Poate ca asta se intampla dintotdeauna si doar acum sesizez eu, dar mi se pare ca punem o frana nenaturala maturizarii copiilor si adolescentilor, cramponandu-ne de o inocenta de multe ori idealizata pana la absurd, care nu-si are corespondentul in etapele reale de crestere si dezvoltare a fiintei umane. iar pe de alta parte, ne confruntam - sau mai bine zis ne delectam, ne balacim - in oarecum dizgratiosul dar confortabilul fenomen al infantilizarii adultului.
Apar jocuri, activitati si emisiuni 100% infantile dar pentru adulti, tot felul de ateliere care pana acum 25 de ani si-ar fi regasit publicul undeva prin clasa a 2-a a vreunei scoli de stat.
Idealurile adulte ajung sa se stirbeasca pana la nivelul unui oracol de gimnaziu, mentalitatea sau convingerile se reduc la plafonul unui panseu-cliseu si majoritatea adultilor par a avea atat grave fracturi de logica in abordarea celor mai simple probleme - politica, munca, etica, societate cat si maturitatea emotionala a unui plod cu inghetata scapata pe jos.
Incepe sa fie ok sa n-ai cultura, sa n-ai educatie, sa n-ai perspective, sa n-ai o sursa de venit care sa te extraga din marea masa de la-ma mamă - la 30-40 de ani. Ce ni se permitea noua la, sa zicem 19 ani, e incurajat si prezentat drept boem acum, pt 38.
Iar news feedul meu e mai plin ca niciodata de mirese bătrâne si ofilite, ale caror voalete ascund niste venerabile laba-gâștei , si miri cheliosi si burtosi. There, I said it.
Omenirea a mai castigat inca zece ani de nimic deci. Poate e doar o recalibrare automata, poate datorita medicinei si stiintei vom trai zece ani in plus, deci de ce nu i-am petrece intr-un infantilism fortat si steril.
Dar i-a castigat sau i-a furat din alta parte? Pentru ca nicicand nu mi s-a parut mai restrictiva copilaria. De la 0 la 18 ani nu poti sa nimic. Absolut nimic.
Inainte mai aveam cateva ore de nefacut nimic sau de solitudine. Inainte, insemnand in anii '90, adica prin paleozoic. Acum, fiecare cacat de minut lasat liber e o penitenta in plus pe umerii parintilor vesnic culpabili si culpabilizati si o poarta deschisa spre iadul nimicului pentru copil. Acelasi nimic incurajat, adulat pt corporatistii de 33 de ani devine infernal pentru un copil de 8 ani. Fiecare nenorocit de sfert de ora trebuie petrecut la un curs, la un atelier, la un redescoperit de sinele ma-sii care nu se mai descopera odata cu atatea sedinte si sesiuni (poate n-are ce descoperi, zic si eu asa?), la o sesiune de meditatii, de pictat cu degetul, de alpinism, pian, ORICE. Orice, atat timp cat e sugerat, dirijat si controlat de o mare de adulti binevoitori si educati.
Si infantili.
De aia se cheama generatia Peter Pan, iti dau pe privat un articol plin de o mie de stupiditati dar care are si cateva idei interesant exprimate despre infantilizarea excesiva a adultilor.
ReplyDeleteVreau si eu articolul asta va rog, daca se poate :D
ReplyDeleteArticolul puncteaza foarte bine o problema pe care o am si eu in ultima vreme. Si anume supra-ocuparea copiilor, si sentimentul de frustrare maxima al celor care nu au posibilitatea sau disponibilitatea emotionala sa isi petreaca tot timpul insotind copiii la diverse activitati sau creand jocuri si povesti non-stop. Sunt perfect de acord ca un copil are nevoie de joaca si de activitati, dar nu in permanenta.
Eu sunt una din acele mame care nu isi pot dedica toata existenta jocurilor cu proprii copii. Da, ne jucam si cu jucarii, citim povestea de seara, mergem in parc, explic tot ce pot explica din jurul nostru, dar ajung la un punct in care nu mai pot. Si ii las sa se joace singuri (cel mare are 6 ani, cel mic 1). Spre marea mea surprindere, desi cel mare a fost destul de refractar la jocul de unul singur, acum a ajuns sa isi spuna niste povesti extraordinare in timp ce se joaca. Il ascult in timp ce interpreteaza vocile diverselor personaje, il vad cum imaginatia lui se dezvolta si prinde aripi. Si nu ma mai simt vinovata ca nu ma joc cu el.
Din acest motiv sustin si eu timpul neocupat de adult al copiilor. Si cand vin copii in vizita, incerc sa evit cat pot sa ma bag intre ei sa le mediez conflictele. Ii las pe ei singuri sa negocieze o rezolvare, pe cat posibil.
Mie mi se pare ca in ziua de azi copiii sunt bombardati cu mult mai multi stimuli decat eram noi in paleozoic. Si daca nu le dai timpul sa digere informatia, o sa fie un haos in ei, din care cauza sunt atat de frecvente acum cazurile de depresie, sinucideri sau alte probleme, la varste atat de mici. Vad poze pe FB cu toate "performantele" copiilor prietenilor, stiu unii care sunt carati in fiecare minut activ la cate "ceva", fie el pian, balet, fotbal, meditatii, you name it. Si daca ii intrebi "tu esti fericit?" se uita la tine ca la un cal verde, "ce e aia sa fii fericit?" Nu stiu, eu daca ii intreb pe copiii mei daca sunt fericiti, stiu exact daca da sau nu (ca doar au si momente cand nu, si e normal) si nu i-am auzit vreodata cu leitmotivul generatiei actuale "I am SOOOO bored", pe mine ma apuca pandaliile cand aud asta. Atata vreme cat te ai pe tine si creierul tau in cap, e imposibil sa te plictisesti, spun eu. Si avem momente cand nu facem nimic. Sau stam si vorbim intre noi, ne exersam imaginatia in gol. Sunt momente care mie mi se par la fel de valoroase ca un concurs de pian castigat sau un meci de fotbal.
ReplyDelete