Cum e să taci

În ultimele douăzeci de zile și un pic m-am trezit în brațe cu o virtute străină mie - tăcerea. Cei care mă cunosc știu că trăncănesc ca o moară pe orice subiect.

Cu unele excepții.

Ultimele douăzeci de zile ne-au îmbătrânit mai mult ca de obicei. Au trecut mai greu și mai amar și nici măcar nu știm dacă restul vor fi mai bune.
Am tăcut pentru că nu era momentul și nici cazul să vorbesc eu atunci. M-am simțit pe rând neputincioasă, înspăimântată, amuțită. Firește, am încercat să ajut unde era de ajutat. Dar de spus ceva, n-am mai putut. Mi s-au uscat cuvintele.

Am mai schimbat o vorbă două cu oameni în care mă încred. Și ei amuțiți și încercănați de povara zilelor.
Am citit mult și multe, scrise de mulți. Am luat aminte. Dar de vorbit, eu, vouă, altora, oricui, nu aveam ce vorbi.

Ce simțiți voi simt și eu. Poate nu în aceeași măsură. Dar tot acolo suntem, în același colț, frângându-ne mâinile, oprindu-ne șoaptele.

Uneori e mai bine să tac.

Și în aceeași notă, Simona Radu, o artistă dragă mie, a avut parte de o coincidență tristă. A scos două piese noi, pentru coloana sonoră a filmului București Non Stop. Eu înțeleg că una fusese compusă de dinainte. Dar cât de trist sună acum, în urma celor douăzeci de zile. Cele mai amare douăzeci de zile din anul meu și din viețile mult prea multor alții.

Vom începe din nou, probabil, stângaci, jenat. să vorbim. Ne vom da la o parte tăcerea și vorbele noastre se vor amesteca din nou din ce în ce mai alerte. Eu v-aș ruga să nu uităm cele petrecute.

Să nu uităm de supraviețuitorii de la Colectiv, pentru care vor urma ani întregi de luptă și eforturi. N-are rost să detaliez sau să insist. Voi sunteți mult prea inteligenți să aveți nevoie de silabisiri gângave.

Nu uitați de ei, nu uitați de voi.

Read More

Noi nu ne imbolnaveam asa cand eram mici

E sezonul mucilor, si suntem deja in al treilea an de "colectivitate" deci deja ne-am invatat. Iar de mucii proprii, posibil sa fi uitat multi dintre noi.
Cei din generatia mea, cu bunici pensionati "pe caz de boala sau anticipat" de pe la 50 de ani sau mai devreme si parinti care lucrau de la 7 pana la 15.00 e posibil sa fi fost chiar feriti de asa ceva. Pe mine m-au retras de la "camin" dupa multe raceli care au culminat cu o pneumonie dubla, si m-au adus inapoi abia pe la 7 ani jumate. Si tot n-am uitat. Raceam oameni buni, fix cum racesc si astia micii asa si noi. Am amintiri mucoase, si voi aveti la fel, daca scotociti nitel prin minte.

Tin minte de exemplu ca nu stiam inca sa citesc ora de la ceas, dar ma puneam pe jelit la maica-mea in brate cu fix 3 minute inainte sa soseasca tanti Victorita. Tanti Victorita avea prezicia unui ceas elvetian si flecuri metalice care-i anuntau sosirea pe holul blocului, toc-toc-toc-toc. Era insotita de o caserola care putea infiorator, in care fierbea o seringa din sticla - da, sunt un dinozaur  - si absolut de fiecare data inainte sa-mi infinga o penicilina in cur ma asigura ca nu doare. Absolut de fiecare data mintea.

Mai tin minte si cum, lasata singura in casa cu un cap ermetic infundat si febra, m-am tot uitat la bucata de vata cu spirt pe ea, pe care ma instruisera ai mei sa o adulmec, doar-doar mi s-o desfunda o nara, si am formulat o deductie pe cat de logica pe atat de paguboasa in aplicabilitate. Daca adulmec nitel spirt si parca mi se desfunda o nara, ce-ar fi sa trag spirt pe nas? Cred ca ma desfund de tot. Mi-am facut curaj: 1, 2, 3 si ...
Si desfundatu-m-am. Ma mir ca mai am sinusuri. Dupa 20 minute de chelalait si sarit prin casa ca lovita de streche, am picat lata si euforica. Ma desfundasem pe veci. Sa nu faceti asa.

Mai tin minte si tratamentul pentru pneumonie, intr-o perioada in care n-aveai cu ce sa tratezi nimic. Medicul din oras ii daduse de inteles lui taica-meu ca-s cam nevolnica si ma cam prapadesc, deci sa ma duca vreundeva unde e cald si bine, asa ca m-au dus in Oltenia, care nu era cine stie ce Hawaii, dar macar aveau soba de teracota si carbuni lignit de ars in ea, alaturi de congresul al 15-lea in editie revizuita. Acolo, trezindu-se iar cu mine bolnava rupta, bunicii mei au facut un pasat (in Moldova inseamna uruiala de dat la porci, in Oltenia inseamna mamaliga moale) si m-au mumifiat cu urmatoarele ingrediente: un rand tifon, un rand mamaliga fierbinte, un rand tifon inmuiat in tuica sau carmol, un rand mamaliga si tot asa, pana m-au transformat intr-o chestie care duhnea si bocea si tusea, dar se vindeca macar. peste toate straturile astea au mai pus si doua caramizi fierbinti, scoase din foc. Nu stiu daca de la mamaliga, tuica si caramizi sau de la norocul de a fi mica si capoasa, dar am iesit si din asta.

Siropuri cu antibiotic si gust de nu stiu ce capsunica? N-ai sa vezi. Existau doar doua pastile pe lume: aspirina si paracetamol. Aspirina trebuia crantanita si era salcie. Paracetamolul era rupt in jumate si era amar ca moartea. Trebuia dat cat mai repede pe gat si tot ramanea fantomatic undeva in esofag, oricata apa as fi baut dupa.

Tantrumurile se chemau deochi. Eu eram foarte deocheabila se pare, pentru ca una doua ma dadeam cu curul de pamant si incepeam sa zbier. Fiecare avea o maniera proprie de a ma dez-deochea. Tata imi dadea vreo doua, ceea ce amplifica de obicei deochiul. Mama ridica din umeri si se ducea sa fumeze. Bunica se ducea la ale ei, ca era treaba multa in gospodarie si oricum n-avea cine ma deochea la ea in casa. Mamaie-mea ardea carbuni, ma ungea cu funingine pe frunte si dondanea "fugi deochi de pe ochi, din gene, dintre sprancene".

Ticuri aveam si pe atunci. Eu imi sugeam degetul mare, de exemplu, la o varsta respectabila, si degetul incepuse sa se alungeasca de-a binelea. Taica-meu a glumit odata zicand "poate-si da cu ceva peste deget sa nu mai aiba ce tine in gura". Era o gluma pe care n-a prins-o varu-meu, care, consecvent si serios fiind de mic, m-a chemat odata dupa casa, unde ma astepta cu un pietroi in mana. "Pune mana jos aici. Intinde degetul."
Trei saptamani de deget in ghips mai tarziu, se pare ca ma dezvatasem.

De viermi eram plini toti astia exilati la tara, la bunici. Cainii plini, pisicile pline, noi plini de asemenea. Din noi, mamaie-mea a intervenit cu leacurile ei. Din fericire pentru toti, cand eram copil mancam infiorator de picant. Nu stiu de ce. Am mancat o vara intreaga salata de rosii cu felii de ardei iute si salata de ardei copti cu usturoi zdrobit - sau mai degraba un mujdei cu ardei. S-au dus si aia.

Polipi existau si pe atunci, dar nu prea erau operati, pentru ca operatia se facea cam pe viu, cu un fel de chiureta / lat de metal. Copil trebuia imobilizat / calarit ca la rodeo, procedeul era foarte sangeros, etc. Asa ca ramaneam multi fonfaiti sau cu dintii alandala sau cu sinuzite cronice, sau apnee, dar cine sa le mai stie pe-atunci.

Otitele erau tratate dupa ureche, pardon the pun. Cu vata in urechi, spirt, usturoi si alte minuni. Asa se face ca barbatu-meu are un neam ramas balbait iar eu am alt neam ramas vesnic sensibil, instabil pe picioare, surd si cam slab de minte, de la otite prost tratate - ma rog, de fapt deloc tratate. Cand recidiva otita, isi luau o urecheala - pardon the pun again - ca de ce umbla dizblehuieti fara caciula pe cap cand e curent si li se mai dadea niste vata de pus in ureche.

Cand m-am mai marit, am ajuns la scoala, unde schimbam impresii despre injectii. Eu scapasem din fericire. Altii, mai putin norocosi, trecusera de la penicilina la moldamin. Se zvonea ca e uleios si doare ca dracul. Tot la scoala am descoperit ca daca mananci creta, faci febra temporar - habar nu am de ce nici acum - si poti sa te scuzi sa iesi de la ora, dus la cabinet scolar. Si dus erai.

Am facut parte si din generatia cu apendicita si amigdalita - una doua, jos cu ele. Nu stiu daca macar 15% din colegii mei de generatie scolara le mai au. Eu da.
Stiu pe una care s-a dus sa se caute de astm si s-a intors fara apendice. Asa, in caz ca doamne fereste, daca tot ajunsese in spital de ce nu. Se zvonea ca te ingrasi de la operatie. Sau de la mancarea din spital, care cumva pe atunci era apreciata drept foarte gustoasa si multa. Una din doua.

Mai tarziu, de la pubertate incolo, orice infectie urinara sau problema ginecologica era dismissed de doamna asistenta de la cabinet drept "asa va trebuie daca umblati cu spinarile goale". Unele dintre noi ajungeau prea tarziu la ginecolog, sau deloc.

Ocluzia intestinala mai era iarasi o mare sperietoare. Se zvonea ca faci asa ceva daca inghiti samburi sau guma, sau daca sari ca apucatul in loc sa STAI DRACULUI JOS, COPILE!
Prin urmare am sfidat moartea ani de-a randul, pentru ca de cand ma stiu am o pornire irezistibila sa inghit samburi. De pepene, cirese, ce-or fi, orice trece de gatlej dus sa fie.

Si nici macar n-am avut cap spart, maini sucite, fracturi sau lesinuri. Si uite ce ditamai lista de boale si bube am strans. Deci, oameni buni - ne imbolnaveam si noi destul.

Sanatosi sa fim. Cat de cat.

Read More

Cum scapam de ei?

Cum o cheama pe doamna profesoara care palmuieste un copil si pe-o parte si pe alta in filmuletul de mai jos?
Inspectoratul s-a autosesizat: probabil vom afla de o fabuloasa scadere a salariului de peste pensie cu 10%.
Cum scapam de brutele astea? Cum scapam de ele, cand scolile sau gradinitele par sa se inconjoare de reguli care le permit mai degraba sa snopeasca linistite - confisca sau interzic orice mijloace de inregistrare a activitatii in clasa, ameninta cu datul in judecata cand apar aceste inregistrari - vezi cazul Veronica Bereanda, alta batausa - cand este evident ca inca sunt necesare . Cum altfel am fi aflat de imbecila asta daca nu filma un alt copil intreaga scena?
Unde sunt legile care sa mai protejeze si victima, si nu doar sa favorizeze batausul?
Cum scapam de ei? Serios, cum scapam de ei?

http://www.reporterntv.ro/stire/violenta-in-scoli-copil-snopit-in-bataie-de-o-profesoara-video

Read More

Ou sont les cozonacs d'antan

[Fragment discutie elevata despre starea natiunii blogosferice]

Read More

Bietul Haralambie

Povestea pe scurt:

Niste preoti romani au furat mana sfantului Haralambie. 

Detalii:

Numarul romanilor variaza in functie de articol. Un site grecesc spune ca erau 5, din care 4 s-au dus la schit, 3 au stat de 6, 2 au tinut de vorba, iar 1 a sparlit moas...moasca? Moastele? Substantivul asta defectiv de singular ma baga intotdeauna in incurcatura. Noroc ca de data asta nu e nevoie de imi curbez in fel si chip vocabularul, pentru ca pluralul e binevenit in context: erau mai multe moaste!

De pe inca un site grecesc aflu ca pe langa mana lui Haralambie mai aveau la ei si o mandibula si inca nu stiu ce. 

Meditatii pe marginea subiectului:

1. Ce faceau cu atatea componente? Vreun holy Frankenstein? Oare sa indraznesc sa-mi inchipui un atelier plin de umbre si mazga, ca in filmul ala cu De Niro, din care iese un ... o..entitate alcatuita din mana lui Haralambie, falca lui Demostene (ok stiu ca nu e sfant but still), rinichiul lui Stefan cel Mare si incepe sa umble cu Boboteaza?

2. Cam pana unde se poate intinde caracterul duplicitar al religiozitatii la romani? Daca cei 2 / 3 / 5 preoti erau niste simpli cotcari atei, atunci treaba e simpla. Au vazut moastele, si-au zis "coaie, hai sa facem un ban gramada" si s-au pus pe treaba. Dar as putea jura ca nu-s. Probabil cred, pe undeva. Asa cum cred si pupatorii de icoane si ridicatorii de troite care isi jelesc acum amarul prin cate o puscarie. Duplicitatea credintei si fracturile logice sunt absolut fascinante. 

Sa disecam putin, zic. 

Pornim de la urmatoarele premise:

1. Dumnezeu e mare si vede tot.

2. Dumnezeu nu apreciaza furtul, minciuna si alte hobbyuri ale mele. Stiu asta pentru ca, stiind ca-s tare de cap, l-a pus pe unu sa scrie astea cu majuscule pe niste table de piatra. 

3. Dumnezeu ne iubeste pe toti, si il supara mai cu seama cand ne facem rau deliberat unul altuia.

3. SI TOTUSI FUR, pentru ca....?

si de aici, sa pornim la posibilele constructii.

1.1. Pentru ca Dumnezeu ma iarta. [ observati fractura logica: daca ma iarta pe mine facand rau altuia rezulta ca pe ala il iarta / protejeaza mai putin pentru ca ... ce ? ]

1.2. Pentru ca am o contra-ofensiva a maniei divine formata din troite, sutane, liturghii, acatiste, donatii  etc. L-am uns bine. [ Observati aici inca o fractura logica - cumva Dumnezeul cotcarilor e si el un soi de cotcarel mic, care inchide cuminte ochiul [ochiul atoatevazator, vezi pct 1] cand i se strecoara o bisericuta pe sub mana sau cand i se transmite o pila. Da-i in mortii lor de greci. Lasa ca se poate scarpina Haralambie si cu cealalta mana.]

Si n-as fi generalizat atat de amplu despre aceasta cotcarie duplicitara daca nu mi-as fi amintit de o intamplare de altfel benigna. Cunosc o doamna de varsta a 3-a care a stat o noapte si-o zi la coada la sfanta Paraschiva, cu iubire-n suflet si evlavie-n gand. Iar intr-al doilea an, s-a luat cu o cumatra mai sugubeata si a taiat randul, furisandu-se cu aceeasi evlavie cu vreo 45 de pozitii mai sus in pluton. Ca doar nu era sa mai dardaie inca o tura acolo. 

Read More

Cărți care au schimbat lumea - Black Beauty - Anna Sewell

Încadrată între clasicii literaturii pentru copii și sursă de inepuizabile filme și seriale (unul mai prost ca altul, if you ask me), nuvela Annei Sewell nu a fost de fapt niciodată menită celor mici. Autoarea își dorea să-i fie citită cartea mai degrabă de către cei care lucrau cu caii sau îi aveau prezenți în viața zilnică.

Înainte să vă dați ochii peste cap, voiam să vă spun ceva - filmele la care vă gândiți, serialele acelea interminabile cu un fel de versiune cabalină a lui Lassie, care tropăie falnic în sus și în jos, salvează 3.8 protagoniști per episod, previne războaie civile și stinge incendii, nu au nici o legătură cu cartea.

Când avea doisprezece ani, Anna Sewell a alunecat pe gheață. frângându-și ambele glezne. Deși în zilele noastre asemenea accident, deși grav, ar avea șanse bune de recuperare completă, în anii 1800 lucrurile stateau altfel. Micuta Anna ramane infirma pentru tot restul vietii sale. În ciuda eforturilor familiei de a o vindeca, rămâne în cârje pentru tot restul vieții sale, și deplasările sale ajung să depindă în mare parte de mersul cu trăsura. Starea sa de sănătate se deteriorează în timp și multe din scrierile sale ajung să fie dictate mamei sale, Anna ajungând să zacă la pat perioade îndelungate de timp. În această perioadă scrie și Black Beauty.

Anna își propusese să schimbe felul în care erau tratați caii, în lumea în care trăia. Aceste făpturi carei erau atât de dragi erau supuse unor suferințe teribile de-a lungul întregii lor vieți și deseori doar for fashion's sake. 
Anumitor rase de cai li se reteza (încă li se mai retează, din nefericire) coada de la rădăcină, cu tot cu carne și os. 

Tranzeluța, sau bearing rein, overcheck  rein, fixa cât mai sus capul unui cal, înțepenindu-i gâtul într-o poziție rigidă și distrugându-i sănătatea, provocând dureri imense. Scopul era de a imprima o înfățișare cât mai țanțosă și mândră atelajului.

Potcoave prinse prost, caiele care intrau adânc în carne, provocând infecții, zăbale însângerate și multe, multe alte suferințe neștiute sau ignorate deliberat. Anna își propune să sensibilizeze o Anglie victoriană, dar foarte mândră de caii săi. Și reușește.

La mai puțin de doi ani după publicare, nuvela Black Beauty ajunge să fie distribuită în peste două milioane de exemplare în America, un ecou foarte puternic mai ales pentru acea vreme. Publicul murmură, empatizează, și solicită reforme care să aibă în vedere drepturile animalelor - un concept foarte nou. Apar activiști, care tipăresc nuvela și o împart ca pe un manifest celor care lucrează în domeniul echitației. Sunt date legi și sunt schimbate stări de fapt care dăinuiau de sute de ani. O simplă carte, scrisă de o suferindă țintuită în pat, ajunge să schimbe milioane de vieți. De cai și oameni.

Anna nu mai apucă să vadă uimitorul progres pe care întreaga omenire îl face, în marșul său către civilizație, datorită cărții sale. La doar cinci luni după publicarea cărții, se stinge. Apucă în schimb să vadă o parte a succesului inițial.

Cartea sa poate fi citită și recitită de oameni de orice vârstă. O găsiți în România la prețuri între 5 lei și 50 de lei, nouă sau veche, dar la fel de prețioasă. Nimeni nu e prea mic sau prea mare să afle de răul pe care-l putem provoca, neintenționat sau deliberat, făpturilor de lângă noi, captive în propria noastră existență. Dar și de binele pe care atât de ușor l-am putea săvârși.

Read More

18/09/2015

Dupa mii de nopti in care ne-a incalzit picioarele si spalat mainile, dupa multi multi ani in care ne-a iubit si iertat, Domnul Câine a plecat sa-i mai ierte si pe altii. E greu fara el si sa ma iert singura nu stiu.

Read More

O cultura a falsului

Am primit si a treia mapa de lucrari a copilului meu. Vi se pare ca suna pompos si ridicol? Asa si este. Primele doua mape de lucrari le-a primit la cresa. A treia mi-a fost inmanata astazi.
N-am absolut nici un chef sa agat vreuna dintre lucrari pe vreundeva. Si asta pentru ca stiu ca nu-s ale lui. Imi cunosc suficient de bine copilul incat sa stiu ca in vecii vecilor nu ar putea sa coloreze cu linii atat de expert trasate (numai in contur! sa nu depasim conturul! radem glumim, dar stam in perimetru) sau sa ii faca un fel de origami bidimensional cu atata indemanare. Deci anul acesta, am primit mapa de lucrari a doamnei educatoare, ca si in ceilalti ani.

Si zau daca ma intereseaza catusi de putin cat de bine stie sa coloreze gargarite o femeie de 68 de ani sau cat o avea.
Am rasfoit-o insa. Unele "lucrari" sunt facute integral de adult. In altele se mai zareste copilul ici colo, corectat sau dirijat asiduu insa. De exemplu astea-s amprentele lui, de pe tabloul cu un copacel, dar nici prin cap nu i-ar trece unui pici de 4 ani sa si le apese atat de simetric pe hartie, trei pe o parte, trei pe alta, doua in varf si o frunza decorativa stilizata frumos pe tulpina.

Iar rahatul asta de "mapa" ma intristeaza putin. Pentru ca m-as fi bucurat teribil sa zaresc stangaciile copilului meu, sa il ghicesc pe el cu ideile lui, incercarile lui, eforturile lui, cu dar imi e teribil de greu sa le ghicesc ici colo sub corecturile si adaugirile doamnei, intre atatea linii de contur, limite, granite si tipare. Diferentele dintre cum deseneaza acasa si ce "rezultate" ni se prezinta la sfarsit de an sunt frapante. Asa se face ca pastrez mai degraba mazgalelile de acasa sau lucrarile mai imperfecte, in care parca imi mai zaresc oarcum copilul. La astea, la sirurile nesfarsite de buburuze si copacei perfecti, rareori ma uit.

Si stiu si de ce i le-a facut doamna. Ca sa iasa frumos. Pentru ca se adreseaza parintilor - iar parintii vor sa vada lucruri frumoase, nu musai reale. Si sa fiu sincera, vad in tot teancul asta de lucrari pompozitatea si falsul care se imprima ulterior muncii si rezultatelor adultilor. Ne tot minunam atat de atatia ministri plagiatori. Poate nu-s plagiatori. Poate a venit si la ei doamna si le-a zis "cum sa iesi tu cu porcaria asta, te rade lumea. Lasa ca ti le fac eu. Nu conteaza sa fie al tau, conteaza sa iasa frumos".

Si frumos a iesit.

Read More

Primii refugiati sosesc in noiembrie

In noiembrie ne vin si noua primii refugiati. Vreo 1700. [Later Edit: Nope. Vreo sapte mii. ]
E legitim sa avem o mie si una temeri, unele sunt perfect fundamentate in argumente, altele sunt discutabile, dar va rog mult, macar de un lucru sa nu va faceti griji - nu ne ruineaza.

 Conform Legii nr. 122/2006 privind azilul în România, cu modificările şi completările ulterioare, solicitanţii de azil beneficiază de o suma de 3 lei/zi/persoană pentru hrană, 1,8 lei/zi/persoană pentru cazare şi 0,6 lei/zi/persoană pentru alte cheltuieli. 

Nu ma mai apuc sa fac comparatii cu puscariasi, parlamentari si alte categorii ale nobilimii locale. Aia nu-s de nasul nostru.

Edit: insa cei 6000 euro de la UE per cap de refugiat cumva nu ajung. Nu ajung si nu ajung. Probabil le schimba des bordurile in jurul taberei.

Read More

Pufarinele

Doua saptamani am stat despartiti. El la bunici, eu aici. A prins si timp urat, a stat o saptamana in casa, amarat. Cealalta saptamana s-a zghiuit fericit prin tot colbul de la tara, si asa se face ca astazi a revenit acasa victorios, parlit de soare si plin de zganci, vanatai, zgarieturi si vitamina D.
Dupa pupaturile, exclamatiile si despachetatul de rigoare, vine la mine si-mi intinde o punguta crampotita.
- Ce-ai acolo?
- Vrei si tu? ma intreaba Alexandru, imbietor.
- Dar ce-s?
- Pufarine.
- Nu merci, raspund eu, bombanind in gand, toate porcariile i le dau dar de-acu ce sa mai zic, nici eu nu-s usa de biserica, si asa a mancat jumate de punga, ma rog, pff, pufarine, ce-s alea, porumb? porumb cu zahar si coloranti. mda. Ah well, sa lasam, nu-i un capat de tara.
- Nu-ti plac? intreaba Alex cu o nuanta pe care n-o pot citi pe moment in glas. Apoi, cum eu deja ma luasem cu altele, lasa usurel punguta pe langa mine si se strecoara in camera lui.
Terminand cu despachetatul, sun pe soacra-mea sa-i zic ca i-au ajuns baietii cu bine acasa. Si tot vorbind, o aud cum imi zice:
- I-a placut la noi, dar voia si acasa. Ii era dor de tine, atata ce-o mai corcolit punguta aia de pufarine si o tot zis "i le dau lui mami, astea-s pentru mami", o zi intreaga o carat-o dupa el.
- ....

Asa ca acum va scriu aceste randuri, imi pup ficiorul de cate ori il prind in raza mea de actiune si n-ati mancat voi in viata vietilor voastre caviar mai gustos cum sunt pufarinele astea de le mananc eu acum.

Read More