M-am intors de la manifest cu o garoafa franta. In loc de una, cumva am primit doua. Si s-a frant pe drum, am ajuns cu ea fracturata acasa.
Manifestatia a fost pasnica si decenta. Am stat pe trotuar. Nu stiu, sincer, cine dintre cei vreo cateva mii care ati vazut postarile ati fost, Cati, stiu. Vreo trei, Dar nu e o imputare, va asigur, nici nu ma asteptam sa curga rauri valuri, ba mai mult, eu am ajuns cam la limita. Cu tot cu copil - sa tin minte sa nu mai fac asta, ori vin fara ori nu mai vin deloc. De la o duda confiscata de o doamna s-a ajuns la niste racnete de ziceai ca vrem sa scoatem tinerii din centru daramandu-l sonic.
Ne-au abordat mai multe doamne in varsta intrand si iesind din bloc. Ce cautam acolo. Pentru ce protestam. Pentru ca sunt niste tineri inchisi aici si nu are nimeni voie sa ii vada. Pai si de ce sa ii vada? Pentru ca MOR cucoana, pentru ca ii omoara tinandu-i legati si infometandu-i. Ah? Pai da, zise o doamna, noaptea se aud urlete infioratoare de aici. O a doua doamna face referire si la sacosele pline cu care par sa iasa femeile din centru in fiecare zi.
O a treia adauga ca "inainte" cand aveau voie sa iasa (aveau voie sa iasa? Sau ii sunt amintirile amestecate doamnei?) cerseau mancare printre gratiile portilor. Apoi i-au inchis. Denisa Morariu apare incercand sa scoata cateva cuvinte de la vreun vecin. Doamnele, pana acum gurese ca niste vrabii, se volatilizeaza brusc si dispar intr-un amalgam de papornite si basmalute. Na poftim. Bine ca m-au barait pe mine. Morariu prinde totusi o vecina la geam.
Si in rest, ascult. Ascult povestiri groaznice. Ale celor de la CRJ, care lupta de ani si ani de zile pentru un simplu drept: acela de a vizita tinerii din centru. Si fundatia din Scotia care avusese voie sa ii trateze gratuit, sa le aduca donatii, sa ii ajute in procesul de recuperare si acum se pare ca acest lucru e nedorit. De ce? De cine? Nu stiu. Intreaba gardul, intreaba zidurile, sunt singurele care au raspuns vreodata de atunci.
Se apropie de noi mama unui copil intr-un scaun cu rotile. Se joaca cu Alex si ii spune "cand te faci mare, sa nu ajungi ca ei. Sa nu mi-l inchizi pe fiul meu aici, cand eu nu voi mai fi" si genunchii mi se inmoaie si incerc sa-mi opresc lacrimi de ciuda si neputinta si rusine, multa multa rusine. Pentru ca printr-o simpla fraza, mama imi dezvaluie realitatea; nu luptam doar pentru cei 54 de tineri ci pentu mii de altii, pentu ca atat timp cat se accepta tacit si declarat ca un om cu handicap psihic care nu mai are sustinatori legali in viata sau nici n-a avut vreodata sa fie impins in aceasta imensa masina de tocat, in aceasta fabrica de decese tacute si tacite, suntem cu totii criminali. Atat timp cat auzim urlete si vedem sacose si ne vedem de ale noatre, atat timp cat aflam si nu incercam in orice fel sa sprijinim. Atat timp cat finantam lagare de la bugetul de stat.
In rest, autorizatia ni s-a retras in ultimul moment, de ce nu stiu. De chichi probabil. Ridicol de multa politie as zice eu, pentru cati am fost. Si pentru faptul ca am stat cuminti si am pus flori langa un gard.
Ce faci cu florile frante? Le arunci la gunoi. Le arunci pentru ca s-au frant, pentru ca nu arata bine in vaza, pentru ca nu stau cum stau celelalte.
Ce faci cu oamenii franti?
Am o garoafa franta pe masa.
Mi s-a facut pielea de gaina citind acest articol! Omul este cel mai crud animal de pe pamant si o dovedeste zilnic. Oare cum stau treburile pe la altii, la cei pe care ii numim civilizati?
ReplyDeleteSubscriu la comentariul Vienelei - la fel era si pielea mea cand am terminat de citit. Era o imagine care circula pe internet, cu un om langa un rechin, iar textul suna ceva de genul "In aceasta imagine puteti vedea cel mai feroce animal de pe Pamant. Langa el inoata pasnic, in cautarea hranei, un rechin." Adevarul doare, dar adevarul ar trebui sa muste din noi pana da sangele ca sa deschidem odata ochii si sa devenim constienti de ceea ce suntem si ceea ce facem!
ReplyDelete