Ea are ochii căprui și cearcăne. El are ochii căprui și cearcăne. Dimineața mă îmbarc într-o mare de cearcăne. Îmi alătur cearcănele mele cearcănelor celorlalți. Ne plimbăm, prin pântecul orașului, eterna nedormire și prost-visare.
Ea are cearcăne și părul prins în coc. Are un landou lângă ea de unde se ițește în răstimpuri o mânuță minusculă. Mânuța aia trage ziua de marginea landoului și noaptea de marginile somnului mamei. Când zorile mijesc, mânuța își găsește liniștea, iar ochii mamei își mai pun un rând de cununi în jur.
El are cearcăne și mâini istovite. Stă stingher, turtit între două crupe de precupețe trupeșe, care se revarsă fiecare de pe zgârcenia scaunului de metrou. Apropierea fizică îl stingherește, dar nu îndrăznește să se ridice. Poate-l paralizează gândul că o ridicare l-ar împinge și mai mult în carnea pufoasă, moale. De-o parte și de alta, femeile sporovăiesc peste capul lui. De parcă puțintenia lui trupească l-a făcut invizibil.
Eu am cearcăne pentru că dorm prost. Toate tarele și temerile de peste zi mi se revarsă în cap, ca o smoală rece. Când toate cuvintele se sting și toate luminile adorm, începe vuietul dintre urechi. Număr oi, beau lapte, și încerc să mă gândesc ”la nimic”. Îmi iese, și nimicul mă împresoară.
Metroul ne leagănă pe toți, indiferent de sursa nedormirii noastre. Munciți de copii mici sau de neliniști bine camuflate ziua, mahmuri sau bolnavi, ocazional sau cronici, ne lăsăm toți târâți de acest vierme gigantic. Ne revărsăm prin găuri stabilite, ca un puroi necesar. Unii dintre noi, mai norocoși, ațipesc pentru câteva secunde. Le urmăresc cu râvnă capetele moi, cum pică în piept și tresar.
Preț de un an de zile, am mers dintr-un capăt într-altul cu un cuplu. Ea mărunțică, palidă, cu părul negru. El zâmbitor, cu carnația proaspătă a unui copil abia îmbăiat. Se așezau în metrou, și cumva se tot nimereau în fața mea, apoi zi de zi, el își rezema capul de umărul ei și moțăia, surâzător. Ea își întărea umărul micuț, rotund, și surâdea și ea, privind în față. Rar mi-a fost dat să invidiez ceva atât de acut precum scena aceasta, ușurința cu care el se scufunda recunoscător în somn, surâsul ei discret, calmitatea mâinilor înmuiate în poală.
De la o vreme, îl văd doar pe el. Ea poate lucrează în altă parte, prefer să nu mă gândesc la mai rău.
Nu mai are pe-al cui umăr adormi. Și cu părere de rău, azi am văzut c-a făcut cearcăne.
Read More
Ea are cearcăne și părul prins în coc. Are un landou lângă ea de unde se ițește în răstimpuri o mânuță minusculă. Mânuța aia trage ziua de marginea landoului și noaptea de marginile somnului mamei. Când zorile mijesc, mânuța își găsește liniștea, iar ochii mamei își mai pun un rând de cununi în jur.
El are cearcăne și mâini istovite. Stă stingher, turtit între două crupe de precupețe trupeșe, care se revarsă fiecare de pe zgârcenia scaunului de metrou. Apropierea fizică îl stingherește, dar nu îndrăznește să se ridice. Poate-l paralizează gândul că o ridicare l-ar împinge și mai mult în carnea pufoasă, moale. De-o parte și de alta, femeile sporovăiesc peste capul lui. De parcă puțintenia lui trupească l-a făcut invizibil.
Eu am cearcăne pentru că dorm prost. Toate tarele și temerile de peste zi mi se revarsă în cap, ca o smoală rece. Când toate cuvintele se sting și toate luminile adorm, începe vuietul dintre urechi. Număr oi, beau lapte, și încerc să mă gândesc ”la nimic”. Îmi iese, și nimicul mă împresoară.
Metroul ne leagănă pe toți, indiferent de sursa nedormirii noastre. Munciți de copii mici sau de neliniști bine camuflate ziua, mahmuri sau bolnavi, ocazional sau cronici, ne lăsăm toți târâți de acest vierme gigantic. Ne revărsăm prin găuri stabilite, ca un puroi necesar. Unii dintre noi, mai norocoși, ațipesc pentru câteva secunde. Le urmăresc cu râvnă capetele moi, cum pică în piept și tresar.
Preț de un an de zile, am mers dintr-un capăt într-altul cu un cuplu. Ea mărunțică, palidă, cu părul negru. El zâmbitor, cu carnația proaspătă a unui copil abia îmbăiat. Se așezau în metrou, și cumva se tot nimereau în fața mea, apoi zi de zi, el își rezema capul de umărul ei și moțăia, surâzător. Ea își întărea umărul micuț, rotund, și surâdea și ea, privind în față. Rar mi-a fost dat să invidiez ceva atât de acut precum scena aceasta, ușurința cu care el se scufunda recunoscător în somn, surâsul ei discret, calmitatea mâinilor înmuiate în poală.
De la o vreme, îl văd doar pe el. Ea poate lucrează în altă parte, prefer să nu mă gândesc la mai rău.
Nu mai are pe-al cui umăr adormi. Și cu părere de rău, azi am văzut c-a făcut cearcăne.
