Detest Iarna

Cred că mi-a plăcut iarna doar câțiva ani. Ăia în care m-au luat verii mei la săniuș. Și doar pentru asta. În rest, am detestat anotimpul ăsta în toate felurile, în toate zonele, din noiembrie până-n aprilie, și la oraș și la țară, și cu Moș Gerilă și cu Moș Crăciun, și cu zăpadă și fără, și cu porc și cu curcan.

Iarna în copilărie

Cum spuneam, săniușul a fost un scurt și intens moment în care iarna n-a mai fost chiar așa nasoală. Verii mei știau niște derdelușuri bune. De exemplu, unul care trecea printr-o spărtură de zid a parcului, trecea de-a curmezișul o șosea pe care ne dumnezăiau îngroziți șoferii care vedeau moartea (noastră) cu ochii, și apoi o lua la vale pe încă o stradă foarte înclinată, aruncându-ne practic în fața altor mașini care măcar urcau cu greu sau deloc (ghețuș).

Făceam și trenulețul pe asemenea traseu. Adică un copil stă pe burtă și își bagă gleznele pe după tălpicile saniei din spate, pe care se află alt copil care stă pe burtă și tot așa. Curbele se luau în plină viteză, vreo 5-7-12 șiri de spinări pe cale să se frângă, scăpând prin ceea ce azi am numi noroc porcesc. Când nu ne coordonam, uneori zburam de-a dreptul de pe șosea, peste bordură, în pădure. Picai cu tot cu trenuleț în vreo râpă sau te înfigeai cu capul într-un copac. Aș vrea să vă dau satisfacție ăstora cu „și iată că n-am pățit nimic” dar vă reamintesc, totuși, că dacă NOI adică eu și cu tine n-am pățit-o, o fetiță a murit fix așa, la săniuș, dând cu capul de un copac anul trecut.

Mai era o vagă bucurie, colindatul. Mergeam cu colindul, cu uratul și cu sorcova. Zic vagă pentru că eram mult prea mică și bunica mă înfofolea în așa hal încât abia mergeam. Disconfortul de a fi înfofolită în atâtea basmale și sumane acoperea iluzoria mândrie de a ști tot Plugușorul plus vreo 5 colinde (pe lângă deja odiosul domdom). 

O altă problemă ar fi că verii mei, ca și ai țării politicieni, îmi explicau ei niște șmecherii, că să le dau banii acu și iau ei o bicicletă cu care ne dăm toți la vară, în fine, și fix ca acum, eu prestam, eu dădeam, eu cu nimic nu mă alegeam.

În rest, iernile copilăriilor mele sunt legate de înfofoleală. Combinezonul cosmonaut care făcea fâș fâș și în care NU TE PUTEAI SCĂRPINA, Dumnezeule mare, orice te mânca, și te mâncau multe, pentru că ștrampi, fular peste gură și nas, legat la spate să nu ți-l poți deznoda (eu mi-am ros eliberarea dintr-unul), vestuță înțepăcioasă de lână, pulovere lungite la mâneci dar uitate scurte în șale și strâmte în spate. Muci peste muci peste iar muci. Ghete prea mari și șosete prea strâmte. Zăpada care se infiltra perfidă pe la cusăturile tălpii, de ajungeai cu picioarele rebegite și murate acasă. Buze spuzite. Postul Crăciunului adică 40 de zile de cartofi, fasole și varză. Sfâșitul postului, adică o abundență de cărnăraie care nu-ți place neapărat, dar pentru care adulții fac mare tărăboi și cu care te îndoapă în neștire. Indigestie.

Iarna în adolescență

A fost de tot rahatul datorită machismelor hivernale, care implicau mozolitul (frecatul) cu zăpadă. Aveai de ales, ori chicoteai și picai moale pe niște zăpadă și lăsai vreun prost să-ți bage zăpadă în sân și mai știu eu pe unde, ori te luptai ca răzeașa lui Tomșa Vodă și pierdeai pe veci șansa de a fi integrată în acest bizar ritual de curtare.

Am menționat bulgăreala? Nu. Da, îți luai și bulgări, când nu te așteptai. Tot din preaplin de simpatie probabil.

Iarna Urbană - la maturitate

M-am făcut om mare cam brusc, când am plecat de acasă și mi s-au terminat ultimii bani de pe card. A trebuit să mă angajez. Iarna de om angajat e cam amărâtă. Aluneci în drum spre muncă și îți dârdâie curul în diverse stații. Mergi ca pinguinul. Cazi ca pinguinul.

Te mănâncă izmenele (ștrampii, colanții), dacă ai. Îți dorești izmene, dacă n-ai. Dacă n-ai avut bani de încălțări bune, ți se murează picioarele. Dacă ai avut, ți le strici în amestecul de sare și jeg de pe stradă. Îți curg mucii și ți-i sufli discret. Și cei din jurul tău, care n-au descoperit discreția. Nici batista.

Prinzi fix o zi două de frumusețe iernatică, în care zăpada albă acoperă practic sutele de rahați de câine și om și miile de flegme și alte mizerii umane. În care calci inocent pe deasupra stratului deseori prea subțire de zăpadă. Le vei găsi pe talpă, când încerci să te scuturi să nu vii de-a tăvălugul în fața biroului. Unde cineva isteț s-a gândit că ar fi super fain să pună gresie din aia perfect netedă și lunecoasă, pe care să te duci ca spermatozoidul pe țavă numai ce pui piciorul.

După cele două trei zile de alb urmează vreo 4 luni de gri. Zăpada se transformă în muci înghețați și dați cu lama deoparte și de alta. A străzii. Dacă ai noroc. Deoparte și de alta sunt trotuare. Dacă vrei să mergi pe ele, succes. Poate reușești să umbli prin zăpadă, poate nu-ți fac creierii muci nici țurțurii pe care nu-i dă nimeni jos pentru că așa e iarna. De parcă vara când trăsnește și fulgeră ar scoate cineva paratrăsnetele pentru că e natural fenomenul.

Nu ia nimeni zăpada să o ducă nicăieri. Pentru că, deși veșnic surprinși de apariția ei (ba că e prea devreme, ba că cri cri cri, n-am crezut c-ai să mai vii), cei de la primărie știu sigur că undeva, cândva, se va topi.

De topit se topește la Paști.

Dacă ești părinte, adaugi la astea și:

- înfundat copii în diverse articole vestimentare care mai de care mai dificil de pus pe ei
- vreo patru sute de viroze pe săptămână
- fentat cu disperare vizitele altora cu mucii pe piept, care nu văd nicio problemă în a te molipsi și pe tine. sau pe ai tăi.
- Moș Crăciuni peste tot și un singur salariu
- vreau la sanie, mi-e frig pe sanie, cară sanie, împinge sanie, urcă sanie, pula zăpadă de sanie


etc etc etc

Iarna la țară

Majoritatea celor care idilizează iarna la țară au fost musafiri la țară. I-a scutit gazda de sculat țăndări de frig la ora 5 să spargă lemne sau să sufle în sobă. De asemenea, nu știu dacă o pensiune la Moeciu sau, în fine, oriunde în altă parte, echivalează cu realul „la țară” dintr-o țară în care trei sferturi din spațiul rural se cacă într-o gaură printre pruni, cu ceva scânduri în jur.

Că veni vorba, iată încă un motiv de detestat iarna la țară. Motivul pentru care e făcută respectiva chestie în fundul grădinii e lesne de priceput: tradițional dar și pragmatic, evităm să ne căcăm lângă casă dacă nu putem trage apa. Când te scoli și te trece și aluneci în toate părțile pe potecuța lucioasă de ger spre locul de repaos și întristare (întristare când vezi că iar ți-a rupt mamaie almanahele ălea bune), numai bucuriile iernii nu te inundă.

Da, sunt sigură că e minunată iarna într-o ilustrată sau un wallpaper de pe Pinterest. Ceșcuță de cafea în mână, te uită cum ninge decembre. Din casă. Sure. Așa și Vezuviul ar fi fost fabulos de admirat de departe. De foarte, foarte departe.

De asemenea, la țară iarna se petrece afară la săniuș doar dacă ai 6 ani. În rest, se petrece rânind bălegar proaspăt și punându-l peste cel înghețat, deșfăcând ciocălăi, dând zăpadă, spărgând lemne, punând apă caldă la păsăret și animale, sunând la ENEL pentru că te-au lăsat de o săptămână în beznă, încălzind apă în lighean să-ți dezmorțești picioarele, etc șamd.


Am auzit că e frumos la ski. Dar cât dracului să schiezi? O săptămână, ok. Și pentru o săptămână de concediu petrecut undeva la dracu-n praznic, unde și-a înțărcat Schumacher norocul, eu să consider că totuși e frumos cu 6 luni de frig și gri? No way.

Privesc cu tristețe afară și știu că iarna are poate rolul ei și că absența ei e semn de încălzire globală, nu de împlinire a speranțelor mele. Dar asta nu mă împiedică s-o detest și acum, și la anul, și în vecii vecilor, amin.

Read More

Ține minte

Aproape am alunecat în somn toți trei. Sunt graniță între cei doi copii ai mei, unul înăuntru, altul în afară, amândoi ghemuiți sub ocrotirea mea.

Ține minte clipa asta. Clipa asta din noapte în care-ai fost hotar blând și adormitor între ei doi, în care li s-au atins prin tine membrele, în zvâcnet moale de vis.
Ține minte clipa asta, amândoi fragili, amândoi visându-și zilele ce vor să vină.

Ține minte amândouă perechile de mâini căutându-te în somn, ține minte fetița, înlăuntrul tău, arcuindu-se ca o pisică, împingându-și călcâiele în mijlocul tău, ține minte băiatul, zvelt și catifelat, alungindu-se lângă inima ta.

Ține minte rotundul perfect al acestei clipe.

Read More

Printre străini

Dau rar pe acasă și să fiu sinceră, în ultima vreme dintr-un soi de obligație / vinovăție / temere că poate ratez ultima oară când o văd pe bunica. Merge pe 92 de ani. Toți care aveți persoane apropiate vouă trecute de o anumită vârstă știți ce zic; te tulbură și te rușinează gândul că poate vei amâna vizita pe altădată, iar în loc de altădată vei primi un telefon. La care ți se va spune că altădată a devenit niciodată.

Dar altfel, suport cu greu vizitele în sânul familiei. Când nu se ceartă și se acuză între ei (pur conversațional, așa socializează neamul meu), mă acoperă pe mine de pelteaua scârboasă a compătimirii. La care am o imensă reacție de respingere. Am mai vorbit despre asta, despre neplăcerea de a fi compătimit dar și despre groaza de a nu mă trezi milogindu-mă.

În fine, principalele direcții pe care tinde să se ducă smiorcăiala sunt:

1. Sărmana de tine, ai crescut fără de mamă - cu asta au lăsat-o mai moale, poate de unde la 35 de ani nu mai e așa de uluitor să n-ai mamă.

Dar tot revine iar și iar tema asta, evident cu fluctuații de bătut cu pumnul în piept - eu te-am crescut, eu te-am șters la cur, aici nu dincolo ai învățat să mergi, mă-ta te-a izbit cu landoul de perete și a zis „cine-a vrut copii să și-i crească”, erai spuzită toată, etc etc.

Pe de o parte am ascultat povestea asta de o mie una de ori. Nu prea se pupă cu alte izvoare istorice, să zic așa. Vreo 2 bunici din zone geografice diferite plus o mamă care acum nu se mai poate apăra au susținut că în grija lor am făcut primii pași și am spus primele cuvinte. Dar în fine, ce mai contează? Am 35 de ani, umblu în două labe și nu-mi tace gura, deci mission accomplished, oricare ați fi fost.

Pe de altă parte, sunt suficient de coaptă încât să recunosc lauda de sine sub această pojghiță de comemorare a bietei de mine, carele dacă nu erau ele nu mai trăia probabil, etc etc. Și pute. A putred și a urât.

2. Sărmana de tine, dusă acolo printre străini.

Adică aici. În București.
De la o vreme, de fapt de când am copilul, mă tot gândesc la asta. Înainte mă amuza doar portretizarea mea drept sărmană căprioară, vulnerabilă, singură și orfană pe deasupra, în lumea rea și plină de străini a Bucureștiului. Acum însă mă scoate de-a dreptul din sărite.

Cu ce dracului m-ar fi ajutat să stăm cur în cur până la adânci bătrâneți, ca Titi și Aglae?
Exceptând probabil un surplus de găini și borcane de peltea, perspectiva mă îngrozește.
De la 18 ani sunt singură. De la 18 ani fiecare loc de muncă mi se datorează mie, cu o singură excepție regretabilă. Am acceptat o dată între joburi să pună o vorbă pentru mine preaslăvitul meu unchi, ăla care mi-a tăiat elanul de a scrie ce citiți acum, declarând odată satisit „m-am săturat de puștanii ăștia de 25 de ani care-și scriu memoriile”.

Datorită unicei sale intervenții, receptată și lăudată în neam de parcă mă înscăunase țiitoare de pontif sau ceva, am rezistat vreo lună într-un post de corector, la un rahat de revistă cu redactori agramați și cu vreo 300 de cititori în toată țara, cu tot cu familiile angajaților. După ce mi s-a atras atenția să nu mai corectez cacofonii și agramatisme pentru că tulbur ego-ul creativ al diverselor fosile, m-am cărat. A fost prima și ultima dată când a intervenit cineva pentru mine. Dacă rămâneam acasă și nu plecam printre străini, asta mă aștepta, pe veci. Pentru că vin dintr-un oraș mic, pol al șomajului și al violenței, în care sunt două trei servicii cât de cât, date pe milogeli, pile și plecăciuni.

Nu știu dacă am mai povestit de sfaturile tatei și de prăpastia care am realizat că se cască între cele două lumi ale noastre - lucram într-una din corporațiile astea mai nou mult hulite, aveam team leaderi și manageri și romgleză și limbaj de lemn și termene de livrare și tot tacâmul și eram pur și simplu venită de pe stradă la interviu cu CV-ul în mână, testată, acceptată, angajată. Tata se dădea de ceasul morții că nu știu să mă port.

„Te duci acolo la șefa ta, iei un buchet de flori și niște cafea și-i zici - Sărumâna doamna directoare...nu te râde! sunt o fată sărmană, tăticu e bugetar, mămica a murit...”
Imaginați-vă numai ținând acest discurs aici, printre străini. Printre străinii care te angajează fără buchete de flori și fără mămici moarte pe tapet.


Dar poate dacă rămâneam acolo în asta consta lungul meu drum anevoios spre pensie. În buchete, cafele și limbi în cur.
O altă revelație a fost că, de fapt, străinii nu-s străini deloc. În atâția ani de zile, am legat prietenii strânse. Am călcat și peste vreo două năpârci, dar nimic nu m-a dezamăgit mai puternic decât propria familie. Pentru că atunci când am dat cu adevărat de greu, tot străinii  mi-au fost alături. Oameni complet dezinteresați, majoritatea necunoscându-mi odiseea orfanatică recomandată de tata ca background de conversație.

Și da, mi-a fost greu. M-am bălăngănit ca o bilă de pinball, am rămas fără bani, fără timp, fără soluții. Și au venit înapoi, cu ajutor sau fără. Dar au venit aici, printre străini. Familia a rămas acel conglomerat sterp de văicăreli, pe care era mai bine să-i ții departe de problemele tale. Pentru că tot ce păreau să poată face era să te caine la telefon asupra a cât de rău le pare de tine și ce bine era dacă nu plecai printre străini. 

Apoi a apărut limanul de stabilitate, și relațională și financiară și văicărelile au continuat să-și zdrăngăne stridența de tablă la fiecare vizită. Da, ți-o fi bine acolo, dar ești printre străini. Da, oi avea șefi buni, dar ți-s străini, nu sunt ca aici (ca aici unde? la buchetul de flori și sărumâna, dom director?) Da, poate vă merge bine căsnicia, poate sunteți fericiți, dar maică, e greu de voi printre străini. Practic parcă n-aveai voie să fii fericit sau să reușești vreun căcat fără ei. Era o negație absolută a oricărui pas înainte.

Și apoi am început să am nevoie de ajutor și am cerut, cum altfel, în familie, pentru că la asemenea taifune de iubire declarativă și compătimire ajungi să ai speranțe. Copilul a apărut cu pleiada de muci, boli și zile de vacanță care încearcă greu amărâtele concedii ale oricăror părinți care muncesc. De partea cealaltă, când am cerut ajutor, am fost contracarată cu regrete fierbinți dar și o pleiadă de vii de cules, hramuri de gătit pentru, porci la țară, persoane de îngrijit și în general o miriadă de motive pentru a nu mă putea ajuta. DAR asta nu conta, cât că de la 400 km depărtare, le era, pe rând sau în cor, foarte milă de noi, așa greu cum ne era, singuri printre străini.

A doua sarcină a fost plină de hopuri și de spaime. Încă din primele luni am trecut prin tot felul de sperieturi, internări și riscuri. Din luna mai am rămas în repaos medical, cu un viitor incert în față și multă nevoie de ajutor concret și imediat. L-am cerut, și am auzit iar placa mult roasă cu vai, vai cât mi-e de milă de tine acolo dar...
Dar căcat. Dar vax. Dar nimic.
Până la urmă a venit taică-meu o săptămână, ajutând selectiv, după cum îi convenea - a scos câinele temeinic, a solicitat să îi gătesc recunoscând dezarmant că habar nu are nici să fiarbă apă, a ignorat și scos din minți alternativ copilul și într-un final a dat să se care la plimbare, să caște gura la mașini. Dacă nu mă lăsam convinsă de efuziunile sale declarative, chemam unul dintre străini nu doar ocazional și măcar știam că pot să stau naibii la pat de-a binelea, cum ar fi trebuit.

Pentru că aici voiam să ajung: toți acești oameni acoperiți de acest termen, străini, nu mi-s străini deloc. Mi-au fost alături, mi-au îngrijit copilul, mi-au oferit sfaturi, și-au deschis casele și inimile și uneori și portofelele pentru mine. S-au interesat și în continuare se interesează cu intenția onestă de a ajuta concret, nu de a-și acorda struna vreunei noi smiorcăieli pe o informație nouă. În străini am încredere. Cu străinii am trăit atâția ani de zile. Străinii au venit să se bucure când am mai împlinit un an de când eram părinți, ne-au felicitat pentru fiecare reușită și ne-au încurajat pentru fiecare insucces.

Nu am mulți prieteni, și pe an ce trece devin din ce în ce mai ciufută și mai refractară - deci clar nu va crește numărul lor. Însă toți acești oameni care m-au ajutat în toți acești ani rămân pentru familia mea străini. Pentru că nu ne leagă o relație de rudenie sau una de asociere religioasă sau de alianță. Pentru asta, cumva ar trebui să fie inferiori, mai prejos, mai de neîncredere, pentru asta eforturile și gândurile lor ar trebui să fie așa, de-a doua mână.

Am decis de curând că pentru a liniști familia, vom boteza și al doilea copil. Asta înseamnă că am ales o familie dragă noua dintre acești străini să participe la un ritual. Se vor destrăina subit oare, în ochii familiei mele, dacă asistăm laolaltă la turnatul de apă în cap? Oare tot ajutorul pe care ni l-au oferit până acum va străluci brusc, iluminat de această alianță? Oare abia acum va conta? Acum nu vom mai fi printre străini?

Zilele astea îmi îndrept gândurile către toți străinii din viața mea. Străinii care m-au ajutat să-mi cresc copilul, să-mi îndrept pașii, să îmi recapăt uneori sănătatea, care mi-au însoțit zi de zi anii de muncă. Străinii care nu vin cu flori, dar vin cu soluții, străinii care nu mă știu de când eram uite-atâtica, dar cărora nu le trebuie asta ca să se implice. Am amintiri cu toți străinii ăștia. Pe unii îi văd aproape zilnic, pe alții nu i-am mai văzut de ani de zile. Pe unii nu i-am văzut chiar deloc. Cu unii vorbesc la telefon, cu alții pe internet. Cu alții mă văd la o cafea, alții îmi intră în casă. Dar viața mea, aici, printre străini, e mult mai bună datorită lor.

Read More

”Am venit, dar nu erați la adresă”

De câte ori n-ați auzit asta de la un curier?
Și de câte ori erați, de fapt, la adresă?
De destule ori încât, atunci când mi s-a întâmplat și mie asta, să mi se spună că-i ceva „clasic”. Serios, clasic? Așa redefinim clasicismul serviciilor?

Cum trebuie să stau prin casă, îmi fac majoritatea cumpărăturilor online mai nou. Nici înainte nu mă prea dădeam în vânt după mers prin magazine, dar acum chiar nu se poate.
Am avut două chestii de primit prin Urgent Cargus, de la Emag respectiv Germag (mi se pare mie sau începe să-i cheme cam la fel pe toți?) și ambele au întârziat.

Prima oară
Primesc SMS de la Urgent Cargus. Că asta e faza exasperantă, primești SMS mai întâi. Ba eu primesc chiar câte două, să fie. SMS-ul zice cam așa:

„Stimabilă cucoană. Stați acasă în ziua de DD-MM-YY, în intervalul orar X-Y, că vine curierul nostru să vă aducă ce prostii v-ați mai luat.”

Și stă cucoana. Că oricum n-avea unde dracu se duce. However, de pe vremea când eram mobilă, am căpătat obiceiul să sun în ziua cu pricina curierul, ca să știu când vine. Pt că intervalul din SMS e foarte lax: între 9 și 17.

Urma să vină vineri. Sun:
- Bună, sunt cutare cu adresa cutare. Când anume veniți în cursul zilei de azi?
- ăăăă... pe laaaa... 11-12-1. Până-n 2.
- Bun așa.

Trece 12, trece 1, trece 2, trece 3, trece 4, pula curier. Sun înapoi.

- Zisăși că vii până-n două.
- Așa?
- ... și e 5. Presupun că nu mai ajungi azi?
- Păi, vreți sâmbătă?
- Vreau când puteți, da.

(absolut nici un cuvințel de scuze, făi, că n-am ajuns, nada)

În fine. Sâmbătă nimic, luni nimic. Luni după amiază mă uit pe site după AWB și constat că acolo era trecut că ajunsese curierul, dar EU zisesem că să nu vină în ziua aia, sau cam așa ceva, reprogramare livrare la cererea mea. Cum ar  veni, „ding-dong! bună ziua, cu pachetul sunt. Oooo, azi nu, e sfântul Coletăranie și nu primesc pachete azi, te rog, du-te cu el de-aici și vino în altă zi”?
Așa că sun în call center, rezist cele 45 de minute de teroare auditivă (bandă cu fâșâieli și încurajări călduroase de a închide și a trimite un mail) și dau de unul care mă întreabă afabil dacă vreau să-l primesc marți, ca pe un soi de hatâr făcut mie.

- Dacă-l aștept de vineri, tu ce crezi, îl vreau marți?!
- ...

Cât despre ce scria pe site, hihi, „a trecut greșit”. Desigur.

A doua oară
La mai puțin de o săptămână, cumpăr ceva de la Germag (apropos, sacourile alea de școlărei sunt mai frumoase ca pe site. Pe site arată înfiorător, dar sunt pozele proaste. Chiar sunt ok) și dau cu ochii, la opțiuni livrare, tot de Urgent Cargus. Of. Ok.

Ca de obicei, bla bla, 2 SMS-uri, „pe data de X între orele Y și Z, păzea că vine mărețul curier”. Ca de obicei sun să aflu când vine, îmi răspunde un Sictirilă cu același super profesionist „păi cred că poate pe la.. înspre...etc”.
Aștept, trece poate, trece înspre, trece pe la, am un deja vu și sun din nou. Dar, surpriză! Text schimbat:

- Păi am sunat, doamnă, și mi-ați respins apelurile de două ori.
- Eu?!
- Da.
- De pe nr ăsta?!
- Da.
- Și ați fost și la adresă?
- Da, am fost la ... ăăăă ... (recită adresa de pe ceva) și nu mi-ați răspuns la interfon. Păi io ce era să fac, să stau să aștept la ușă cu orele....

Ceea ce, firește, mi-a pus capac. PLM, zi „făi, n-am ajuns că n-am ajuns, n-am ajuns că mă cocoșează ăștia cu livrările, n-am ajuns că e cald, n-am ajuns că te-am sărit”, dar nu-mi zi că am respins apeluri și n-am răspuns la ușă. Când eu nici n-am unde dracului să fiu altundeva, că nu mă pot mișca din casă.

Mă uit pe telefon, poate-s proastă și n-am văzut. Dar zisese că i-am respins apelurile, nu că n-am răspuns. Mă uit, evident -  N-am niciun apel de la el. Sun la RDS, întreb de desfășurător, mi se explică cum că-l primesc în format PDF, pe mail. Evident, nici un apel inițiat de curier pe ziua aia.

Sun înapoi în call center, mai trec de 45 de minute de „bine ați venit, momentan toți etc etc”. Dau de unul, mă plâng lui, și ăla promite că depune sesizare și verifică.

Anyway, pe scurt, pași de urmat când vi se mai face măgăria asta și vouă:
1. Sunat, depus sesizare telefonică
2. Scris email, cerut răspuns cu nr înregistrare al sesizării
3. (opțional) anunțat și firma de la care ați achiziționat produsul de problema cu livrarea. Da, nu livrează ei, dar da, dacă ar fi suficiente plângeri, ar schimba livratorul. Eu am anunțat, la ce car de draci aveam.
4. (opțional din nou) Plângere ANPC, categoria - servicii. La dovezi etc atașamente PDF puteți trece mailurile, sesizarea, print screen după SMS, etc. La pasul ăsta am renunțat totuși când mi-au trimis nr înregistrare sesizare, am zis să aștept să văd dacă se soluționează ceva.

Ideea e că ba nu, nu e cuvântul tău contra lui Minciunache. Minciunache are un GPS lipit de fund, dacă nici n-a trecut, ce să mai zic de staționat la adresă, se poate vedea - DACĂ sesizează careva asta. Amândoi aveți un desfășurător al apelurilor, care se poate verifica.

Cam în vreo 4 zile primesc și mail oficios, în care sunt anunțată la plural (poate eram mai mulți în BCC, ce să zic) cum că s-au efectuat verificări, s-a identificat „situația” și s-au aplicat măsuri de corecție.

Acu, repet. Niciunul dintre noi nu-i cretin să își dorească teleportată coletăria instant. Pentru mine, absolut orice scuză exceptând să fiu mințită că am refuzat coletul / nu eram unde eram  / n-am răspuns și a sunat / a sunat și i-am respins e 100% pertinentă. Și dacă m-ar suna unul să zică „sunt la bere, musai vreți azi pachetul” aș zice „nu, doamne fere, lasă să-ți tihnească”. Dar să ajungă clasic să fii făcut prost în față, asta chiar e intolerabil. Și se poate schimba, dar ziceți totuși și voi ceva.

Read More

Ce apps de cumpărături mai folosesc

De ceva timp si pentru încă ceva timp sunt consemnată în casă. Long story short, din cauza unei intervenții chirurgicale de anul trecut, am scăpat de o belea mare și am dat în altă belea (destul de) mare: spre a doua parte a sarcinii, anumite componente ale mele au început să cedeze presiunii și greutății în creștere. A copilului, că eu dacă am luat juma de kil în astea 9 luni, bine ar fi.

În fine, așa că am ajuns osândită să-mi petrec vara în pat / pe canapea. Rezultate sunt, adică procesul de scurtare a colului s-a stopat imediat ce am început repaosul. Sunt și consecințe: am devenit ciufută, plictisită și amărâtă că anotimpul meu preferat (eu le suport cu chiu cu vai pe celelalte 3, pentru mine doar vara există) se scurge pe lângă mine anul ăsta.

Deci ce să fac, 1st world problems, stau în casă și toc bani. Ai mei, ce-i drept. Și în caz că nu vreți / nu puteți să ajungeți la cumpărături, iată cu ajutorul căror aplicații reușesc eu să-mi găuresc bugetul, chiar și stând în pat:

1. OLX
Sursa mea favorită de chestii second hand, în limitele (de altfel destul de laxe) bunului simț. De exemplu lenjerie second nu mi-aș lua, dar cărucior sau pătuț pentru copil clar da. Mi-am luat o tonă de chestii de pe OLX, inclusiv scaune pt mașină cu tot cu banchetă - la prețul cu care unii vând huse.
N-am întâmpinat probleme cu aplicația până acum, nu spamează (spre deosebire de cea de la Emag, pe care am dezinstalat-o după ce m-a anunțat de vreo 8 ori pe lună de MARILE REDUCERI IREPETABILE OMG OMG, CUMPĂRĂ ACUM) și ocupă spațiu puțin.

2. Bringo
A apărut de curând, am folosit-o cu succes până acum. Practic trimiți pe unul să-ți facă cumpărăturile din supermarket. Eu comand dintr-un supermarket mai apropiat mie, dar sunt destule magazine listate - majoritatea supermarketurilor mari din zonă plus unele magazine cu delicatese, produse bio, artizanale, specialități cafea etc.
Livrarea e vreo 20 de lei, dar uneori prinzi oferte cu transport gratuit. Și prima comandă tot gratuită e.
Nu am avut de ce mă plânge până acum.
În rest, nu ocupă mult spațiu și nu spamează - trimite ce e drept notificări cu ofertele, de genul „săptămâna asta ai transport gratis dacă cumperi X chestie”.
Se pot lăsa notițe celui care-ți livrează. De exemplu eu i-am transmis domnișoarei care-mi va căra 3 etaje sacoșele (doamne, dacă știam că nimeresc o duduie așa gingașă poate nu comandam jumate de aprozar) ca vinetele să nu fie mari și babane, ci cât mai tinere și subțirele. Înainte să plece, te sună să întrebe dacă mai ai ceva de pus pe listă sau de scos, etc, deci sunt destul de flexibili.

3. eBay
Mărețul avantaj pentru mine e că, spre deosebire de Aliexpress sau altele, pe eBay se acceptă PayPal.
Până acum. experiența mea a fost ... bunicică. Da, găsești chestii mai ieftine, dar dacă vrei să fie CELE MAI ieftine, nu te aștepta să fie o super calitate - sunt chinezării. Eu iau nimicuri de până în 10 euro, pt că nu știu și nu cred că vreau să știu unde e poșta vamală în sect 1 - oricum nu pot ajunge acolo. Până în 10 eur ajung la OP local și pot fi ridicate și de soțul meu.
Până acum, la fiecare comandă, din vreo 4-5 obiecte comandate s-a pierdut unul pe drum. Asta e partea proastă. Partea bună e că mi s-a făcut refund pe loc - la câteva ore după ce am semnalat prin email că nu am primit produsul. Luați aminte, băi Emag și alții ca voi.
De asemenea, quite a turn off - timp mare de așteptare. Între 2 săpt și 2 luni dacă vine din Asia, ceva mai puțin dacă e din EU sau au măcar depozite pe aici.

4. FoodPanda sau Oliviera
Le-am încercat și sunt ok ambele. Mici, nu ocupă spațiu, n-am remarcat să spameze prea rău cu notificări sau oferte.
Nu prea comand, cu tot repaosul prefer să gătesc pentru că suntem o familie extraordinar de sclifosită și e greu să încropim un meniu să ne mulțumească pe toți. Dar când și când, merge și comandat câte ceva.
Oliviera avea însă un bug pe la Al Safi parcă, l-am semnalat acum vreo 2 săpt, poate l-au rezolvat între timp. Până la urmă am dezinstalat-o.

Cam atât. De încercat am încercat mai multe, dar doar pe astea le-am păstrat. Unele spamau îngrozitor, altele mergeau prost, altele erau prea stufoase, altele sărace în opțiuni. Astea, până una alta, merg ok și cu ajutorul lor mă ruinez financiar cu succes, câte un pic în fiecare zi.

Read More

...Dar nu vreau să fac reclamă

Stimați consăteni de blogosferă, cititori, forumiști și ce dracului mai căutăm pe internet.

Vă rog frumos să vă dezbărați de această preocupare care nu vă aduce nici un fel de fală, poate doar ridicolul propriu și iritare a interlocutorului: obsesia de a nu face cumva, involuntar și neplătit, reclamă cuiva.

Mai dă-o dracului de treabă. Nu poți citi despre cum și-a schimbat unul dormeza, a plecat altul în vacanță, al treilea a găsit un iaurt care-i place și al patrulea își primește scutecele pentru plod la ușă, fără să faci un fel de slalom de ghiceli și deducții printre indicii și aluzii și făcut cu ochiul, ca să afli de unde dracului și-a procurat bunurile și serviciile despre care vorbește. Pentru că nu vrea să facă reclamă.

Și de ce nu vrei ?

Se desprind de aici două mari curente de gândire, unul mai bont ca altul:

1. Pentru că nu vrea să fie bănuit pe nedrept, de cititori sau de moderatori de forum, că ar fi fost mituit de către giganții industriei ca să zică „Mi-am luat ieri o gogoașă de la Mega”, pentru pervertirea opiniei publice întru câștigarea de foloase nemeritate și îmbogățire rapidă.
2. Pentru că Mega NU l-a contactat ca să-i ofere foloase nemeritate și îmbogățire rapidă încă.

Hai mai dă-o-n bărci de treabă, serios. NU vom tăbărî  cu sutele de mii pe Altex, doar pentru că zici tu că ți-ai găsit acolo prăjitor de pâine. NU trăiește Ikea din 3 postaci și 8 pișcoturi. Și NU sunteți toți așa fondatori de opinie de să vă frăsuiți ca mândra-n poartă până ziceți de unde v-ați luat dozator de apă.

Apel și la moderatorii de forum - bre, nu ești cerber la poarta raiului. Nu acolo stă ROIul Amazonului, în pitpalac.com/forum . Hai să nu ne mai căcăm pe noi atât.

În fine. Cu riscul pe deplin asumat de a fi crezută o unealtă capitalistă de spălare pe creier, vă anunț că am luat de pe Emag niște lenjerii de pat, un dozator de apă de la Carrefour, pâine și hârtie igienică de la Lidl și niște cireșe din piață, de la a treia babă pe stânga.

Read More

Cum și cât mi-au folosit leacurile din străbuni

Sarcina asta a fost oricum numai liniștită nu. De la 14 săptămâni încoace o ținem numai într-un prognostic rezervat și într-o spaimă; totul culminând cu cele 3 luni rămase de repaos la pat, care deja mă fac s-o iau razna. Dar în fine, om trăi și-om vedea.

Inca de prin toamna anului trecut suntem, sub o forma sau alta, răciți. Ba unul, ba altul, ba toți. E un fenomen la fel de natural ca ploaia, când ai copil la grădiniță de stat. Mulți copii, mulți muci, mulți viruși. Asta este.
La fel de natural este ca, dacă rămâi gravidă, să-ți scadă drastic imunitatea, dar să nu poți lua mare brânză pentru că beneficiile asupra ta (nas desfundat, ameliorat tuse) sunt minore comparativ cu riscul asupra fătului (defecte congenitale grave, avort, etc).

Așa că nu ne-am mirat vreunul când m-am dus la medic să-i cer opinia și am plecat de-acolo cu urări de stoicism și sirop de pătlagină. Nici nu ne așteptam la altceva.
Am revenit acasă și am întrunit cvorumul - adică am pus o poză cu mine în pat, galeșă și galbenă, specificând că am răcit și solicit leacuri naturiste adjuncte, că doar la alea - și nici alea toate - am voie, plus benignul și ineficientul paracetamol.

Și să te ții, măiculiță. Partea bună e că am prieteni săritori. Partea proastă e că mai bine săreau pe loc.
N-a ajutat nimic, la nimic, cu nimic.

Într-un final am dat în pneumonie - adică în încă vreo 2 săptămâni și am ajuns la antibiotic. Ocazie cu care am aflat că era de altfel și ăla perfectly safe, dar nu e de bonton să-l dai din prima. Pana mea.

În peste trei luni de doftoricit cu leacuri din străbuni, am adunat un compendiu de substanțe care, cum ziceam, n-au folosit la absolut nimic. Însă privind în retrospectivă, am constatat că dacă le combini îți iese o marinadă pt friptură perfectă.

Deci luați de notați, că vă va fi de mare, mare ajutor la vreun biftec. dacă vreți să trăiți, nu, dar dacă aveți vreo fleică, da:

Ghimbir, mentă, lămâie, miere, sare de mare / Himalaya / grunjoasă, ceapă, usturoi.

(edit - nu săriți cu căcatul ăla de ridiche, l-am testat și pe ăla)

Mai mergeau vreo două legume și un pic de sos de soia, după gustul meu. Dar poate de unde am întrebat doar o parte a listei.

Am utilizat aceste leacuri strămoșești (Burebista și ghimbirul!) în toate felurile. Numai în cur nu mi le-am băgat. Am făcut baie cu unele, pe altele le-am băut, cu altele m-am uns, altele mi le-am pus pe piept, altele le-am făcut ceai, altele decoct, altele le-am dat pe gât, altele sirop, altele în șosete (excelent și ca măsură anticoncepțională, mi s-a sugerat) și în final altele la capul patului.

Am primit asigurări că așa i-a trecut lui bunicu, așa i-a trecut celui / celei cu sfatul, așa a trecut etc. Practic, așa le-a trecut tuturor, mai puțin mie când trebuia. Clasic.

Într-un final, cum mă luaseră deja dârdâielile, am mers înapoi la medicul de familie, explicând că am halit tot atlasul botanic și nimic. M-a ascultat la plămâni, s-a posomorât, a calculat săptămânile, apoi mi-a zis ”ei, cu ăsta trece” - și mi-a dat antibioticul cel sintetic, cel neizvorât din susurul izvoarelor carpatine și din florile zânelor de pe coline, care firește și-a făcut efectul din prima. Poate și de unde nu iau ca tălâmba la orice muc antibiotic. La mine prind.

În încheiere, nu încerc să conving pe nimeni de nimic - mă bucur că nu mai am pneumonie dar și că am un mix delicios pt frăgezit carnea pt viitor.

P.S. Breaking News. Străbunii  - sunt toți morți.

Read More

La Volan - Karioka in Expeditie

Intalnit cu unul din instructorii de la scoala de soferi. Salutari calduroase, alea alea.

Zic "unul dintre", pt ca am facut scoala cu 3, prin rotatie, ca sa fiu sigura ca o termin odata in maxim 2 luni, nu ca ma lalai juma de an.

Ceea ce s-a si intamplat, prin vara m-am apucat, in octombrie aveam permis - cumva am nimerit un interval in care se suplimentasera aia de la examen, ca altfel, stiu pe unul care a inceput scoala 1 luna dupa mine si inca isi mai asteapta programarea.

In fine. Revenind la peripetii.

Inainte sa imi iau permisul, sotul + amicii barbati mi-au oferit cateva caveat, sa zic asa, cateva "vezi sa nu cumva sa".

1. Vezi sa nu cumva sa te uiti la permis, apoi sa-l pui la sertaras si sa nu te mai urci la volan.

2. Vezi sa nu cumva sa te astepti sa poti conduce doar cu barbatul langa tine, ca eu nu-s arab, plus, de aia te-am incurajat sa iti iei permisul de atat amar de zile, ca sa zburdam fiecare fericiti unde avem treaba.

3. Vezi sa nu te blochezi pe un traseu, sa ajungi ca pensionarii aia care traiesc de 70j de ani in Bucuresti, dar stiu sa mearga doar de la piata acasa.

Daca primele 2 le-am ocolit cu succes, era sa pic in capcana de la pct 3. Vreo juma de an am mers de acasa la serviciu. Adica intr-o mare linie dreapta, cu o curba la final, ca nu poti totusi sa parchezi oriunde.

Apoi am adaugat timid un Carrefour la traseu.

Apoi am descoperit traseul spre mall. Ce fericire pe mine.

Apoi ala spre medici.

Apoi ala spre cursurile de pian pt copil.

si cam atat.

Fiecare traseu nou ma umplea de neliniste. Daca iar moare telefonul? Daca iar se blocheaza Waze? de unde stiu pe unde s-o iau? De unde stiu unde sa ma incadrez? Daca nu am unde parca acolo? Cum adica "vezi si tu?" etc etc etc

Pana la urma, realizand ca mi-am prefabricat un destin de sobolan in laborator, cu traseele mele predeterminate, mi-am luat inima in dinti si am inceput sa merg si la plezneala, in destinatii necunoscute. Da, m-am ratacit infiorator de vreo doua ori si da, nici cand m-au adus in excursie la Bucale n-am vazut orasul pe atatea parti ca acum, dar nu, n-am patit nimic totusi.

Inca sunt zone in care nu am ajuns pana acum, din simpul motiv ca n-am ce cauta acolo. Imi trebuie totusi un motiv, nu pot sa poluez asa de dragul expeditiei.

Insa recent a trebuit sa iau niste chestii de la o prietena, altfel nu se putea, deci am ajuns pe....Planeta Berceni!

E un cartier absolut strain mie. N-am lucrat acolo, n-am stat acolo, n-am invatat acolo si n-am vizitat in veci pe nimeni acolo pana acum. Pentru noi, astia din celelalte planete, din nordul capitalei, e un taram cetos si indepartat, de unde se aud uneori strigate slabe: "dar e foarte frumos aici!.... Stau la 20 minute de Unirii!....Avem metrou macar!"

Asa ca m-am urcat in masina, verificat motorina, luat baterie portabila sa nu mai crape telefon cu Waze cu tot, si du-te, Rosinanta.

Si m-am tot dus. Frate, da departe mai sta. Stiti ca inca aveam un rest de emotii cu giratoriile. Mi-au trecut. La cate giratorii erau.

N-am ratat aproape nimic, exceptand un coscogeamite pasajul, dar am revenit pe traseu cu succes.

Pt urmatoarele luni, din motive medicale, expeditiile mele vor fi purtate in stil Jules Verne, adica din fotoliu sau din pat, cu gandul.

Dar si cand m-oi scula. Sa vezi atunci haladuit. 

Read More

Les Memoires D'une Admine Derangee

Acum ceva ani, în încercarea de a mă descotorosi de întrebările de pe alt grup „Știți cumva un pediatru pe lângă Drumul Sării?” am făcut un grup destinat fix acestui gen de întrebări.
Și i-am zis Recomandări Medici.

Între timp, grupul s-a umflat neașteptat de mult, ajungând acum la 41 de mii de membri activi. Erau de două ori  mai mulți probabil, dacă nu dădeam afară cam cu același spor cu care primesc - dar despre asta nițel mai încolo.

La momentul de față, am rebotezat grupul în Recomandă un Medic, în efortul disperat de a risipi o confuzie etimologică  / logică pe care eu una nu o sesizez, de altfel. Cumva, se pare că un mare număr de oameni intră crezând că pe grup sunt niște medici care altă treabă n-au decât să dea toată ziulica sfaturi pe Facebook, unor necunoscuți, fără anamneză, fără prezentare, fără nimic. Nimic mai fals - avem sute de medici pe grup, într-adevăr, dar sunt ceva mai inteligenți și mai ocupați decât îi credem, să zic așa.

Acum că s-au împlinit ceva ani de când există grupul - și mi-e clar că nu am cum să-l dau de gard, chit că n-am nici un folos personal - iată câteva din observațiile mele de păstorit internautic, să zic așa:

1. Neîncrederea în transparența / onestitatea sistemului medical e direct responsabilă de starea înfloritoare a grupului meu
   
   Cumva, oamenii par să se creadă mai degrabă unii pe alții când recomandă un medic, decât eventual recomandările medicului lor de familie, sau al specialistului căruia i se adresează. Traseul unui pacient, de la decizia de a se trata până la tratamentul propriu zis, e neclar și întrerupt.
   Sunt sute de întrebări care probabil s-ar fi clarificat cu niște instrucțiuni mai clare pe undeva, pentru că li se răspunde iar și iar și iar - mergeți la etajul cutare, spitalul cutare, vă trebuie următoarele acte, etc. Recunoștința e sinceră și spontană, și uneori desprinzi ușurarea cu care s-a făcut lumină în bâjbâiala unui biet bolnav, printre holuri și parafe și formulare pe care nu le pricepe. Și e păcat. E mare, mare păcat.
   
2. Aprecierile sunt hiperbolice și emoționale
   
   Cumva suferim pe veci de cultul somității. Nu vrem la o piesă de teatru cu niște actori, vrem să țopăie pe ritmuri de can can în fața noastră niște „monștri sacri”. Nu vrem un medic, vrem cel mai medic dintre medici, tatalor și mamalor, șeful de secție, șeful spitalului, bulibașa medicinei moderne balcanice, însuși zeul Olimpului cu stetoscop. Chit că afecțiunea pe care o căutăm rezolvată poate fi minoră sau banală sau dracu știe, poate vrem doar un set de analize și să-și pogoare ochii asupra noastră însuși Zeul de la spitalul Zeiesc și nimeni altul.
   Prin urmare și aprecierile sunt cât de poate de hiperbolice, în ambele sensuri. A reușit intervenția? Medicul e un înger, un zeu, un apostol pogorât printre oameni, o minune nemeritată. N-a reușit intervenția? E un dobitoc macabru, un măcelar sinistru, un criminal, ar trebui tras pe roată, uns cu smoală și tăvălit prin fulgi. În mod destul de previzibil, aceste aprecieri aflate la extremele spectrului pertinenței se întâlnesc și dau cap în cap pe grupul meu: același medic e ridicat în slăvi și dat de pământ în două replici consecutive, de doi foști pacienți. Și să te ții scandal. În special dacă-i ginecolog. Te-ai plâns de medicul stomatolog, deși a zis cineva că face lucrări bune? Nu-i nimic, aia e. Te-ai plâns de ginecologul adorat al doamnelor X și Y? Păzea, că vin cu furci și topoare. Să fiu sinceră, dacă am adora cu aceeași fervoare medicii care se chinuie să ne peticească și alte orificii, n-am mai avea pic de carii, am fi fruntașii Europei la dințărit.
   
   Suferim, de asemenea, și de o privare de calitatea emoțională a comunicării între medic și pacient. 90% din recomandări vizează această calitate a comunicării - medicul e considerat bun pentru că vorbește frumos, mimează barim empatia cu succes, are răbdare, e iertător, explică în termeni simplificați. Bile negre și grele sunt aruncate prompt, dacă ferească dumnezău a avut vreo zi mai proastă și i-a făcut pacientului impresia de ciufut, grăbit, posac. Însă în fine, rezumând, medicul recomandat trebuie să fie veșnic optimist, carismatic, cu timp și răbdare infinită, vorbăreț, și să asculte doleanțele pacientului.
   
   Cumva competența în sine a actului medical cade pe loc secund. Nici nu știu ce concluzie să trag de aici, să fiu sinceră. Oare atât de privați să fi fost de umanitatea comunicării medicale, încât să ajungem să-i surclasăm importanța peste cea a actului în sine? Oare să fie o infantilizare a pacientului, care-și dorește să fie în primul rând alinat și corcolit și în al doilea rând vindecat? Oare să fie și postura teribil de vulnerabilă a omului bolnav și dezorientat de zborșeli și răspunsuri în doi peri? Eu aș zice că ultima. Cu excepții ipohondriace, n-ajungem niciunul de plictiseală și sănătoși tun prin lumea halatelor albe. Firește, odată ajunși acolo, devenim un caz, suntem prezentați medicului drept boala în sine, aici avem o hernie și dincoace este o apendicită care se externează mâine. Doar că pacientul are una bucată viață, una bucată apendice, una bucată copil bolnav. Nu se va putea clasa pe sine în cazuri în vecii vecilor. Și de aici discrepanța.
   
3. La muci, bube și copii ne pricepem toți
   
   Poate de unde am avut cu toții, la un moment dat, din fiecare.
   Principalul motiv pentru care zbori afară din grupul ăsta este că dai sfaturi despre tratamente și medicație. Chit că scrie pe toți pereții să nu faci asta, tu totuși știi că ai avut 2 copii și le-au trecut deja mucii cu Colargol, deci de ce să bată Xulică drumul până la ăla de la ORL, care poate tot Colargol o să prescrie, când tu deții acum hățurile cunoașterii - iată LEACUL, iată SOLUȚIA - ești gata să ți le reverși din spatele tastaturii, fie că e vorba de o cataplasmă cu muștar, niște apă cu zahăr Boiron, rețeta cu concentrații cu tot de aerosoli, schema de antibiotic a bunicului sau niște mișcări super șmechere de tras pe gâlci, învățate de la un vraci de pe YouTube.
   
   Ce mai contează că poate e careva alergic la substanța cu care i-a trecut lui bunică-tu, ia o doză și crapă dracului în casă. Ce mai contează că poate ce sugerezi tu maschează niște simptome foarte importante, care trec nesesizate la un consult medical și așa tardiv (iar apoi, desigur, decidem că medicul e un bou și nu diagnostichează bine), și poate înrăutățesc o stare care s-ar fi ameliorat cu îngrijirea medicală adecvată. Ce mai contează că nu mai târziu de începutul anului ăsta am auzit de un bebeluș tratat cu sfaturile binevoitoare de pe internet, și mort ulterior, de la o pneumonie + infectat de arsurile cu sare de pe piept.
   
   Nu contează, pentru că pe tine de fapt te doare în cur de copil sau de cine e destinatarul sfaturilor și leacurilor tale. Tu vrei doar să te reverși, să juisezi în importanță efemeră, să te ungi încântat cu mulțumirile cuiva, ca porcul cu nămol. Dacă s-ar întâmpla să afli că în urma sfaturilor tale s-a îmbolnăvit grav un copil sau mai rău, te-ai disculpa cu ușurința cu care te lepezi de chiloți - că doar tu ai zis o vorbă, n-ai dat cu parul, n-ai obligat pe nimeni, trebuia să se fi dus la medic, doamne ferește, măicuța domnului.  Și de aia, stimabile imbecil, te dăm afară de câte ori te prindem în fapt.
   
4. Babele sunt campioane la selfies
   
   M-am ales cu o grămadă de cunoștințe de care sper să nu am nevoie în vecii vecilor, tot administrând acest grup. Îmi doresc nespus să nu-mi trebuiască vreodată în halul ăsta de multe cunoștințe și recomandări medicale. Dar pe lângă asta, grupul meu e singurul loc de unde puteam afla cât de multe selfies poate să-și facă o băbuță. Pentru că în alte locuri nu ne prea intersectăm, pe internet. Aș fi crezut că preadolescenții, frământați de dubii, hormoni și nevoia de reconfirmare. Aș. Categoria 50+ conduce detașat.
   
   Am moderare la postări, deci nu prea mai trece nimic de mine. Așa că de ceva vreme, doar ochii mei văd o uluitoare cantitate de selfies de doamne coapte bine, cu tot cu duckface zbârcit și încântătoare efecte romantico-dubitabile - portret cu ramă trandafirași, emoticon cu cățeluș îndrăgostit, etc. Și descriere într-o română ezitantă, că deh, pe vremea lor se făcea carte, nu ca acum:
   
   „Eo l-a buctarie”
   ”Eu la beserica”
   ”C-u pretenii la un pahar de socată”
   „V-a poop pe toți!”
   
   Combinația cea mai șocantă fiind selfie + duckface + mesaj religios - adică băbuță cu botic țuguiat, + pic description „maica născătoare să vă aibă în pază”. Okay. Voi n-o să le vedeți vreodată. Sorry. Le șterg cum le prind. Nu dau afară din grup pt atâta lucru - de altfel mă încearcă o oarecare înduioșare amuzată - dar, well, tot spam se cheamă, deci se moderează.
   
   În rest, ce să zic. Dacă dai un scroll, ai impresia că potretul robot al pacientului e o gravidă cu probleme de vedere și fără dinți. Se caută febril în principal stomatologi, oftalmologi și obstretricieni  Dar lăsând la o parte prima impresie, eu zic că e de bine. Oamenii încep să se caute mai des și mai din timp. Încep să filtreze informații, de bine de rău. Încep să fie ceva mai sinceri cu ei și cu ceilalți. Încep să văd din ce în ce mai des „nu am plătit nimic, nu mi s-a cerut nimic”. Încep să fie apreciate și lăudate din ce în ce mai multe spitale. Încep să fie date în vileag tare comportamentale și profesionale de neiertat într-o lume civilizată. Foarte încet și foarte șchiop, dar începe să fie bine de ambele părți.

Read More

Mai e cineva aici

Mai e cineva aici. Undeva, aici, între gândurile și coastele și respirațiile mele, se încropesc gândurile, respirațiile și coastele altcuiva.
Mai e cineva aici. Uneori când respir mai lin și privesc atent, zăresc pe sub piele încă un puls.
Mai e cineva aici - nu numai eu îmi îndoi picioarele acum, nu numai eu mă întorc greu în somn, nu numai mie îmi flutură pleoapele.

Ne spionăm reciproc prin mijloace cețoase și inexacte. Eu o scrutez din fotografii neclare, stranii, o măsor din cifre, mi-o închipui cu greu urmărind-o pe ecrane mici și fără culoare. Ea îmi aude frânturi din voce, îmi soarbe frânturi din trup. Dar amândouă știm că mai e cineva aici.

Probabil taina maternității nu stă doar în miracolul concepției, al sămânței de viață. Ci mare parte din taină stă și în aceste luni lungi și fragile de clocit, de plămădit, de dospit. Probabil dacă aș încerca să explic cuiva cum e, aș vorbi mai degrabă despre asta; despre această taină a ființei în ființă, despre acest molcom dans al celui dinlăuntru, despre această spirală de așteptare și devenire.

Desigur, mă tem. M-am îmbolnăvit mai des decât mă așteptam de data asta; sunt un castel care-a lăsat balaurii să intre. Hoții s-au strecurat să ne stârpească, să ne amenințe. Medicii ne păzesc de departe, cu prudența lor care spulberă vise. Când sper, sper pentru doi. Când deznădăjduiesc, doar pentru mine.

Ne legănăm amândouă în ritmul aceluiași suflu. Mă cuprind somnolențe laxe, calde, iertătoare, de albie cu aluat, de țarină germinată.
Surâsul dulce-tâmp al celor ca mine ascunde o taină pe care-o știe toată lumea. Dar vălurile rămân acolo. Și dincolo de ce știu toți se ascunde acest miez moale și tactil al minunii de a mai fi cineva aici.

Cu A. , un uncheș mi-a mângâiat o dată burta și m-a întrebat glumeț, în treacăt: „Ce-ai în cuptior? Vreun cozonăcel?” . Și înainte să apuc să mă burzuluiesc, am simțit dezarmanta realitate a glumei sale. M-am transformat în vatră. Simt unde blânde de căldură și puls. Primesc mișcări din ce în ce mai ferm conturate. Și chiar și înghiontelile de pe ultima parte a drumului sunt așteptate cu drag.

Plămădesc și iubire, uluitor de multă iubire, pentru cineva pe care n-am văzut-o încă. Poate și asta-i parte a tainei, acest amănunt care scapă, care eludează raționalul - dospesc și în suflet. Inima devine o vatră, în care se aprinde jarul unui mod uluitor, incandescent de a iubi. Mi-e cunoscut, de la primul copil, și totuși uluitor e cum se răsfrânge deasupra celei care vine, când poate-aș fi crezut că aici se sfârșește preaplinul. Mi se întind băierile pântecului și cele ale sufletului.

Mi-s grele pleoapele și pașii, și am un zumzet surd în urechi. Mi se înmoaie fiecare mișcare, mi se încetinește fiecare pas. Pășesc mai greu, mai atent. Pentru că vezi tu, mai e cineva aici.

Read More