Mâinile

Am citit acest text

http://frivolitati.blogspot.ro/2013/11/copilaria-noastra.html

A doua oară consecutiv când citesc pe blogul său ceva ce tot aveam de gând să scriu, dar amânam. Amânam cu lunile, pentru că e greu de scris, e dureros, e trist. Şi da, simt o uşurare laşă în mine, că Liana a scris cumva pentru noi toţi cei care nu putem scoate încă asta din noi, pentru toţi cei care îşi ascund regretele sub o pavăză de indignări sau de uitări abil cernute.

Suntem copiii decreţeilor. Aşa este. Suntem generaţia crescută cu bunicii, cu lapte de vacă îndoit cu ceai, spălată joia cu apă călâie, cu săpun Cheia şi uneori cu Fa, generaţia care-şi vedea părinţii săptămânal sau chiar lunar. Cei care nu rezonează cu aşa ceva - felicitări.

Şi pe mine m-au crescut bunicile. Una m-a crescut până la şapte ani. Când m-au luat din Oltenia să mă ducă la şcoală, am bolit şi am plâns cu lunile. Mă rupseseră de tot ce asociam eu cu casa şi cu o figură maternă. Am revenit cu încăpăţânare în fiecare vacanţă, până când n-am mai avut unde reveni. Şi atunci totul s-a rupt. În continuare nu pot vedea nimic asemănător cu "acasă" în niciuna din locuinţele pe care le-am ocupat de-a lungul vremii. Nu sunt ale mele, nu le simt ale mele. Niciodată nu m-am mai simţit acasă, de atunci.

Au trebuit să treacă trei decenii pentru a înţelege că n-a fost, aşa cum credeam eu, o decizie egoistă, ci o alegere făcută din lipsă de opţiuni. Dar nu despre părinţii mei vreau să vorbesc acum; o parte din povestea lor a scris-o, de altfel, Liana, mai sus. E o poveste comună, despre sluţirea unor generaţii întregi, despre schilodirea universului firesc al familiei, despre neputinţă.
Aş vrea să vă vorbesc despre bunicile mele.

Mâinile mamaie-mii şi-au păstrat unghiile alungite, ovale, şi degetele fine, în ciuda atâtor urgii abătute peste ele. Una ar fi timpul, fireşte, aproape 90 de ani de viaţă. A doua ar fi degerăturile suferite. Mi-a spălat sute de pelinci iarna. Unele cu apă rece, cărbunii erau puţini şi îi foloseau la încălzit camera unde dormeau, iar butelia era una singură. Aşa că gerul şi apa sloi de gheaţă au muşcat luni în şir din mâinile ei, mâini care au netezit odată o margine de şorţ de pension, mâini care loviseră clape de pian, mâini care învăţaseră să caligrafieze cu toc şi peniţă.  Încă avea urmele degerăturilor şi mi le arăta uneori, nu cu reproş ci cu o mândrie blândă, de treabă dusă cu bine la capăt.

Ar mai fi miile de împunsături în pielea deja tăbăcită în vârfurile unor degete. Mii de împunsături din sute de nopţi cu kilometri de cămăşuţe de noapte, de gulere de dantelă lucrate la igliţă, de sute de mii de fire şi aţe şi bucăţi de material, alcătuindu-mi hainele de joacă, de somn, de plimbare, lenjeria pe care dormeam, feţele de pernă care ştiau să păstreze visele, plăpumile grele, din lână.

Mama adevărată a maică-mii a murit la nici un an după naştere. Rămas cu doi copii mici, bolnăvicioşi, hăituit de noul regim din cauza "originii nesănătoase", cu o gospodărie fărâmiţându-i-se sub priviri, tataie a trebuit să-şi caute ajutor. A căutat o menajeră, o femeie în casă, iniţial. A găsit-o pe Zoe. Născută în 1907. Harnică, educată, săracă lipită, mezina scăpătată a unei familii burgheze cu opt copii. Au rămas împreună până la sfârșit.
Nu s-au căsătorit niciodată. Și eu și mama am știut-o însă mereu drept mamă. Am aflat pe parcurs că nu ne unea sângele; am știut mereu că ne uneau inimile.
Târziu, am aflat cu infinită milă și durere, că rămăsese, o singură dată, însărcinată. S-a temut să nu-l iubească pe cel din sânge și carne mai mult decât pe ceilalți doi. Copilul acela nu s-a mai născut. La peste șaizeci de ani după, uneori o mai auzeam plângându-l și cântându-i încet.

Fusese foarte frumoasă, păstrase sub vălul de riduri al bătrâneții osatura fina, arcade delicate, ochii verzi și tenul alb.
De două ori pe săptămână își despletea cozile groase, albe ca neaua, și le pieptăna, drăcuindu-le, cu același pieptăn de os. Urmăream dinții de os lunecând pe valurile de păr imaculat. Mamaie-mea avea părul până sub șolduri, greu, lucios, alb. Însă în tinerețe îl avusese brun, deși la fel de des și lung. Mama încă își amintea amuzată uneori cum nu încăpuse mamaie pe ușă când își făcuse un prim și ultim permanent.

Când s-a stins tataie, a rămas singură, printre rude ostile și ochi dușmănoși. Am iubit-o ca pe nimeni altcineva. I-am făcut promisiuni naive, de luptă îndârjită, i-am înșirat planuri în urma cărora am fi reușit noi două să trăim fericite. Nu mi le-am putut ține.

O iubeam și-mi declaram fățiș și ostil dragostea față de oricine. Sufeream ca un câine când o auzeam vorbită de rău. Număram zilele până la următoarea vacanță în care voi putea reveni "acasă". Și încă îmi amintesc sunetul ruginit al clanței de la intrare, zăngănitul geamurilor din hol și sunetul vocii ei.
De partea cealaltă mama, stângace în abordare, sfâșiată de durerea de a nu ma putea crește și de a nu ști cum sa mi se-apropie, oscilând între vulnerabilitate și ermetism depresiv. Și restul.

Iar dincoace, bunica cealaltă. Cu mâinile aspre, mâini ce ținuseră trei copii din munca lor la școli înalte, mâini ce trudiseră pentru ca pruncii săi să nu mai trudească vreodată. Deșteaptă, iute de vorbă și minte, mândră, aspră, îndârjită. A iubit școala ca nimeni alta. Dar s-a născut femeie, și femeile n-aveau nevoie de carte pentru a îngriji de casă sau copii. Așa că tatăl său a retras-o, după clasa a șaptea. A rămas singura din sat totuși, care putea citi cursiv; când veneau caravanele cu filmul proiectat pe zid, îi dădeau un ban sau un ou să citească subtitrările.

La 16 ani s-a căsătorit. La 18 a născut primul copil, pe tata. Singură, în casă. Așa era pe-atunci. La doctor te duceai doar de trăgeai să mori. A venit o moașă, a vegheat-o toată ziua. Văzând-o că se chinuie și tot nu naște, a ridicat din umeri și s-a dus să-și ia vaca de la cireadă. Nu s-a mai întors. În urma ei, bunica mea de 18 ani, singură, s-a chinuit încă o noapte și-o zi. Înspre final, s-a rugat la icoane. S-a rugat pentru moarte, pentru orice. S-a rugat să se sfârșească cumva.
Și a născut. Pe următorii patru i-a născut în spital.
Au trăit trei din cinci. A încercat să-i salveze pe ceilalți doi, pe rând. Și-a îngropat și jelit pruncii.
A ajuns șefă de magazin, cu mintea ei ascuțită. Cele șapte clase și-au dovedit din plin ajutorul. Muncea zi lumină în magazin, cărând marfă, făcând liste, vânzând mii de pâini la sute de oameni cu sute de cartele din zeci de cozi. Apoi venea acasă, unde o lua de la capăt. Grădina, vacile, găinile, rațele, cotețele, prășit, plivit, cusut, spart lemne, spălat, gătit, hrănit, teme, colaci, plăcinte, zugrăveli, scos apă, pus piatră pe jos, lipit cuptorul, lipit zidurile, ridicat pragurile, smuls iarba și câte și mai câte. Are aproape 90 de ani și încă-și mai spală, gătește, încă mai face multe din treburile pe care noi nu știm să le-ncepem și nu putem să le terminăm.

Încă o am alături. Merg să o văd de câte ori ajung acasă.  Și mâinile ei cu noduri și piele de pergament încă îmi mângâie fața.
Atâtea jertfe tăcute, atâtea sacrificii mute. Atâtea lemne sparte, atâtea lacrimi șterse, atâția litri de lapte, atâtea nopți sleite, atâtea vise zdrobite, atâtea rufe spălate, atâția pași de copil îndrumați. Mâinile, oameni buni, mâinile. Uitați-vă la mâinile lor.