Pe vremea mea...(1)

Cum la anul schimb prefixul, m-am gandit sa ma antrenez in ale mosnegarimii (treij da ani!) cu povesti plicticoase despre cum era pe vremea mea.

Pe vremea mea era "Intalnirea de la Miezul Noptii" cu Petre Magdin si Lenti Chiriac. Sau cand cu unul cand cu altul. Sau amandoi. Nu mai stiu, maica, pentru ca pe vremea mea aveam memorie si acu pe vremurile astea nu mai am. Acum au disparut oricum cu desavarsire si emisiunile cu pricina, si prezentatorii - or mai fi traind? - si promovarea stilului respectiv pe vreun post principal de TV.

Pe vremea mea, cand eram mica rau, mamaie-mea se uita la Tezaur Folcloric. Mai tin minte genericul: o tanti cu marama, galopand pe un cal alb, pe o melodie olteneasca cred: tam-dirai-diraidaaa-daaam, dam-diridididi-daaaam....Si pe Marioara Murarescu, al carei stil de vorbit a fost ciuca parodiilor de altfel savuroase si ele cativa ani mai tarziu.

Pe vremea mea desenele si filmele pentru copii nu erau dublate. Asa am invatat binisor engleza nu numai la scoala dar si cu Disney, franceza cu Sandy Belle si aia cu florile si inelul, am rupt vreo doua cuvinte in rusa cu filmele rusesti, Tanti Ludmila si No Zaietz Pagadi si am invatat barim sa dam buna ziua in bulgareste cu Lolek si Bolek si cine mai erau ailalti de pe la bulgari. Acu astia micii invatat cel mult sa vorbeasca de parca ar fi niste poponari pensati in cur, gratie scolii de actorie care invata pe cine ma-sa o face dublajele ca a vorbi intr-un desen animat inseamna a te pitigaia extrem, a grohai ca la hemoroizi sau a suspina lesinat de ascutit cand fac voci feminine.

Si ca tot suntem la capitolul asta, ultimele voci normale pe care le-am auzit erau pe niste discuri - da, pe vremea mea au fost si discuri, sunt un dinozaur - de povesti. Inclusiv Domnita de Sare.
Magnetofon nu am prins, dar am prins vinilul si fosnetul matasos al acului ajuns la capat, caseta, cu banda care se incalcea si trebuia derulata cu un creion si walkmanul, cu bateriile naspa care tineau putin si se sfarseau pe melodia preferata. Care melodie capata invariabil accente lugubre, funebre, parca de acompaniat ultimul zvacnet de viata al bateriilor: "Uuuuuuuaaaaauauaaaaii....ddduuuooooooo...ruuooououuuuuuses...."

Pe vremea mea, copiii erau imbracati oribil. Absolut fara pic de bun gust. Reminiscente anilor 80, mamele se incapatanau sa ne indese in niste rochite de plastic creponat in culori turbate, fosforescente si in strampi al caror tur se lasa si dadea impresia ca te-ai cacat pe tine in permanenta. Toate hainele strangeau, ciupeau, incalzeau si provocau mancarimi groaznice. Bine ca s-a dus vremea mea din punctul asta de vedere.

Pe vremea mea, inghetata avea gust de lapte. Pentu ca era facuta cu lapte si zer. Se ambala in pachete mici, in hartie, ca untul si in satul mamaie-mii sosea o singura data pe saptamana, deci era eveniment mai mare decat painea, care sosea zilnic. Alergam de-mi rupeam picioarele cu pretiosul pachet, de frica sa nu se topeasca pana acasa si sa nu apuce mamaie-mea sa guste si ea.Si tot pe vremea mea, nu exista intoleranta la lactoza. Singura intoleranta era aia la foame. Sincer, eu tot numai pe aia o am si-acu.

Pe vremea mea ma duceam sa iau paine desi nu eram inca la scoala. Mare branza nu era totusi, insa prinvind acum in urma, din epoca temerilor si a hiper protectivitatii, aceasta mica expeditie zilnica a mea pare nebunie curata. Insa nu era asa. Mamaie-mea imi dadea "bani ficsi" pentru ca inca ma cam incurcam cu adunatul si scazutul, o sacosa de panza - bio, frate - si un bodyguard mititel dar teribil de curajos: coteiul Haiduc, cu inima si urechile de mai mari decat el. Lipaiam in urma masinii de paine, ajungeam la invariabila coada, dadeam banii, luam painea si cam asta era.

Tot pe vremea mea treceau prin sat femei cu cobilite de care atarnau galeti cu branza. Doar in Oltenia am mai intalnit branza aceea, un fel de telemea untoasa, facuta si pastrata in zer. Nu se dadea la kil ci la bucata, din ochi. Iar femeile aveau ochi negri si maini cu unghii crapate si pline de praf.

Pe vremea mea nu se puteau afla absentele prin SMS ceea ce din perspectiva de parinte nu e bine, dar din perspectiva unei foste mari chiulangioaice e minunat. Iar notele erau trecute in carnet - asta probabil o mai fi si acum - si datul carnetului era cam cu du-te vino. De obicei cand luai nota mare te duceai singur, radios. Cand ti se impusca vreun 5 era randul profesorului sa intinda mana dupa carnet si de obicei minteai "l-am uitat acasa" - "Bine, ti-l trec ora viitoare"

Pe vremea mea parintii care-si doreau sa mai scape de noi ne trimiteau in tabere care fara prea multe fasoane nu-ti promiteau marea cu sarea, ca acu: ca o sa dezvolte plodului abilitati de socializare, ca or sa il invete sanscrita si baletul en poigne si mai stiu eu ce. Iti promiteau ca ti-l aduc inapoi intr-o singura bucata la sfarsitul verii si ca or sa ii dea destule de facut incat sa nu-i cace mintea altele. Si cam asa era. In schimb mancarea era infecta, toxiinfectiile dese si paturile jegoase si deseori cu purici. Am o vaga banuiala ca variabilele astea nu prea s-au schimbat de atunci.

Pe vremea mea, un om realizat (din punctul de vedere al parintilor nostri) era de obicei profesor, medic sau politist. Acum sunt fix cei care cam behaie de foame si sunt desconsiderati, umiliti si frustrati in mod constant la modul de munca.

Pe vremea ...ei nu chiar a mea pe vremea unora mai marisori ca mine, au existat depechoteci. Adica un fel de discoteci dedicate exclusiv grupului Depeche Mode. Imagine that! Eu nu le-am prins insa tin minte frezele tip banana si gecile de piele + ciocatele. Oribila moda.

Ah da, si pe vremea mea oamenii se imbracau groaznic iar moda avea capricii hilare. Niste "highlighturi": cand eram in liceu si ne indreptam catre intrare, paream un regiment funebru, un fel de Hitler and Morticia had some babies, datorita bocancilor tip platforma si a paltoanelor musai negre, musai lungi, musai cu nasturi cazoni. Profesorii se chinuisera ani buni sa ne convinga sa acceptam niste uniforme relativ colorate si lejere. Noi refuzaseram indarjit, ne castigaseram dreptul la diversitate si prin urmare umblam toate ca niste ciori trase la indigo.

Ah, da!
Pe vremea mea era hartie indigo. O foita subtire, destinata facutului de copii in special cele care necesitau si copia semnaturii. Te patai groaznic daca o migaleai prea mult. Si tot pe vremea mea erau si creioane chimice, care ne fascinau etern. Uscate erau niste creioane, dar daca le inmuiai in gura (oh, teh horrorz!) scriau mov.

Cam atat pentru azi.