30

Duminica fac 30 de ani. In mod ciudat sau poate firesc, nu ma simt nici mai matura nici mai trista. Acum 15 ani credeam ca asta va fi ziua in care ar fi cel mai potrivit sa mor. Acum cred ca ar fi o zi minunata de trait. Si inca una, si inca una....
Ma incearca o tristete, intr-adevar, dar nu din motivele suspectate de prietenii care ma incurajeaza preventiv. Probabil chiar par preocupata de aspectul fizic sau mai stii, o fi pentru ca sunt femeie, dar sunt mereu incurajata spunandu-mi-se ca "nu conteaza, nu-i arati anii oricum". Dar, oh, de-ar fi asta ce simplu ar fi.
Nu mi-e teama de batranete. Stiu ca pe de o parte un fond genetic bun si pe de alta parte ceva bun simt ma vor ajuta sa alunec frumos pe panta lina a degradarii fizice.

Cunosc trupul femeii de 30, 40, 50 de ani si nu ma inspaimanta. Stiu ca sanii mei isi vor imblanzi din ce in ce mai mult semetia, capatand in timp pante line si blande, amintind de obrajii copiilor pe care-i voi fi hranit. Stiu ca interiorul coapselor mele va capata albeata fragila si moale a painii dospite, pierzandu-si incordarea pietroasa. Stiu ca talia mea se va estompa treptat, mascand uitate solduri de vioara si unduiri de dans. Stiu ca ochii mei vor avea evantaie de zambete la colturi si  urme de incruntare deasupra. Stiu ca zambetul meu va fi cuprins de doua acolade, stiu ca buzele isi vor pierde incet consistenta matasoasa. Stiu toate astea si le accept fara prea mare ingrijorare.

Pentru ca vezi tu, sufletul sufletul, cum spunea bietul meu bunic, isi va pastra tineretea. Nu cred ca imbatranim cu adevarat; cred doar ca ramanem la fel, doar acoperiti de o coaja din ce in ce mai groasa sau mai dizgratioasa, de o carapace din ce in ce mai dura si mai incomoda.  Eu cel putin cam asa simt; uitate-mi sunt vitejiile de la 20 de ani si increderea pasnica de la 5; dar sunt doar urmari ale deselor ciocniri cu fruntea de praguri mult prea tari. Eu am ramas eu si nici nu cred ca voi imbatrani vreodata si pe dinauntru. Mai mult, nu cred ca nimeni imbatraneste pe dinauntru daca nu-si pleaca urechea la ceilalti.

Si de aici cu-atat mai dureros e gandul mortii.
Vezi tu, acesta-i avantajul enorm al oricarei babe cuvioase fata de noi cei ce nu credem. Fata de mine, cea care a citit din scoarta-n scoarta liturghiile pe care ea le dondane, cautand si scotocind inversunata o scanteie, o farama de iluminare...sau de indobitocire. Habar nu am, dar cui ii pasa.
Pentru cineva care, trecand de politetea deferenta a agnosticismului, nu reuseste sa se autoconvinga de absolut nici o forma de continuare a existentei dupa incetarea acesteia fizice, viata e o dureros de dulce experienta.

Oh, cat iubesc viata. Cat de mult imi savurez fiecare clipa a prezentului, oricat de cleioasa sau amara ar fi. Cum sorb minutele cele mai anoste, cum strang in pumni noptile cele mai reci. Si fiecare an incerc sa-l retin mai mult, incerc sa trisez tragand de clipe, desirand zile, intinzand seri, parfumand amintiri. Viata e minunata cand stii ca ai doar una. Nu-ti mai doresti nimc altceva decat s-o ai, e ca o implozie scop-rezultat, o condensare sfasietoare a dorintei.

Cineva spunea ca de fapt ne temem de durere si nu de moarte dar nu, oh, nu ma tem ci doar nu vreau, refuz. Durerea e atat de vie si de carnala, cum as putea sa ma tem. Refuz sa nu mai traiesc, atata tot. Nu vad in moarte decat incetarea vietii si viata e atat de frumoasa, oh, crede-ma, lasa rugaciunile, lasa teama de pacate, lasa speranta intr-un incert rai, crede-ma, e atat de frumos sa traiesti, clipa cu clipa, carte cu carte, pas cu pas, zambet cu zambet, an cu an, e atat de frumos sa vezi in jurul tau cum evolueaza materia, cum oamenii, viermi fragili si frumosi inventeaza si afla si descopera, uita-te in urma cu douazeci de ani, uite cate lucrui minunate am inventat de atunci, am facut de atunci, am reusit de atunci, ce frumos va fi si in urmatorii 20, si in urmatorii, cate lucruri minunate vor fi, le voi vedea, ma voi mira de fiecare dintre ele, voi cantari in palma unele, si-apoi nu voi mai vedea si nu voi mai sti.

Dar pana atunci ma bucur, in mod sincer. Ma gudur ca un caine al nimanui cand vad fiecare raza de soare. Mi-e groaza de moarte si cu atat mai mult mi-e drag de viata. Ma indoiesc sincer ca voi incerca vreodata sa abordez si vreo latura spirituala a sinelui meu; poate tocmai pentru ca acasta viata a mea e mult, mult prea minunata si prea unica sa mi-o petrec cu capul infipt in dos, cautandu-mi sinele interior si vreun zeu exterior care sa-mi promita un happy end undeva departe. Eu sunt toti zeii care-mi trebuie.