Growing down

Ma reciteam. Pe mine insami. Nu doar pentru ca sunt o narcisista superficiala ci si dintr-un soi de nostalgie.
Btw: vechiul blog nu mai poate fi accesat cred; siteul pe care era facut are niste probleme. Oricum e mai bine asa.
Mda mai, si cum ma reciteam eu pe mine insami imi venea sa rad de mine si sa ma si smiorcai un pic. Adica daca m-as fi putut dedubla nici nu stiu ce as fi facut cu ex-me. M-as fi luat in brate probabil si m-as fi mangaiat pe cap intr-o incercare de a tempera mucoasa plina de entuziasm care se batea cu toate morile de vant si cucerea lumea in fiecare dimineata.

Eram extrem de indarjita si suparata pe viata si serios ca nu-mi amintesc exact de ce; probabil asa e cand esti mic. Aveam pareri radicale si abia asteptam sa aud una contrara ca sa pot sa fac harmalaie si sa polemizez. Aveam argumente comic de naive si nu realizam ca dezarmanta era atitudinea mea de pechinez razboinic, care starnea zambete impaciuitoare. Ceva de genul "da, mai, asta mica, okay, asa e cum zici tu...bea niste apa"

Iubeam cu o indarjire fixista, obsesiva. Reuseam cu succes sa ma impiedic in toate relatiile care aveau "catastrofa" scris pe ele cu majuscule; si cumva reuseam sa rasfrang o aura idealista asupra celui pe care il iubeam, ridicandu-l pe un piedestal atat de bombastic incat l-ar fi luat cu ameteala uitandu-se in jos.

N-aveam bani mai deloc; fumam tigari proaste; dadeam putinii bani pe bere la pet si jointuri proaste pe care mi le rulau altii pentru ca neindemanatica am fost de cand ma stiu. Din patul meu de camin cu perna nespalata de peste 5 generatii de absolventi faceam planuri de schimbat lumea si luat soarele in mana.

Saream si in foc pentru prieteni, faceam gafe peste gafe, treceam de la ras isteric la bocit lugubru si nu conta ce muzica se auzea sau cat de jegoase erau paharele din bar. Putea sa bata unul cu un bat intr-o tinichea, era o simfonie perfecta.

Radeam cu toti dintii, saream peste cursurile puse prea de dimineata si boceam cu orele dupa fiecare telefon la care mi se tinea o morala de neam prost. Ca sa fiu fericita imi trebuiau cam 10 secunde de atentie, un pachet de tigari si niste soare.

Aveam joburi infecte, imparteam pliante, vindeam lampi, eram admin de net in ferentari si logam oamenii pe mirc. Imi imparteam cu mare atentie finantele: atat pentru tigari, atat pentru diseara, iar mancarea chiria si toate celelalte, dumnezeu cu mila.Aveam sa imi pastrez stilul.

Condamnam prompt oamenii; eram o mica tortionara, infierand defecte, latrand la falsitati si minciuni si fluturand tot felul de lozinci belicoase.


Acum mai mult zambesc decat rad; nu mai condamn pe nimeni si ma feresc sa judec pe oricine pentru orice. Evit cu obstinatie polemicile pe teme spumoase cum ar fi rasism, politica, religie. Prefer sa cedez si sa-mi astup urechile.
Ma supar mult mai rar, ma infurii extrem de rar dar in schimb am constant pe umar un soi de tristete amaruie.
Evit sa particip la orice fel de eveniment care ar presupune sa ma deschid sau dezvalui; ma ascund in mine din ce in ce mai adanc, preferand sa ofer o interfata atent carpita de replici prefabricate, glume care stiu ca merg sa distraga atentia si truisme.
Toata aciditatea spumoasa s-a transormat intr-un sarcasm sec dar pasnic; chiar nu mai vreau sa ranesc pe nimeni cu vorbele mele si regret sincer cand se intampla.
Nici drame acute nu prea mai am; izbucnesc rar cand am strans suficient in mine, si atunci ma tine cateva minute. Sunt morocanoasa, apatica si falsa.
Reusesc inca sa ofer buna dispozitie celor din jur. Cam ca un lautar verbal, intuiesc inca destul de bine starea de spirit si iti dau ce vrei sa auzi. vrei confesiuni? na-ti una rece, inofensiva. vrei glume? poftim, razi.
Nu mai vreau / pot nici sa scriu. Ce dracu sa scriu oricum? dspre ce? pana la urma cate chestii extraordinare se pot intampla intre job si casa?
sau poate se intampla dar nu le mai vad eu.
Nu prea imi mai vine sa cuceresc lumea. E prea departe, iar eu am migrene prea dese. Pe an ce trece am incredere din ce in ce mai scazuta in mine sau in ceilalti. Si de altfel nu sunt in stare sa fac nici cel mai mic pas pentru mine.
M-am refugiat in superficialitate ca sub o plapuma. Nu vreau sa aud, nu vreau sa stiu nu vreau sa gandesc. Nu vreau sa-mi fac alte griji decat lipsa banilor si fermitatea curului meu. Refuz sa imi doresc altceva decat concediu prelungit si macar cateva zile in care sa nu ma mai futa absolut nimeni la cap.
Obosesc din nimic si totusi merg pe jos zilnic macar o statie de metrou, intarziind intoarcerea acasa. La ce ma gandesc? la nimic. Am descoperit vidul.

Am I mature enough now?