Macabre

Nu e musai o obsesie si nu e nici o tema recurenta a blogului.
Doar ca din moment ce cunostintele mele in materie de inmormantari romanesti mi-au fost puse la indoiala, ma simt datoare (ma simt pe naiba, nu ma simt de nici un fel dar am chef de scris) cu niste explicatii.

Am copilarit intre 1 si 12 ani printre mosnegi. Bunicii din partea mamei aveau deja 70 respectiv 80 de ani cand le-am fost livrata in Oltenia, sub pretextul "aici la noi e prea frig, cresteti-o voi si noi venim sa zbieram la ea in concediu"
Tataie-meu nu era deloc bisericos. Era injurios in schimb. De la el am invatat prima colectie de injuraturi care amestecau patrafire, cruci, matanii, diverse secretii, popi si maicute laolalta. Ati ghicit, era ateu. Pe langa scepticismul propriu mai avea si o raca personala contra preotilor; Un popa il turnase drept "origine nesanatoasa, averi ascunse" si astfel tataie-meu aterizase cativa ani buni pe la Doftana. Nu manastirea, puscaria Doftana.

Lamurindu-se ca averile cele ascunse erau de mult baute si jucate la carti din generatiile anterioare, i-au dat drumul batut bine si cu o dubla pneumonie. Puscaria a trecut, ranchiuna a ramas.

Mamaie-mea oscila intre mistic / superstitie / religie. Nu se ducea la biserica in schimb mergea la inmormantari cu frenezia cu care o studenta la ASE bate cluburile din Regie. Mai ghicea si in bobi, cafea si alte "tampenii de petrecut timpul", cum mi le-a definit intr-o seara.

Am fost carata la privegiuri si inmormantari si dezgropari si parastase de cand am facut ochi. Si poate de aceea le-am perceput initial fara umbra de grotesc sau macabru. Era firesc. Mamaie avea prietene care mureau. Cand mureau se faceau verzi-mov la fata si se aduna o multime de lume sa le vada. Isi pierdeau si identitatea, nu mai erau Florentina sau Maria sau Cristina. Erau "mortul"
Mai era firesc si sa fie o multime de lume imbracata in negru si sa "fim cuminti ca nu-i frumos la mort"
Fiind sat si astea petrcandu-se demult, se folosea un dric cu cai, de care eram fascinata. Mai putin fascinate au fost rudele mortului intr-o data cand caii, iritati de caldura si zgomot, au luat-o la fuga cu tot cu cosciug si bocitoare si s-au oprit tocmai in Olt cu tot atelajul. Bocitoarele sarisera pe drum, mortul picase din prima.

Era firesc si chiar recomandat sa te duci sa te uiti. Habar nu am de ce. Mi-era teama si sila dar ma inghionteau toti "ai vazut mortul? du-te sa vezi mortul!" Intram, strecurandu-ma printre batiste, lumanari, tinandu-mi respiratia, si vedeam respectiva fosta prietena a mamaie-mii stand foarte solemna si dreapta pe masa.

Preotii ma speriau si aia. Erau mari, burtosi si aveau o voce puternica, nazala. Stropeau tot ce prindeau cu aghiasma si intindeau relaxat maini grasute la pupat cui nimereau. Mamaie-mea evita abil aceste momente facandu-se ca brusc si-a scapat ceva pe jos sau o cheama cutare la bucatarie.

Era mancare peste tot dar ma feream cat puteam de ea. Cumva imi intrase in nari mirosul de mort si il asociam si cu tamaia si cu parfumul prost si cu ceara...si cu mirosul de mancare la cazan.
Foarte foarte tarziu am realizat ca si mamaie-mea ar putea intra in categoria mortului. Ani buni de zile am avut impresia ca eu, ea, mama, tata suntem nemuritori si doar restul se duc. Au trebuit asigurari ferme dupa zile intregi de urlete sa ma convinga ca mamaie-mea este oarecum cvasi-nemuritoare, adica se va duce si ea dar intr-un infinit de ani, catralioane, ere.

In ziua in care infinitul s-a finit, am gasit-o mangaiata de soare pe obraz. Zambea. Murise in somn, la maxim jumatate de ora dupa ce schimbaseram o vorba. Isi rontaise dulciurile cu care o mituia tata in fiecare zi - in utlimii ani incepuse sa-i accepte cadourile desi tot un "caine de moldovean" il considera, isi bause cafeaua si  se retrasese pentru obisnuitul ei pui de somn.

Ce-a urmat apoi a fost trist si grotesc. Inainte sa vina puhoiul de lume am spalat-o impreuna cu doua babe. Ca asa se cade. As fi vrut sa plece de langa ea, sa taca din gura macar. Sporovaiau vesele, manevrand-o pe-o parte si pe alta, facand aprecieri stupide de genul "ati avut bine grija de ea ca slaba nu e"

Am dus-o cu alaiul descris mai demult prin blogul asta la biserica. Si restul a fost ca de obicei.
Sunt putine lucruri pe care le regret pe lumea asta desi am facut o mie de pasi stangi si mi-am incalcat o mie de juraminte. Dar printre regrete se numara si promisiunea facuta ei.

De cand eram mica imi recita macar o data pe luna rugamintea asta:
"Mama, cand oi muri sa ma imbracati cu rochia asta."
"Da, mamaie"
"Si pantofii astia. Nu astia, ca astia ma strang"
"Da, mamaie."
"Si sa nu-mi puneti brose si cercei sa vie tiganii sa ma dezgroape pentru doua tinichele"
"Nu, mamaie"
 Isi aranja si-si peria garderoba funerara cu atat de multa atentie incat o dezbraca de orice gand sfasietor. Semana mai mult cu o femeie ducandu-se la un bal decand una pregatindu-se sa intre in groapa.

"Si aici sunt prosoapele, mamaie. Si aici batistele. Si uite, astea, astea le dati de pomana. Sa nu ma lasati fara batiste, mamaie"

Avea o conceptie aproape faraonica despre lumea de dincolo. Imparatia cea fara de Sfarsit o fi fost ea a unuia atotputernic, dar clar pe lista de cumparaturi a lui Dumnezeu nu se aflau batiste, prosoape, mobila, haine   si altele. Deci de astea trebuia sa ne ingrijim noi.

Eu nu stiam ce sa zic. Pe de o parte eram linistita, stiind ca se va duce undeva intr-un viitor indefinit, foarte indepartat. Pe de alta parte ma intimida, parca s-ar fi pregatit sa plece intr-o vizita importanta si eu nu puteam sa merg.
 Apoi invariabil se intorcea catre mine si devenea mica, mica, mica si fragila si ochii ei verzi se mareau ingrijorati, cercetandu-ma.

"Si mama, daca ajung pe la ai lui taica'tau prin Moldova sa mor, sa nu ma ingropati acolo. Aduceti-ma aici inapoi. Nu printre straini"
Incercam sa o conving ca noi nu-i suntem straini dar nu prea reuseam.

"Sa nu ma bagati in betoane. Sa nu ma bagati in...in cavou din ala, ca e rece si apasa si n-o sa mai pot sa ies" Sa ma ingropati in cosciug de lemn si in pamant, sa ma manance viermii. Da? "
"Da, mamaie"


Nu ne-am tinut de cuvant. Taica-meu avea de altfel dreptate in felul lui "unde sa ma car cu mortul prin toata tara si cum sa nu-i facem cavou o sa zica lumea ca ne-am zgarcit"
Si cu toate ca tot nu reusesc sa cred in Dumnezeu si nici in nici un fel de vieti de apoi, odata si odata am s-o scot de acolo si am s-o aduc inapoi in Oltenia. Probabil or sa ma fugareasca un potop de neamuri hulindu-ma ca m-am ticnit.
Dar macar atat. Macar acum.

Mama era evident non-religioasa. Sau ma rog. Anti-biserica. Evita cu obstinatie sa vorbeasca despre asta dar bombanea iritata uneori "Daca vrei sa te rogi, te rogi si-n casa. Nu trebuie sa te duci sa te vada toti aia..." Dar la cat vorbea mama si la cat de stins ii era glasul...
Tata oscileaza cumplit de hazliu intre religios activ, atoatepedepsitor, agnostic sceptic si scarbit de viata si supersitios. Sunt 3 extreme si cumva le bifeaza pe toate, in special in preajma posturilor.

De exemplu cu vreo doua saptamani inainte de post aparea ca o furtuna in casa explicandu-ne cum o sa tina el tot postul. Pentru ca el e credincios, spre deosebire de mine si mama, doua pacatoase fara credinta si care mai iau si in ras tainele. Si nu face nici un efort, pentru ca pe el il ajuta credinta in lucruri mari, d'apai in a manca de post, asta e floare la ureche. Si cat de purificat si intregit se va simti si tot asa.

Venea postul, taica-meu trecea intr-adevar pe chestii vegetale. Cam 2-3 zile - poate si o saptamana uneori - il vedeam umbland prin casa abatut, pungit, galben la fata si evident flamand. Neamul lui taica-meu e mai carnivor decat leii de savana. Nasol.
Predicile se stingeau brusc si mi-era o mila de el, dar evident nu puteam sa-i zic "lasa, mai, ca nu ne-am suparat, da-l incolo de post"
Dupa saptamana respectiva aparea brusc inviorat dar si rusinat, apasat de un mare secret - pe care-l stiam cam toti - si codindu-se sa mai vorbeasca despre post si altele. Se spurcase.
Il lasam in pace pentru ca urma sa vina cu o pledoarie inflacarata din care iesea triumfator basma curata - desi nimeni vreodata nu-l invinuise sau luase peste picior.
"A fost ziua doamnei X si ea nu tine post, cred, ca a adus un platou cu gustari si m-a invitat sa servesc. Si nu-i frumos sa refuzi."
Clatinam din cap, sugrumand zambetele.
Neconvins de propria explicatie, tata ridica miza
"Adica nu era de refuz, dar trebuia sa explic de ce refuz. Deci trebuia sa spun ca postesc. Si nu e bine sa spui, asta se cheama trufie!"
Alteori cand nu se nimerea ziua niciunei colege pacatoase care sa aduca platouri tentante taica-meu se infingea direct intr-un salam si recurgea la argumentul suprem:
"Am poftit! Si e mai rau sa poftesti decat sa poftesti, pacatul e mai mare! deci...auzi, vrei si tu? Ia cu mustar"

Despre alti bunici si alte intalniri cu moartea si diverse personificari ale ei, in episodul urmator.