Sărmanii copii?

Sunt după o noapte cam de nesomn și mi-am agățat privirea, să n-adorm de-a binelea, de un articol.

Care deplânge soarta copiilor din marile aglomerații urbane, cum se duc ei între școală, after school, cluburi, într-un ping pong al vicisitudinilor orgoliilor părintești. Și că un copil între 6 și 12 ani ar trebui să aibă 4 ore zilnic de joacă pe afară, liberă.

De acord, în anumite contexte.

Înainte sa deplângem atât de teatral situația, ar trebui privită realist.
Care-s motivele principale pentru care se optează pt after? Nu cumva lipsa alternativelor? Cine sa supravegheze acești copii intre 6 si 12 ani, pe care îți e interzis prin lege sa-i lași singuri? Sa ne lăsăm de munca și noi ăștia câțiva fraieri care încă mai contribuim la un buget din ce in ce mai generos cu oricine, dar nu cu noi? Eu până la anul încă mai sunt acasă, dar de la anul revin la muncă. Mai las copilul pe afară? În timp ce eu sunt în celălalt colț al orașului până seara? Dar nici plantele nu le las afară atât.

In Bucuresti exista cartiere in care poti lasa în relativă siguranță copilul pe afară - am norocul să locuiesc intr-unul. Dar sunt adevarate oaze de siguranta intr-o cacofonie violenta de masini, oameni adulti furiosi si alți copii nici ăia în toate mințile întotdeauna.

1. Ok, zi-i asta lui Popescu, care stă în Dristor la un bloc cu 8 etaje și 5 scări. Pleacă Popescu la 8 la muncă, vine Popescu la 7 acasă. De plecat pleacă de la birou, cu ceva baftă, pe la 6, dar vai, teleportarea e încă un vis frumos, iar fluidizarea traficului rămâne o simplă gogoriță electorală. Deci Popescu ajunge la un optimist 7, dacă nu cumva se și oprește să cumpere ceva de mâncare - căci da, Popeștii, acești plebei, nu se hrănesc prin fotosinteză. Desigur, ne vom scandaliza - ah, dar rolul școlii nu e să ne țină copiii! Ei bine, rolul ăsta a rămas vacant pentru aceia dintre noi care am avut tupeul de a pleca de acasă și neobrăzarea de a munci. Într-o lume în care totul se închide la 5, doar tu tragi ca boul până la 7, cine să mi-i țină? Mă-ta?

2. Afară e o toamnă minunată. Încă. Frunze aurii, asfalt uscat, copiii încă-s sănătoși. O plăcere să-i lași pe afară. PATRU ORE. Sigur. De ce nu. Îi chemi să mănânce și-i trimiți înapoi.
Hai să mai vorbim peste doar 3 săptămâni. Când o să fie totul un conglomerat de muci, tuse, frig și zloată. Și mai lăsați-mă dracului cu mitul scandinavilor. Ba răcesc și ăia într-una, și ba da, îi chinuie și pe ei. M-a sunat recent vară-mea din Copenhaga. Ghici ce zicea „Salut, e cald la voi? Mă grăbesc că mă cac pe mine. Literally. Știi, e sezon de viroze la noi din septembrie până-n mai, și te ia ba cu febră, ba cu mațe, ba cu vomitat, ba cu sinusuri. Acu cred că m-a prins una cu diaree”.

3. Într-o zi foarte frumoasă de vară, doi copii s-au jucat liberi în București până când pe cel mai mic dintre ei l-au mâncat câinii. Spunea un martor al autopsiei că numai tălpile mai erau întregi din el.
În altă zi frumoasă de vară, unui adolescent i-a tăiat gâtul cineva pe stradă. Da, desigur, se poate întâmpla oricui, oricând. Dar se poate întâmpla mai ales cu precădere într-un oraș jegos, arhiplin, sociopat și sălbatic. Ce să vezi, fix într-unul cu copii din ăștia deplânși că-s duși și aduși. Știi, măcar unii sunt aduși într-o bucată.

4. Eu știu tablourile alea idilice cu puștii cu gambe pârlite de soare care zburdă cu orele, inventează jocuri noi, filozofează și leagă prietenii pe viață, pentru că na, probabil am citit cu toții aceleași cărți când eram mici. Dar m-am făcut mare, am făcut copii și am observat că uneori când sunt lăsați de capul lor, preferă să:
1. stea acasă pe vreun ecran
2. se smiorcăie chiar și 8 ore că nu-i lași să stea pe vreun ecran
3. repete continuu „mă plictiseeeesc”, perfect adevărat
4. NI-MIC.

Pe mine m-au lăsat liberă și nu m-au dat la nimic. Nu de libertarieni ce erau, ci din alte treburi. Evident că nu duc copilul târâș doar ca să-mi scot eu pârleala că nu m-au mai lăsat să merg la X activitate când eram mică. Dar pasiunile nu se descoperă stând în cur cu ochii pe pereți. Nici jucându-te de-a adus mașini din Germania cu concetățenii. Există un balans fin între impuls și libertate și astea nu se exclud deloc reciproc.

Alex a învățat să înoate. Nu de la mine, că eu nu știu. Nici de la tac-su. A mers în mici expediții și învață tot soiul de chestii faine la cercetași. Leagă prietenii noi la karate. Mâine îl duc la un atelier de făcut biscuiți. Pentru că eu nu știu, el vrea să știe, și cucoana aia de organizează atelierul ȘTIE. Se roagă de mine să-l las la after cu prietenii lui și refuz tocmai pentru că știu că de la anul o să i se acrească de atâta after - aia e opțiunea realistă a unui om cu viață reală ca mine. Doar pentru că segmentul meu e minuscul nu înseamnă că nu exist. Știu că ne învârtim într-o lume plină de nu-fac-nimiciști sau silver-spoons, care ne contemplă cu nesfârșită candoare de pe margine.

Dar atât timp cât nu oferă soluții ci doar compătimiri, ar face bine să și le bage-n... timpul liber. Ăla de patru ceasuri zilnice petrecute zburdând pe câmpii, cu copii.