Karioka la volan - partea a 2-a: In trafic

Am multe cunostinte care au luat permisul, l-au trecut la categoria realizari, l-au pus intr-un sertar si acolo l-au lasat. Tot ascultandu-le, am realizat ca e de fapt un fel de self fulfilling prophecy - cu cat amani, cu atat trece timpul, uiti bruma de cunostinte acumulata in cele 15 sedinte de condus.

Asa ca odata ce m-am vazut cu permisul in mana, weekendul urmator am plecat la socri, cu catel si purcel, pe E85.
Daca-mi zicea cineva sa dau un google si sa citesc ce se zice despre E85, nu ma mai duceam deloc. Dar fiind ghidata de sotul meu, AKA  Dl "nu-ti face griji", am pornit.
Imi dau copy paste de undeva de unde povestisem deja, ca sa nu scriu de mai de lene.

Dubios tare sa mergi pe jumatatica de banda + alta jumatatica de banda.
F multi caini sfartecati  [Edit - nu de mine. ]
Am tinut cu dintii de limitarile de viteza (100-20 = 80 km pe E85, 50 in localitate etc), spre exasperarea lui barbata-meu. Dar cum n-am mai mers niciodata in afara, pe ploaie si cu peste 50, eu am preferat sa fiu *acel* participant la trafic. Primit 1 sg claxon - de la un domn cu un tir, si 1 singur flash - de la alt domn cu X6.
Am constatat ca la scoala am facut giratorii doar pe hartie, la chestionare. Am constatat asta fix intr-un giratoriu. Trebuie sa mai exersez dar nu stiu unde.
Mini excursia mea mergea fantastic, pana sa nimeresc alta doamna la volan, care - soc si groaza - mergea si aia incet. Am inceput o cursa in sens invers. Ea incetinea. Eu incetineam. Ea incetinea. Eu nu depaseam. Ea incetinea. Sotul a sugerat sa parcam si sa facem un picnic, daca tot ne-am imprietenit. Etc.

Per total, cam scary dar iarasi fara incidente.

Observatii si reflectii la final:

• regulile invatate la scoala par orientative pentru ceilalti. gen depasit in curba, intors in intersectii nedirijate.
• banda 1 e mai mica  si are gropi pe ea.
• dezaburirea ramane un mister - de elucidat in episodul urmator.
• peste tot pe unde zic eu ca nu incap incape altul cu o masina mai mare

Alaltaieri am avut si prima zi de condus singura. Fara incidente notabile.
Ieri in schimb ....

m-am incadrat gresit de 4566 de ori, asa ca , nestiind "sa ma bag la loc" am facut un detour turistic, si am ajuns pe unde nici cu gandul n-as fi gandit.
parti bune

• n-am ciocnit / latit pe nimeni
• vazut romana, amzei, sala palatului, universitate, drept, eroilor etc samd (nu in ordinea asta)
• am ajuns intr-un final.

parti mai putin bune

• facut 60j minute in loc de 15
• oarecare meltdown moment cand s-a oprit unul pe avarii in fata mea. avea de descarcat un pachetel. bine ca n-a avut de descarcat 15 lazi cu bere, ca 15 lazi stateam si eu. eventual il ajutam si la descarcat.
  
  Decis sa iau cu mine o colega din zona, cu permis. Pana ma invat cat de cat cu traseul.
  Cu schimbatul benzilor, nu stiu ce sa zic. Daca m-am incadrat gresit, pe aia ma duc. Posibil ca urmatoarea mea postare sa inceapa cu "Salutari din Ploiesti!".

Iar azi am luat colega cu permis dupa mine, si din nou, o zi complet lipsita de incidente. Nu stiu daca e ok sau nu ca am iesit din primele zile. Cert e ca stand pe loc si cascand gura la toti sfatosii, ma indoiesc ca invat ceva sau ca progresez.

Cam atat cu jurnalul meu de bord, mai mentionez dintr-astea doar daca e sa se intample ceva notabil, altfel, sa tot scriu "am fost cu masina si azi, nu s-a intamplat nimic" e cam meh.

Tineti pumnii sa nu se intample ceva notabil care sa se lase cu polite si semnaturi.

Read More

Karioka la volan. Partea 1 - Examenul

La sala am luat 25 pct. Am gresit o intrebare de mecanica.
Dar pana sa ajung sa dau sala, am stat 4 ore intepenita la o coada la DRPCIV. Deprimanta coada. Va sfatuiesc sa purtati casti.

In spatele meu, o tanara detalia cum a picat ea de 4 ori pana acum:
"....si am trecut si era un pieton dupa o duba. Si cand colo, cand ajungem spre colt, politistu' zice - domnisoara, dar pietonul nu l-ati vazut pe trecere? Si eu zic - da ce, dumneata l-ai vazut?! Si asta a fost a 3-a oara. Iar a 4-a..."

In fata mea, doua alte domnisoare repetau ca pe lectia de geografie strazile zonei de traseu.
"Pe Natatiei ai cedeaza si apoi, in fata, ai un stop. Dincolo, pe XYZ strada, e...ce era? cedeaza. Nu! acolo e prioritate. Dincoace e trecere. Dincoace e stop."
Cum sa va zic, eu stau in preajma zonei de examen si performanta mea in recognoscibilitate este undeva pe la "pe-aici parca am mai fost".

Ajung dupa 4 ore aproape la facut poze, imi gasesc sa ma smiorcai.
- O sa ajungem la Pasti cu examenele, de la decalarea asta!
[paranteza - din varii motive, decalajul intre cele doua probe ajunsese undeva la 6 luni.]
- Dar de unde stiti dvs?
- Pai stiu ca altii care s-au programat luna trecuta au fost pusi in februarie. Inseamna ca eu prin martie aprilie!
- Daca ajungeti in martie aprilie cu programatul, treceti pe la mine sa stiu si eu, raspunde sphinxian nenea de la poze, si-mi paseaza inapoi dosarelul.

Dau sala, iau sala, ma mai duc la o coada la programare traseu.
- Pe 10, zice sec tanti.
- 10 februarie? martie?
- Nu, pe 10 acu. Lunea viitoare.

Da-i si te panicheaza, suna instructor, vaicareala, fa 2 suplimentare ca atatea mai incapeau, luni hai la examen.
Am venit la 7 juma si pe la 9.30 mi-a venit randul.
Balamucul de pe lume la examen, multi oameni, masini, pietoni, caini, cursanti, muncitori, excavator, raba, taxi, cacațel din ala de carat pietris, smoala, de toate pt toti.

Muream de frig. Voiam si la baie. De unde baie. Stai acilea. Langa mine, the fckin Zen Goddess si prietena-su. Vai, dar eu n-am nici o taina, n-am nici o problema, abia astept, e minunat sa conduc, ma relaxez. Instructorul, si ala, ii tinea isonul (nu ca n-ar fi adevarat, ofc) :
- Stii ce bine conduce fata asta? Adorm in masina cu ea, nu alta! Asa de lin si de sigur merge.
Instructorul meu se uita cu trist repros la mine si zice
- I-auzi, adoarme el. Io ies cu niste ochi cat cepele, ma-ntreaba lumea daca mi-am pus botox dupa ce am ora cu tine.
[paranteza 2: toata scoala asta a fost o mega hahaiala. 30j de ore de sit down comedy. ma dadeam jos din masina si ma dureau falcile de ras. Instructor absolut pe felia mea.]

Intr-un final, mi-a venit randul. A fost ceva mai usor decat ma asteptam. Am fastacit nitel o intoarcere dar nu mi-a depunctat-o. M-am intimidat cand nu eram sigura pe ce dumnezeu intoarcere cu curul vrea sa fac [acum realizez, zicea doar sa fi dat nitel in spate, sa nu luam asa strans, ca erau niste tomberoane scoase] , dar ca sa trec peste emotii, m-am pus pe trancanit si am vorbit tot examenul.

Bodoganit acolo singura, "uite cedeaza, ia sa cedez. ala trece? nu trece. ok. Cred ca pe dreapta e un stop. Da, e stop." A mers.
Pari oleaca nebuna, dar merge - te depresurizezi.

Am luat 3p penalizare in schimb pt ezitarea in a depasi. Dar avand in vedere ca daca nu ezitam si ma duceam ca eroul luam 21p, sunt fericita cu alea 3p pt ezitare.


La final, i-am zis ca de felul meu nu vorbesc de nebuna cu stalpii, dar nu voiam sa ma copleseasca de tot emotiile. El m-a privit in ochi, si mi-a zis:
- Doamna, ati vorbit tot traseul. Tot. Eu cursant sa vorbeasca singur cu indicatoarele n-am mai vazut. Dar vad ca v-a mers. Eu nu-s psiholog ci politist, deci eu va dau carnetul, felicitari.

Pam-pam.

Read More

Doamna Daniela da lectii de germana

Salut din nou,

Aveam de gand sa ma laud cum mi-am luat eu permisul din prima, dar viata mi-a scos-o inainte pe doamna Daniela, asa ca lasam umflatul in pene pentru data viitoare.

Tocmai am cunoscut-o pe d-na Daniela, la KFC Romana. Unde ma oprisem sa ma intalnesc cu cineva. Buluc de lume, ea singura la o masa. Cumva oamenii au o reticenta sa se aseze langa batrani cu sacose. Eu - dimpotriva. Trag la oameni batrani ca profesoarele de chimie nemaritate la pisici. Cum vad unul, hop si eu.

Hai sa rezum, sa nu ma mai intind.
Disclaimer: Oameni buni, voi alegeți ce să credeți și ce nu. Eu în general aleg să cred, cu o doză de prudență în spate. Dar care doză niciodată nu m-a împiedicat să-mi plec ochii la cel de lângă mine.

Doamna Daniela vorbeste germana si engleza. A lucrat in Camera de Comert Exterior, pe vremuri. Engleza dumneaei e buna, la germană nu mă pricep, orice ar zice cineva în această dulce limbă, eu aud doar șturlubănzidănkreizenșaft.

Doamna Daniela a locuit într-o casă naționalizată, pe care a pierdut-o. Acum stă cu chirie într-o cameră pe la 1 Decembrie. Plătește vreo 500 lei pe lună, dar n-are apă caldă, și de fapt nici asta nu e cea mai mare jale, ci faptul că unul care s-a dat drept instalator i-a furat mare parte din lucruri. Cel mai rău îi pare după palton.

Familie, copii? All alone, surâde știrb d-na Daniela, încrețindu-și chipul.

Doamna Daniela ar vrea să dea meditații la germană. Acu nu știu ce să zic despre nivelul dumneaei de germană. Dar dacă, de exemplu, ați vrea să învățați voi sau altcineva niște noțiuni de bază, ați putea să o testați și să încercați și cu ea. D-na Daniela nu e homeless, dar nici mult nu mai are. E curată, e fluentă, e politicoasă, dar intuiesc de ce oamenii poate sunt reticenți la a primi în casă o băbuță fără dinți, pe post de meditator. Eu nu-s. Eu nu cred că ar fugi cu televizorul sub braț, și nu cred că ar putea face rău din postura sa.

Ar dori să dea meditații cu 20 lei pe oră. Dar merge și cu 10. Însă și-a pierdut speranța că poate găsi pe cineva. Și cu 5 a oferit, dar oamenii s-au îndepărtat prudent.

Deci, rezumând

• dacă vreți să învățați germană
• dacă aveți un palton în plus sau alte haine de iarnă 
• dacă sunteți ca mine, anume dacă vi se înmoaie sufletul și vreți să ajutați, nu doar să scăpați ici colo un ban (nu ca ar fi rau, tocmai am facut asta, dar de cate ori o pot ajuta asa?)
• dacă aveți vreo soluție mai bună pe termen bun pt locuit - sugestii, fundații etc

vă rog să mă contactați pe karioka.blog@gmail.com sau pe mesageria FB a paginii , să vă dau nr dânsei de telefon. L-aș lăsa aici, dar dracu știe ce boți îl mai iau.

Și vă rog frumos, nu vă bateți joc de ea. Vrea să vină oriunde, dar nu uitați că merge greu și e zloată afară. Din astea. Nu vă ciocoiți pe 20j de lei cu ea, vă rog frumos.

Da, știu. Știu că mai sunt sute, știu că nu putem să-i ajutăm pe toți, știu placa asta. Dar știu că ea e doar una. Cu nimic mai bună sau mai rea decat alții, dar ce sa fac daca eu cu ea mi-am petrecut azi prânzul, și ce să fac dacă nu pot să fac mai multe și dacă am blogul ăsta, la ce bun să te citească oricum atâția oameni, dacă ai vorbi doar despre tine?

Sper să o revăd cât de curând. Sper să veniți cu idei, eu deocamdată caut fundații, chestii, poate reușesc ceva pe termen lung.

Read More

Acel soare de martie

Pana de curand, nu mi-a lipsit tineretea. 

Cumva, necazurile de pe la inceputul vietii au contrastat cu tihna blajina a anilor recenti. Ani impodobiti de fire albe si monotonii, dar si de fericiri autentice, de daruri primite si doruri ostoite.

Si totusi de curand am simtit dorul de tinerete. Mereu se vorbeste despre el, niciodata nu-l resimtisem pana atunci. Imi parea mai degraba un concept ideatic, o rememorare nostalgica a unor momente cheie. Nicicand nu m-as fi putut pregati pentru asemenea durere vie, stridenta, palpabila. O durere scurta, dar pana la lacrimi. Un brici peste inima.

Declicul l-au produs fotografiile unei adolescente; o cunostinta de-a unei cunostinte, amandoua impleticite accidental in Facebook. De obicei, greu gasesti adolescente care vor sa si fie adolescente in fotografii; si sunt destul de sigura ca din 1920 pana in 2016, multe din adolescente au acea mina de "eu sunt matura, vivace si rapace", deseori pe sub doua trei straturi de fard. Si uneori le pierzi, se ascund atat de bine dupa angulatia longilina a membrelor, posturi studiate si repetate, dupa bosumflari prudent exersate, dupa filtre si farduri si poze si ocheade, incat ajungi sa nu le mai zaresti esenta gingasa si calda.

Dar nu si fata asta.

E tineretea intruchipata. 

Ironie calda, maini lungi si galese, ciorapi peste genunchi, amuzament dezinteresat si doamne, doamne, toata generozitatea asta in zambet a celei care stie ca mai are sa ofere inca un milion de zambete, afabilitatea neglijenta a celei care mai are inainte miliarde de vise, miliarde de soapte, miliarde de sanse, toti anii pe care nu i-a trecut inca, toate curiozitatile inca vii, toate planurile inca semet ascutite, toata blandetea puiului inca in ochi, toata siguranta de sine a celui de maine in ochi, acel amestec perfect de melancolie, sarcasm si alint, ah, cate de maine i se astern in fata, cate nu stiu inca, cate  am sa incerc, cate probabil. 

Dumnezeule, cat iubesc tinerii. N-am nici macar puterea de a-i invidia, ma topesc cu entuziasmul lor, cu acest maine care e de partea lor, cu frumusetea tenului si zambetului si cu toate aceste sute de mii de sanse nestinse inca. Mi-s dragi sa-i vad, mi-s dragi sa-i aud. Mi-s dragi sa-i vad impreuna, le urmaresc din ce in ce mai indepartata de ei pasii sprinteni. Un Icar rablagit, cazand cu zambetul pe buze, si ceara topita.

Stii, draga mea prietena, iti spuneam odinioara ca de babit tot ne babim. Conteaza doar ce fel de babe vrem sa ajungem. Acre si indurerate de propria nimicnicie, sau cald amarui, ca niste cafele reconfortante. Eu n-am incotro, scumpa mea. Din ce vad, ma transform intr-o cafea cu mult lapte.

Read More

Cât de frumos e aici, la noi

EDIT - Intre timp am aflat si m-am calmat. E de bine, a iesit bine. Totul e bine. Dar ce sperietura!
Si ce frumos e aici, printre noi.


Cu ceva timp în urmă am aflat niște chestii, precursoare altor chestii pe care le voi afla în vreo două săptămâni. Poate sunt de bine, vom vedea.
M-am îngrozit și am țipat și am bocit și am rănit, de parcă alții mi-o făcuseră, și am regretat pe rând toate lucrurile sau faptele amânate de până acum.

Uluitor poate, dar obosești până și să te sperii. Am luat o pauză și de la spaime, mi-am amorțit mintea și umplut cu disperare timpul cu orice altceva.

Am încercat să vorbesc cât mai puțin și doar cu cât mai puțini oameni cu putință, până de curând. Oamenii reacționează foarte prost la traumă sau neputință. Te trezești copleșit de propriile lor regrete sau temeri, de parcă tu n-ai avea destule, și bruma de calm și de stăpânire de sine, atât de prețioasă pentru a nu te spulbera sub ochii celor din familie sau muncă se irosește pe stupide asigurări că ”firește că va fi bine, nu-ți face griji pentru mine”, și pe hlizeli forțate pentru a liniști pe cel de lângă tine.

Ce să mai zic de valul de ”dar ai încercat, dar de unde știi, dar sigur...” de parcă dintr-un căcat de discuție la telefon sau la cafea, datorită harului lor sherlockholmicesc ar izvorî în 15 minute o uluitoare soluție sau epifanie salvatoare. Și de multe ori, ajungi să zici ca ei doar ca să scapi, să te descotorosești de nesuferita insistență, de ”trebuie să fie bine”. Mie-mi spui, coaie? Mie-mi spui?

În momentul de față îmi încep astea două săptămâni de așteptare și contrar așteptărilor mele, sunt inundată de lumină. Din afară. Probabil pendularea asta pe marginea unui hău de rău mi-a adus aminte din nou de cât de frumos este aici, la noi.

M-a vizitat tata de curând. Împlinește 70 de ani poimâine. Vrea să-și schimbe mașina, să mai cumpere niște gadgets, și-a luat un laptop, vrea să-și termine chestii prin curte.
Nu știe.
Eu împlinesc 35 în februarie. Aș vrea să mai avem un câine și un copil. Aș vrea să mai văd măcar două țări și sper să iau permisul, și să mă programeze cât mai devreme la examen. Aș vrea să nu bușesc prea rău mașina. Aș vrea să-mi crească părul până sub umeri din nou. Aș vrea să mă pricep să-l ajut pe Alex la teme, și aș vrea să fiu calmă, mult mai calmă. Aș vrea niște certificări pe JIRA / Confluence, dacă or fi. Așa mi se pare mie, că ar da frumos. Aș vrea să dăm cu var. Tot alb. Să îmi mai iau un tablou. Să mă apuc de sală. Să ies cu bicicleta cu Alex.
Nici eu nu știu.

E foarte frumos aici, la noi. E foarte frumos cum știu să se miște falangele, să articuleze vorbe mute, din tastatură. E foarte frumos cum se lasă praful în jos, în lumina soarelui. E absolut minunat că vom avea vreodată metrou, aș vrea să merg cu el, Ar fi tare aproape de casă. E foarte fain să primești musafiri, aș vrea să nu am ce ascunde de ei. E foarte fain să ai prieteni, aș vrea să nu mai am de ce-i feri într-una. E foarte, foarte frumos aici la noi. E frumos și ziua și seara și noaptea deopotrivă. E nemaipomenit de frumos la noi.

Read More

Aromele copilăriei

De câte ori citesc articole medelenizate, despre aromele copilăriei, de atâtea ori ridic din umeri, în sinea mea. Nu zic, am mai prins și eu câte un chec și câte un tei în floare, dar să fie definitorii totuși aceste valuri de dulceață și parfum pentru începutul copilăriei mele? Copilăria urbană a anilor 80-90? Nici pe departe.

Și totuși, amintirile nu-s evocate doar de miresme divine. Același trigger funcționează excelent și pentru arome mai puțin celeste decât muguri de brad zdrobiți (de unde, frate? unde-ați crescut, cu Chewbacca prin munți?), cuptoare revărsându-și cornul abundenței și livezi de cireși în floare.

Copilăria mea, de exemplu, mirosea a clei de oase.
Undeva prin marginea orașului era un abator. Și toate oasele se topeau și se făceau lipici. Acum probabil a falimentat și ăla, dar când eram mică, nu era săptămână să nu ne inunde orașul mirosul ăla straniu, pregnant, dens. Mie-mi plăcea, altora le întorcea mațele pe dos. Dar l-am simțit mult, mult mai des decât pe ăla de cozonaci. Oasele se topeau într-una, dar bunica făcea cozonaci doar la praznice și sărbători.

Când eram mică, nu aveam tomberoane din astea de plastic. Nici ghenă. Aveam un mare container între blocuri, unde toată lumea își ducea gălețica. Ăia mai spălăței puneau un ziar pe fundul găleții. Restul o clăteau nițel. Să pui pungă de plastic în ea era destul de nebunesc, alea erau pe bani și le păstrai mototol după calorifer, nicidecum să pui gunoi în ele. Dacă erau mai chipoase și nu aveau ceva obscen pe ele, cum ar fi pe Samantha Fox topless, le duceai cu niște BT sau Kent la doctor.

Vara ne era marcată de mirosul cojilor de pepene, în plină fermentație.
N-ai cum să uiți așa ceva. N-ai cum. Nici o mie de checuri și o pădure de tei nu-ți mai scot din memoria olfactivă mirosul ăla.

Fără să fim în stare să facem asocierea cu cleiul de oase, am mâncat borcane întregi de lipici Pelican. Din ăla cu lopățică. Era dulceag și avea o aromă dubioasă de migdale. Nu-i nimic. Proteină.

Tot din copilăria urbană, verile erau marcate de mirosul așa zisului râu care ne trecea prin oraș. Paranteză - niciodată n-am priceput de ce prin Vaslui curge Bârladul și de ce prin Bârlad curge Vasluiețul. Râul ăla era de fapt un soi de mlaștină curgătoare, care se umplea sezonier de papură, mătasea broaștei și, well, broaște. Nămol fetid și colcăitor. Să fiu sinceră, atât timp cât nu treceai pe sub pasaj, unde mirosea a semeni fără budă acasă, era ok.

Copilăria mea miroase și a rulmenți. Unsoare neagră și metal. Acu nu știu cum sunt alții, dar noi aveam o fabrică de rulmenți prin apropiere. Erau un fel de monedă de schimb în sine. Puteai, de exemplu, să duci o sacoșă la turci și să te întorci cu blugi Elvis și gumă Turbo. Și absolut fiecare copil, exceptând nefericiții ăia încuiați în casă, avea o drăcie de placă cu rulmenți, care huruia înspăimântător și putea să ia curbe acceptabile, dirijate din picioare.

Cât se poate de definitoriu era și mirosul de Camay. King of Soaps pe vremea aia, de obicei pus în pungă la medic, dar păstrat și între haine, ca odorizant. Am auzit că unii chiar se spălau cu el, dar așa ființe alese nu mi-a fost dat să cunosc.

La țară mirosea a altele - dar din nou, remarc uluită că literatura reminiscențelor noastre suferă de diabet, pentru că majoritatea-și amintesc șerbeturi de trandafiri și tufe de iasomie.
Eu îmi amintesc mirosul oilor de la stână. Crupe de cal asudate, capete încornorate de capre obraznice, frunți late bovine, ugere calde. Și alea miroseau. Frumos pentru mine - mă calmează și mă îmblânzește întotdeauna mirosul ăsta, de paie, nutreț și ierbivor domestic.

Tot la țară mirosea invariabil a fum. Fum când se făceau, în aceleași ceaune, (dar pe rând, spălate bine, stați calmi) săpun cu pelin și bulion, fum când toată lumea își ardea gunoaiele, fum la pârlit porcul, fum la ars frunzele. Fum. Copilăria mea de la țară, din Comani, miroase a fum.

Niciuna din miasmele sau aromele astea, cum vreți, nu mi-a fost neplăcută la vremea ei. Dar vai, am crescut, și nasul mi-a crescut și el (cam mult) și-a învățat să se strâmbe din ce în ce mai des.

Read More

”Cea mai bogată mămică”

Mult în urma știrilor și siteurilor, am auzit și eu de ”mămica” (fenomenal cum orice medic, jurist, specialist, etc, dacă e bărbat și are copii rămâne medic, jurist, whatever, dacă e femeie devine ”mămică”) cu 35k euro / lună concediu îngrijire copil. Adică 85% din venitul său din anii de dinainte. în care a fost impozitată conform legii.

Femeia aia a plătit la taxe cât n-o să ajungeți vreodată voi să plătiți. Serios. Nici eu, nici voi.
E în dezbatere un proiect de lege în urma căruia contribuțiile plătite de angajat se vor ridica la 21%. Totul e în procente. Dacă ar fi ”să ne dea la toți la fel”, această mantră a imbecilității cerșitoare, ar trebui să și contribuim toți la fel. Din 16 milioane de ”să ne dea la toți”, acești ”toți” sunt susținuți în sistemul de sănătate, așa paradit cum o fi el, învățământ, etc, de contribuțiile sociale a vreo 2 milioane populație activă.

ACTIVĂ.

ACTIVĂ, bă.

Read More

Nesomn

Ea are ochii căprui și cearcăne. El are ochii căprui și cearcăne. Dimineața mă îmbarc într-o mare de cearcăne. Îmi alătur cearcănele mele cearcănelor celorlalți. Ne plimbăm, prin pântecul orașului, eterna nedormire și prost-visare.

Ea are cearcăne și părul prins în coc. Are un landou lângă ea de unde se ițește în răstimpuri o mânuță minusculă. Mânuța aia trage ziua de marginea landoului și noaptea de marginile somnului mamei. Când zorile mijesc, mânuța își găsește liniștea, iar ochii mamei își mai pun un rând de cununi în jur.

El are cearcăne și mâini istovite. Stă stingher, turtit între două crupe de precupețe trupeșe, care se revarsă fiecare de pe zgârcenia scaunului de metrou. Apropierea fizică îl stingherește, dar nu îndrăznește să se ridice. Poate-l paralizează gândul că o ridicare l-ar împinge și mai mult în carnea pufoasă, moale. De-o parte și de alta, femeile sporovăiesc peste capul lui. De parcă puțintenia lui trupească l-a făcut invizibil.

Eu am cearcăne pentru că dorm prost. Toate tarele și temerile de peste zi mi se revarsă în cap, ca o smoală rece. Când toate cuvintele se sting și toate luminile adorm, începe vuietul dintre urechi. Număr oi, beau lapte, și încerc să mă gândesc ”la nimic”. Îmi iese, și nimicul mă împresoară.

Metroul ne leagănă pe toți, indiferent de sursa nedormirii noastre. Munciți de copii mici sau de neliniști bine camuflate ziua, mahmuri sau bolnavi, ocazional sau cronici, ne lăsăm toți târâți de acest vierme gigantic. Ne revărsăm prin găuri stabilite, ca un puroi necesar. Unii dintre noi, mai norocoși, ațipesc pentru câteva secunde. Le urmăresc cu râvnă capetele moi, cum pică în piept și tresar.

Preț de un an de zile, am mers dintr-un capăt într-altul cu un cuplu. Ea mărunțică, palidă, cu părul negru. El zâmbitor, cu carnația proaspătă a unui copil abia îmbăiat. Se așezau în metrou, și cumva se tot nimereau în fața mea, apoi zi de zi, el își rezema capul de umărul ei și moțăia, surâzător. Ea își întărea umărul micuț, rotund, și surâdea și ea, privind în față. Rar mi-a fost dat să invidiez ceva atât de acut precum scena aceasta, ușurința cu care el se scufunda recunoscător în somn, surâsul ei discret, calmitatea mâinilor înmuiate în poală.

De la o vreme, îl văd doar pe el. Ea poate lucrează în altă parte, prefer să nu mă gândesc la mai rău.
Nu mai are pe-al cui umăr adormi. Și cu părere de rău, azi am văzut c-a făcut cearcăne.

Read More

Țară, țară, vrem cotei!

De câte ori zic că următorul câine o să fie un cotei, primesc grimase confuze pe post de răspuns.
- Un...ce?

Așa că ajung uneori să dau un Google search, ca să pot să ilustrez, și mă trezesc că  - ghici ce? - dau fix peste pozele mele, de la blogul meu sau pagina de FB, de când am ajutat alt cotei, acum vreo 5 ani de zile, să fie adoptat.

De unde rezultă ceva uluitor, anume că am ajuns un fel de keeper of ancient knowledge, și destul de posibil SINGURUL cetățean român capabil să identifice un cotei în anno domine 2016. Mă simt ca un unicorn.

Așa că, ajutată de un coleg de muncă, care s-a lăsat racolat cu un entuziasm moderat în misiunea mea, am decis să demarez o campanie asiduuă de redescoperire a coteiului românesc și de autentificare a rasei!

Împreună, frați români, vom pune umărul la promovarea unei rase pe cât de vechi pe atât de autentice și fezabile în contextul contemporan. 

Carpatini cât muntele? Corbi care îți rod și urechile? No way! 

Coteiul e aici! Coteiul e de criză! Coteiul rezistă! Coteiul se poate muta la bloc oricând! 

Dar să vă prezint coteiul, ca să știți barim ce promovați. Deși mă jur, sunt absolut sigură că știți cum arată. Îi vedeți zilnic, dar nu vă vine în cap că  ar putea fi (deveni?) o rasă cu un standard. Și de asta mă aflu eu aici.

Iată un cotei:

Iată alt cotei:

Iată același cotei, pe vremea când îl găsisem:

http://kariokaspot.blogspot.ro/2013/06/cine-vrea-un-cotei.html

Iată mulți cotei mici:

Iată cât pot fi de adorabili și când sunt mari:

Coteiul in istorie

Coteiul e mentionat deseori prin diverse lucrari literare. De exemplu, în Tănase Scatiu:

”Femeia care făcea de mâncare se aținea cu un băț împotriva a doi cotei ce dau târcoale mesei. Cu picioarele goale, cu catrința sumeasă în brâu, iar pe cap un ștergar alb, ale cărui colțuri erau aruncate pe spate, ea făcea pași mărunței, îndoită de mijloc, și tot bombănea mereu, ocărând pe un om ce-și cocea un știulete de porumb în spuză.

- Arză-te-ar focul de ticălos, c-așa te-am apucat ș-așa o să te las... To, cotei! dare-ar boala-n voi... Așa o să te las: tot de râsul lumei. Că de unde pui mâna pe para, la grec... Băutura o să-ți știe de cap, vai de tine.”

Dar mai apare menționat și în Sadoveanu, Teodoreanu și parcă chiar și Caragiale, dar nu sunt sigură. Și dacă vă uitați atent la unele tablouri de pe vremea lui Ienăchiță Văcărescu, sunt aproape sigură că găsiți vreunul.

Originile Coteiului

Originea coteiului este incertă pentru cineva care n-are bani de dat pe DNA testing nici pentru propriile origini, dar urmând firul deducției logice, putem concluziona că probabil provine din corceala unor rase ”de boieri” - poate șoricari sau căței pitici - și câini autohtoni, de talie medie. Și probabil fix astfel apar și acum. Dar fix așa au apărut TOATE rasele de câini! Unii accidental, alții voit.

Aspectul Coteiului - Standard

Înălțime - mică. Vreo 20 cm greabăn maxim ?
Trunchi lung, puternic
Picioare scurte
Labe puternice
Morfologie lupoidă a craniului - coteiul NU are bot turtit sau scurt.
Coadă lungă, bine îmblănită.
Notă: A nu se confunda cu Welsh Corgi sau Cardigan Corgi!
Blană scurtă, cu subpăr. Coteiul e blănos, pentru că e câine țărănesc la origine. Și iarna nu-i ca vara.
Culori admise - aproape orice, exceptând poate negru cu pete de foc, brindle (tigrat) și altele care fac o trimitere prea apropiată la altă rasă (d ex la teckel)
Urechi  de obicei erecte, mari. Aș prefera să fie în standard doar cei cu urechile în sus. For adorableness factor. Și ca să nu ne zăpăcească metișii de pekinois, anume acei de altfel cât se poate de autohtonizați ”pechineji”.

Temperament - curajos, vigilent, afectuos
Durată de viață - 14-18 ani (da, vă zic eu că trăiesc mult)

Pledoarie pro omologare cotei

Deci avem așa:

* Un câine sănătos tun, care spre deosebire de omologul său englez mult iubit de capete încoronate, Corgi, n-a fost selecționat vreodată exclusiv pentru frumusețe. Unica selecție a coteiului a fost cea naturală, anume, pardon my french, ce putea f*te cu picioarele alea scurte.
* Lipsa riscurilor asociate de obicei cu rase care au trecut prin valuri de popularitate, sau cu rase foarte mari  - alergii, displazii, torsiune, etc
* Ieftini! GRATIS!! ÎNCĂ!
* O rasă autentică, menționată în istorie și literatură. Dacă mai știu eu ce complexe falice au determinat atenția publicului să se focalizeze spre CEL MAI MARE CÂINE DIN ȚARĂ și să-l omologăm pe ăla ca rasă, asta nu e deloc problema coteiului.
* Perfect adaptabil în mediu urban. Ai garsonieră și vrei un mioritic? Bietul de tine. Ai garsonieră și vrei un cotei? Sigur, de ce nu, dacă ieșiți suficient de des afară.
* Fenomenal de simpatic, vesel și comic. Eu știu că mulți dintre noi considerăm ca etalon național acea solemnitate ursuză, acea majestuozitate boantă, gen ” ci faci bade, șezi și te gândești? - nu. numai șăd.”
DAR, DAAARRR DAR eu zic că această veselie și acest neastâmpăr pus pe șotii al coteiului poate fi la fel de definitorie pentru neamul cel mâncător de varză, barză, viezure, mânz.

În viitorul apropiat, intenționez să demarez o amplă campanie pro omologare cotei.
Dacă mă puteți sprijini în orice fel, alăturați-vă.

#jesuisCotei!

ETA - Desigur, avem și Social Media!
Dați un like aici, coteilor:

https://www.facebook.com/Salvati-Coteiul-321908191482203

Read More

Când bătrânica nu vrea să treacă strada

Presupun că știți bancul. Eu m-am trezit în dimineața asta că l-am și trăit.

Un minut mai aveam până la birou. Unul. Două treceri de pietoni, atât. La una dintre ele, îmi dau seama că am trecut pe lângă o doamnă în vârstă, care parcă se foia cam mult pe marginea bordurii. Am un soft spot pentru oamenii bătrâni și mi se strânge sufletul să-i văd cum se chinuie să fugă mai repede pe trecere, sau nu îndrăznesc să pășească pe ea. Ignor cu succes șoferii mitocani cu mine, ca femeie, dar îi urăsc pe ăștia care sperie oameni bătrâni ambalând motorul sau îi zoresc cu gesturi exasperate.

Așa că mă întorc și pun fatidica întrebare:
 - Bună dimineața, doriți să treceți strada ?
Atât mi-a trebuit. 16 minute pe ceas am stat cu ea.
- Vai, nuuu, domnișoară ! (ex domnișoara de mine, cu 34 de ani pe muche și doar 2 ore dormite azi noapte, surâde nițel strâmb) Dar cât sunteți de drăguță, ce gest frumos! Și ce talie (sug burta, mă îndrept de spate și mârâi o mulțumire) zveltă! Știți, eu am făcut Politehnica, pe aici ....

Și dă-i. Și dă-i. Iar eu, simțindu-mă ca un dos, întrerup din când în când , de altfel fără succes, tirada de amintiri cu câte un ”deci ... doriți să treceți ? sau nu? să trecem?...”

Chestia e că nici nu puteam să arunc un ”ok, o zi bună, la revedere!” Una, că nu e politicos să întrerupi o doamnă de 92 de ani (mi-a zis și vârsta, printre multe altele) și s-o iei la fugă când ea încă îți vorbește.
A doua - tot arunca niște pastile de mă zăpăcea și dădeam iar să o ajut în vreun fel:
 - ...și mă întorc de la medic. Îmi este foarte rău ....
- !! să mergem să vă așezați undeva? Să sun pe cineva?
- ...ce gentilă sunteți, nu, e doar vârsta. Așa, și cum spuneam. Nu mai recunosc nimic din clădirile acestea. Doar facultatea am făcut-o pe aici, mai jos de Polizu, știți. Dumneavoastră unde lucrați?
- Acolo, peste drum, oftez eu. Să trecem strada?
- Cât sunteți de drăguță! Și cum spuneam, nu mai recunosc nimic. Mă uitam după un chioșc, să-mi iau un covrig. Mi-e atât de foame...
- Să mergem să luăm masa? Să vă aduc un covrig? Să vă conduc la covrigărie? E una chiar în spate, propun eu.
- Oh, am văzut-o, dar erau prea sărați.
- .....

Și în al treilea rând, cum să te desprinzi când o doamnă mică mică și elegantă de 92 de ani îți ține mâna într-a ei și te mângâie pe obraz. Și-ți mai zice și ”domnișoară zveltă”, iar tu simți straturile de indulgență  / dioptrii de deasupra acestui compliment, cum se preling ca siropul de arțar de pe clătite.
Și în sfârșit, când să plec, îmi dă lovitura de grație:

- Știți, când am făcut niște cursuri de psihologie, mi-a rămas ceva în minte. Eram tânără pe atunci, dar n-am uitat. Profesorul ne-a spus: ”Bătrânii nu mai pot oferi un exemplu prin ceea ce sunt, iar ce au fost e rareori de ajutor vremurilor prezente. Însă sunt însetați de afecțiune.” Și iată, așa este.

O măsor din ochi și preț de o clipă mă gândesc lin, calculat și potolit, că o pot lua în brațe și o pot căra la mine la birou, iar apoi la mine acasă, unde vrea ea, din partea mea și pe muntele Sinai o duc. Dar îmi oferă un zâmbet complet (și-mi trece prin cap - ia uite frate, are mai mulți dinți ca mine. ) și mă eliberează cu o ultimă urare, pe care v-o transmit și vouă:

 - Să vă trăiți vârsta! Nu amânați nimic!

(un pic ironic, pentru că tocmai îmi amânasem cu peste un sfert de ceas sosirea la serviciu, dar ah, ah, ce mai contează).

Read More