Să-i ducă cineva undeva, să le facă ceva.

Cineva. Nu eu, nu tu, cineva.

Nu te interesează cine, unde, dacă chiar merge. Acum două ierni a căzut adăpostul pe ei, adică acel undeva unde cineva i-a dus. De la zăpadă. Desigur, se prăbușesc și versanți întregi de la zăpadă, nu putem acuza pe nimeni. Doar că odată cu descoperirea lor îngropați în zăpadă au mai răzbătut și unele zvonuri, cum ar fi că se mănâncă între ei de foame de luni de zile. Că au ajuns la canibalism. Că prind mâncare doar când mai ajunge vreun voluntar pe la ei, dar altfel nema fonduri. Firește că nema fonduri de hrană, auto utilitarele alea din Star Trek trebuie achitate și ele cu ceva. Dar asta e uman. E uman să-i iei de pe stradă și să-i lași să moară de foame închiși, lent. Undeva, duși de cineva.

 Acum mulți ani mi-a ajuns la urechi una din poveștile astea urbane prea absurde să fie reale, prea familiare ca fir epic să fie false. Anume despre un grup de studenți austrieci care veneau de la propriul ONG și s-au oferit să sterilizeze gratuit  - cu tot cu aparatură, camere operatorii mobile, tot tacâmul - câți câini or putea pe o perioadă de câteva luni. Spre surpriza lor li s-a cerut șpagă pentru a li se permite accesul la maidanezi, de parcă aveau ouă de aur iar veneticii vroiau să le țină numai pentru ei. Na, că iar dau în altele. Austriecii s-au cărat înapoi, renunțând la proiect. Victorie. Cineva nu le-a mai făcut nimic.

Am o prietenă care și-a dedicat peste 15 ani din viață voluntariatului activ în adăposturi pentru câini. Poveștile ei de groază - despre lagărele pentru câini, despre foamete, despre minciună, despre tortură, fac eutanasia să pară o izbăvire, nu o soluție. Voluntariatul cel mai eficient era sub o singură formă - ia câți câini poți și ține-i acasă. Pe banii tăi. Fonduri erau, teoretic, dar cumva se pierdeau pe drum. Mâncare o fi fost, dar mai mult pe hârtie.  Poate vreodată va vorbi. Cu un ziar, cu mine, cu alții, cu cine va dori. Ca ea mai sunt sute. Unii au rămas, alții au capitulat, alții s-au adaptat sistemului și pe aceștia din urmă îi amenință domnișoara aceea cu conștiința curată că-i va trage după ea la pușcărie. Doar că nu vorbea despre voluntari doar acolo.

Acum ceva timp am voluntariat eu, dar la cai, nu la câini. N-am stat mult. Am stat cât să mă prind că pe dinafară era un adăpost pentru victime, pentru cai abuzați, bătrâni, diformi, pe dinăuntru începea să prindă contur un fel de bază de echitație și morișcă de tocat bani. În care banii de tratamente pentru cei "inutilizabili" nu prea mai erau, fânul era închis cu lacăt uneori, donațiile care uneori atingeau 4000 de lei pe lună doar din partea unei singure persoane - a cărei nefericire și dezamăgire o regret sincer, dacă ar fi crezut careva mai devreme - nu se înregistrau tot timpul și se cam evaporau. Reportajele mergeau strună, lacrimile de emoție se scurgeau poetic, toată lumea era mândră și înduioșată la gândul că uite frate ce eficienți eram și nici nu știam, însă caii (nu toți, doar ăia urâți) crăpau de foame sau cu copite lipsă. Și toate ca toate, dar grăjdăriță pe moșiile primăriei n-aveam de gând să fiu.

Imaginează-ți că te duci să fii voluntar la un centru de plasament să zicem și realizezi că te-ai angajat fată în casă la directoarea amplasamentului. Cam așa trebuie să se fi simțit cei care au petrecut ani de zile muncind zi și noapte, dând ultimul ban și ultima clipă liberă. Pentru a afla că-s trași în piept, cinic dar eficient, de cineva care s-a gândit, într-adevăr, să facă ceva. Dar nu ceva pentru câini sau cai ci pentru sine.

Asta e realitatea în care am permis (noi, tu, eu, toți) ONGurilor căpușă și departamentelor de protecție, plasare etc a animalelor să se scufunde. S-au scufundat treptat, discret dar fără prea mari eforturi, ca crocodilu-n mâl. Pentru că le-am permis, pentru că nu trebuiau să își ia cine știe ce măsuri de precauție față de noi. În fond, tot ce doream noi era să-i ia cineva și să-i ducă undeva. De azi pe mîine, cam cât ne ținea memoria colectivă.

Sunt rentabili. Sunt mai rentabili decât bordurile și decât panseluțele chiar. Mai rentabili decât pistele pentru bicicliști, deși astea au costat cam cât toată autostrada Bulgariei. Se întrețin singuri, nici nu trebuie să te chinui să le faci ceva, să-i scoți din pământ sau să-i plimbi de colo colo cu șantierul după tine. Tot ce trebuie să faci e să-i lași acolo în stradă și să te faci că-i prinzi, că-i sterilizezi și că-i adăpostești. Unde? Ce contează unde? Nu vine nimeni să verifice. Lumea vrea doar să știe că i-ai luat și i-ai dus undeva. Și banii dacă nu curg, pică.

Am pe stradă o cățea sterilizată. atât de bine sterilizată că e la al treilea rând de pui numai de când stau eu prin cartier. Văd că promoția trecută de pui are urechile capsate. Pariu că se produce minunea și le cresc gonadele la loc? E fenomenal, e ca în zicala odioasă "unde bate tata crește". Unde taie nea Ciomu veterinar cu contract la primărie sau ONGul căpușă, crește la loc. Peste noapte. Sau poate au găsit niște moaște după sterilizare și le-au ros, mai știi? Poate de aici minunea. Cineva mi-a povestit că s-a dus înapoi cu cățeaua cu pui cu tot la ușa cabinetului. Iar medicul a răspuns cu un calm admirabil că el a sterilizat-o, dar "nu de tot."
Normal că nu de tot, păi ce i-ai mai fi adus la sterilizat toamna viitoare.

Ne batem joc de noi și de ei de vreo 20 de ani. Durata reală de viață a unui maidanez nu prea depășește 7 ani, ca medie statistică. Marea lor parte mor în primele 3 luni. Dar nu apuci să-i prea vezi. În special ăia fătați iarna, la minus 15 grade. Care mor lent, în chinuri, degerați. Mai sunt și cei călcați, mai sunt și cei sufocați de limbrici și supți de căpușe, mai sunt și cei rupți și mâncați de vii de șobolani sau de alți câini, mai sunt mii de alte moduri în care mor încet, chinuitor și da, uneori omoară și pe alții. Din cauza ta. Dar niciodată nu vei accepta asta. Mărinimia ta merge doar pâna la a decreta că ar trebui cineva să facă ceva și să-i ducă undeva. Responsabilitatea ta merge doar până peste geamul balconului.

Nu merge, ok?
Nu merge așa, n-a mers niciodată. Pur și simplu alți isteți vor profita de naivitatea unor fraieri isterici sau lacrimogeni.
60 de mii de câini. O parte a presei jubilează că s-au strans trei mii de oameni la un protest. Cam în câți ani lumină se vor strânge măcar 25 000 de adoptatori? În condițiile în care pe pagina celui mai citit forum despre animale din țară lumea cere insistent să adopte un beagle gratis, un lup cehoslovac (oau, da deloc nu ești mofturos, ha?) sau barim un bulldog englez. În condițiile în care cei care încearcă să plaseze câini ajung să inventeze rase imaginare, să compună poezii sau să implore, poate-poate.

Dar desigur, hai să fim gentili și sensibili, spre deosebire de istericii vindicativi, și să cerem să vină odată cineva să-i ducă undeva.