12 August 2013

Interviuri cu testosteron - Sorin Sfirlogea



Sorin Sfîrlogea e căpitan de navă a vieții, cu jurnal de bord la zi.
L-am cunoscut prin intermediul comentariilor lăsate ici colo, pe blog. A fost printre primii care mi-au atras atenția, pertinent dar ferm, asupra pericolului diluării mesajului transmis printr-un preaplin de agresivitate sau licențiozitate verbală. Și l-am luat în seamă. Apoi s-au înfiripat discuțiile. Una din ele o avem chiar astăzi, primul din seria interviurilor cu testosteron.

Cum a fost să fii băiat? Te-ai simțit tratat altfel la școală, în familie, față de surori sau colege? Aveai responsabilități sau drepturi distincte?
Ca să spun drept nu m-am gândit niciodată la diferența asta, nu mi-am imaginat viața dacă aș fi fost fată. Am fost crescut după șablonul educațional clasic: băieții trebuie să devină bărbați, adică responsabili pentru că ei sunt "stâlpul casei", duri în sensul rezistenței la suferință fizică și morală, puternici pentru că trebuie să îndure orice greutăți și să-i ducă cu sine pe ceilalți ai săi. Fetele îmi erau descrise ca sensibile, dornice de protecția masculină, mai degrabă înclinate spre latura spirituală a vieții. Neavând termen de comparație, mi s-a părut firesc. De la nivelul înțelegerii mele de copil, viața din jurul meu părea să se desfășoare în conformitate cu aceste percepte și o vreme n-am avut motive să mă îndoiesc de adevărul lor. Am o soră care mi-a fost cumva prima exemplificare a diferenței dintre băieți și fete - ea n-a fost niciodată genul "mâțâit", alintat sau exagerat de sensibil, e mai degrabă o fire independentă, așa că imaginea feminității super-sensibile mi-a rămas oarecum obscură.
Crescând, am fost încurajat mereu să mă port ca un gentleman. Să cedezi locul unei femei, să o inviți să treacă prima, să săruți mâna unei doamne în anumite împrejurări erau semnele unei bune creșteri sine-qua-non și ale unei superiorități comportamentale, pe care mi le-am însușit fără mofturi, dorindu-mi să fiu un individ educat. Sensibilitatea sexului frumos era argumentul principal. Am perceput treptat un fel de privilegii pe care femeile le primesc ca o consecință a ceva ce nu-mi era foarte clar, mai ales că discursul public era înțesat de propaganda egalitarismului între sexe. În societatea socialistă femeile vroiau (aparent) să fie macaragiu, șofer de autobuz și miner, vroiau să fie directori și în general să fie tratate exact ca bărbații, iar asta venea în contradicție cu pretenția de a li se ceda scaunul în tramvai. Adică să fim egali, dar ele să fie nițel mai egale, sau cum? mă întrebam. Ceva mi se părea ilogic, exista - și cred că încă există - o fractură logică în discursul feminist, un soi de complex de inferioritate care alimentează o abordare revanșardă, absurdă din punctul meu de vedere. Viața nu e o competiție între bărbați și femei pe care o câștigă cel care are cele mai multe privilegii.
Acum, că îmi pui întrebarea asta, cred că am simțit mereu masculinitatea ca pe o responsabilitate suplimentară - nu am considerat că aș avea drepturi în plus, ci mai degrabă îndatoriri mai multe. M-am simțit mândru când - în nu mai țin minte ce situație - soția mea mi-a spus că orice s-ar întâmpla, oricât de greu ar fi, ea știe că eu am puterea și inteligența de a răzbi și de a-mi scoate familia la liman. Nu este adevărat, n-am abilitățile astea miraculoase, dar încrederea în mine, bineînțeles măgulitoare, mi-a fost dovadă că așa m-am și comportat.

Ai doi băieți, proaspăt ajunși și ei la maturitate. Cum ar fi fost să ai fete? Ce crezi că ar fi fost diferit în a le crește?

La drept vorbind, și Carmen și eu am dorit să avem un băiat și o fată - ni se părea că echilibrul ăsta e cel mai frumos, dar n-a fost să fie așa. N-am regretat niciodată că am avut doi băieți, ci că n-am avut și o fată. Ar fi fost cu siguranță diferit pentru mine - e mult mai simplu să proiectezi principiile de viață ale unui bărbat către niște băieți. Pentru că, în fond, educația copiilor nu se face după sofisticate tratate de pedagogie, ci prin aparent simpla transmitere a unor valori și principii după care să-și ghideze viața. Dacă n-o faci tu ca părinte, o face societatea, anturajul în care se găsește și - mai nou - televizorul. Dacă îți pasă de copiii tăi, e posibil să nu fii foarte fericit cu rezultatul.
Când zic că ar fi fost diferită creșterea unei fiice mă gândesc și că am ratat experiența asta, care e probabil frumoasă și bogată în alt fel decât atunci când ai doar fii. Nu mi-aș fi dorit o cascadă de panglicuțe și fundițe, de rozuri trandafirii și pantofiori asortați, nu vestimentația bombastic-feministă ar fi fost câștigul, deși văd că latura asta tinde să devină preponderentă în puericultura contemporană. Ar fi fost minunat să fiu martorul transformării unei fetițe în femeie, cu toate etapele mai mult sau mai puțin amuzante, evoluând și eu de la stadiul de tată-protector la cel de tată-prieten. 

Cum e cu plătitul meselor și ieșirilor în oraș? Cine cui plătește când? Și de ce?

Aspectele financiare ale unei relații amoroase sunt teribil de încurcate și stânjenitoare, mai ales când ești tânăr și lipsit de experiență. Generației mele i s-a spus că bărbatul plătește pentru că în viitoarea familie e de datoria lui să asigure partea semnificativă a resurselor materiale, iar plata înghețatei și a sucului (singurele real posibile pe atunci) era un fel de demonstrație "pro forma", dovada că - deși tânăr fiind și neavând încă mijloacele necesare - împărtășeai principiul. Fiind o regulă de comportament social, fetele nu se simțeau decât rareori jignite, iar cele care protestau treceau drept ciudățele. Mie mi s-a întâmplat să mă invite o tipă pe banii ei pentru câteva zile la mare - avea o stare materială vizibil mai bună decât a mea - și am refuzat îngrozit, imaginându-mi umilința clipelor când ea ar fi scos banii să plătească. I-am spus deschis asta și ea a râs și mi-a zis că o să-mi dea mie banii, ca să plătesc eu. Răspunsul ăsta m-a umilit și mai mult - am refuzat vehement și relația noastră abia înfiripată n-a supraviețuit acestui incident. Acum, privind retrospectiv, cred că am greșit. Nu regret tipa, regret că m-am comportat copilăros. În apărarea mea, cred că atunci eram încă un copil.
Azi lucrurile nu par schimbate, dar motivația cred că este diferită. Nu cred că mai e vorba de presiunea socială ca el să plătească, ci de interesul meschin de a profita de urma oricărei relații, fie ea și trecătoare. Văd foarte des la fetele de azi, mai ales cele frumușele, semnele unei atitudini de genul "îi fac un favor că ies cu el, deci să plătească". Mi se pare că în logica asta ea se propune ca o marfă pe care el o cumpără sau o închiriază și asta nu mi se pare deloc măgulitor pentru o femeie.
Unde e echilibrul? Greu de spus. Probabil că amândoi ar trebui să contribuie financiar la mese și ieșiri, dar nu într-un mod in care să devină evidentă contabilitatea relației. Discuțiile prea frecvente despre plătitul jumi-juma, despre când a plătit el și când ea, omoară romantismul și plăcerea de a fi împreună, transmit mai degrabă mesajul că nici unul nu vrea să-i fie dator celuilalt, exact ca într-o relație de afaceri. Probabil că fiecare trebuie să știe să contribuie financiar cu grație și delicatețe și să nu facă caz de eventualele diferențe de moment.


Cine pe cine cucerește? Și ce trece prin mintea unui bărbat când trebuie să-și adune curajul și să spargă banchize întregi de gheață conversațională? Cum e cu refuzul? 

Cine pe cine cucerește?!? Asta e o întrebare dificilă, a trecut nițel timp de când îmi puneam problema asta. N-am fost niciodată un cuceritor de profesie și probabil că - glumind puțin - aparițiile feminine au fost cele care m-au cucerit de la distanță. Există femei, mai mult sau mai puțin frumoase, pe care le locuiește un spirit atât de luminos și de feminin încât îmi atrag atenția. Mai departe, cine face primul pas e o chestiune de detalii și de împrejurări. S-a întâmplat să fiu eu cel care îndrăznește, s-a întâmplat ca ea să-mi dea de înțeles că aș avea șanse. Nu cred că ar trebui să existe o regulă.
Dacă ar fi să descriu "tehnic" începutul relației dintre Carmen și mine, s-ar putea spune că ea m-a cucerit, în sensul că ea a făcut primul pas. Erau deja câteva luni de când schimbam priviri nițel mai lungi decât ar fi fost socialmente acceptabil între simple cunoștințe, au fost zâmbete cu aparente subînțelesuri, dar eu eram blocat în convingerea că n-am nici o șansă, mai ales că avea atunci un prieten. Privirile și zâmbetele puteau fi doar întâmplări și coincidențe, eram convins că aș fi fost trimis la plimbare dacă deschid gura în fața ei. S-a dovedit că relația ei de atunci era oricum în destrămare, însă mie mi-au trebuit încurajările ei explicite ca să pricep că pot îndrăzni. Uneori mă gândesc că din cauza temerii mele de refuz puteam să ratez întâlnirea cu ea - treizeci de ani mai târziu pot să spun că aș fi fost un mare prost.
Cred că mai toți bărbații sunt îngroziți de perspectiva refuzului, mai ales de cel vehement și public. Pentru unii e o chestiune de orgoliu - nu se face să fie refuzați, așa că mai bine evită abordarea directă, încearcă cu apropouri mai mult sau mai puțin elegante, în funcție de cât de educați sunt. Pentru alții e o chestiune de jenă personală - le este foarte greu să suporte umilința refuzului, mai întâi pentru că le distruge încrederea în sine pe care și-așa și-au clădit-o cu greu. Pe de altă parte femeile pot fi cu adevărat crude: nu te refuză, te strivesc, dându-ți de înțeles că ești complet indizerabil, neeligibil nici pentru ele însele, nici pentru alte femei. Probabil că un pic de condescendență socială n-ar strica în situațiile astea... :)
Bărbații au dezvoltat chiar și teorii legate de refuz, menite să le protejeze ego-ul în caz de insucces. Sunt convins că un bărbat a inventat sintagma "o doamnă când spune nu înseamnă poate, când spune poate înseamnă da și când spune da nu e o doamnă". Un nu poate fi astfel interpretat ca pe o invitație la insistență: nu e ceva în neregulă cu pretendentul, pentru că refuzul face parte dintr-un joc dictat de conveniențe sociale.


Numește două însușiri sau atribute care sunt considerate o calitate la femei dar un defect pentru bărbați. (exceptând sânii.)

Cu chestia asta m-ai încuiat. Nu cred să existe așa ceva. Scoțând din discuție sexul persoanei - y compris sânii - atributele și însușirile pozitive sau negative ale unei ființe umane cred că sunt aceleași.


Presupunând că lucrați amândoi și că venitul v-ar permite. Soția decide să nu mai lucreze și să își dedice timpul familiei. Cum reacționezi?

Dacă am fi tineri probabil că aș întreba-o dacă e sigură că vrea asta. A te dedica familiei e un sacrificiu personal, e o abandonare a propriei independențe punându-te în slujba celorlalți. După câțiva ani regretele sunt tardive și periculoase: ești desprins de realitățile pieței de muncă, ciudat din punct de vedere social, frustrat că nu-ți mai poți face o carieră profesională, supărat pe familie a cărei recunoștință nu e niciodată pe măsura sacrificiului. Dar dacă ea ar fi sigură că asta vrea, aș sprijini-o.
Dacă ar fi acum, probabil că n-ar mai fi același mod de a se dedica familiei. Băieții sunt deja mari și aproape independenți. Ar fi mai degrabă timp dedicat unei pasiuni proprii - fiind un om cu un minunat simț estetic, sunt convins că ar fi ceva legat de creativitate vecină cu zona artistică. Aș fi foarte fericit să-i pot oferi libertatea asta.

Aceeași presupunere de mai sus. Tu decizi să nu mai lucrezi și să îți dedici timpul familiei. Cum ar reacționa soția?

Probabil că ar fi de acord, presupunând că ne-am permite. Însă știu sigur că în sinea ei s-ar îngrijora să poarte întreaga răspundere materială și s-ar întreba ce s-a întâmplat cu bărbatul responsabil de lângă ea. Și știu la fel de sigur că niciodată n-aș îngrijora-o în felul ăsta.

Ce prim sfat despre bărbați ai oferi unei fiice?

Să afle dacă bărbatul pe care îl iubește e generos. Nu în sens financiar, firește. E important dacă e generos emoțional, dacă dăruie altora din el însuși fără să aștepte neapărat răsplată. Cred că un bucătar bun este cel care gătește anticipând extazul mesenilor, punând pasiune și dragoste în ceea ce face. Cred că un amant desăvârșit este cel care nu se gândește la propria plăcere, ci la plăcerea pe care o oferă iubitei sale, ceea ce îl aduce și pe el la extaz. Cred că un tată bun este cel care își pune copiii deasupra propriei persoane neuitându-se totuși pe sine, sacrificându-se atunci când e cazul, fiindu-le exemplu de comportament chiar și atunci când îi e greu să-și respecte principiile. Cred că un profesionist bun este cel care nu doar își face meseria cu pricepere, ci și împarte celorlalți din jurul său din experiența sa, ajutându-i să devină la rândul lor mai buni chiar și decât el. Toate astea presupun generozitate. Și cred că iubirea adevărată e născută din acest fel de generozitate, din capacitatea de a nu te pune pe tine pe primul plan, ci pe cea pe care o iubești.
Dacă are această generozitate, sunt șanse bune să fie fericiți împreună. Firește, sunt și condiții pe care ea ar trebui să le împlinească...


Ce prim sfat despre femei ai oferit fiilor tăi?

Să accepte faptul că femeile ne transformă. Se zice că el se îndrăgostește de femeia pe care o vede în ea, iar ea se îndrăgostește de bărbatul pe care crede că îl poate modela din el. Vrem sau nu, ne place sau nu, bărbații sunt modelați de femei, începând cu mama, continuând cu soția și probabil terminând cu nepoatele. Ele fac din ei ceea ce lumea e azi - în spatele bărbaților puternici există femei puternice, nimic mai adevărat.
Secretul este să înțelegi la timp dacă femeia pe care o iubești te înalță sau te coboară. Nu mă gândesc la carieră, ea e doar o consecință. Când spun că o femeie te înalță mă gândesc că ea te face să vrei să fii mai bun în fiecare zi.

Cu ce sunt diferiți bărbații de 25 de ani din 2013, de tine cel de la 25 de ani? Încotro se îndreaptă bărbatul român din 2013?

Priviți de la altitudinea unei clasificări generalizatoare, mutatis mutandis, nu cred că sunt mari diferențe. Erau și atunci și sunt și acum tocilari, golănași, băieți buni "care n-au noroc", derbedei șamd. Erau și atunci și sunt și acum proști si deștepți, educați și mitocani, loaze și muncitori. Existau și există încă ăia buni și ăia răi. Acum, la fel ca atunci, ăia răi erau ca un magnet pentru fete, ăia buni erau regretați după ce ele ajungeau pe la 30 de ani :)
Ceea ce cred că s-a schimbat este proporția dintre categoriile astea. Nu știu dacă acum 25 de ani majoritari erau cei educați, deștepți și serioși, dar sunt aproape sigur că erau mai mulți decât sunt azi. Libertatea adusă de democrație e încă ințeleasă ca un fel de passe-partout care nu vine cu nici o obligație, consumerismul capitalist care ne-a invadat îndeamnă pe toți la hedonism și superficialitate - în atmosfera asta nițel toxică e greu să te maturizezi, transformându-te din băiețel în bărbat. Cei mai mulți băieți din 2013 mi se par întârziați într-o etapă puberă, cu accente teribiliste de hipsteri, rockeri, motocicliști sau bikeri, incapabili să finalizeze proiectele pe care le încep cu juvenil entuziasm. Încerc să-i privesc cu ochii unei femei și să-i imaginez tații copiilor lor - e destul de greu să-i închipui asumându-și responsabilități, înfruntând greutăți și suportând stoic dificultățile vieții. Mai degrabă îi văd căutând femeia-mamă, care să le spună ce să facă și cum. Matriarhatul pare să aibă șanse mari în România de mâine.
Eu am făcut parte din categoria celor mai romantici, iubeam pasionat și mă chinuiam să scriu poezii, cântam la chitară și credeam că există dragostea perfectă. Am comis probabil un milion de greșeli și stupizenii, dar mai toate cred că porneau dintr-un avânt de a deveni, de a face lucruri care contează. M-am căsătorit foarte tânăr pentru că nu-mi puteam imagina cum aș putea trăi fără Carmen - cu dilema asta am rămas și acum. Iar la 25 de ani eram un june inginer la ocolul silvic Pipirig, îndepărtat de familie de o repartiție guvernamentală, cu deja șase luni de muncă la activ, care stătea singur în gazdă într-o cămăruță încălzită de o sobă cu plită, căruia i se născuse de doar o săptămână al doilea copil și care spera că tot ce visează se va împlini. Și, poate în chipuri pe care atunci nu le-am anticipat, cu multe suișuri și coborâșuri, aproape că așa a și fost.
S-a vorbit mult în ultima vreme despre generația Peter Pan, formată din tinerii de azi care refuză să se maturizeze. Dar, așa cum citeam într-un excelent articol de blog, Peter Pan avea aripi. Băiatul român din 2013 preferă să lenevească pe o terasă din centrul vechi, pozând într-un macho de circumstanță și povestind despre ultimele sale teribilisme copilărești. Mi-ar place să-l văd ridicându-se și devenind bărbat. Mi-ar place să-l văd visând și apoi clădind ceea ce a visat. Mi-ar place să cred că încă nu e prea târziu pentru el.

1 comment:

  1. ""femeile pot fi cu adevărat crude: nu te refuză, te strivesc"

    ... corect:d

    ReplyDelete

Facebook

Popular Posts

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (10) adoptie (2) AION (2) ajutor (10) alaptare (1) alimentatie (9) amintiri (17) animale (3) anotimpuri (2) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (6) Cai (1) caini (15) capot (1) carti (3) carti pentru copii (3) cărți traduse (4) coada-coada (1) concediu (6) concurs (3) condus (1) copii (67) coruptie (5) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (14) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (7) film (7) filme (2) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (2) gaming (3) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) Ioana Neagu (1) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (14) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) Mihai Ciobanu (1) music (18) nutritie (2) oameni (67) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) pisici (1) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (10) religie (6) ring-sling (2) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (1) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (6) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (76) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (8) wow (1) WTF (28) www.davidkinsella.com (1)