Pioneza numarul 1

Cei mai buni profesori, spune Alfie, nu incearca sa ofere calea catre raspunsul corect. Nu impun o anumita metoda de a obtine rezultatul.
Si asta m-a dus cu gandul catre orele de literatura.

In primele clase era destul de clar cum mergea treaba. Ti se dadea o lista de carti. Era usor sa le gasesti pentru ca ti le vindea de obicei chiar profesoara, in prea mare mila ei. Colectie de comentarii literare, se numeau. Si acolo diversi profesori, cu doctorate, masterate, facultati si licente, isi dadeau cu parerea despre "ce vrea sa zica autorul". Tu, elevul, copiai frumos de ici pana colo, inserai vreo doua prepozitii sa legi "citatele" intre ele, si recitai a doua zi poticnit cuvinte cu mai multe silabe decat anii tai de viata. Profesorul dadea din cap motaind si-ti punea o nota. Si cam asta era.
Asa se face ca atunci cand am ajuns pe mana doamnei Pricop, am simtit ca am ajuns in rai. Si o mare parte din restul clasei, in iad.
Vroia sa stie ce credeam noi ca a vrut sa spuna autorul. Soc si groaza.
Problema era ca dupa atatia ani de recitat textele altora, nu prea te mai interesa ce vroia sa spuna autorul. Te interesa doar sa nu iei mai putin de opt, sa intri in lotul de olimpiada, sa fii lasat in pace, sa n-ai scandal acasa si sa ti se zica de unde cumperi urmatoarea culegere de comentarii. Sau, asa cum observa criticul literar Alex Stefanescu intr-un interviu recent, pe care va invit sa il cititi integral cand aveti timp, "Toate comentariile acestea îi condamnă pe tineri la frigiditate estetică. Îi înfirmizează. Tinerii abia aşteaptă să scape de literatură şi nu mai citesc toată viaţa."

Si au inceput discutiile, mai intai ezitant, poticnit, temator, apoi din ce in ce mai fluente si mai constructive. Libere. Locul "culegerilor de comentarii" le-au luat cartile de critica literara. Au aparut Calinescu, Manolescu si altii. Si a aparut uimitoarea afirmatie blasfemiatoare, ca e posibil sa nu fi avut mereu dreptate nenii astia critici. Ca poti contesta, poti oferi ideea ta in schimb. Ca nu dorea sa memoram ce-au zis aia, ci doar sa citim. Daca dorim.
Am intrat in faza nationala cu un text in care l-am criticat pe unul din clasici pentru o nuvela de-a sa. S-au gandit in prima faza sa ma descalifice. N-au facut asta, m-au trimis mai departe, sa scandalizez si pe altii. Le multumesc.

Am inflorit. Pe parcursul liceului am mai schimbat un profesor; din fericire cam cu aceleasi idei. Incuraja creativitatea, incuraja gandirea critica, polemica argumentata. Lui si inca vreo catorva profesori ca el le datorez cam tot ce mai tin acum minte din scoala.


Discutia despre sistemul scolar a ajuns la sistemul de notare si testare.

Notele sunt tot un fel de recompensa, spune Alfie. Muta interesul de la activitate catre rasplata. Sau pedeapsa, fireste. Iei un 10, e rasplata. Iei un doi, e pedeapsa. Activitatea in sine e trecuta pe plan secund. Si de aceea, atunci cand aceeasi sarcina a fost oferita catre doua grupuri de studiu, indiferent de varsta, tipul de task oferit, etc, cei care nu au fost anuntati ca vor fi notati / recompensati s-au descurcat mai bine.  Ceilalti au ramas in plan superficial; au fost stresati; au ales, atunci cand li s-a oferit un set de optiuni, cel mai sigur / usor / fezabil mod de a obtine nota sau recompensa.

Competitia nu e innascuta, adauga Alfie, e introdusa in mintea copiilor de toate aceste concursuri scolare, te aceste nesfarsite cine-ajunge primul, cine stie cele mai multe poezii, cine e mai bun decat restul, pentru ca in definitiv la asta se reduce esenta competitiei; nu de a-ti demonstra tie insuti valorile proprii cat de a te reasigura ca ceilalti sunt mai prosti. 
Si cu asta nu reusesc sa fiu de acord. Exista competitie inca din uter; Daca a avut cineva vreodata vreun mamifer cu pui in grija, i-a vazut pe cei mai puternici impingandu-i pe ceilalti mai slabi sa nu ajunga la hrana. Extrapoland, oamenii nu sunt cu mult mai departe. Altruismul, generozitatea si blandetea trebuie sa fie iar si iar si iar predicate, oferite, impuse, exemplificate. Egoismul si competitivitatea insa, niciodata.  Aveti mai multi copii? sunt intr-o competitie continua pentru afectiune si atentie si probabil va doare mandibula de cate ori ati repetat "tata si mama va iubesc pe toti la fel" - degeaba.

Un mar poate fi impartit; o cana de apa poate fi bauta in doi. Un job insa? O inima, o femeie? O functie politica? Un volan de masina? Nu toate pot fi impartite si atunci cand exista o resursa suficient de importanta cat sa suscite interesul mai multor indivizi, atunci va aparea si competitia. Naturala ca insasi viata.

Chiar acum, in locul in care esti, esti castigatorul unei competitii. Ai luat primul taxiul, pentru ca ai facut mai repede cu mana. Cineva ti-a vrut barbatul, care s-a insurat cu tine. Cineva ti-a iubit femeia poate mai mult decat tine vreodata, dar ea te-a ales. Dintre altii. Cineva si-a dorit sa locuiasca el la etajul trei, in apartamentul tau cu balcon pe colt, dar tu ai ajuns primul la agentie cu oferta. Jobul tau a fost dorit si de altii. Cumva, angajatorii au decis in urma unor metode de filtrare care nici nu mai conteaza de care erau - cv-uri, interviuri, teste - ca te potrivesti. Nu ca te potrivesti in general, ci ca te potrivesti cel mai bine. Dintre toti cei care au venit sa incerce. Compatibilitatea in sine devine un criteriu de excelenta.

Sistemul de admitere pe baza de testari si examene, spune Alfie, nu face decat sa perpetueze un anumit elitism in care "the poor are getting poorer and the rich are getting richer".
Iar sunt in complet dezacord. Cel putin dpdv al sistemului nostru actual de invatamant, care, asa hulit si jelit cum este, ne ofera inca - cine stie pentru cat timp - o sansa pe care The Land of the Free and Brave (lol) nu o are: sansa la educatie gratuita. Probabil nu vom realiza vreodata cat de norocosi suntem pana nu ne vom alinia si noi altor tari. Probabil vom realiza mult, mult prea tarziu cat de bine este sa nu ajungi sa platesti toata viata ta pentru 3-4 ani de facultate ai copilului tau, sau mai rau, chiar ai tai.

Ce alternativa sugereaza Alfie? Interviurile, spune el, eseurile motivationale, sunt atatea alte instrumente prin care poti determina pe cine vei admite.
Si iarasi nu sunt de acord. Sa luam exemplul Frantei; ea este una din tarile care isi regleaza locurile libere la specializarile de la facultatile de Medicina in functie de care anume specializari au deficit in spitale in prezent. In perioada in care am dat eu la facultate erau "pe val" stiintele politice, jurnalismul si dreptul, asa cum acum din cate inteleg e psihologia. Rezultatul a fost o inflatie de absolventi nauci, care luptasera enorm pentru locurile lor din facultate, care nu gaseau insa un corespondent real al specializarii lor pe piata fortei de munca si care acum se considerau norocosi daca puteau slugari pe degeaba un avocat timp de 10 ani de zile, in speranta ca vreodata vor fi introdusi in Barou.

Revenind la exemplul cu Franta; sa zicem ca avem resurse clare, finite, pentru 40 de locuri la o specializare de la o facultate. Avem 300 de oameni care isi doresc in egala masura sa intre. Cum ii alegi? Ceri eseuri motivationale? Si daca, asa cum Alfie spunea ca sunt oameni care pur si simplu nu se descurca bine la teste, avem oameni care se descurca excelent la scris eseuri - eu as fi unul dintre ei, pot scrie niste eseuri de sa planga pietrele despre cum mi-as dori nespus sa fiu inginer zootehnic, primarul Miclestiului, calugarita la Tanacu, medic pediatru, tehnician veterinar sau tapiter. Daca acesti oameni, prin talentul lor de a convinge oratoric sau in scris, rapesc sansele altora care isi doresc de o suta de ori mai mult locul, dar nu stiu cum sa explice asta intr-un interviu sau eseu?
Cum ii separi?
Ii tragi la sorti? ii pui sa danseze?
Nu, le dai examen. 

Am avut de angajat un om nou in echipa, la un moment dat. Au avut interviu si test. Interviul era pentru a vedea omul. Testul era pentru a ne asigura ca nu angajam o fiinta remarcabila, empatica, superba, creativa, dar careia o sa-i facem noi munca zi de zi pana reusim sa scapam de el. Au fost oameni care la interviu s-au descurcat de minune. La testul de html, muci. Testul prelua de altfel exemple din taskurile noastre de zi cu zi. Am avut si invers, fireste. Am avut pe unul care a trecut prin testul ala ca prin branza, 100% score, insa care era de-o aroganta si scarbosenie de am rasuflat toti usurati cand a plecat.
Si totusi rezultatele de la test au contat in final, in alegeri, in egala masura cu interviul. Pentru ca nu ne alegeam un logodnic, ci un coechipier. Pentru ca trebuia sa aiba anumite aptitudini verificabile, testabile, cuantificabile.
Asa lui Alexandru al meu ii plac masinile la nebunie; l-ai angaja sofer pe ambulanta? I guess not.

Eu la randul meu, am trecut teste la interviurile de angajare. Erau oameni mai saraci ca mine la interviu? Posibil. Erau oameni care isi doreau mai mult jobul? Foarte posibil. Si eu ce sa le fac? Sa le cer IBANUL, sa le trimit cota parte din salariu proportionala cu propria lor motivare? Apoi sa-mi caut si eu alti oameni ale caror joburi le-as dori si ale caror salarii nu le am, sa le cersesc contributia la cheltuielile mele lunare?

Cam asta ar fi primul meu cui - pioneza sa zicem, ca nu pot spune ca ma perpelesc noaptea de frustrarea nepotrivirii mele ideatice cu dl Kohn.

Iar in postarea a treia pe tema conferintelor (sa speram ca si ultima, poate third time lucky reusesc sa ma organizez cumva sa nu-mi iasa o saga intreaga) am sa va zic ce-am inteles eu ca vrea sa zica autorul despre iubirea neconditionata, rasplata si recompensa si altele. Si fireste, am o pioneza si-acolo.