Cu unele excepții.
Ultimele douăzeci de zile ne-au îmbătrânit mai mult ca de obicei. Au trecut mai greu și mai amar și nici măcar nu știm dacă restul vor fi mai bune.
Am tăcut pentru că nu era momentul și nici cazul să vorbesc eu atunci. M-am simțit pe rând neputincioasă, înspăimântată, amuțită. Firește, am încercat să ajut unde era de ajutat. Dar de spus ceva, n-am mai putut. Mi s-au uscat cuvintele.
Am mai schimbat o vorbă două cu oameni în care mă încred. Și ei amuțiți și încercănați de povara zilelor.
Am citit mult și multe, scrise de mulți. Am luat aminte. Dar de vorbit, eu, vouă, altora, oricui, nu aveam ce vorbi.
Ce simțiți voi simt și eu. Poate nu în aceeași măsură. Dar tot acolo suntem, în același colț, frângându-ne mâinile, oprindu-ne șoaptele.
Uneori e mai bine să tac.
Și în aceeași notă, Simona Radu, o artistă dragă mie, a avut parte de o coincidență tristă. A scos două piese noi, pentru coloana sonoră a filmului București Non Stop. Eu înțeleg că una fusese compusă de dinainte. Dar cât de trist sună acum, în urma celor douăzeci de zile. Cele mai amare douăzeci de zile din anul meu și din viețile mult prea multor alții.
Vom începe din nou, probabil, stângaci, jenat. să vorbim. Ne vom da la o parte tăcerea și vorbele noastre se vor amesteca din nou din ce în ce mai alerte. Eu v-aș ruga să nu uităm cele petrecute.
Să nu uităm de supraviețuitorii de la Colectiv, pentru care vor urma ani întregi de luptă și eforturi. N-are rost să detaliez sau să insist. Voi sunteți mult prea inteligenți să aveți nevoie de silabisiri gângave.
Nu uitați de ei, nu uitați de voi.
0 comentarii:
Post a Comment