Cheia Progresului

Doamna Cro-Magnon se uită cu nemulțumire la soțul său, aplecat deasupra bălții cu un bolovan în mână. "Uită-te la el cum stă acolo, fără pic de stil, pierzând atâta timp cu pescuitul ăla primitiv, când ar putea să mă ajute să redecorez peștera sau să stea cu copiii cât timp îmi rod unghiile. Ce cretin. Doamne. Mai bine mă măritam cu un hârciog."

- Auzi?
- Hă?
- Nu hă. Poftim. Poftim, te rog, se spune, oftă doamna Cro-Magnon exasperată. După ce că ești inutil mai ai și lipsă totală de maniere.
Domnul Cro-Magnon ezită câteva clipe, apoi decise să rămână cu ochii pe ochiul de apă asupra căruia pândea de câteva ore bune. Uneori mergea așa, să nu răspundă și să își vadă de-ale lui, și după câteva ture de cicăleală, îl lăsa în pace și se căra să-l bârfească la Peștera Muierilor. De altfel nici nu știa cum să răspundă. Ceva misterios se petrecuse pe parcursul evoluției. Cumva, deși craniile lor erau cam de aceeași mărime și deși adăposteau cam aceeași minte, cineva sau ceva îi dăruise femeii câteva mii de cuvinte în plus. Cam toate epitete descriptive ale inepției domnului Cro-Magnon. Orice făcea, nu era suficient. Era prea sus, prea jos, prea la stânga, prea târziu, prea lent, prea mult, prea primitiv, prea prostesc, prea infantil, prea egoist. Domnul Cro-Magnon nu știa nici măcar un sfert din sensul acestor cuvinte, dar atitudinea belicoasă a doamnei Cro-Magnon plus cele câteva tigăi de silex aruncate spre scăfârlia lui lățoasă erau destul de explicative; era de rău.

- Mai stai mult cu bolovanul ăla în mână?
- Hăpoftim?
- Am întrebat cât mai ai de gând să stai acolo cu bolovanul ăla în mână. Mie una mi se pare că pierzi vremea.
- Prind pește! bâlbâi domnul Cro-Magnon, îngrozit.
- Serios? Și unde-i? răspunde femeia, măsurându-l din ochi necruțător.
- Păi, in apă?... răspunse el, cu o rază de speranță în glas. Când văd un pește, dau cu piatra. Și dacă nimeresc, l-am prins. Poate totuși dacă explică, îl lasă în pace. De obicei se plictisea repede și îl expedia cu un "tontule. ma duc la mama" . Dar nu și astăzi.
- Nu mă interesează. Vreau să termini odata cu pescuitul ăla. Și vreau și pește. Și nu mai vreau să faci atâția stropi cu prostia aia de bolovan. Tu nu vezi că avem deja igrasie? Și mai faci și zgomot. Trezești copilul. Și de când tot stai acolo, bărbatul vecinei a prins un mamut deja.

Domnul Cro-Magnon își înghiți obida. Pașii mici dar apăsați cu năduf ai consoartei se auzeau încă în ecoul peșterii. Mai aruncă o privire în apă. Nici urmă de pește. Oftă și își scoase trusa de scule de tufiș. Și până la sfârșitul zilei, inventă sulița, descoperire epocală care îi oferi trei ore întregi de liniște și pace.

Câteva zeci de mii de ani mai târziu, exasperat de răcnetele femeii sale, un altul inventă roata, pentru ca doamna sa să nu mai care cu cârca carne și buruieni, din moment ce, așa cum plastic se exprimase aceasta, "s-o pui pe mă-ta să care cu spatele, porc misogin ce ești" era unica opțiune rămasă, opțiune irealizabilă din moment ce și onorata doamnă mamă avea cam același discurs, dar cu țintă inversă.
Undeva în Paleolitic, Homo Erectus fu amenințat că va fi lăsat să se descurce singur cu erecția lui cu tot dacă nu găsește și alte modalități de încălzire în afară de cele clasice. Și uite așa, a fost inventat focul.

Îngrozit de faptul că va rămâne în istorie drept un "nătărău ineficient care nu e în stare să bată un cui ca lumea", Arhimede a inventat șurubul.  Faptul că restul invențiilor și descoperirilor sale au schimbat definitiv soarta lumii denotă nimic mai mult decât că doamna Arhimede era înfiorător de rea de gură, izgonindu-și soțul până în străfundurile amfiteatrelor și sălilor de studiu.

Undeva pe la 1475, în fața unui negru castel, Ștefan cel Mare abia își trăgea sufletul. În zare se auzeau încă răcnete de lupta. Calul tremura sub el, alb de spumă. Dar mai rău tremura Ștefan, cu tot cu zale, la gândul convorbirii pe care vrând nevrând urma să o poarte.

- Mamă?

 Nimic.

- Măăăămicaaaaaa?

- Cine-i acolo? întrebă  doamna Oltea de după obloane.
- Ăăăă. eu sunt, mamă.
- Care eu?
- Eu, Ștefan, cine doamne iartă-mă? Auzi, te rog frumos, dă-mi drumul în casă, m-am bătut cu turcii, n-a prea mers, mi-e foame, n-am avut o zi prea bună azi.

Clipele trecură mute, grele ca smoala. Apoi glasul doamnei Oltea răsună implacabil:

- Ai luat pâine?
- Ce?! Pâine? ăăă, nu, da  lasă că iau când ies, te rog, mamă, am și o suliță în picior, cred că mă apucă iar gastrita, lasă pe mâine?...
- Cum pe mâine? Și noi azi ce mâncăm? Mămăligă? Nici măcar nu s-a descoperit America încă. Și unde ți-s cheile?
-  ĂĂăă...la....au...căzut, cred...pe jos, știi, în luptă?
- POFTIIIIIM? Unde-s cheile?!
- ...la Suleiman, cred? Mamă, te rog, iau pâine, fac alte chei, dă drumul în casă.
Doamna Oltea își examină critic fiul, de după vălul ce-i acoperea profilul acvilin. Papă lapte. Seamănă cu tac-su. Noroc de mine.
- De ești tu acela, nu ți-s mumă eu, conchise ea, răsucindu-se scurt pe călcâiele în conduri de mătase. În urma ei, razele lunii mângâiau curtea rece și pustie. Ștefan se uită lung la fereastra închisă apoi oftă.
- Mare cutră și maică-mea asta.
Logofătul se înclină respectuos.
- Încotro, Măria Ta?
- Înapoi la Podu' Înalt, să luăm cheile de la Suleiman. Nu vezi că nu mă mai primește nebuna în casă?


În spatele fiecărei mari invenții sau descoperiri epocale a vreunui bărbat, în spatele fiecărei victorii și bătălii, stă nemulțumirea feminină. Fără veșnicul strâmbat din fine năsucuri sau din impozante năsoaie, bărbații ar fi tot pe loc, râgâind mulțumiți pe malul unei bălți și dând note trecătoarelor.  Acest mic eseu istoric sau ce-o fi este dedicat soțului meu și resurselor sale infinite de răbdare și resemnare iubire.

P.S.
Cred că vrea să ne mutăm. Înainte de asta totuși, poate luam altă canapea în sufragerie.
Cred că vreau niște plante de apartament.
Nu uita că trebuie să sortăm chestiile de pe balcon.
Cred că e momentul să ne luăm pisică.
Încă n-am renunțat la ideea de a emigra în Dubai.
Sau în Suedia. Dar du-te tu primul, după cum am stabilit. Eu stau aici și mă asigur că te descurci.
Auzi. Mai am o idee. Ți-o zic acasă.