva decenii, multe cartoane de pizza si multe doze de bere de la diversificarea ta.
Oricare ar fi motivele si oricate ar mai fi, pluralul matern reflecta de obicei o sanatoasa juxtapunere a mamei si copilului sau, dar si o interpunere a responsabilitatii materne peste (lipsa de) responsabilitate a pruncului.

Mie mi se pare simpatic, empatic si bun. Ma amuza, fireste, dupa cum si eu am amuzat vreo cativa cand am ilustrat o poza cu "Am facut in pantaloni si nu vrem sa recunoastem".

Cand mi s-ar parea bizar? Poate cand pruncul deja nu mai e prunc si s-ar putea exprima bine merci, dar parintele inca alege sa isi suprapuna meritul sau responsabilitatea peste ale lui: "Am intrat la Medicina!" Ma rog, acum ce e drept cunosc parinti care au intrat la facultate trudind cot la cot cu copiii lor. Mai stiu si unii care ar avea tot dreptul sa declare "am iesit din sesiune cu bine" sau "am facut la teme la matematica de ne-a sarit capul, mai mult al meu".

Daca vreti sa participati la minuscula mea tenativa de studiu, puteti intreba parintii de alta nationalitate din listele voastre de FB friends sau alte cunostinte daca si ei folosesc pluralul matern. Ar fi interesant de vazut daca exista si o anumite arii geograficem care probabil corespund anumitor particularitati antropologice.
Edit:
Avem confirmarea pluralului matern pentru suedeza, maghiara, turca, germana, bengali si hindi.


Read More

19 February 2015

Sa mai si râdem

Incercam fara pic de jena sa convingem copilul sa incerce sa puna gura pe carne, promitandu-i morganatice efecte pozitive. Cum ar fi ca o sa creasca mai mare, mai puternic etc.
Coafura rezista, fireste, si nici vorba de  asa ceva.
Insa in seara asta, se duce si-l mangaie pe tacsu pe genunchi, intr-o efuziune de tandrete. Si apoi ma incurajeaza - "O sa ai si tu par din asta asa frumos, mare pe picioare, ca tata."
Eu marai "daca ajung la timp la cosmetica, poate nu".
Alex cere explicatii, eu prefer sa rezum decat sa ma pierd in ele - n-o sa am asa par pe picioare, nu. Sotul imi arunca o ocheada prudenta dar recunoscatoare.
Alex gaseste solutia.
- Trebuie sa mai mananci niste carne.
- ??
- Trebuie sa mai mananci niste carne, asa este. Daca mai mananci carne, o sa ai si tu asa, barba, mustata, par frumos pe picioare. Asa este.


:|


Guess who's going vegan.


Read More

05 February 2015

Somnul lui, somnul meu

Fățucă e în vacanta si sta cu cine se nimerește, pe-acasă.

Asa, ca fapt divers:

Dintre noi doi, eu sunt aia care face tămbălău la nesomn și se vaită și trântește și bufnește. Tac-su se târăște doar cu ochi triști de căprioară nedormită de colo colo.

Când doarme mama, adică eu, adormitul e litera de lege, dar trezitul e după chef.  Adică nu-i nimic dacă dorm ca oricum dacă ii e sete, vrea sa știe dacă s-a deschis calculatorul, vrea sa se joace cu locomotiva cu sirena, it's ok, după părerea dumisale. Si in general dupa ce face ochi, daca e sa mai dorm inca, are cam 50 de urgente si stringente pe minut. Apa caca pipi ou paine ceai tren desene. Scapă toate obiectele de metal, troncăne și merge cu grația sonoră a unui zimbru pe tocuri. Dacă protestez, se scuză cu caps lock: N-AM VRUT!!!

Când doarme tac-su în schimb, merge pâș pâș. Doamne ferește să dea drumul la ceva care face zgomot, Doar doarme tati. Nu-i vine să bea apă, să meargă la baie, să nimic. Și dacă troncăn eu ceva din greșeală, mă apostrofează în șoaptă, indignat: șșș!!! doarme tati!

Așa se face că eu azi m-am trezit la șase.
Iar domnul tacsu probabil încă doarme. Vegheat de grijuliul său fiu, care face totul pe silent acum.

Mi-e ciudă? Normal.
Să sun să zic că am uitat ceva, numai așa de-a naibii, să-l scol?
Hai totuși nu azi, că e ziua lui :)

Read More

21 January 2015

Asa este

Ma dadaceste fiu-meu.

De ceva timp ma cicaleste intr-una, cu tot soiul de sfaturi. Sa nu mai mananci bomboane, ca te *doare*  (ahhh, duamnele de la gradi, le iubesc, dar ele n-au iubit gramatica) dintii. Asa este. Dupa fiecare afirmatie pe care o considera importanta, adauga "asa este" pe un ton ferm. E un fel de "Howgh".  Sa nu mai lasi papucii prin casa, sa-i tii in picioare. Asa este. Sa nu mai mananci usturoi, te rog foarte frumos (deja ton acut) sa-sa-sa nu mai mananci usturoi NICIODATA. ASA ESTE. Sa nu mai tipi la mine niciodata. Asa este. Sa nu-mi spui "mai copile". Sa-mi spui Așișandus. (Alexandru). Asa este. Sa mananci si tu. Asa este. Sa iei cheile. Asa este.

Si tot asa.

Iar eu ce fac?
Pai ma conformez. Sunt niste sfaturi foarte pertinente, chiar si din partea unui copil de aproape patru ani. Nu mai mananc bomboane, pt ca incep sa raman de-a binelea fara dinti. Incerc sa-mi tin papucii in picioare. Nu mai mananc usturoi decat dupa ce pleaca la facultate sau la casa lui. N-am sa mai tip si n-am sa mai zic "mai copile" :(  Mananc si eu, chiar mult in ultima vreme. Cheile mi le-am legat de portofel si portofelul de geanta si geanta in cuier.

Sunt un parinte cuminte.  Asa este.
Read More

13 January 2015

Sfaturi pe care mai bine nu mi le-ai mai da

....doamnă sau domnule doctor.
Știu că majoritatea sfaturilor dumitale trec pe lângă urechile pacienților ca gloanțele vâjâind pe lângă ale lui Winnetou. Știu că dacă măcar una dintre cucoanele venite la cerut bilet la salină s-ar lăsa de fumat, ar fi mai bine. Știu că dacă măcar una dintre duduile venite să se plângă că au o mare retenție de apă în organism (a dreacu apă, numai pe burtă și pe cur s-ar reține) nu s-ar mai recompensa cu câte o pizza cât roata carului pentru fiecare săptămână reușită de Montignac sau Dukan, ridurile dumitale de pe frunte s-ar mai reduce. Știu, dragul meu dentist, că dacă măcar un sfert din cei care acuză genetica păguboasă și poate apa fără fluor, ca la americani, se spălau mai des pe dinți sau te vizitau mai frecvent, aveai mai puțin de lucru.
Dar știu și că dați sfaturi absolut imbecile uneori, fix ca să vă aflați în treabă.

1. Stați mult pe scaun, la calculator? N-ar trebui.

Ei lasă-mă, nu m-aș fi gândit. Și eu care aveam de gând să-mi dedic toată viața statului în buci și cu ochii în ecrane.
Ce ar trebui să fac? Ce răspuns te aștepți să primești, când avertizezi cel de-al 400-lea IT-st sau HR-ist sau om de birou văzut pe ziua de azi că nu e bine să stea în cur și că statul la calculator peste 6 ore pe zi e dăunător. Noi ce-ar trebui să-ți răspundem?
No bine că mi-ai zis, mâine-mi dau demisia, mă duc și mă fac miner sau balerină. Eram contabil, dar fuck it, dacă mi-a zis medicul de familie sau ortopedul că nu e bine, apăi mă duc să merg în mâini la circ de mâine. Eram programator, dar plm, dacă așa mă sfătuiți, mă duc să mă fac gimnast. Chit că am 43 de ani. Am 50 de ani, am lucrat o viață în confecții sau la institutul de statistică, dar dacă ziceți dumneavoastră, da-o-n plm de pensie, mă las de muncă și tătă zâua de mâine am să umblu bolundă pe străzi. Sfatul medicului!
Serios, CE crezi că pot să facă 99% din pacienții tăi? Au un serviciu, ca și tine, și dumneata stai încoțopenit pe scăunelul ăla din cabinet tot 8, 9, 10, 12 ore pe zi. Poate te mai dezmorțești la gărzi, dar și noi ne mai dezmorțim prin metrou. Ce vrei să fac, să jefuiesc o bancă să scap de scolioză?

2. Evitați stressul.

Cum?
Chestia asta e aruncată așa sec și absurd de zici că stressul e Stressul, adică un tip cu palton pepit și pălărie, care de obicei se plimbă între Armenească și Moșilor joia dupe prânz, uneori o ia la picior și spre Universitate dacă e frumos și e sâmbătă, și dacă tot știi pe unde se învârte, mai bine n-o iei pe acolo în acele zile. Cum să-l evit? Să evit, adică să nu confrunt, să nu rezolv, ci pur și simplu să mă car din situația stresantă? OK!
Deci mâine dacă mi se împiedică iar copilul pe scări și pică în cap, fuck it, o iau rapid înapoi la picior, mă încui în casă și ascult Buddha Bar. Scuze dar e stresant. Da, știu, responsabilitate, dar vezi matale, sfatul medicului.
Dacă apare vreo problemă la job, și e pusă pe tapet într-o ședință, mă ridic și plec, pentru că așa mi-a prescris doctorul. Dacă mă cheamă înapoi, îmi dau demisia. Îmi dau demisia calm.
Dacă e îngrămdeală la metrou, ies și-o iau la picior. Dar dau de o bifurcare imposibil de soluționat. Dacă mă grăbesc, graba e o formă de anxietate, deci mă stresez. Dacă nu mă grăbesc, întârzii. Să nu mă mai duc deloc acasă? oare nu ar fi stresant?
Deci, pe scurt, CUM SĂ NU TE STRESEZI, MĂ? Ce adult normal, cu diverse ființe în întreținere, cu facturi, job, prieteni, partener de viață, abonament metrou, rovinietă expirată, plombe picate, soacră des vizitatoare, concedii în programare etc etc samd știi tu care să nu se streseze ? Explică-te. Mă somezi să nu mă mai stresez, fie, zi-mi tu CUM. Dacă nu te stresează asta, desigur.

3. Ar fi bine să retrageți copilul din colectivitate.

Sfatul ăsta îl primeam doar de la unii pediatri, și probabil o să-mi fie cu păcat, dar dacă e să iau la inventariat rețetele de la ei și de la ceilalți, erau fix ăia care recomandau antibiotice numai cât se uitau spre el și în general fiecare rețetă pentru un căcat de răceală ajungea să arate ca almanahul farmaceutic român pe anul curent.
(Paranteză - absolut toate antibioticele pe care am încercat să le dau vreodată le-a borât sau scuipat. Cam pe la al 3lea tub m-am prins că le cumpăr degeaba.)
Ceilalți care recomandau suflat muci, hidratare și ținut pe acasă dacă dă în tuse recomandau de obicei să ducem copilul la loc când își mai revine nițel, reasigurându-mă de normalitatea virozelor și de caracterul lor inevitabil în copilărie.
Anyway. Ideea e că recomandarea cu unde să duci copilul sau unde să nu-l duci, venind din partea ta spre niște oameni pe care nu-i cunoști, de multe ori nu își are locul. Pentru că de multe ori, mai ales în cazul celor care duc copilul la stat și la program prelungit, nu ai unde să-l duci în altă parte. Uneori bunicii mai mor, părinții la fel, uneori sunt la jumătate de țară distanță, alteori mai bine ți l-ar crește câinii decât neamurile, mă rog, sunt cazuri și cazuri. În cazul nostru, e distanța. Iar retrasul din colectivitate ar echivala fie cu dusul copilului la 400 km distanță și văzutul o dată pe lună - opțiune încurajată cu lejeritate de o tută pe care n-o s-o uit prea curând, ducă-și-ar ea plozii la mama dracului juma de an, dacă i se pare așa minunată ideea - fie cu lăsatul de job al unuia din adulți, și surpriză, pur și simplu pentru 1 an de făcut muci există și adulți care n-au chef sa se cace într-o viață de muncă. Sau nu-și permit.
Așa. Și tu explici, te justifici a zecea oară în anul respectiv: Am să-mi iau concediu medical, nu îl pot retrage. Nu pot lua bonă, bunicii sunt departe.
Iar Vittănștein se uită la tine și repetă, ritos:
Mai bine ați retrage copilul și l-ați duce direct la pregătitoare.
Eu ultima dată am zis ok, îl las aici în cabinet, vin la 6 să mi-l iau. S-ar putea să întârzii puțin, că e aglomerat la metrou. Facem așa zilnic, până la pregătitoare?




Read More

Facebook

Popular Posts

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (10) adoptie (2) AION (2) ajutor (10) alaptare (3) alimentatie (11) amintiri (17) animale (4) anotimpuri (3) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (6) Cai (1) caini (16) capot (1) carti (3) carti pentru copii (3) cărți traduse (4) coada-coada (1) concediu (6) concurs (3) condus (2) copii (71) coruptie (5) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (15) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (7) film (7) filme (2) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (3) gaming (3) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) Ioana Neagu (1) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (14) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) Mihai Ciobanu (1) music (18) nutritie (2) oameni (68) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) pisici (1) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (10) religie (6) ring-sling (2) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scoala (1) școală (1) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) Spectra 9+ (1) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (6) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (79) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (8) wow (1) WTF (28) www.davidkinsella.com (1)