08 November 2022

Cum (n-)am făcut Covid

Într-o dimineață frumoasă de august, văd fatidicul mesaj: „Auzi? Unde-s testele alea? Nu mă simt prea bine.”

Și în câteva minute, poză cu două liniuțe clare. 

Ou sont les temps d antain în care doar femeile trimiteau poze cu două liniuțe și emotiocon 😕😖 ? Acum ne numărăm toți liniuțele...

La cât de speriată am fost de Covid, și la cât de prăpăstioasă sunt, când în sfârșit ne-a pocnit și pe noi, ai fi zis că mă voi căca pe mine, într-o vrie de panică. Dar avantajul meu e că în situații reale de panică, sunt mai degrabă șanse să mă transform într-o căpităneasă cu sânge rece. Pur și simplu, petrec atât timp răsucind în minte milioane de posibile urmări negative, că atunci când e să se întâmple, nu mă mai surprinde nimic.*

* excepție fac îmbulzelile în trafic și parcările laterale, unde mă surprinde TOT.

M-am ridicat deci în picioare, în mijlocul biroului, și am zis - dragi colegi, mă scuzați, cred că am Covid, sper că nu v-am dat. Mi-am luat câinele, pătura, rucsacul, castronul, mingiuța, mâncarea, porcușorul și celelalte 100 de kkturi (dacă-ți iei câinele la birou, iei și o grămadă de chestii pt el) și m-am cărat, în urări de bine și sănătate și succes și du-te odată.

Pe drum, am luat de la farmacie panaceul european, anume paracetamol și vitamina C.

Apoi am trecut și am luat-o și pe fiică-mea de la grădiniță, și am anunțat că e posibil să avem Covid. Mi-au zis să fac totuși niște teste, că poate n-o avea. Am surâs amar, precum ciobanul din Miorița, cu ochii la baciul vrâncean și cel ungurean. Speranțe deșarte! Dar am zis că bine, facem test.

Soțul meu s-a izolat în singura noastră cameră care se încuie. Ușile noastre sunt teribil de proaste. Una nu se închide, una nu se deschide dacă se închide, iar alta iese din toc, așa că le ținem întredeschise mereu. Dormitorul, unde era și biroul meu de acasă, e singurul care are încă ușă cu încuietoare funcțională.

În următoarele câteva zile, A. s-a simțit rău. Febră, dureri în corp, frisoane, etc. Eu nici nu-mi făceam speranțe că nu iau. Planul era doar să încercăm să luăm pe rând, ca să nu fim doi adulți blegi și febrili încuiați în casă cu doi copii plictisiți și cu diverse nevoi.

În următoarele zece zile am:

  • pândit cu urechea la ușă și tresărit la fiecare tușit
  • lătrat la soț când îndrăznea să se strecoare ca vampirul noaptea afară din cameră, să bea apă, sau când adăsta mai mult de câteva clipe între camera lui și budă
  • jonglat cu muncă, copii și alte alea (ceea ce, desigur, făceam oricum, dar când aveai un partener implicat, ți-e mai greu :) nu-s învățată să le duc singură pe toate)
  • făcut nasurile tuturor borcan, tot testând și retestând - nimic, negativi
  • evitat cu obstinație să citesc orice despre covid (deși cât n-a fost nimeni bolnav, am citit toate studiile și știrile posibile)
  • gătit și cărat farfurii cu mâncare la ietacul unde tânăra domniță, sau mă rog, jupân, murea de plictiseală și se uita pe geam, pozând pisici sau numărând frunze.
După vreo două zile de rău, A. s-a simțit cel mult sâcâit de simptome și plictisit de moarte. Pe de altă parte, l-am anunțat că nu iese de acolo fără test negativ. Ce carantină, ce DSP - eu eram mamalor și tatalor. A. mi-a reamintit că-s unii care ies pozitivi și 2 luni după ce-l iau. Eu i-am replicat că, în cazul ăsta, o să iasă din dormitor odată cu bradul de Crăciun de sub pat.

În fine, n-a fost cazul. A ieșit testul curat negativ la zece zile după.
Noi n-am făcut deloc, în schimb a făcut aproape toată scara de bloc, ceea ce mă face să bănuiesc că poate nu-s invitată chiar la toate ședințele de condominium, în special la alea mai fun. Din fericire pentru toată, cazurile au fost ușoare și n-a avut nimeni complicații.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus cum am rămas necovidată așa. Hai sănătate, până la următoarea tură de teste și liniuțe!


Read More

07 March 2022

E de mirare că mai scriu

 ...și habar nu am cum de mai citește cineva.

Să știți că nu-i o postare de milogit atenție. Pur și simplu nu știu cine mai stă să citească bloguri în zilele de azi, mai ales bloguri ca ale mele, care nu oferă o rețetă bună de papanași, un review la un local sau o recenzie (ok, recenzii am mai făcut), ci reprezintă mai degrabă un loc personal de dat cu capul. 

În ultimii ani și mai ales în ultimele zile s-au petrecut atâtea blestemății, încât numai eu cu bodogănelile mele nu am ce căuta pe lista cuiva de interese.

Din alt punct de vedere, blogurile scrise mi se par complet obsolete. Eu aproape că nu mai citesc niciunul, exceptând unele care și-au păstrat miezul puternic de utilitate, scop. Chiar și așa, recunosc că mai degrabă ajung pe paginile de social media ale respectivului blog, decât pe postare în sine.

Cred că ne aflăm în plină eră a conținutului video  - compact, vizual. Generația celor care stăteau să citească pagini peste pagini, cu click & scroll, e înlocuită de generația celor care se informează, amuză și influențează prin conținut media. E rău? Nu. Pur și simplu e o etapă a comunicării. Nu prea am ce căuta în ea drept creator de content - fac parte din segmentul care are aversiune față de ideea de a mă filma sau edita etc. Dar sunt destul de sigură că ăsta-i... nu viitorul ci prezentul.

În fine.

Revenind la lucrurile care contează - invazia din Ucraina ne privește pe toți. Consider că am reacționat constructiv, empatic și spontan, ca nație. Am ignorat butaforiile care ne reprezintă oficial, și până s-au urnit diverse plante în a citi tărăgănat comunicate scrise de alții, oamenii deja s-au unit, s-au dus, au ajutat, au adunat, au adăpostit, au comunicat. 

Pe subiectul acesta - mare parte din segmentul de refugiați din Ucraina sunt femei vulnerabile, care călătoresc singure sau alături de copiii lor. Din păcate, rețele de trafic de persoane sau pur și simplu șarlatani, de la proxeneți până la taximetriști lacomi, s-au înființat deja la posturi. Combateți-i - informați-vă bine înainte de a dona, luați apărarea celor pe care-i vedeți nedreptățiți, apelați la instrumentele pe care le aveți la îndemână pentru a-i ajuta pe alții. 

Avem vreo 200 de colegi din Ucraina, care acum sunt fie pe front, fie risipiți prin Europa, fie la cozi de zile în șir, sperând să iasă din țară, sau mai degrabă să-și conducă soțiile și copiii către siguranță și apoi să revină pe front. În toate orașele mari sunt puncte de colectare și ajutorare. Vă încurajez să ajutați oricum puteți voi. Războaiele se poartă între țări, dar oamenii sunt cei care se pot ajuta sau nenoroci între ei.

Cu COVID-ul - mă uluiește această traiectorie. Nu pricep, sinceră să fiu, ce determină vârful de val și ce determină scăderea. Mă tot uit și compar grafice ale țărilor cu rată mare de vaccinare, cu rată mică, cu măsuri restrictive, fără măsuri restrictive și pare să fie tot un drac. Nu pricep, pur și simplu, ce-l face să se lanseze și să se retragă, cu ritmicitatea unei maree. Nici nu știu cum să proiectez viitorul meu de acum încolo. Așa o să fie viața de acum? La toamnă-iarnă iar valuri, iar morți, iar ATI plin? Vara relache? Și tot așa până când ajung și eu în grupa de risc, îmi iau vreo 2 covidei pe cocoașă și crăp de vreun infarct, 3 săpt după infecție? Habar nu am.

Pare un virus super capricios când e să-și aleagă țintele - cunosc persoane cu multiple comorbidități care pur și simplu nu se molipsesc. Mama unei colege a decis, pur și simplu, că e imună și timp de vreo 3 valuri a umblat să ajute și să îngrijească voluntar bolnavii de COVID. Pe de altă parte, o altă prietenă e deja la a patra tură de infecție și le este din rău în mai rău. Nici nu apucă să își revină bine și se molipsesc iar. Copilul n-a prins nici patru luni de imunitate între infecții.

Că veni vorba de copii, e o mare dezamăgire să aflu că imunitatea vaccinului Pfizer ține doar vreo lună pentru grupa 5-11 ani. L-am vaccinat pe cel mare și cred că o voi vaccina și pe cea mică, dar sper sincer ca următoarele variante de vaccin să devină mai ok și pentru grupele astea de vârstă.

În mod absolut uluitor, n-am luat încă COVID de nicăieri. Având doi copii în colectivitate, mă așteptam să iau până la sfârșitul anului  - am și pierdut un pariu pe tema asta. Da, mi-am testat anticorpii și nu, n-am luat pe nesimțite, cum desigur ne dorim toți. Pur și simplu n-am făcut. Cum, nu știu.

În rest, am revenit tiptil către normalitate, din punctul ăsta de vedere. Am oferit mie și familiei mele toate măsurile de protecție pe care le avem acum la dispoziție. Suntem vaccinați, evităm îngrămădelile oricum și de dinainte de pandemie, lucrăm mult de acasă și purtăm mască. Însă de mers la sport, școală, grădiniță, cursuri, etc mergem și cred că ăsta va fi noul normal, punctat de câte o corceală a virusului, o repliere a vaccinului sau a tratamentului și, din păcate, câte un val de victime care nu ajung la sau nu vor să audă de ele. Să fiu sinceră, când mă uit la dramele și ororile războiului, nu mai stau să mă agit pentru încă un carcalac.

Nu mai am nimic de spus. Am o grămadă de treabă și de planuri. Am și o carte în plan, dar scriu groaznic de rar. Mă secătuiesc efectiv toate treburile. Chestia asta cu munca creativă se dovedește a fi frumos, dar o resursă finită. La finalul a 12 ore de născocit fraze istețe și formulări bune, nu mai sunt în stare să leg două vorbe pe hârtie. Plus spațiul, timpul, nevoia de liniște. Citisem pe undeva că Balzac se retrăgea la conacul său, unde stătea și scria singur cuc. Alți scriitori aveau un birou în care se încuiau. Eu scriu de pe budă. Ok, nu postarea asta, pe asta chiar o scriu de la birou. Dar iată că s-a pictat fiică-mea pe sine însăși, în locul celor 300 de coli pe care i le lăsasem la dispoziție. Adio, muză. De te-aș putea trimite și la cumpărături, utilă ai mai fi.

Read More

30 August 2021

Insomnie


 


Nu mai știu când exact mi s-au declanșat problemele cu somnul. Cert este că nu am fost dintotdeauna așa. Am dormit lemn în camere de cămin cu 6 paturi, fără perdele la geam, în apartamente gălăgioase, într-o garsonieră cu televizorul pornit, la marginea unui bulevard, lângă peronul unei gări, în tren, în avion, în mașină. Relația mea cu somnul a pornit bine și părea trainică. Când îmi era somn, mă culcam și adormeam. Dacă dormeam prea mult, adormeam mai greu, dar atât.

Undeva în preajma primei nașteri, nu mai știu dacă din sarcină sau nu, auzul meu s-a ascuțit într-un mare hal. De atunci aud tot ce nu-mi trebuie să aud. Aud mașini turate peste văi și dealuri. Aud câinele clănțănindu-și mâncarea. Aud cum plouă pic cu pic. Aud sforăieli, pași, șoapte, trosnete, ticăieli. Și le urăsc. Și nu pot adormi din cauza lor.

Și nu numai a lor. Mai e și imensa zarvă, iureșul care se stârnește când pun capul pe pernă. O mie de voci și de gânduri, povești nescrise încă, rescrise în minte de o sută de ori, întrebări și răspunsuri răsucindu-se într-o vrie copleșitoare. Nu știu cum să descriu altfel mintea mea înainte de somn. 

Dintotdeauna am încercat exerciții de meditație, de respirat. Au apărut aplicațiile de tip Calm, Serenity. Dintotdeauna am încercat să nu mă gândesc la nimic, dar n-am ajuns vreodată acolo. Îmi amintesc cum într-o noapte îmi repetam „nu te mai gândi la nimic, nimic, nimic, NI-MIC, N-I-M-I-C”, iar literele cuvântului nimic au început să danseze, să se mărească, să se umfle, să se îndepărteze, să reapară, să pâlpâie, să… 

Și uite-așa se face cinci.

Înainte de asta, este desigur și groaza cu care îmi dau seama că sunt pe cale să mai pierd o noapte. Înainte să fie cinci, e 11, 12, 1, 2, 3. 

După al doilea copil, s-a înrăutățit și mai mult situația. Cu cât mai puțin dorm, cu atât mai greu îmi este să adorm. O fi ridicol, dar așa stă situația. În ultimii doi ani am reușit să mai dorm doar singură în cameră, cu draperii blackout, cu mască pe ochi și dopuri în urechi. Și o pernă în cap. Și ușa închisă. Și să doarmă deja toți. 

Până când, într-o zi, n-a mai mers nici asta.

Urmările se văd ziua și se acumulează. O stare de sfârșeală, tremur al extremităților. Crize de furie, de plâns. Tresar la zgomote ascuțite și mă dor. Mă doare carnea pe mine când își taie cineva unghiile sau sparge semințe. Lentoare în reacții sau, din contra, reacții smucite, disproporționate. Frig. Epuizare. Incapacitate de a gândi bine, de a reacționa la timp.

Și apoi vine seara și o iau de la capăt.

Am apelat până la urmă la ajutor specializat când am decis că fac rău celorlalți. Furia nu mi-o mai puteam controla, nici starea de epuizare constantă. 

Acum sunt într-un punct clar mai bun, dar nu știu dacă spre bine. Dacă-mi iau somniferul prescris, dorm. Dacă nu, nu. Am constatat asta în cel mai nefericit mod cu putință, când m-am trezit că a dispărut de pe piață mizeria aia de pastilă. După o repriză de câteva zile și nopți legate fără somn, am izbit o mașină. M-am gândit - putea fi un om, puteam lăsa pe cineva fără picioare. Nici copiii mei nu au de ce să tot repete mantra asta „liniște, mama încearcă să doarmă”.

Dar mă tot gândesc la somnul meu - și la luxul infinit de a dormi când ți-e somn. De a spune „mă culc” și de a adormi fără alte ajutoare. Fără dopuri, draperii și liniște absolută. Am ajuns să-mi doresc să surzesc. Să fiu surdă lemn și fără niciun zumzet, nici pe interior, nici pe exterior. 

Îmi aduc aminte cum era când dormeam de la sine. Cum mă trezeam, cum erau primele ore ale dimineții. Îmi aduc aminte foarte clar, dar intangibil - cum îți amintești mirosul din casa bunicii, sau rândurile unei cărți pierdute. Mi-aș dori nespus să recapăt acest dar al odihnei.

Read More

25 May 2021

Vine licența




N-am mai scris mai deloc în ultima vreme. Au fost niște ani teribil de plini. M-am bucurat de ei (mai puțin de pandemie, desigur), dar a trebuit să fac loc și timp, când n-aveam nici una, nici alta.

Anul acesta îmi dau licența, pentru că eu m-am învrednicit să-mi termin facultatea la jumătatea vieții, ca senatorii. De început, le-am început pe toate relativ la timp. Dar le-am și lăsat în pom din diverse motive. 

Chiar, nu cred că am povestit vreodată cum m-am lăsat eu de prima facultate. Din ce nerozie de plod prost, adică. 

Eram săracă lipită și lucram la o corporație românească (printre primele), pe gloriosul salariu de 125$ înmânat de o babă care-l aducea într-o valiză. Chiria mea era 75$ pe lună, deci vă dați seama ce trai pe mine. În fine.

Dădeam pe la facultate, din nefericire, din joi în paști. Lucram în Pipera, locuiam în Baicului și învățam în Cișmigiu. Nici Omul Păianjen nu ajungea la toate trei în aceleași 12 ore de activitate diurnă. Restanțe n-am avut vreodată, dar nici prezențe n-am prea adunat.

Undeva când să trec în anul 3 (din 4, pe atunci), mă duc la secretariat să ceva. Îl nimeresc și deschis. Mă informează doamna că nu pot să trec în următorul an, pentru că n-am promovat la două materii obligatorii. Care-s alea? întreb eu, incredulă. Practică și Sport, răspunde dna secretară.

Sport?!

Sport, confirmă ea.

Educație Fizică?

Da, fix. E obligatorie materia la Universitatea din București, la facultatea la care te-ai înscris dumitale. 

Păi ce-i de făcut? mă bâlbâi eu. 

Păi nu știu, spuse doamna. Hai că la Practică să zicem că iei un certificat de pe undeva, dar la Sport trebuia să ai prezențe și nu mai ai timpul fizic, nu mai sunt ore în anul studențesc câte trebuia să faci dumneata de Educație Fizică. Du-te la Drept și întreab-o pe dna profesoară.

Mă duc. Fac cunoștință cu dna profesoară. Da, în anul 3. Mea culpa. Aflu aceeași chestie - de unde prezențe? Se termină anul.

Mă întorc, zdrobită la facultate. Dna secretară sugerează: De ce nu îngheți anul? Te aranjezi cu o slujbă mai flexibilă, faci pauză un an și revii după. 

Tot la fără taxă? 

Absolut!

Și l-am înghețat. Un an de nefacultate a trecut ca vântul și ca gândul. Slujba cea flexibilă încât să pot ajunge să fac sport de trei ori pe săptămână în centrul Bucureștiului tot n-am găsit-o încă. Am revenit la secretariat unde am aflat… că pentru că înghețasem anul, mă trecuseră la cu taxă. Pam-pam. 

Și acum vine faza de plod prost. Atâta parapon pe mine și atâta orgoliu, atât de trasă pe sfoară și nedreptățită m-am simțit (deși probabil fusese ceva neglijență la mijloc, nu mai putea duamna de locul meu la buget), încât am decis că nu-mi trebuie facultate în veci pururi și ducă-se învârtindu-se cu tigaia lor cu tot.

M-am răzgândit relativ curând, dar de terminat vreuna am reușit doar la doi copii și vreo 20 de ani aproape mai târziu. Când m-am înscris și am plătit fără să comentez taxă la una privată, care ce e drept are avantajul îngăduinței față de noi, ăștia care dăm răruț și drăguț pe la facultate. 

Acum, la finalul a trei ani cu referate, sesiuni, examene îngrămădite printre oale, copii, ședințe și alte treburi, am următoarele concluzii:

Am făcut bine că nu m-am înscris chiar la plesneală la ceva, „pentru diplomă”, pentru că dacă nu întrezăream nici o legătură cu profesia sau cu înclinațiile mele, drept că o dădeam și pe asta de gard.

Chiar dacă am dat rar pe la facultate, eu și soțul meu (da, am mai fost și colegi) am strălucit ca doi luceferi pe un cer întunecat, prin simplul fapt că am deschis gura să mai întrebăm una-alta, la fiecare curs. Disperarea profesorilor de a simți că vorbesc la pereți chiar acoperă eventuale iritări de la parcurgerea foii de prezență. Dacă sunteți în situația noastră, faceți acele rare ocazii în care dați pe la facultate să conteze. Fiți o cometă, un meteor cu impact maxim în universul grupei voastre. Învățați bine materia din ce resurse sunt puse la dispoziție și arătați la cursuri că dacă tot ați ajuns, măcar vă pasă de ce dondăne omul ăla în fața voastră.

Că veni vorba de asta, pandemia și digitalizarea ne-au fost propice pentru sporirea prezenței. Mai un curs pe celălalt monitor pe zoom, mai unul pe telefon cât amestecam în mâncare, tot am mai adunat de o prezență onorabilă. Eu una sper ca anumite cursuri pur teoretice să fie susținute online și post-pandemic (observați optimismul cu care afirm că există un post-pandemic).

Tot pe tema motivației, mi-am ales o temă de licență pe placul meu. Dacă tot am de scris atâtea zeci de pagini, vreau să cercetez și să citesc despre ceva ce-mi stârnește curiozitatea, ceva ce vreau să aprofundez. Deocamdată merge strună, dacă prin strună înțelegem câteva pagini, când apuc. Azi am reușit să-mi termin chestionarul - am convins 100 de oameni diferiți să mi-l completeze și sunt nemaipomenit de recunoscătoare.

Legat de chestionar - l-am făcut pe cât am putut de scurt și, sper eu, simpatic. Eu una detest chestionarele și dacă a fost musai să includ unul, am încercat să-l fac cât mai puțin chinuitor cu putință.

Legat de cum vom da licența, habar nu am încă. Undeva prin sesiunea trecută mi s-a acrit de scălâmbăielile de pe grupul de WhatsApp și am ieșit de pe el, iar responsabil cu informarea a rămas celălalt student din familie, adică soțul meu. Care se uită cam o dată la câteva luni și protestează cât poate de aprig, sperând că poate-poate revin și stau eu să citesc sute de scrolluri, în speranța că zăresc ceva util printre. Daaar am făcut asta restul facultății, deci acum până-n licență, s-o mai facă și el. 

Mai am sesiunea și examenul în sine de licență, pentru care abia am apucat să revizuiesc subiectele. Dar hey, the night is young și nu-i încă ... aoleu, ba da. 

Cât am scris aceste rânduri, fiică-mea s-a spălat cu tot tubul de șampon dermatologic pt câine. Uite de-aia nu mai scriu eu des pe blog.

Noapte bună!

Read More

03 April 2021

Dar dacă era război?

 Ce făceam dacă era război? Unul ca pe vremea bunicilor. Mai ieșeau bombardierii în izmene și lănțic, mai vuvuzeleau că trebuie să se deschidă sălile de forță și granițele? Sau te pomenești că se înrolau?

Dacă era un război în care să avem aceleași pierderi umane, adică 6000 de răniți și vreo 100 de morți pe zi, mai insistam că se moare oricum și din alte cauze, ne trimiteam copiii printre șrapnele și obuze la școală, insistând că ne stau pe cap de un an și nu putem trăi și munci bine fără să-i știm educați și păziți de altul?

Mai ieșea proasta aia să zbiere că în alte țări nu e război, deci la noi de ce să fie?

Dacă era un război în care riscam să ne alegem cu capul spart și trebuia să purtăm căști de protecție, aveam și atunci cete de capete goale, care să insiste că lor le trebuie să-și aerisească tigva și că nu pot face asta protejând-o?

Dar dacă era râie?

Dacă aveam o pandemie de râie sau de viermi în cur? Sau de păduchi? Sau de ciumă? 

Ce făceam, protestam scărpinându-ne discret între buci? Pretindeam că păduchi aveam dintotdeauna? Că ne-au fost plantați de forțe oculte misterioase? Negam și ciuma? Ne dădeam cu curul de pământ și atunci?


Read More

28 February 2021

Singuri între oameni

 Laura a scris de curând despre cum și-au petrecut acest an de la izbucnirea pandemiei de coronavirus. Citind, mă gândeam cât de diferite ne sunt experiențele legate de școala online. Și cât de mult contează conjunctura și oamenii care ne înconjoară. Incredibil de mult rău sau bine am putut face, fiecare dintre noi, în acest an ciudat și interminabil, ca un coșmar. Incredibil de mult am afectat, fiecare dintre noi, viețile a sute și mii de alți oameni.

Dacă ies cu ceva păreri despre oameni din acest an, nu sunt unele bune. Mizantropismul meu a atins cote maxime, și de data aceasta nici măcar nu-mi mai caut vină. Toate cărțile pe care le citisem, toate filmele văzute mă asiguraseră până acum că la greu, oamenii se unesc, devin mai buni, mai altruiști, mai sufletiști, mai maturi. Că se călesc, se întăresc și capătă înțelepciune.

Poate n-am prins greul care trebuia, dar eu am văzut mult mai mulți oameni devenind răi. Egoiști. Proști. Inumani. Lipsiți de orice etică și umanitate. Întreaga pandemie, de altfel, e un rostogol fulminant al prostiei și egoismului. Fără ele, virusul nu s-ar fi propagat. Fără primul om care să zică „mă cac în ea de carantină, eu am bilet de avion, deci îmi văd de-ale mele”, fără primul care să-și spună „mă cam ține în gât, dar o fi de la curent, ia să trec pe la bunica”, fără primul care să decidă „ce dacă mi-a ieșit testul pozitiv, mă simt bine, am dat banii pe concediu deci mă plimb”, nenorocirea asta nu ar fi ajuns pandemică. 

Cel mai mult m-au șocat oamenii care nu se revoltau de nevoie, ci de plictiseală. În primele luni, soțul meu a remarcat că în fața caselor de amanet și a cămătăriei din cartier (eu nu pot considera altfel împrumuturile acelea rapide) s-au format cozi interminabile. Mii de oameni și-au pierdut locurile de muncă. Alte milioane au fost siliți să sfideze zilnic riscurile, boala, moartea, și au mers la muncă. Pentru că nu poți lucra de acasă dacă ești medic, brutar, șofer, vatman, dirijor și sute de mii de alte profesii.

Iar alții pur și simplu s-au plâns că nu-s de gașcă și nu vreau să ies la o cafea, pentru că mor de plictiseală în casă. Am văzut oameni explicând cum confortul, plictiseala și claustrarea sunt mai presus de șansa la viață a altora, care „și așa mureau”. 

Am văzut persoane dragi mie, apropiate, dovedindu-se cumplit de rele și proaste, de un egoism feroce. Parcă s-au dezbrăcat cumva de o haină poleită cu ani de școală, cu afirmații admirabile, cu activități onorabile. 

Participând la un miting anti-mască cu 24 de ore înainte să revină la activitatea de cadru didactic, între sute de copii, de exemplu. Mințind cu bună știință și revenind la birou după o călătorie într-un avion în care fuseseră depistate cazuri de coronavirus, deși aveau colegi cu boli cronice sau imunodeprimați. 

Încurajând și presând pe alții să se întâlnească, ironizând măsuri de precauție, doar ca să nu se simtă singuri. 

Așa că nu știu exact care-i acea omenire ce devine mai bună, mai deșteaptă și mai miloasă la greu. Eu cred că am nimerit omenirea sau greul greșite, în pandemia asta. I-am nimerit pe ăia care devin tâmpi și răi. Sau poate nu devin. Poate doar se arată.

Dar n-au fost toți așa. Din fericire.

Învățătoarea fiului meu a continuat să fie minunată și paradoxală. I-au fost de neegalat eforturile depuse, să se asigure că predarea online este eficientă. A căutat resurse, s-a sfătuit cu noi, a găsit și învățat aplicații care să o ajute să predea. 

A scotocit după table interactive online, a fost mereu disponibilă să explice, cu mare răbdare, fiecărui copil care nu înțelegea ceva. A răspuns, ca de obicei, la apelurile mele telefonice și sunt sigură că a răspuns la zeci de astfel de apeluri. S-a asigurat că parcurge bine materia. A corectat zilnic zeci de teme pozate și trimise pe Classroom. S-a asigurat că întreaga clasă participă la ore. Nu-mi imaginez cum ar fi trecut anul acesta dacă am fi avut parte de bătaia de joc cu care s-a luptat Laura, de exemplu, când vine vorba de școală.

Un avantaj neașteptat al pandemiei, un soi de răzbunare amară, a fost că toate cursurile alea care se desfășoară în mijlocul zilei, al săptămânii și al orașului, cât să nu poți ajunge în veci la ele dacă ai un loc de muncă și chiar vrei să-l păstrezi, au trebuit să se replieze în online. 

Așa că l-am putut înscrie pe A. la felurite cursuri. Le-am găsit cu ușurință și s-a descurcat foarte bine.

A făcut ceva cursuri Cambridge la engleză și a trecut cu ușurință examenul Flyers. Ne va folosi, tehnic vorbind, abia într-a 5-a dacă ne hotărâm că vrem să meargă la Coșbuc, de exemplu, și poate e luat în calcul la departajare  - dar nu prea cred. Însă pe moment l-a ajutat mult să se simtă mai cu moț, mai mândru de sine. Mi-a povestit încântat că a fost cel mai mic care a susținut examenul. Profesoara lui, sora unei prietene și vecine, îl lăuda și-l încuraja. S-a simțit tare mândru și l-am lăsat să se laude liniștit cu diploma lui colegilor, profesoarei de engleză de la școală și doamnei lui învățătoare. I-a prins bine.

I-am găsit și ceva meditații la matematică. Un student tânăr, fain și răbdător. Tot online. Tot ușor.

A. a rămas acasă până de curând, când s-au redeschis școlile și când am cedat. Rămăsese aproape singurul acasă. Un an de singurătate din zece de viață apasă greu pe un suflet. 

Așa că acum se duce la școală zilnic, iar noi toți jucăm această fabuloasă ruletă a „poate nu luăm azi Covid”. Pentru că e singurul care poartă mască peste nas. El și doamna de engleză. 

Restul își țin masca peste gură sau pe gușă. Știu asta, pentru că mi-a spus, iar înainte să-l las înapoi în clasă, i-am și văzut, de acasă. Îl tot încurajez să continue să-și țină corect masca, să păstreze distanța și să se spele pe mâini. Mi-a zis că face asta, dar că uneori i se pare că e inutil, când e singurul. 

M-a întrebat cum de se plâng atâția oameni mari și mici din școală că „nu li se aerisește creierul de la mască”. I-am explicat că nu e problema noastră, pentru că, din fericire, noi avem creier destul.

E primul an în care nu regret câtuși de puțin că i-am vorbit franc despre alții. Când mă gândesc că alții ne pun viața în pericol cu bună știință, din indolență sau prostie, ultimul lucru la care-mi stă mintea e să le caut scuze.

În rest, mi-am propus o mie de lucruri pentru el și mi-au ieșit unele, dar nu toate.

Am continuat să-l lăsăm doar la calculatorul „familiei”, care e în mijlocul sufrageriei, încât să fie vizibil conținutul la care se uită, dar tot l-am scăpat mult prea multe ore în Roblox. 

Ne-am uitat împreună la filme. Nu am reușit să fac un „movie night” pentru că familia mea nu prea se pricepe la făcut reguli și ținut de ele, dar am reușit să vedem împreună multe filme faine. Am făcut un maraton de Harry Potter și am rezistat eroic până la final. 

Am început să ne uităm și la filme care nu-s fantasy sau animation. Au avut succes și Wonder, Zathura, Journey - the Misterious Island (alea cu The Rock). Mă gândeam să-i propun să ne uităm la Neverending Story, dar acum că mă gândesc bine, el e tare diferit de mine și nu cred că ar rezona la amalgamul de metafore depresive din filmul acela.

A citit des, mai mult pus de mine. Încercăm să cârmim de ani de zile de pe facts spre fiction, de pe enciclopedie spre beletristică. Laura m-a ajutat cu niște sugestii tare bune - am să scriu o postare separată pe tema asta.

All in all, A. s-a descurcat bine și a cedat nervos abia aproape de final, când s-a trezit printre ultimii copii rămași acasă. Dar cred că-l ajută tare mult și firea, totuși.

S. , pe de altă parte, a suferit și suportă tare greu acest an pandemic, al treilea din viața ei. Ea e activă, distructivă, curioasă, sociabilă, voluntară. Se simțea minunat la creșă și a avut zero probleme de adaptare. Plănuiam s-o ducem la cursuri de cățărat și de balet sau de dans, de ce-o fi, de maimuțărit în grup. Poate de la anul vom îndrăzni să facem și asta.

S. a suferit nespus în izolare, a afectat-o teribil și ne-a afectat și pe noi. A plâns cu fața lipită de gardul grădiniței închise. Pe de altă parte, am luat decizia să nu o mai lăsăm, după ce una din educatoare a făcut Covid și a scris țâfnos pe chat că nu se simțea datoare să anunțe că are simptome, dacă nu-i ajunsese încă testul de la DSP.

Să fiu sinceră, singura mea speranță rămâne în vaccinare, nu în cei din jur. Cu ei m-am lămurit.

Tot mă tem pentru ai mei, și tot mă tem pentru tata, care e un amalgam bizar de sfertodoctisme și care a decis recent că nu se va vaccina. Și-a amintit că are reacții alergice la albine și la furazolidon (?!).

Deci nu știu cum să fac cu el. Are 74 de ani, are o treime de plămân amputat, a supraviețuit cancerului pulmonar, are diabet și zeci de altele. Dacă-l ia, se duce cu tot cu el. Înainte să-l vizitez, încerc să mă izolez. Mă tem să-i duc copiii în vizită. Încerc să-l sfătuiesc să nu se mai fâțâie atât, îi caut soluții și servicii ca să nu mai umble peste tot prin oraș, ca un titirez. Degeaba. 

Revenind la fiica mea, a ajuns să stea mai mult cu bunicii ei (socrii mei), pentru că așa mai are șansa să iasă afară. Nu știu ce făceam fără ajutorul lor. E complicat când un copil încă are nevoie să iasă să se zbenguie cu orele, dar înainte de cele de somn și de masă, încă trebuie convins să revină în casă, încă trebuie adormit la prânz, are nevoie de liniște într-o casă în care se desfășoară două slujbe cu discuții, telefoane, taskuri și o școală online. Era absolut imposibil și luni de zile ne-am luptat cu un harcea-parcea absurd, din care am ieșit cu toții învinși. A început să aibă probleme cu somnul și cu mâncarea. Zilele treceau, iar energia ei tumultoasă nu avea când și unde se consuma.

În continuare caut încă o soluție. Aș vrea să o retrimit la grădiniță după Paști, când poate încep să-i scoată pe afară. Nu știu dacă-i face bine să o tot ducem și să o tot luăm de la bunici. Nu i-ar face bine nici să iasă pe fugă cu noi sau să stea încuiată cu noi în casă cu zilele, și nici să rămână de-a binelea la bunici. Mă îngrijorează și mă frământă nespus situația asta. Ultima dată când am fost să o văd m-a copleșit de îmbrățișări și sărutări. Mi-a spus că mă iubește de zeci de ori. I-am ținut noaptea trupușorul firav în brațe și am plâns ore în șir, pe înfundate. 

Eu am trecut peste anul ăsta cum m-am priceput mai bine -  făcând cât mai multe lucruri încât să nu mai apuc să mă gândesc. Când mă gândeam, mă apuca groaza. În continuare mă apucă. 

Iar asta mergea oarecum în timpul zilei. Și toate astea până când venea noaptea și adormeau toți și toate temerile pe care le înfundasem și le amânasem în timpul zilei se năpusteau asupra mea.

Și e firesc, apropo. E absolut firesc. E firesc să-mi fac griji pentru soțul meu, pentru copiii mei, pentru tatăl meu. E firesc să nu-mi doresc să moară niciunul din apropiați. E firesc să mă îngrijorez când înțeleg că-s singură printre oameni care, în mod paradoxal, se plâng că vor să fie iar împreună când se gândesc doar la ei.

La începutul anului acesta, departamentul în care lucram a fost dizolvat, în urma unei achiziții. Am început de o săptămână un job nou, dar am avut o lună grea, de amărăciune și incertitudine. 

Din nou, diferența au făcut-o cei apropiați mie. Soțul meu, în special, a fost incredibil pe tot parcursul acestui an. Să fiu sinceră, din punctul ăsta de vedere a fost minunat anul acesta. Nu ne-am plictisit. Nu ne-am certat. Am râs. Am plâns (eu). Am făcut haz de necaz. Ne-am susținut. Am lucrat împreună, ne-am crescut copiii împreună. Cred că am trecut cu brio o probă de foc care, din ce citesc, a afectat multe relații. Cred că poate înainte să vă căsătoriți n-ar trebui să vă întrebați „mă văd îmbătrânind cu omul acesta” ci „mă văd stând 500 de zile, 24/24 de ore cu omul acesta?”. Pentru că nu de alta, dar încep să înțeleg că au existat relații care au rezistat cu bine ani de zile pentru că se vedeau doar cele 3 ore dintre serviciu și somn, sau cele 22 de libere pe an, petrecute eventual afară din casă, cu alții, sau ciorovăindu-se. Poate asta ar trebui să fie testul suprem de anduranță. 

Nu la fel stă treaba și cu restul lumii. Am constatat că nu mi-e dor absolut deloc să mă văd cu nimeni. Nici să revin la birou. Nici să nimic. Cele câteva plimbări cu C. mi-au asigurat plinul de sociabilitate pe tot anul. Poate de asta am rezistat și atât de bine încuiată în casă un an.

Ceea ce nu înseamnă că nu înțeleg că există oameni diferiți de mine. Care suferă sincer după forfotă, după ședințe (ptiu, Doamne), care-și cumpără haine care să fie remarcate de colegi și care abia așteaptă sâmbăta, în care să iasă în oraș cu prietenii. Îi înțeleg - nu-s deloc ca ei, dar îi înțeleg. Și pentru ei și pentru mine, pandemia trebuie să ia sfârșit.

Nu mi-e dor de oameni, mai ales că, după cum spuneam, am constatat că-s tâmpi și răi cam prea mulți dintre ei. Dar mi-e dor să-mi trimit liniștită copiii la joacă, la școală, la grădiniță. Vreau să-l duc pe A. la laboratoare și ateliere de știință, la sport și la film. Vreau să o duc pe S. la înot, la dans, la alpinism. Vreau să stau iar pe bancă în parc, privindu-i cum își fac prieteni și se joacă. Vreau să mergem la mare, să călătorim iar. Vreau să ne așezăm liniștiți pe plajă și să evităm aglomerația doar pentru că suntem ciufuți, nu pentru că nu vrem să crăpăm în următoarele 20 de zile.

Cam ăsta a fost anul meu. Mă tem că urmează încă pe-atât, la fel. Dar știu că am alături de cine rezista, măcar.

Rămâneți sănătoși, oameni buni. Și gândiți-vă la ceilalți.

Read More

20 February 2021

Unde mă mai dau pet net (2) - Buline

 Admir de foarte mult timp o platformă pe care prezintă creatori români de bijuterii. Platforma se numește Buline. 

https://www.buline.ro

Eu una nu pot purta bijuterii ceva ani. Sonia mi le jumulește pe toate, le deșiră, le fură. Recunosc în ea pasiunea mea de rozătoare stricăcioasă, îmi amintesc frustrarea mamei când i-am zdrobit rujurile aduse cu mari greutăți din Paris, când i-am deșirat dantela de la furouri. 

Mă înfurii și eu și-mi e greu, deseori, să-mi aduc aminte că poți avea acel amestec de fervoare și sălbăticie în admirație de să ajungi să strici ce adori. Mai ales când ai mâini mici și lacome.

Așa că nu-mi iau bijuterii, nici nu le port o vreme, până mai crește. Mai ales că m-aș atașa nespus de unele din cele ale tinerilor creatori care expun pe Buline. Aș plânge să-mi strice ceva luat de aici.

În fine, eu voiam doar să vă spun de platforma asta. Sunt zeci de colecții și sunt foarte diferite între ele. Mi se pare minunat că avem atâția tineri designeri de bijuterii. 

Mie îmi place colecția Mariei Filipescu.

Dar sunt nenumărate stiluri, cu linii geometrice, concise, austere, opulente, minimaliste, gingașe, severe, discrete. 

Când am un pic de timp, mă uit prin paginile lor ca printr-un muzeu online. 
Mi se par tare frumoase.






Read More

26 November 2020

Unde mă mai dau pet net (1) - Ierburi Uitate

 Exact cum zice în titlu, mă tot gândesc că am descoperit diverse siteuri și pagini valoroase și poate nu știți de ele, sau poate vreți să ne plimbăm la braț prin ele dățile viitoare (că altundeva, unde).

Ierburi Uitate

https://www.facebook.com/IerburiUitate
https://ierburiuitate.wordpress.com

Nu uitați să citiți și secțiunea About!

Ce să fac aici?

Să citești despre sutele de plante și ierburi comestibile care ne înconjoară.

Să citești rețete vechi de sute de ani, atent culese și probate. Iată un exemplu de astăzi:

„Azi am încercat ceva nou luând o mâncare brâncovenească din manuscrisul de la începutul anilor 1700, păstrând ingredientele și (parțial) modul lor de gătire sugerate de stolnic, dar asamblând totul la final după pofta mea de azi (și gusturile contemporane).
Stolnicul scria: ”Spata iaste mai bună fiartă, năduşită cu grăsime de vacă, cu gutui tăiate fălii, cu prune şi cu vişine uscate, cu sare şi cu dresuri. Şi când va fi aproape de fiert, să o năduşăşti cu puţintel oţet bun, puind pe didesupt, când o vei turna, fălii de pâine prăjite în unt şi pe deasupra zahar şi scorţişoară.”

De ce este unic?

Pentru că n-am mai întâlnit așa ceva. Fiecare intervenție a autoarei mă învață ceva. 

Aici am învățat, de exemplu, despre cum să culegi dintr-o plantă sau ciupercă încât s-o lași să mai dea rod și dățile viitoare; despre ce sezon e mai prielnic anumitor ierburi și despre ideea, absolut fabuloasă, de a găti pe paturi de ierburi aromatice peste care poate călcăm zilnic fără să știm.

E o incursiune în istoria culinară, în botanică, o explorare plină de respect a trecutului și aproapelui.





Read More

16 November 2020

Lupta cu treierătoarea

 Nu reușesc să-mi aduc aminte în ce roman citit e vorba despre o treierătoare mecanizată, pe care țăranii o dușmănesc ca pe o făptură vie și diavolească, încearcă să o strice aruncându-i pietre în spițe și bucurându-se copilăros când mașinăria se oprește, temporar. Bucuria devine cruntă dezamăgire când mecanicul angajat o repară de fiecare dată.

Mi-am amintit de pasajul ăsta în ultima vreme, uitându-mă la istericalele cu care a fost respinsă forma online de învățământ. De la cramponări melodramatice până la refuzuri îndârjite, de la nu știu la nu vreau să știu. Este optimă? Nu, desigur. Este permanentă? Să sperăm că nu. Au acces toți la ea? Iarăși nu, așa cum nu au nici la igienă dentară, canalizare și medicină privată - ar trebui să renunțăm cu totul la aceste servicii, până când drepturile tuturor sunt egal împlinite? Nu. Dar este totuși un mod de a asigura pentru unii măcar continuarea unui proces de învățare, cel mai sigur în condițiile date. 

În fine, ce voiam să spun: dacă nu știi prea bine să umbli pe internet și să folosești un calculator ar trebui să înveți. Nu fi căposul care aruncă cu pietre în spițele unei mașinării deja folosite în toată lumea. N-are rost. Ai pietre prea mici și singurul care rămâne blocat ești tot tu. Tot online îți sunt calculate taxele, online ți se livrează banii. Un corporatist a făcut posibil să bagi un plastic într-un perete și să scoți bani din el, altul a digitalizat un serviciu public încât să nu mai stai a prost la 5 cozi, 6 ghișee cu 9 dosare pentru o adeverință. Online deja se desfășoară majoritatea serviciilor și acțiunilor de care depinzi. Și tot online probabil stătea destul de mult copilul tău și înainte.

Alex are un cont de WhatsApp pe care nu prea se uită, dar mai aruncă un ochi taică-su când și când. Uneori e o informație utilă pe acolo, de exemplu că s-a decalat orarul sau s-a anulat ceva. În mare majoritate a cazurilor însă, conversația e un nesfârșit șuvoi de spam și scam. Click aici ca să-ți schimbi culoarea chatului! Bagă dincoace datele tale ca să primești un muțunache virtual gratis! Click dincoace pentru coduri de Robux! 

Numai căcaturi. Viruși, scamming, phishing, date furate, telefoane, tablete și laptopuri încărcate de tot soiul de mizerii. Știu, veți spune că au 9 ani și nu au de unde ști. Vă zic eu de unde ar trebui să afle - de la noi. Partea tristă e că peste nivelul ăsta nici nu vor trece majoritatea, și peste 30 de ani îți vor trimite linkuri de genul „Click aici să afli ce animal vei fi într-o viață anterioară” , „Participă aici la super tombolă pentru a câștiga o mașină oferită de Fuego” dar și, desigur, „Noi nu dorim să ni se fure datele!”

Nu ți le-ar fura nimeni, Vasile, mai cu talent decât știi tu să le deversezi pretutindeni.

Odată cu trecerea în online ne-am izbit de un deficit evident de cunoștințe tehnologice. Avem prea mulți consumatori și prea puțini utilizatori. Consumatorul consumă, ca la TV, ce i se dă acolo. Scrie click aici? dă click acolo. Scrie băgați email și număr de cont? bagă. Scrie „Bună ziua, sunt prințul din Nigeria, trimiteți un avans să vă deblochez averea”? Trimite.

Apoi evident pățăște chestii, i se blochează contul, emailul, parola, copilul se trezește că fetița cu care conversa pe Roblox e un olandez de 53 de ani care-i cere poze pe WhatsApp, și cine-i de vină - treierătoarea, firește.

Cu sau fără pandemie, e timpul să deprindem o igienă a obiceiurilor noastre în online. Majoritatea înșelătoriilor online se bazează pe prezumția că ești prost și lacom. 
Cu un minim efort, putem depăși acest stadiu.

Tot cu un minim efort, putem să ne protejăm copilul, chiar și când stă cu tableta în mână cu orele. Pe ce stă? Ce history are? Cu cine vorbește, despre ce? De-a ce se joacă? Ce limbaj se folosește acolo? Înțelege ideea de scam, știe să nu dea click pe orice prostii? Înțelege ideea de prădător online, știe să se ferească de avansuri și abuzuri? Tu știi cât a stat azi online și ce a făcut? Tu știi să intri să-i recuperezi parola, sau să setezi o limită de timp, sau să blochezi anumite siteuri?

Toate astea sunt posibile. Chiar nu trebuie să fii vreun programator cu capul mare. Exact în intervalul de timp în care citim despre 915 oferte la perdele sau 14 articole despre noua conspirație, am putea învăța și să ne protejăm și să devenim utilizatori de internet. Și nu e opțiune sau o înclinație, e o necesitate. 
Read More

11 November 2020

Musafirii

Mă trezisem, ca în fiecare dimineață, dar în casă era o zumzăială mai puternică decât de obicei.

Umblând de colo colo prin apartament, remarc că suntem... mai mulți.
Mult mai mulți. Vreo șase femei cam la vreo 50 de ani îmi populaseră locuința.
Între ele, păreau să se știe.
Eu pe ele - deloc.

Nu sunt ostile. Îmi fac loc când intru în bucătărie, se dau din fața frigiderului. Dar nu-mi vorbesc.

Ce naibii?

Mă uit la cum sunt îmbrăcate. Ca niște doamne la 50, posibil din părțile rurale. Văd multe puloverașe și fuste de tercot. Or fi neamurile lui Alin. (*nu că ale mele ar veni în rochii cu trenă, dar marea majoritate au murit deja sau sunt prin alte țări).

Îmi dreg vocea și întreb:

- Suntem rude?

Nimic. Nu-mi răspunde niciuna. Mă uit în jur - s-au împrăștiat peste tot. Își fac cafea, mănâncă de prin frigider, discută scăzut între ele, s-au așezat pe canapea. Cine-s astea și pe unde au intrat? Întreb iar, de data asta mai tare.

- Suntem rude?

Nimic. Și mă cuprinde panica.

-Nu vă supărați, cine sunteți? Cum ați intrat aici? Ne cunoaștem? Suntem rude? Răspundeți!

Nici nu se sperie, nici nu răspund, și simt cum începe să se instaleze moale, grea, groaza de a fi prinsă într-o pâclă pe care n-o pricep. Engleza are „dread” pentru asta, excelent termen. Îmi pierd mințile? S-a instalat Alzheimer?

Mă învârt printre ele și încerc să le fac să-mi răspundă. Țip la ele. Repet întrebările. Mă privesc ușor încurcate, dar atât. Rămân pe loc și nu-mi răspund. 

Se face lumină. O fi tata la noi! În seara precedentă m-am culcat perpelindu-mă cu gândul la el, atât de ahtiat de interacțiune socială. O fi venit în vizită și le-a adus sau le-a găsit pe aici prin oraș, dracu știe pe unde. Îl văd în stare, mi-l și imaginez jubilând și gudurându-se: „Dar poftim, intrați, e casa fiicei mele, ea încă doarme, desigur, faceți o cafea! Nu, ce pandemie, lăsați că nu se prinde de noi, mă duc până-n piață să iau niște brânzică.”

Mă reped prin casă căutându-l, răcnind victorioasă despre pandemie și riscuri și minți pierdute și cum să bagi străini în casă și de ce nu m-ai întrebat măcar și… Îmi dau seama că tata nu-i la noi.

Nu-s aduse de tata.

Nu-s aduse de Alin.

Nu-s primite de mine.

Aseară când ne-am culcat, eram trei (Sonia e la bunici). Și ușa era închisă.

Azi ne-am trezit vreo nouă. Și nu se dau duse.

Încep să zbier de-a binelea. Ieșiți, ieșiți acum, imediat, poliția, afară, afară! Încă sperând, cumva, că vreuna îmi va reproșa: „Dar cum mă dai tu pe mine afară, sunt tușica Aglaie, nu mă mai știi de când erai uite-atâtica?” Dar nu-mi reproșează niciuna nimic. Se uită cu părere de rău în jur, la frigider, la cafea, la brânzică, la canapea, și încep să se îndrepte fără chef spre ieșire.

Groaza și ușurarea mă copleșesc, ca două ape reci urcându-mi pe picioare.

.........................................

E seară și ne uităm la un film. Parcă mi-e cunoscută scena.

- Ăsta nu e filmul ăla pe care l-au parodiat în... în aia cu Rambo, cu Top Gun, parodia aia?

- Ba cred că da, îmi răspunde prietenos bărbatul din mijloc, întorcând pe cât poate capul, apoi continuă să se uite la film.

Nu prea încăpem pe canapeaua asta. Am extins-o, dar tot nu prea încăpem. Poate de unde stăm opt pe ea. Lângă mine, împingându-mă cu umărul, e un băietan de vreo 9 ani. Vârsta lui Alexandru. Doar că nu-i Alexandru. După el, e domnul care mi-a răspuns. Lângă el, altul, cu nasul bandajat. Rinoplastie? Am auzit că doare teribil. Pe colț, pe o bucă, încă unul. În partea cealaltă, alții. Femei, bărbați. Tot nu-i știu.

Dar de data asta am experiența de dimineață. Nu mai stau să-i întreb de neamuri. 

Mă pun iar pe zbierat și, încet încet, se ridică și se îndreaptă spre ieșire.
Unul încearcă să facă o glumă mică: „Sunt scumpe hotelurile…” care se pierde în întrebările mele, deja evident retorice, despre ce caută acolo. 

Încet, încet, ies din casă. Vocile le rămân cumva, într-un murmur care-mi sună dubios de cunoscut. 

Mă trezesc de-a binelea. Cei 23 de colegi ai lui Alex zumzăie din sufragerie, la școala online. Îl chem pe Alin să-i povestesc coșmarul. Se strâmbă de râs. Coșmar de ciufut. 

Suntem doar noi. Și cei 23 de copii. Și doamna. Și vreo 20 de la facultate, că începe cursul online. Și echipa de la muncă. Și echipa de development. Și....


Read More

Facebook

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (8) adoptie (2) AION (1) ajutor (10) alaptare (1) alimentatie (10) amintiri (17) animale (3) anotimpuri (3) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (5) Cai (1) caini (15) capot (1) carti (3) carti pentru copii (2) cărți traduse (3) coada-coada (1) concediu (7) concurs (3) condus (1) copii (67) coruptie (4) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (16) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (6) film (5) filme (2) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (2) gaming (2) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (15) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) Mihai Ciobanu (1) music (17) nutritie (2) oameni (68) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (11) religie (6) ring-sling (2) roborock (1) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (5) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (80) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (7) wow (1) WTF (26) www.davidkinsella.com (1)