Replica asta mi-a scăpat din tastatura in seara asta, in timp ce jucam World of Warcraft.
Nu ştiu de ce mi-a scăpat, ştiu însă ca a fost teribil de sincera.
Nu ştiu de unde iritarea asta spontana de cate ori citesc (mai mult citesc decat aud in ultima vreme, ca orice computer potatoe care (nu) se respecta) ca unul / una vrea sa se omoare.
Go for it. Need a soap, need a rope? Need some scissors?
Aproape toţi avem un moment sau poate si mai multe in care ni se înfiripa in minte ideea sinuciderii. Foarte putini avem si constrângeri sau traume atât de puternice încât sa justifice gestul. Motive? nu exista motive reale si concrete pentru sinucidere, decăt poate când ştii ca o sa fii torturat si omorât in rate timp de 5 ani si vrei sa scapi de asta, poate aşa ar fi justificabil. Habar n-am, de altfel. Mutsunake ar putea sa scrie vreo 5 cărţi pe tema asta având in vedere ca s-a specializat in aceasta ramura a...hmmm..psihiatriei?
Si nu, nu sunt din categoria celor care au avut o viaţă fericita, nişte părinţi extraordinari, au plesnit de sănătate si nici nu le-a trecut prin minte sa se sinucidă. M-au păscut si pe mine asemenea gânduri, am intenţionat sa le implementez, si doar datorita unor accidente tragicomice mai tastez astăzi aici (cale ferata in reparaţie, Rapidul de X trecea pe linia ailaltă. D'oh)
Încerc sa desfac firul in patru si sa determin ce anume îmi provoacă reacţia de agresivitate la destăinuiri de genul "vreau sa mă omor"
Cred ca pentru ca acest "vreau sa mă omor" se traduce - cel puţin in capul meu - de cele mai multe ori prin "de fapt numai asta nu îmi trece prin cap dar am probleme, am probleme si traume si sunt reale si vad ca nu pot fi băgat in seama sau protejat sau consolat sau ascultat aşa ca m-am gândit ca mort fiind tuturor le-ar părea extrem de rău, ar suferi, s-ar simţi vinovaţi, si-ar dori sa poată da timpul înapoi si ar fi prea târziu, eu fiind evident mort"
Da, cred ca asta este. Ma irita complicitatea forţată la o stare sufleteasca negativa, mă irita oamenii care te forţează sa ii victimizezi, cum ar fi, in afară de sinucigaşii cu public, persoanele care-si revarsă brusc toate traumele existente sau imaginare ale vieţii lor in poala ta din primele conversaţii.
De genul:
"Salut, ce mai faci, eu sunt Ina"
"Salut, eu sunt Ana, mă bucur sa te cunosc pari o buna ascultătoare ştii lumea nu mă prea asculta si eu mă simt complexata de asta poate si din cauza ca tata mă dădea cu capul de pereţi când eram mica si unul a încercat sa mă futa într-un tren când aveam 16 ani ca sa nu mai zic de faptul ca analizele mi-au ieşit rele si poate mai ştii poate am norocul sa am o boala incurabila dar sper ca nu una de piele pentru ca totuşi mi-as dori sa mai am sex appeal, ar fi fain sa am o boala romanţioasă sa ma topesc sa devin transparenta ca un înger si toţi sa bociţi in jurul meu...stai, unde pleci? Ina??"
Exagerez dar nu foarte mult, mă trezesc etichetata entuziast cu "eşti un bun ascultător" frecvent nu ştiu ce ar trebui sa fac pentru a scapă de tagul asta, poate sa va fut o palma peste ochi când începeţi tirada sau sa rad prosteşte si sa presar comentarii gen "serios, viol? si muie nu ţi-ai luat? lol!" ca sa scap de rahaturile astea de conversaţii gen "eu sunt mic si jalnic, te rog fii umărul pe care sa-l umplu de muci tura asta"
Nu mă refer la conversaţiile reale, intre oameni care se cunosc de mult timp, la traume reale si prezente, mă refer la genul ăla de cârpe care-si cară permanent pe umăr bagajelul de bocete si sinucideri la minut si vieţi ale lor care nu mai au sens - de parca ar fi avut vreodată, heh.
Cred ca acel "go for it" scurt s-ar putea traduce prin "not in a bililon years you're gonna make ME feel guilty for YOUR fucked up life, I got 6 tons of skeletons in my cupboard, how bout you take back yours and shove them up your arse"
100% agree. me likez your stile
ReplyDelete