...Sau am fost. Incidentul cu biata fată are deja câteva zile bune, deci probabil deja suntem experți în caniculă și climate change acum, și în fotbal (iar).
E fascinant câți bătuți în cap avem și cât de vocali și categorici pot fi.
De fapt, așa îi depistezi. Cum știi că-i prostul prost? Face gălăgie și e convins că are dreptate. Apanajul inteligenței e dubiul, cum puncta și Descartes. Cred ceva, sunt conștient că doar cred, mă întreb uneori dacă cred bine, mai cercetez să văd pe ce-mi bazez părerea.
Sunt prost? Cred și atât. Și zbier să mă audă cât mai mulți, iar dacă ăia cred, altfel, mă supăr și zbier mai tare. Trebuie să am dreptate pentru că vreau să fie așa cum cred eu.
Așa și cu ursul ăsta. Apăruse unul care insista că NICIODATĂ în istorie n-a mâncat ursul om. În care istorie? A României? A omenirii? A urșilor? A spațiului danubiano-pontic?
Cum a obținut această categorică garantare a meniului necontaminat cu umanoid? E vreun registru în care scrie fiecare urs ce-a mâncat, de când și-a lăsat coada în baltă? E o declarație pe proprie răspundere, la nivel global? E un summit culinar ursesc, la care se adună urșii, în curse charter, să se pună la curent cu ce-au mai mâncat în ultimii 78 000 de ani?
În fine. Isteriile de genul ăsta se încadrează fix în tiparul „câinele simte omul rău”, „o fi făcut victima ceva”, etc. Mai țineți minte când a fost mușcat până a murit un copil, de doar tălpile au mai rămas întregi din el? La fel apăruseră și părerologii chinologi atunci, gata să jure pe biblie, kaballa și coran lipite tustrei chirpic, diverse inepții categorice.
Genul ăsta de mantre, că nu le poți zice afirmații, se înscriu, cred eu, tot în tipul de gândire magic, în care pur și simplu crezi povești, fie născocite de tine, fie de alții, și decizi că dacă le zici suficient de tare și de suficient de multe ori, devin adevărate. Și multe povești sunt și cu animale și conțin o doză enormă de antropomorfism, adică atribuirea de însușiri umane unor animale, din necunoaștere și din speranța rizibilă că povestea prinde cheag.
Poveste în care, desigur, omul este cucuzelul central, adorat și de neatins de fiara pădurii dar și a cotețului sau maidanului. Poți simți cum iese mustul emfazei din afirmațiile „Ursul / Câinele / whatever nu atacă Omul” și simți acolo majuscula aia pe care o pune, mare și lucioasă, din căpșorul ăla mic și idiot, grăitorul acestor basme. Nu atacă Omul, pentru că desigur, Eu sunt Om și animalele se ăăăă see.... feresc de mine, pentru că mă știu puternic, fermecat și inofensiv, deși astea trei se cam bat cap în cap. Nu contează că-s literalmente făcut din carne, nu contează că-s cel mai accesibil kebap biped, care fuge greu și se apără prost, contează că-s Om și undeva există un fel de A Nu se Ataca avizier, unde eu sunt în moț. Da, poți să scoți mațele vacii de vie încă, da, poți să omori 80 de pui sau oi într-o noapte de plictiseală, da, e perfect natural să omori chiar și exemplare din propria ta specie, dar niciodată OM! Ăvai, dar cum să atace omul??!
Nici eu nu mănânc țânțari, dar cum prind unul, îl lipesc. Pentru că mă agasează. Sau mă sperie.
Nu urăsc găinile, dar cred că mănânc minim 3 pe lună.
Și da, e posibil ca pur și simplu să nu fim atât de preaiubiți de alte viețuitoare pe cât ne visăm noi. Câini, cai, urși, cerbi, muște, dracu știe. Nu poți pur și simplu să acuzi la nesfârșit victima, care nici nu s-a răcit încă, o fată de 19 ani care a mers pe un traseu considerat până recent ok pentru familii, bătut și răzbătut de zeci și sute de ani. Nu poți efectiv să zici că o fi făcut ea ceva, să întorci totul veșnic oricum încât să nu carecumva să reiasă că da, poți fi ucis de un animal, mai ales un mare carnivor doar pentru că te nimerești pe acolo și doar pentru că poate și vrea asta.
Efectiv parcă nu-i cale de mijloc cu voi, ori bestie umană care mitraliază tot ce-i patruped, ori zărghit care mai are un pic și se lasă mâncat numai să (nu) demonstreze că-i ca el.
În fine. A trecut deja subiectul și am uitat că nu mai sunteți experți în urși. De-acu, hai cu Greta și cupa!
0 comentarii:
Post a Comment