31 May 2018

Impresii din concediu (1) - Sinaia, Lacul Sfânta Ana, Tușnad

Am fost in primul nostru concediu in patru. Ne-am întors mulțumiți dar obosiți. Sonia are 9 luni și detestă mersul cu mașina, se pare. Am avut ceva opriri în plus, dar n-a ajutat, când voia jos, voia jos. Și uneori nu se putea pe jos.
Am fost în niște zone din România noi pentru mine - spre rușinea mea nu am călătorit suficient prin țară cât să am acest ah,  je m'ennuie al tatălui meu, de exemplu, care nu mai are chef să meargă nicăieri, declarând că a fost peste tot cât era tânăr și le-a văzut destul. Prin multe locuri cică am fost și eu, dar eram mică și nu mai țin minte. În schimb ține tata minte zilele fripte și concediile exasperante pe care i le-am condimentat cu firea mea destul de dificila, așa cum e acum și rândul meu să aflu, pentru ca se pare ca am facut un mini-me, o fiica ce ma cloneaza ca temperament. Pe zi ce trece îl învinovățesc tot mai puțin :))

Am să mă apuc să povestesc acum câte puțin despre cazare, mâncare, impresii, etc.
Condițiile noastre au fost să accepte câini și să aibă camere care să ne poată găzdui pe toți patru.

Sinaia - Vila Retezat


Primul popas a fost Sinaia, clasica destinație a bucureștenilor, denumită și Sectorul 7 de unii glumeți. La Sinaia ne-am cazat în Vila Retezat.

Vila Retezat se află în cartierul Furnica. Se putea ajunge în trei minute în centrul stațiunii. Acceptă cu mare drag animale - acestea nu sunt tolerate ci binevenite cu entuziasm, și e un aspect care te face să te simți ceva mai ușurat ca proprietar de câine. Noi am luat cușca cu noi (tip crate) pt că nu suntem foarte siguri pe ce-i trăznește prin cap dacă o lăsăm singură pe teren străin. Am lăsat-o o singură dată vreo două ore, dar chiar și așa, crate-ul fiind pliabil și pus la fundul portbagajului, nu ne-a încurcat și s-a dovedit util.
Noi ne-am cazat într-o cameră triplă, care avea un pat dublu foarte mare și o canapea generoasă. Am avut loc să ne punem și pătuț de bebeluș și cușca câinelui.



Vila e de fapt un fel de conac foarte aspectuos. Camerele sunt largi iar în afara lor sunt spații comune de recreere, holuri pătrate, confortabile. Eu am apreciat mult mobilierul și atenția la păstrarea unui specific, o consecvență a detaliilor.
Lenjeria e impecabilă, din bumbac plin, satinat. Canapelele au lemn și catifea. Totul arată vechi dar nu deteriorat. Vintage presupun că ar fi cuvântul. Soțul a bodogănit că totuși de atâta vintage scârțâie toate, de te știe tot hotelul când urci scara de exemplu. Într-adevăr, cam trosnesc toate, de la scara interioară la parchet și uși, dar cu atâta lemnăraie nu știu cum ar putea combate asta.

Se oferă parcare în curte, cred că și mâncare dar noi am optat pentru altă locație.

Tot la părți minus - la așa camere largi poate te-ai fi așteptat la un pic mai mare și baia. Aproape faci duș cu un picior în budă. Dar în fine, nu am plecat în concediu să ne îmbăiem.

În Sinaia am mâncat în următoarele locuri:

1. Restaurant Snow 


  • Oferă scaun pt bebeluși, chestii de desenat pt copiii mai mari. 
  • Acceptă animale pe terasă. 
  • Au un burger bun, dar mi l-au servit cu niște chips sfarogiți rău de tot. 
  • Au meniu pt copii, porție f ok zic eu pentru un copil cu apetit normal și prețuri convenabile. 10 lei porția de carbonara de exemplu. 
  • Servire relativ ok deși am repetat de trei ori să nu ne aducă nouă înaintea copiilor, și tot așa au făcut. Se cunoaște uneori când n-are ospătarul copii - pune cafeaua fierbinte sub mânuțele bebelușului, aduce mai știu eu ce mici tatălui și la 35 de minute după și supa copilului, etc. Eh, asta e. Lasă că află de la ai lui, mai încolo :)


2. Restaurant Alex





Restaurantul Alex e la un minut de vila Retezat. Are specific unguresc, iar noi nu știm absolut nimic despre acest specific, în afara stereotipurilor cu gulaș, papricaș. Am plonjat cu multă încredere în ele, cerând soțul un gulaș cu fasole și eu un papricaș de miel cu găluște. Papricasul a fost bun, carnea moale într-un sos dens, brun, dar pentru mine adevăratele vedete au fost găluștile presărate cu rondele de ardei iute, care nu aveau nici o treabă cu imaginația mea - credeam că-s găluște ca astea din supă, dar poate din altceva. Erau crâmpeie mici de cocă, sincer nu știu cum se fac dar erau bune tare. Gulașul era o mâncare de fasole cu afumătură și o tonă de ardei. Bune amândouă. Papricaș aș mai mânca, gulaș nu neapărat.
A doua oară am încercat și o supă de pui cu tăieței, clasică, nimic de comentat la ea. Poate doar că apreciez mult că nu se simțea infamul gust de delikat sau secretul maiștiueucui. Nu știu dacă așa e de obicei, dar am apreciat și că nu au adus-o opărită deci au putut mânca imediat copiii din ea.
Încă o surpriză bună a fost berea Csiki Sor - o bere pe gustul meu, adică foarte palatabilă și echilibrată ca aciditate. Eu una nu suport berea amară și nici să mă umflu ca un broscoi din două guri.
O poveste interesantă de citit despre cum a sărit guvernul ungar în apărarea acestei micuțe beri artizanale, declarând că apără interesele cetățenilor săi de pretutindeni. M-am gândit cu amărăciune că într-o situație similară, probabil guvernul nostru ar fi răspuns printr-un voalat și nu prea „și mie ce-mi iese?”.
  • Oferă scaun pt bebeluși, chestii de desenat pt copiii mai mari. 
  • Acceptă animale pe terasă. 
  • Servire ok, atmosferă liniștită, calmă. 
  • Am primit o ciorbă de perișoare cu exact trei perișoare în ea. La felul doi am optat pt un humus acceptabil cu falafel. Din păcate, falafelul era uscăcios și nu prea ok făcut. Pizza soțului cred că a fost ok. Per total, ce am testat eu era mâncare mediocră spre nasoală. 
  • Nu au scaun pt bebeluș


Sinaia era arhiplină, iar când am urcat spre Urlătoarea l-am auzit pe un drumeț glumind „zici că-i Niagara pe-aici”. Așa era. Cascada în sine, căreia Alex îi tot zicea fântâna care zbiară, spre hazul nostru, abia se vedea de turiști. Puhoi de lume, ne făceam loc cu greu pe câte un podeț, ne așteptam unii pe alții să trecem. Deh, sărbătoare. Sonia a dormit lemn în spatele lui taică-su, iar Alex a bodogănit la început, dar pe parcurs muntele ne-a energizat și ne-am întors cumva mai odihniți decât porniserăm.







Lacul Sfânta Ana

De anul acesta, din ce am înțeles, nu mai e voie să faci nici baie în lac nici grătare pe malul său. De grătare nu știu, probabil se făcea prea multă mizerie și se intersectau cam periculos cu fauna din zonă. Despre îmbăiat am aflat că loțiunile de plajă folosite poluau apele lacului. Este singurul lac vulcanic din România, iar apele sale provin exclusiv din ploi. Suficient de deosebit cât să ne căutăm altă scăldătoare și să ne mulțumim cu admiratul acestui loc minunat.

Tot de anul ăsta ursul Șoni nu-și va mai face veacul pe aici. Era un ursuleț învățat cu oamenii, din păcate pentru toată lumea, adică în nici un caz domestic ci venind să capete mâncare. Lumea își făcea poze cu el, îl mai momeau cu ce aveau de-ale gurii și tot așa până a capsat o turistă care încerca să-și facă un selfie. Nimic serios, dar putea fi. Așa că Șoni acum va trăi în rezervația de urși de la Zărnești. Să fiu sinceră, îmi e milă de el deși știu că asta a fost soluția umană și responsabilă. Dar cred că primii doi ani din viața sa, petrecuți pe malul lacului Sfânta Ana, au fost un paradis. 

Lacul e plin de pești care vin să fie și ei hrăniți, la mal (noua atracție, se pare că trebuie să ghiftuim ceva pe oriunde ne ducem), și înconjurat de rugi de mure și zmeură. Din loc în loc sunt ceaune și grătare, care probabil la vremea lor au contribuit și ele la paradisul lui Șoni. Să sperăm că și la Zărnești va avea mâncare cât de cât bună și că poate își va face prieteni din aceeași specie.







De retinut ca pe malul lacului Sfanta Ana am gasit doar o tonetă cu prostioare și una cu kurtos colac. Deci dacă veniți ca noi, adică flămânzi, mai degrabă căutați sus de mâncare. Peste tot sunt avertismente și ilustrații despre urși și probabil e bine să fie luate în serios. Posibil Șoni să aibă ceva verișori rămași prin zonă, fără așa pasiuni de modelling.



Ne-am continuat excursia înaintând prin secuime, o zonă despre care nu știam absolut nimic exceptând mențiuni fugare din buletinele meteo și din diverse articole naționalist-vindicative. Am trecut prin Harghita, Covasna, Sfântu Gheorghe, Odorheiul Secuiesc, Miercurea Ciuc și o puzderie de sate pe care nu prea le mai țin minte. Printre altele, am observat următoarele:

1. Toate localitățile aveau numele în două limbi, cum e și frumos. Doar că cele maghiare se țineau după câteva tipare. Paranteză - nu știu boabă maghiară și în general, nu e o limbă despre care să cutez vreodată să zic „dar ce simplă e, sigur o învăț”. 
Un prim tipar ar fi fost cel cu Szekely, care până la urmă ne-am prins, de perspicaci ce suntem, că înseamnă „secuiesc”. Dacă treceam printr-un sat numit Polonic, numele maghiar era Szekelypolonic. Dacă mergeam prin Izmenescul Mare, era Szekely Nagy Izmenyorum sau cum s-o zice. Și tot așa. Am tot văzut ștampila asta cu Szekely printr-o grămadă de localități. 
Prin altă zonă era cu Csiki în sus Csiki în jos. Pensiunea era cu Csiki, hotelul, satul, biserica, totul. Până m-a lămurit Clara (una din amicele mele cu origine mixt dacică, să zicem) că Csiki înseamnă Ciuc. Și noi eram în Miercurea Ciuc, deh.


2. Era pustiu. Am trecut în miezul zilei prin multe localități și senzația de pustietate se accentua. Din cauza felului (prost) în care avem noi drumul printre case și casele în drum, am tot avut contact cu zone rurale din Muntenia, Oltenia, Moldova. Iar acum lipsea ceva - lipseau localnicii care să stea în poartă, să se uite lung după tine, lipseau babele care trec unflappable drumul pe oriunde poftesc, lipseau tinerii în trening adunați lângă o rablă, etc. Printr-al optulea sat am sunat-o pe Ada (altă prietenă, da, trag unguroaicele la mine ceva de speriat, sau eu la ele mai degrabă) să-mi deslușească misterul. Și cum unele întrebări nu se pot pune politically correct, am trântit-o și eu cum mi-a ieșit:

- Ada, nu vreau să sune rasist, dar de ce pe stradă sunt doar câțiva altfel-de-minoritari în toate satele astea?

Și unele răspunsuri nici ele nu au încotro.

- Ina, nici eu nu vreau să sune rasist, dar cred că restul sunt la muncă.

Băile Tușnad


Am ajuns în Băile Tușnad unde era la fel de pustiu. Nu știu cum să zic. Am numărat vreo 15 oameni cât am stat acolo, și pe unii sunt sigură că i-am văzut de vreo două ori. Iar alții erau deja la muncă. Pe alocuri era deprimant. Tot felul de pensiuni și hoteluri abandonate sau ocupate (n-aș zice abuziv, că păreau să le fi pus deja cruce proprietarii) de țigani săraci care își cărau lemnele de foc cu căruța în hotel. 
Am fost într-un loc de joacă unde ne auzeam ecoul vocilor:




Am mai explorat ici colo până am aflat că în jumate de oră vine ursul la nu știu ce containere, și am bătut în retragere către cină: 



Unele decorațiuni din Tușnad arată de parcă ar fi văzut deja ursul:




Unde am locuit:

Casa Skandik


Am ocupat camera cvadruplă. Condițiile oferite sunt mult peste cele mai optimiste așteptări. 
  • Acceptă animale
  • Totul era impecabil, curat și foarte spațios. 
  • Baia era cam cât o sufragerie de bloc. Două chiuvete, cadă mare, bideu, etc.
  • Jos există grătar, terasă și bucătărie
  • Relativ liniște dacă nu vă deranjează tir-urile de pe stradă. Dar termopanele izolează bine fonic.
  • Vecini interesanți și pașnici :)
  • Vedere foarte frumoasă


De-ale gurii:


Am mâncat o tochitură încălzită prost la microunde. Unele bucăți sleite și reci, altele opărite la mijloc și călâi pe afară, etc. Am luat și o brânză cu mămăligă și unt. Brânza de vaci cam amară.
  • Prețuri mici. Soțul zice că și mâncarea era ok. Eu nu știu ce să zic :)
  • Acceptă câini la terasă
  • Nu au scaun pt bebeluș

Pizzeria Apor

  • Excelentă pizza
  • Servire foarte ok
  • Acceptă căței
  • Fără scaun de bebeluș

Locația e foarte frumoasă. Noi am beneficiat aici de mic dejun, era o ofertă de la Casa Skandik (cazare + mic dejun la han). 
Micul dejun și prânzul au patru variante mulțumitoare, ușor de combinat aș zice eu și îndestulătoare. Mâncarea a fost bună, proaspătă și adusă rapid. Nu fac rabat de la calitate, untul e gras, pâinea și ouăle sunt proaspete. Mezelurile și mai ales jumările erau fenomenale. Au și o pâine excelentă, pe care am regăsit-o în toată regiunea. Mai bine ar aduce pâine, nu cârnați la vânzare în București. E densă fără să fie greoaie sau lipicioasă. Pâinile de prin comerțul nostru, chiar și cele mai cu moț, cu cartofi, boierești, pitărești, îmi par prin comparație niște caricaturi jenante.
Neapărat să încercați gemul lor de fructe de pădure. E prima oară când mi-a plăcut așa ceva. De obicei e un terci confuz, prea dulce și storcoșit. La han însă fiecare fruct e întreg în siropul bine închegat, dulce acrișor. Coacăzele, afinele, murele își păstrează toată aroma și au o consistență minunată.

  • Mâncare excelentă
  • Acceptă câini în curte dar îi au și ei pe ai lor. Există afișe prin care suntem rugați să nu-i hrănim. Posibil să fie vizitatori aciuați.
  • Locație bună, amenajare frumoasă
  • Servirea a fost rapidă, personalul amabil
  • Pachet convenabil la cazare la Skandik + mic dejun la ei. Se ajunge în câteva minute.

Cât ne-am învârtit prin Tușnad, puținii oameni întâlniți au fost foarte amabili și prietenoși. Deși era evident că-și caută cuvintele (în română), le rosteau cu mare atenție, încercând să nu greșească, sau se sfătuiau între ei să fie siguri că au înțeles bine sau că zic corect. Și dincolo de cuvinte era o amabilitate autentică, reținută în efuziuni dar sinceră. Într-o alimentară, un om îmbrăcat sărăcăcios a insistat foarte mult să îi dea două fise fiului meu ca să-și ia niște biluțe din tonomatele acelea cu gumă. Am refuzat gândindu-mă că asta mai lipsea, să-l văduvim și noi de un leu, până am realizat că mai jignitor e să continui cu refuzul. Înaintea lui, întreaga coadă ne poftise în față. Chelnerița de la Apor a silabisit foarte prudent „șase zeci și cinci zeci lei” și s-a îmbujorat când soțul meu a trebuit să o pună să repete, pentru că nu pricepeam cât avem de plată - 65.5 lei era suma buclucașă. O doamnă din altă locație a refuzat onest când soțul a încercat să-i dea doi lei bacșiș pentru cafea, spunând „lăsați, și așa e scumpă”. Cafeaua era patru lei...
Nu neg că în mod siguri există tensiuni inter etnice și sunt absolut sigură că și ei au cocliții lor, în ambele tabere, dar noi pe unde ne-am învârtit nu am dat, din fericire, de niciunul.


Cred că deja v-am plictisit iar eu deja mi-am consumat rația de me-time pe ziua asta. În episodul următor, Sighișoara, Sibiu și Avrig.




Read More

09 May 2018

Această perpetuă grijă pentru aproape

De când am din nou bebeluș m-a tras ața (și nici eu nu m-am zbătut prea rău) să arunc câte un ochi pe diverse comunități online dedicate puericulturii (mă obsedează cuvântul ăsta, e de un scorțoșism sublim). Și cum stăteam eu așa și mă uitam la diverse comitete și comiții care prezidează și explică noțiuni teribil de importante, cum ar fi cum trebuie oferit un morcov fiert, și la dezbateri care fără îndoială vor curba definitoriu omenirea, cum ar fi ce să-i cerem menajerei să facă și ce nu, m-a trosnit o idee.

Nobody fucking cares.

De la discuții pro anti vaccinare (actually wait, scuze, aici m-am răzgândit - astea-s serioase de-a binelea) până la multitudinea de tabelașe și rahaturi care înconjoară diversificarea, constantă este această grijă feminină pentru ce deține aproapele feminin. Pentru ce are cealaltă femeie, cum își crește copiii, ce le dă, cât le dă, când și cum îi învață să se cace, etc. Mizilicuri ridicol de mărunte, că nu s-ar îngrijora una pentru cum interpretează alta o curbă Gauss la muncă, desigur. Și firește, justificarea e că ne pasă - ne e milă de copiii ceilalți , crescuți fără învățămintele noastre, care ah și vai, vor fi mai-puțin-de-cristal ca ai noștri, mai unloved, mai morți chiar, cu vreun morcov în gât sau piure în nas, mai schinguiți afectiv și emoțional etc etc. Ne preocupă în așa hal această bunăstare încât scriem mare și lătăreț pe blog, pe FB, pe grupuri, prin cărți, peste tot, despre cum ne perpelim de grija copiilor altora, atât de incomplet și prost crescuți de altele. De acolo, din fotoliul nostru olimpian al desăvârșirii noastre parentale, vărsăm lacrimi de obidă și amar pentru nefericiții care nu au parte de mămici informate ca noi.

La primul copil am crezut că e vorba despre o simplă auto-gratulare, sau în cazul comunităților, despre un fel de labă-n cerc pe teme mămicești - ba tu ești cea mai bună mamă, ba tu, ba tu ești cea mai obosită și cea mai martiră, ba tu. Acum însă că nu prea mă mai bag în seamă cât mai degrabă observ, cred că am dat în sfârșit de capul acestui fenomen vechi de când lumea. E dominare toată ziua. Pur și simplu e modul în care aleg să se domine într-un spațiu și teren în care se simt safe. Și invariabil acest teren ajunge să fie crescutul de copii, pentru că e de altfel plin de nisipuri mișcătoare și ape schimbătoare, de subiectivisme, lacune și incertitudini, numai bune de jonglat cu ele.

Recent m-am trezit băgată într-o oală în care nu mă doream învârtită deloc. Printr-un magazin mă trezesc arătată cu degetul și aud „uitați, așa, ca doamna e bine. Dumneavoastră nu aveți unul ergonomic.” Purtam pe Sonia într-o chestie, nu contează de care. Mă uit la posesoarea de deget - o mămică îmbujorată de fiorii evanghelizatului de babywearing. Întorc capul să văd cui anume sunt dată model - o familie așezată la masă. Între ei, un buflei cu altă chestie de purtat lângă el, din aia non ergonomică.

Lăsând la o parte considerentele purtatului crăcit sau descrăcit, ocazional sau des, etc. M-am cărat de acolo cât am putut de repede, având doar asta în minte. O tanti s-a dus expre, vorba lui mamaie, la o masă unde mâncau niște oameni și i-a interpelat, oprindu-i din mâncat, pentru că aveau nu știu ce port bebe la ei. Mai mult, a purtat discuția asta cu voce tare, în picioare, în plină forfotă și a mai oprit și pe una să-i fie martoră și exemplu la această glorioasă misiune apostolică a dumisale.

În fine, deci reluând - e dominare mascată în grijă. Grijă pentru copiii tăi, de când sunt fetuși până votează, grijă pentru ce ai prin casă, pentru ce-ți pui în cap, pentru cum calci cămăși. Și nu că aș fi vreo Simone de Beauvoir myself, dar nu e ridicol totuși, nu sunt atât de mărunte și insignifiante toate căcățișurile astea? Nu sunt surprinzător de exclusiv casnice, nu ajung să amplifice totuși importanța unor aspecte care deși importante NU au de ce să fie dezbătute și întoarse atât pe toate părțile, nu te țin legată de piciorul patului?

E dominare toată ziua. Mici cohorte se adună și decid practic să nu se contrazică în veci și să repete ca pe o mantră un mic set dogmatic de chestii pe care ajung în timp să le ridice la rang de adevăr. Aceste mici cohorte își formează apoi sateliți, grupurile lor de aplaudaci, și tot așa, și atrag mereu și mereu nou-venite care să le ostoiască, cu inocenta lor „dezinformare” (nu trebuia să dau cartof la 5 luni? Nu e ok căruciorul ăsta?) setea de dominare, de explozie a exasperării pseudo materne MĂI FATĂ, dumnezeule, dar tu nu știi că nu așa se face, etc etc etc, n-ai citit cartea măreței noastre profete cutărici, care zice că e ok să plângă / nu e ok deloc să plângă / e ok să plângă dar numai în brațe / nu e ok în brațe / e ok în brațe dar preferabil în acest sistem de purtare, cumpără de aici / etc?

Pur și simplu e aceeași arhaică cățeleală de șezătoare, fată hăi dar tu chiar nu știi să coși o iie, Doamne, mâni-ta aia ce te-o fi învățat, of, of, dă încoace că fac eu, vai ce bine că m-am nimerit aici.

None of them really cares. Nimănui nu-i pasă cu adevărat din toate aceste veșnic indignate, îngrijorate, cu capul jumate peste gardul tău. E dominare în toată regula și atâta tot. Și asta nu e neapărat ceva rău sau ceva malefic sau ceva nou. E doar nițel stupid pentru că îmi reconfirmă că solidaritatea feminină se educă, se impune, se cere învățată - în niciun caz nu vine de la sine. Putem să facem câte campanii #metoo, #mulțumesc_pentru_flori și alte cele vrem noi; nimeni nu ne dă în cap cu mai multă voluptate decât noi, una alteia.



Read More

04 May 2018

Nu voi compara copiii între ei

pentru că nu voi avea ce să compar, vor fi copii și vor fi ai mei și gata, zisese ea, cu ani și ani în urmă, când oricum nu putea să-și imagineze prea bine potențialii copii și îi desena în minte ca pe un soi de entitate gregară, de tipul borg.

Și ani și ani după, copiii s-au concretizat și nu mă mai opresc din comparat. Pentru că nu mă așteptam să iasă așa diferiți încă din start. Credeam că diferențele se concretizează odată cu formarea individului în ani și ani. Și probabil așa e, dar cumva e hilar cum ăștia doi ai mei, pe care-i iubesc din suflet, sunt în așa hal de diferiți de parcă și-au propus să nu carecumva să se asemene. Și cea mică există pe lumea asta exterioară de abia 8 luni, de unde atâtea diferențe deja?

Alex a fost dodoloț și moale ca bebeluș, cu ochi înnegurați și umbriți și cu o veselie bonomă, binevoitoare, contagioasă. A fost mai mărunțel dar pufos, bucălat și cu gropițe în coate.
Sonia a ieșit lungă și slabă, cu linii longiline și furii care o fac să tremure și să sfarme în pumnișori ce prinde. Alex se lăsa pradă lacrimilor. Sonia le scapă printre răcnete de furie.

Alex și-a temperat prudent explorările, calculând cu mare atenție câți pași mici și câte prize trebuie să facă până la următorul punct de deplasare. Sonia se izbește de muchii, colțuri, dă drumul la mâini deși n-o țin încă picioarele destul de bine, și se supără pe ea, pe parchet, pe mine, pe toți, răcnind și proferând cine știe ce insulte bebelușești la adresa tuturor.

Alex se întindea, moale și calin, să fie pupat și drăgălit și luat în brațe. Sonia rânjește de la o distanță sigură și chicotește fericită la străini, dar detestă să fie luată în brațe și manevrată de alții. Alex și ca bebeluș și acum se întunecă și se întristează dacă îi displace compania. Într-un final dacă e o situație de nesuportat pentru el, plânge sau se retrage. Sonia urlă și își manifestă repulsia încă din prima secundă. Și am o bănuială că va dezvolta noi metode de demonstrat această repulsie pe viitor.

Alex mi-a dormit în majoritatea mijloacelor de purtare, cuminte și ghemuit, cuibărit în căldura noastră, fie 0 grade fie 30. Pentru Sonia și cel mai ergonomic sistem tot mijloc de imobilizare e - de când era mică se împinge cu mâinile în pieptul meu, se arcuiește și își mârâie năduful de a fi purtată așa. A acceptat să fie purtată, dar fără prea mare bucurie. Uneori n-avem încotro.

Alex refuză de când îl știu texturi și alimente noi, le acceptă cu atâta circumspecție de zici că e reîncarnarea unui cardinal otrăvit de ibovnică. Sonia se aruncă să încerce orice, și chiar dacă e dezamăgită uneori, mai încearcă și dățile viitoare.

Cu Alex am luat degeaba protecții pentru mobilă și prize. Am uitat de ele și într-un final ne-am descotorosit de ele. Era curios, blând și isteț, dar pur și simplu nu-l interesa scotoceala prea mult.
Pe Sonia am scos-o deja dintr-un ghiveci, am smuls-o de lângă prize, mi-am mutat deja cutiile cu chestii riscante mai sus și nu le mai văd bine nici acolo. Scotocește, scoate, scarmănă, dărâmă, bagă degetele peste tot. Prizele, colțurile sunt deja sigilate, astupate, și tot nu-i de ajuns. Gena mi-a sugerat niște benzi de acoperit muchiile, de la Dedeman. Cred că o să infasor toată casa.

Cu Alex aveam și încă pot avea plimbări lungi de ore și ore. Fie că îl duceam eu fie că merge alături de mine, e un companion minunat, încântat de chestii noi, de conversație, de noi prilejuri de joacă. Bebeluș fiind se ridica pe mâini și scruta încântat zarea, absorbind tot ce vedea, bucuros de frunze, de soare, de oameni.
Încă din primele zile, Sonia s-a răsucit și a țipat ca un poltergeist imediat ce plimbările au depăsit limita ei de suportabilitate, care e foarte joasă și non elastică. Adio, plimbări lungi. Salut, plimbări scurte cu opriri dese și negocieri fierbinți de ambele părți.

Alex n-a avut colici, nici reflux. L-a durut poate nițel burtica și a mârâit ca un ursuleț. A regurgitat rareori. Sonia a fost 5 luni de zile un amalgam de durere și acid și țipete.

Într-un final, Alex a dormit liniștit și fericit cu noi 7 ani de zile și încă mai doarme. E minunat în somn, culcușibil și îmbrățișabil.
Sonia doarme fenomenal de prost cu mine și excelent de una singură. Eu care credeam că e cel mai natural cosleepingul, că e practic, că etc, am văzut cu ochii mei cum oftează de ușurare când o las la ea în pat, pune capul pe pernă și se culcă.

Și abia au trecut opt luni. Câte diferențe de iubit și de adorat. Cât de minunat să fie ai mei acești oameni mici, aceste individualități, entități diferite dar ah, atât de la fel de mult iubite și cu aceeași adorație privite. Cred că asta e principala schimbare, de când am copii. Abia aștept anii ce vor să vie. Deși știu că sunt ani din viața mea, dar acum sunt și dintr-a lor.
Read More

18 April 2018

Meditatii la minut

Ma sidereaza uneori glorificarea feminitatii africane, idealizarea ei dpdv maternal, la modul bucolic-ignorant. de obicei porneste de la vreo doua aspecte pozitive- babywearing prelungit, sa zicem.
Dar de multe ori in aceleasi comunitati sunt maritate si violate copile de 10 ani, mutilate unele de 7, etc, pana mea, nu pot sa inchid ochii la tot valul de primitivism si ferocitate pentru ca vai, ce frumos sta un bebe intr-o carpa. Peste 3 ani bebele ăla va căra alt bebe în aceeași cârpă.
Cand eram mica si nu exista CNA erau difuzate pe TVR documentare care astazi nu ar mai trece in veci de filtrul difuzarii pe post. Majoritatea erau frantuzesti. Printre care si unul despre mutilarea genitala in MAJORITATEA statelor africane.
Scenele filmate acolo mi s-au parut de o cruzime si o nedreptate teribila, dar am mai retinut ceva - femeile erau cele care tarau fetitele, barbatii stateau pe margine, sarbatoreau acolo in legea lor.
Am bagat si asta la cap si am vazut-o reconfirmata iar si iar si iar, in diverse paturi sociale si societati - femeile sunt deseori cele care insista cel mai abitir ca restul femeilor sa fie in vreun fel sau altul injosite, subordonate sau mutilate *ca si ele*.
E o uluitoare hotarare de a te face sa-ti fie rau, cum imi e mie, care transcende si epoci si continente; fie că e vorba de apărătoarele criminalilor de la Tanacu, de filmările uluitoare ale femeilor care zdrobesc cu pietre capul altei femei pentru vreun păcat numai de ele văzut, de târât de mâini și picioare copile să le fie tăiată vulva cu un gilette plin de praf, de curentul nouveau-mere-heroine, care militează cu furie anti libertăți deosebit de greu câștigate asupra corpului și destinului nostru, al tuturor, e în definitiv vorba de femei care fac toate eforturile să nenorocească alte femei. Ca să nu cumva să fie mai întregi, mai libere, mai presus, mai sigure, mai educate, mai orice altceva.
Dacă este ceva care m-a uimit vreodată la esența feminină din nefericire este această disensiune și ură pe care încep s-o bănuiesc a fi veche ca prima coastă a Evei. Din nefericire, tendința de dominare feminină se înrăiește înlăuntrul comunității feminine, ca o unghie care se încovoaie să străpungă carnea din care iese. Sindromul poiatei de găini, cu o figură masculină de autoritate (preot, medic, Hitler, politician, you name it) adulat de femei complet submisive lui și feroce în autoritate în rest, care se sfârtecă între ele și se pun la punct în zeci și sute de feluri.
N-am reușit să găsesc până acum camaraderia feminină, mi-e greu și să alătur aceste cuvinte. Cunosc / am relații de prietenie între două-trei femei care trec rareori totuși probele de aur ale succesului personal, ale timpului și ale disensiunilor de opinie.
Mai degrabă știu amiciții entuziaste într-un grup de vreo 4-5, care însă, luate la bani mărunți, se disecă în nesfârșite tangouri, perechi de bârfă și înțepături, care la rândul său se reduc la simple tendințe de dominare pasiv agresivă sau frontală. Dar nici în aceeași familie nu am văzut acel tip de caramaderie nescrutătoare, calmă, bonomă, pe care o au de obicei grupurile masculine.
Încep să mă asigur, că de crezut credeam asta de foarte mult timp, că pur și simplu nu există. Undeva în genomul nostru stă o sămânță de năpârcă, care ne învață să călcăm șansele celeilalte pe cap. Poate ține de inițiala noastră structură poligamă, în care dacă fraternizai (frate e masculin, apropos) prea intens cu colegele de grotă îți rămâneau copiii nemâncați. Nu știu. Însă în stridentă discordanță cu declarațiile pătimașe despre feminism și sororities stă această cățeleală malevolentă, de la surori în aceeași casă până la simple trecătoare pe stradă. Niciodată nu ni s-a făcut rău pe cât ne-am făcut noi una alteia.
Read More

31 March 2018

Curând

Va fi atât de frumos, curând, foarte curând, o simt. Dincolo de toată mohorala, dincolo de clisă și frig și ploi, curând, foarte curând va veni.

Curând, Herăstrăul va fi cald și parfumat ca umărul unei fete, curând sălciile vor înverzi și se vor umple de fremătări de aripi. Curând vor ciripi vrăbii și copii, curând soarele va încinge deopotrivă spinări gârbovite și căpșoare pufoase.

Curând iarba va căpăta frăgezimi nebănuite, curând se vor încinge apele și peștii din ele vor dansa ascunși.

Curând ne va sufoca teiul cu parfumul său umed, curând lumina va săgeta necruțătoare ca o lance, curând ne vom dezveli cu toții stângaci, curând ne vom topi sub arșiță, năuci, ca zdrobiți într-o îmbrățișare prea strânsă. Curând vor fi toate amețitor de calde și vibrante, curând toate ciolanele se vor dezmorți și vor începe să se miște în același dans.

Curând unii bătrâni vor privi o cea din urmă vară a lor, și privirile lor încețoșate vor contempla cu aceeași uluire razele soarelui ca în prima lor vară. Curând vor fi valuri și stânci și apusuri și flori, curând vor umbla înlănțuiți pe alei îndrăgostiții, în impertinenta lor beție, ignorându-ne, ne-existându-ne în sublimul lor egoism.

Curând vor umple copiii fiecare colț de ecourile stridente ale începuturilor lor de viață, curând o înghețată le va fi făclia care le va lumina sau zdrobi fericirea unei zile de vară. Curând vor alerga după ei rotofeie bunici, iluminate de drag, gârbovite de teamă, cu apă nu-prea-rece și mâini nu prea iuți.

Curând vor umbla în pas săltat femei frumoase, înfrumusețate, cărora le vor răsări flori pe poalele rochiilor și în priviri, curând ciorapi subțiri vor învălui elastice pulpe, curând se vor auzi tocuri bătând o minunată cadență pe asfaltul uscat, bucle și râsete se vor sălta în spirale. Curând obrajii fetelor vor mirosi a caise, curând vor trece pe lângă noi cete de tineri în pas săltat, grăbit, curând ne vor năuci cu neștiutoarea grație a celor de la început de drum.

Curând mă vor durea ochii și sufletul și coșul pieptului de atâta frumusețe a verii. Curând, foarte curând mă voi ține și eu, șontâc-șontâc, după acest alai de lumină și cald.
Read More

20 March 2018

Când începi să mori

Când începi să mori, nu începi cu tine ci cu sfârșitul vieților altora. Ceilalți sunt dangătele de clopot care îți anunță ție ieșirea din scenă.

Încep de timpuriu, mai de departe inițial, un artist care ți-a definit poate anii copilăriei, un scriitor care ți-a parfumat nopțile adolescenței. Un bunic blând și alb pe care l-ai crezut nemuritor. Un profesor pe care-l țineai minte drept și sever și pe care l-ai regăsit, cu dureroasă uimire, gârbovit pe stradă. Toți oamenii reper ai vieții tale își sting felinarele de pe cărarea ta.

Rămâi din ce în ce mai singur, pe an ce trece, și probabil în final sfârșitul vine firesc, probabil în final aproape auzi „Poftiți, pe aici, aici sunt toți ceilalți ai dumneavoastră”.

Pe forumul lui Andrei Gheorghe, acum defunct și acela, mi-am început acest blog. Se numea „Cum e să fiu eu” și era foarte crud la miez, sincer și exploziv. Aparținea unei fete de 20 de ani pe care mi-o amintesc ușor încețoșat. Se știa frumoasă, se credea nemuritoare și lupta foarte dur pentru bucățica ei de soare.

De pe aceeași platformă s-a desprins un nucleu de oameni care au scris bine și au gândit mult. Cu câțiva mai țin legătura, pe alții îi știu doar.
Warsong, Dunemaire, Goatie, Andreanum, Malamute, dragii mei, mica plută de care ne agățăm amintirile și-a pierdut substanța.

Pe AG în sine nu-l știam și nici nu căutam să-l cunosc la momentul respectiv, era atât de sus și atât de intimidant că preferam să nu-l aflu deloc. Vocea sa și Midnight Killer conturează alte amintiri, din vremea în care visam foarte sus și gândeam foarte departe. Amărăciunea ultimelor sale gânduri publicate mă doboară.

Salutare, națiune.
Read More

09 March 2018

Am ramas fara FB

In primul rand, am ramas fara cont de Facebook si implicit si fara pagina de FB blogului asta. Imi schimbasem numele in Ix, sa nu ma mai gaseasca toti narozii, FB mi-a trimis mail ca ce nume e ala Ix, de unde, sa trimit buletin sa confirm ca Ix ma cheama.

Eu buletin nu trimit la malaxoarele astea de date si mi-am facut alt cont pentru administrat grupurile mamut. Doar ca am uitat sa trec si pagina de FB a blogului. Asa ca trebuie sa mai fac una.

Cumva a fost tot raul spre bine. Mi-am downloadat datele inainte sa inchid contul si m-am trezit cu toate mesajele pe care le credeam sterse, toate chestiile pe care le arunci pe geam nestiind ca geamul e de fapt un alt cotlon - nimic nu se pierde, totul se indexeaza. M-am ales si cu o lista lunga de numere de telefon pe care nu le-am cerut niciodata. Diversi care au uitat sa debifeze asta la Messenger.

Dar mai important decat orice, am scapat de tot balastul pe care-l caram dupa mine. Ma chinuiam de ani de zile sa limitez la maxim 500 oamenii de pe cont - well, tot prea multi erau. Ma simt ciudat de eliberata, nu ca as avea de gand sa scriu vreun manifest revolutionar sau sa-mi public memoriile pe noul cont. Dar e minunat sa scapi de unchiul psd-ist, de neamurile care-ti iubesc copiii doar din like-uri, de caruta de fosti colegi, actuali colegi cu care abia daca schimbi o maraiala pe hol, managerasi, diversi cu care ti-ai frecat coatele la un eveniment si tot asa. Din toti cei 500 daca am de unde aduna 30 de oameni pe care-mi doresc efectiv să-i revăd - și atunci de ce să ne tot revedem copiii, pisicile, toaletele, etc. În fine. Nu știu cât mă ține, dar deocamdată mă simt excelent așa.

Cu blogul nici nu stiu ce sa zic. M-am retras de ani de zile din hora promovarilor - nu vreau sa ma joc de-a Garbo sa ma declar mai presus, nu sunt mai presus cat paralela. Nu-mi iese, nu-mi place si nu-mi trebuie. Am incercat vreun an doi si am concluzionat ca nu vreau sa fie blogul din ce in ce mai blog si din ce in ce mai putin jurnal. Am scos si blogroll si tot, m-am retras din grupuri de promovare, am scapat de reclame, am facut un mail generic pe care nu l-am mai citit de vreo 4 ani si gata. Tacere.

Recent m-a bantuit pe unul din grupuri iarasi un spam cu fetita Tudor, bolnava de aplazie medulara, care trebuie sa faca transfuzii zilnic ca daca nu, moare. D-ra Tudor are acum 20 de ani si e sanatoasa tun, iar spamul e din 2009. Insa mai important de atat, citisem un interviu cu directorul centrului de transfuzii care spunea ca in pofida tambalaului din online, la el n-au ajuns donatori mai numerosi ca de obicei. Deci like&share dilueaza cumva responsabilitatea sociala; e cumva un foarte facil, gratuit „eu atat am facut” care ii ofera celui care si asa n-avea de gand sa se duca o auto-clementa gata impachetata. Dar imi pasa, am dat like, am dat share.

Grupurile in schimb merg bine si deja ma curteaza diversi cu pagini si afaceri - din ce inteleg, sunt noua unealta de promovare in online, acum ca paginile s-au dus pe apa sambetei.
Nu stiu ce sa zic de asta - ar fi tentanta colaborarea (ciufuta sunt, dar proasta nu) insa complicatiile recente ale legislatiei fiscale ma fac sa ma feresc de tot felul de surse de venit care m-ar costa intr-un final mai rau la taxe si alergatura decat venitul in sine generat. Asa ca am lasat respectivele oferte intr-un limbo nedefinit, pana imi fac un plan sau o idee.

Cam atat de la mine.


Read More

08 February 2018

Povestea lui Dacian Solgen

Tradusa si publicata cu acordul autorului. Si cu rugamintea de a-l ajuta. Dați mai departe sau luați copy paste și puneți pe unde știți - nici autorul, Dacian, nici eu, ca traducător nu avem pretenții de copyright asupra textului. Doar ne dorim un strop de speranță și dreptate pentru el.

Edit - Oricum o dau, nu nimeresc optimizarea pt mobil.
Edit2 - Pentru ca nu exista, conform forum Adobe. Nu stiu cum vedeti PDFul pe mobil, cica "its at the mercy of your viewers systems". Pe desktop se vede ok.
Iata link PDF aici.

https://drive.google.com/file/d/1b6Nf_WbtjFpSm3VWzpT08zurmKeI5gqf/view






Read More

07 February 2018

Na, fir-ați ai dracu, cu lipsa voastră de copii cu tot

Din ce am inteles, dupa ce i s-a atras atentia ca demersul sau de public shaming („Dă, fă, ursu că te fac celebră) nu-i face tocmai cinste, tanti mama X (nu contează cine, o duamnă) a scos din pălărie încă o felie a acestui tort cu rahat degustat zilele trecute de media - pasămite tânăra absentă a fugărit-o prin aeroport cu un urs de pluș, torturând copilul și provocându-l.

Să lăsăm jos, că măcăne.

Pt cititorii la fel de neștiutori ca mine (mi-a dat add acum 5 zile unu care dă click pe toată căcaturile și așa aflu și eu - promit că-l scot curând), TLDR version: Cum stătea doamna Vedetescu cu copilul în aeroport, obosită după umblat ca salahorul prin Rio de Janeiro, copilașul vede o fată cu un urs de pluș în brațe. Cere ursul și aia zice nu.

Hell unleashed. 

A ÎNDRĂZNIT SĂ ZICĂ NU LA CUPILU MIEU. Pus pe FB povestea, cu ceva afurisenii (vrei să fii celebră, na că te fac) etc. Torente de sloboaze verbale de ambele părți ale ursului. Etc. Penibil.

Acu lăsând deoparte cazul în sine, eu văd repetându-se într-una acest leit motiv al copilului ca armă.  Știți despre ce vorbesc. Doar doar se încumetă vreun nevinovat de la restaurant / piscină / orice spațiu să zică ceva. Să ofteze ceva. Să dea ochii peste cap. Să bleștească un timid „doamnă, puteți...?” Sau un nu. Un refuz.

Ca mamă am fost îndemnată deseori să uzez de aceste coarne ale maternității împungace. Zi-i să te lase! Doar ești cu copilul! Ce dacă face gălăgie / zbiară / urlă / rupe / trage? Doar e copil! Du-te înainte pe trecere! Doar ești cu copilul! (god, câte tâmpite care împing la frondă landoul în fața mașinii n-am văzut, zici că e din titaniu copilul ăla). De ce încerci să-l potolești? Ce dacă e noapte? Ce dacă vecini? E copil! Să suporte? Cine i-a pus să stea în bloc? Cine i-a pus să ia în hotelul ăsta? Să stea la nudiști dacă n-au chef! Ce dacă aleargă ca bezmeticul și riscă să-l opărească vreun chelner cu 5 farfurii de borș? E copil! E vina restaurantului sau a chelnerului!

Desigur, scuza e că prin asemenea grosolănii de mahala, respectăm drepturile copilului, de fapt îi împingem pe cei din jur să le respecte, cum ai împinge un cățel cu nasul în rahat (metodă greșită, nu faceți așa, apropos). Dar nu-i așa. Copilul are și dreptul să nu-l ignori cu orele și să nu-l lași să orbecăie ca molia în lampă, din ce în ce mai surescitat și mai iritat până se prăbușește înt vrie. Are și dreptul să fie educat. Educat ca membru al unei societăți, și nu ca reproș și armă împotriva acesteia.

Nu simți un „abia aștept” pe sub astea, că eu da? Un abia aștept să se întâmple ceva, să pot să rag, să mă dau cu curul de pământ și să acuz pe toți și toate. Abia aștept să vă fac să vă simțiți și mai de rahat. Abia aștept să fiu moțul colivei acestei seri de neuitat. Pentru că eu am ieșit în oraș după două ore de nervi și nădușit cu îmbrăcat și dezbrăcat și împins și certat și pune centura și stai acolo și așteaptă. Apăi fire-ai al dreacu de împuțit care ÎNDRĂZNEȘTI să crezi că poți să stai liniștit și neurlat lângă mine, da numai eu să sufăr?


Read More

03 February 2018

Detest Iarna



Cred că mi-a plăcut iarna doar câțiva ani. Ăia în care m-au luat verii mei la săniuș. Și doar pentru asta. În rest, am detestat anotimpul ăsta în toate felurile, în toate zonele, din noiembrie până-n aprilie, și la oraș și la țară, și cu Moș Gerilă și cu Moș Crăciun, și cu zăpadă și fără, și cu porc și cu curcan.

Iarna în copilărie


Cum spuneam, săniușul a fost un scurt și intens moment în care iarna n-a mai fost chiar așa nasoală. Verii mei știau niște derdelușuri bune. De exemplu, unul care trecea printr-o spărtură de zid a parcului, trecea de-a curmezișul o șosea pe care ne dumnezăiau îngroziți șoferii care vedeau moartea (noastră) cu ochii, și apoi o lua la vale pe încă o stradă foarte înclinată, aruncându-ne practic în fața altor mașini care măcar urcau cu greu sau deloc (ghețuș).

Făceam și trenulețul pe asemenea traseu. Adică un copil stă pe burtă și își bagă gleznele pe după tălpicile saniei din spate, pe care se află alt copil care stă pe burtă și tot așa. Curbele se luau în plină viteză, vreo 5-7-12 șiri de spinări pe cale să se frângă, scăpând prin ceea ce azi am numi noroc porcesc. Când nu ne coordonam, uneori zburam de-a dreptul de pe șosea, peste bordură, în pădure. Picai cu tot cu trenuleț în vreo râpă sau te înfigeai cu capul într-un copac. Aș vrea să vă dau satisfacție ăstora cu „și iată că n-am pățit nimic” dar vă reamintesc, totuși, că dacă NOI adică eu și cu tine n-am pățit-o, o fetiță a murit fix așa, la săniuș, dând cu capul de un copac anul trecut.

Mai era o vagă bucurie, colindatul. Mergeam cu colindul, cu uratul și cu sorcova. Zic vagă pentru că eram mult prea mică și bunica mă înfofolea în așa hal încât abia mergeam. Disconfortul de a fi înfofolită în atâtea basmale și sumane acoperea iluzoria mândrie de a ști tot Plugușorul plus vreo 5 colinde (pe lângă deja odiosul domdom). 

O altă problemă ar fi că verii mei, ca și ai țării politicieni, îmi explicau ei niște șmecherii, că să le dau banii acu și iau ei o bicicletă cu care ne dăm toți la vară, în fine, și fix ca acum, eu prestam, eu dădeam, eu cu nimic nu mă alegeam.

În rest, iernile copilăriilor mele sunt legate de înfofoleală. Combinezonul cosmonaut care făcea fâș fâș și în care NU TE PUTEAI SCĂRPINA, Dumnezeule mare, orice te mânca, și te mâncau multe, pentru că ștrampi, fular peste gură și nas, legat la spate să nu ți-l poți deznoda (eu mi-am ros eliberarea dintr-unul), vestuță înțepăcioasă de lână, pulovere lungite la mâneci dar uitate scurte în șale și strâmte în spate. Muci peste muci peste iar muci. Ghete prea mari și șosete prea strâmte. Zăpada care se infiltra perfidă pe la cusăturile tălpii, de ajungeai cu picioarele rebegite și murate acasă. Buze spuzite. Postul Crăciunului adică 40 de zile de cartofi, fasole și varză. Sfâșitul postului, adică o abundență de cărnăraie care nu-ți place neapărat, dar pentru care adulții fac mare tărăboi și cu care te îndoapă în neștire. Indigestie.

Iarna în adolescență


A fost de tot rahatul datorită machismelor hivernale, care implicau mozolitul (frecatul) cu zăpadă. Aveai de ales, ori chicoteai și picai moale pe niște zăpadă și lăsai vreun prost să-ți bage zăpadă în sân și mai știu eu pe unde, ori te luptai ca răzeașa lui Tomșa Vodă și pierdeai pe veci șansa de a fi integrată în acest bizar ritual de curtare.

Am menționat bulgăreala? Nu. Da, îți luai și bulgări, când nu te așteptai. Tot din preaplin de simpatie probabil.

Iarna Urbană - la maturitate


M-am făcut om mare cam brusc, când am plecat de acasă și mi s-au terminat ultimii bani de pe card. A trebuit să mă angajez. Iarna de om angajat e cam amărâtă. Aluneci în drum spre muncă și îți dârdâie curul în diverse stații. Mergi ca pinguinul. Cazi ca pinguinul.


Te mănâncă izmenele (ștrampii, colanții), dacă ai. Îți dorești izmene, dacă n-ai. Dacă n-ai avut bani de încălțări bune, ți se murează picioarele. Dacă ai avut, ți le strici în amestecul de sare și jeg de pe stradă. Îți curg mucii și ți-i sufli discret. Și cei din jurul tău, care n-au descoperit discreția. Nici batista.

Prinzi fix o zi două de frumusețe iernatică, în care zăpada albă acoperă practic sutele de rahați de câine și om și miile de flegme și alte mizerii umane. În care calci inocent pe deasupra stratului deseori prea subțire de zăpadă. Le vei găsi pe talpă, când încerci să te scuturi să nu vii de-a tăvălugul în fața biroului. Unde cineva isteț s-a gândit că ar fi super fain să pună gresie din aia perfect netedă și lunecoasă, pe care să te duci ca spermatozoidul pe țavă numai ce pui piciorul.

După cele două trei zile de alb urmează vreo 4 luni de gri. Zăpada se transformă în muci înghețați și dați cu lama deoparte și de alta. A străzii. Dacă ai noroc. Deoparte și de alta sunt trotuare. Dacă vrei să mergi pe ele, succes. Poate reușești să umbli prin zăpadă, poate nu-ți fac creierii muci nici țurțurii pe care nu-i dă nimeni jos pentru că așa e iarna. De parcă vara când trăsnește și fulgeră ar scoate cineva paratrăsnetele pentru că e natural fenomenul.

Nu ia nimeni zăpada să o ducă nicăieri. Pentru că, deși veșnic surprinși de apariția ei (ba că e prea devreme, ba că cri cri cri, n-am crezut c-ai să mai vii), cei de la primărie știu sigur că undeva, cândva, se va topi.

De topit se topește la Paști.

Dacă ești părinte, adaugi la astea și:

- înfundat copii în diverse articole vestimentare care mai de care mai dificil de pus pe ei
- vreo patru sute de viroze pe săptămână
- fentat cu disperare vizitele altora cu mucii pe piept, care nu văd nicio problemă în a te molipsi și pe tine. sau pe ai tăi.
- Moș Crăciuni peste tot și un singur salariu
- vreau la sanie, mi-e frig pe sanie, cară sanie, împinge sanie, urcă sanie, pula zăpadă de sanie


etc etc etc

Iarna la țară


Majoritatea celor care idilizează iarna la țară au fost musafiri la țară. I-a scutit gazda de sculat țăndări de frig la ora 5 să spargă lemne sau să sufle în sobă. De asemenea, nu știu dacă o pensiune la Moeciu sau, în fine, oriunde în altă parte, echivalează cu realul „la țară” dintr-o țară în care trei sferturi din spațiul rural se cacă într-o gaură printre pruni, cu ceva scânduri în jur.

Că veni vorba, iată încă un motiv de detestat iarna la țară. Motivul pentru care e făcută respectiva chestie în fundul grădinii e lesne de priceput: tradițional dar și pragmatic, evităm să ne căcăm lângă casă dacă nu putem trage apa. Când te scoli și te trece și aluneci în toate părțile pe potecuța lucioasă de ger spre locul de repaos și întristare (întristare când vezi că iar ți-a rupt mamaie almanahele ălea bune), numai bucuriile iernii nu te inundă.

Da, sunt sigură că e minunată iarna într-o ilustrată sau un wallpaper de pe Pinterest. Ceșcuță de cafea în mână, te uită cum ninge decembre. Din casă. Sure. Așa și Vezuviul ar fi fost fabulos de admirat de departe. De foarte, foarte departe.

De asemenea, la țară iarna se petrece afară la săniuș doar dacă ai 6 ani. În rest, se petrece rânind bălegar proaspăt și punându-l peste cel înghețat, deșfăcând ciocălăi, dând zăpadă, spărgând lemne, punând apă caldă la păsăret și animale, sunând la ENEL pentru că te-au lăsat de o săptămână în beznă, încălzind apă în lighean să-ți dezmorțești picioarele, etc șamd.


Am auzit că e frumos la ski. Dar cât dracului să schiezi? O săptămână, ok. Și pentru o săptămână de concediu petrecut undeva la dracu-n praznic, unde și-a înțărcat Schumacher norocul, eu să consider că totuși e frumos cu 6 luni de frig și gri? No way.

Privesc cu tristețe afară și știu că iarna are poate rolul ei și că absența ei e semn de încălzire globală, nu de împlinire a speranțelor mele. Dar asta nu mă împiedică s-o detest și acum, și la anul, și în vecii vecilor, amin.


Read More

Facebook

Popular Posts

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (10) adoptie (2) AION (2) ajutor (10) alaptare (3) alimentatie (11) amintiri (17) animale (4) anotimpuri (4) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (6) Cai (1) caini (16) capot (1) carti (3) carti pentru copii (3) cărți traduse (4) coada-coada (1) concediu (6) concurs (3) condus (2) copii (71) coruptie (5) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (15) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (7) film (7) filme (2) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (3) gaming (3) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) Ioana Neagu (1) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (14) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) Mihai Ciobanu (1) music (18) nutritie (2) oameni (69) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) pisici (1) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (11) religie (6) ring-sling (2) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scoala (1) școală (2) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) Spectra 9+ (1) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (6) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (82) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (8) wow (1) WTF (28) www.davidkinsella.com (1)