Singuri între oameni

 Laura a scris de curând despre cum și-au petrecut acest an de la izbucnirea pandemiei de coronavirus. Citind, mă gândeam cât de diferite ne sunt experiențele legate de școala online. Și cât de mult contează conjunctura și oamenii care ne înconjoară. Incredibil de mult rău sau bine am putut face, fiecare dintre noi, în acest an ciudat și interminabil, ca un coșmar. Incredibil de mult am afectat, fiecare dintre noi, viețile a sute și mii de alți oameni.

Dacă ies cu ceva păreri despre oameni din acest an, nu sunt unele bune. Mizantropismul meu a atins cote maxime, și de data aceasta nici măcar nu-mi mai caut vină. Toate cărțile pe care le citisem, toate filmele văzute mă asiguraseră până acum că la greu, oamenii se unesc, devin mai buni, mai altruiști, mai sufletiști, mai maturi. Că se călesc, se întăresc și capătă înțelepciune.

Poate n-am prins greul care trebuia, dar eu am văzut mult mai mulți oameni devenind răi. Egoiști. Proști. Inumani. Lipsiți de orice etică și umanitate. Întreaga pandemie, de altfel, e un rostogol fulminant al prostiei și egoismului. Fără ele, virusul nu s-ar fi propagat. Fără primul om care să zică „mă cac în ea de carantină, eu am bilet de avion, deci îmi văd de-ale mele”, fără primul care să-și spună „mă cam ține în gât, dar o fi de la curent, ia să trec pe la bunica”, fără primul care să decidă „ce dacă mi-a ieșit testul pozitiv, mă simt bine, am dat banii pe concediu deci mă plimb”, nenorocirea asta nu ar fi ajuns pandemică. 

Cel mai mult m-au șocat oamenii care nu se revoltau de nevoie, ci de plictiseală. În primele luni, soțul meu a remarcat că în fața caselor de amanet și a cămătăriei din cartier (eu nu pot considera altfel împrumuturile acelea rapide) s-au format cozi interminabile. Mii de oameni și-au pierdut locurile de muncă. Alte milioane au fost siliți să sfideze zilnic riscurile, boala, moartea, și au mers la muncă. Pentru că nu poți lucra de acasă dacă ești medic, brutar, șofer, vatman, dirijor și sute de mii de alte profesii.

Iar alții pur și simplu s-au plâns că nu-s de gașcă și nu vreau să ies la o cafea, pentru că mor de plictiseală în casă. Am văzut oameni explicând cum confortul, plictiseala și claustrarea sunt mai presus de șansa la viață a altora, care „și așa mureau”. 

Am văzut persoane dragi mie, apropiate, dovedindu-se cumplit de rele și proaste, de un egoism feroce. Parcă s-au dezbrăcat cumva de o haină poleită cu ani de școală, cu afirmații admirabile, cu activități onorabile. 

Participând la un miting anti-mască cu 24 de ore înainte să revină la activitatea de cadru didactic, între sute de copii, de exemplu. Mințind cu bună știință și revenind la birou după o călătorie într-un avion în care fuseseră depistate cazuri de coronavirus, deși aveau colegi cu boli cronice sau imunodeprimați. 

Încurajând și presând pe alții să se întâlnească, ironizând măsuri de precauție, doar ca să nu se simtă singuri. 

Așa că nu știu exact care-i acea omenire ce devine mai bună, mai deșteaptă și mai miloasă la greu. Eu cred că am nimerit omenirea sau greul greșite, în pandemia asta. I-am nimerit pe ăia care devin tâmpi și răi. Sau poate nu devin. Poate doar se arată.

Dar n-au fost toți așa. Din fericire.

Învățătoarea fiului meu a continuat să fie minunată și paradoxală. I-au fost de neegalat eforturile depuse, să se asigure că predarea online este eficientă. A căutat resurse, s-a sfătuit cu noi, a găsit și învățat aplicații care să o ajute să predea. 

A scotocit după table interactive online, a fost mereu disponibilă să explice, cu mare răbdare, fiecărui copil care nu înțelegea ceva. A răspuns, ca de obicei, la apelurile mele telefonice și sunt sigură că a răspuns la zeci de astfel de apeluri. S-a asigurat că parcurge bine materia. A corectat zilnic zeci de teme pozate și trimise pe Classroom. S-a asigurat că întreaga clasă participă la ore. Nu-mi imaginez cum ar fi trecut anul acesta dacă am fi avut parte de bătaia de joc cu care s-a luptat Laura, de exemplu, când vine vorba de școală.

Un avantaj neașteptat al pandemiei, un soi de răzbunare amară, a fost că toate cursurile alea care se desfășoară în mijlocul zilei, al săptămânii și al orașului, cât să nu poți ajunge în veci la ele dacă ai un loc de muncă și chiar vrei să-l păstrezi, au trebuit să se replieze în online. 

Așa că l-am putut înscrie pe A. la felurite cursuri. Le-am găsit cu ușurință și s-a descurcat foarte bine.

A făcut ceva cursuri Cambridge la engleză și a trecut cu ușurință examenul Flyers. Ne va folosi, tehnic vorbind, abia într-a 5-a dacă ne hotărâm că vrem să meargă la Coșbuc, de exemplu, și poate e luat în calcul la departajare  - dar nu prea cred. Însă pe moment l-a ajutat mult să se simtă mai cu moț, mai mândru de sine. Mi-a povestit încântat că a fost cel mai mic care a susținut examenul. Profesoara lui, sora unei prietene și vecine, îl lăuda și-l încuraja. S-a simțit tare mândru și l-am lăsat să se laude liniștit cu diploma lui colegilor, profesoarei de engleză de la școală și doamnei lui învățătoare. I-a prins bine.

I-am găsit și ceva meditații la matematică. Un student tânăr, fain și răbdător. Tot online. Tot ușor.

A. a rămas acasă până de curând, când s-au redeschis școlile și când am cedat. Rămăsese aproape singurul acasă. Un an de singurătate din zece de viață apasă greu pe un suflet. 

Așa că acum se duce la școală zilnic, iar noi toți jucăm această fabuloasă ruletă a „poate nu luăm azi Covid”. Pentru că e singurul care poartă mască peste nas. El și doamna de engleză. 

Restul își țin masca peste gură sau pe gușă. Știu asta, pentru că mi-a spus, iar înainte să-l las înapoi în clasă, i-am și văzut, de acasă. Îl tot încurajez să continue să-și țină corect masca, să păstreze distanța și să se spele pe mâini. Mi-a zis că face asta, dar că uneori i se pare că e inutil, când e singurul. 

M-a întrebat cum de se plâng atâția oameni mari și mici din școală că „nu li se aerisește creierul de la mască”. I-am explicat că nu e problema noastră, pentru că, din fericire, noi avem creier destul.

E primul an în care nu regret câtuși de puțin că i-am vorbit franc despre alții. Când mă gândesc că alții ne pun viața în pericol cu bună știință, din indolență sau prostie, ultimul lucru la care-mi stă mintea e să le caut scuze.

În rest, mi-am propus o mie de lucruri pentru el și mi-au ieșit unele, dar nu toate.

Am continuat să-l lăsăm doar la calculatorul „familiei”, care e în mijlocul sufrageriei, încât să fie vizibil conținutul la care se uită, dar tot l-am scăpat mult prea multe ore în Roblox. 

Ne-am uitat împreună la filme. Nu am reușit să fac un „movie night” pentru că familia mea nu prea se pricepe la făcut reguli și ținut de ele, dar am reușit să vedem împreună multe filme faine. Am făcut un maraton de Harry Potter și am rezistat eroic până la final. 

Am început să ne uităm și la filme care nu-s fantasy sau animation. Au avut succes și Wonder, Zathura, Journey - the Misterious Island (alea cu The Rock). Mă gândeam să-i propun să ne uităm la Neverending Story, dar acum că mă gândesc bine, el e tare diferit de mine și nu cred că ar rezona la amalgamul de metafore depresive din filmul acela.

A citit des, mai mult pus de mine. Încercăm să cârmim de ani de zile de pe facts spre fiction, de pe enciclopedie spre beletristică. Laura m-a ajutat cu niște sugestii tare bune - am să scriu o postare separată pe tema asta.

All in all, A. s-a descurcat bine și a cedat nervos abia aproape de final, când s-a trezit printre ultimii copii rămași acasă. Dar cred că-l ajută tare mult și firea, totuși.

S. , pe de altă parte, a suferit și suportă tare greu acest an pandemic, al treilea din viața ei. Ea e activă, distructivă, curioasă, sociabilă, voluntară. Se simțea minunat la creșă și a avut zero probleme de adaptare. Plănuiam s-o ducem la cursuri de cățărat și de balet sau de dans, de ce-o fi, de maimuțărit în grup. Poate de la anul vom îndrăzni să facem și asta.

S. a suferit nespus în izolare, a afectat-o teribil și ne-a afectat și pe noi. A plâns cu fața lipită de gardul grădiniței închise. Pe de altă parte, am luat decizia să nu o mai lăsăm, după ce una din educatoare a făcut Covid și a scris țâfnos pe chat că nu se simțea datoare să anunțe că are simptome, dacă nu-i ajunsese încă testul de la DSP.

Să fiu sinceră, singura mea speranță rămâne în vaccinare, nu în cei din jur. Cu ei m-am lămurit.

Tot mă tem pentru ai mei, și tot mă tem pentru tata, care e un amalgam bizar de sfertodoctisme și care a decis recent că nu se va vaccina. Și-a amintit că are reacții alergice la albine și la furazolidon (?!).

Deci nu știu cum să fac cu el. Are 74 de ani, are o treime de plămân amputat, a supraviețuit cancerului pulmonar, are diabet și zeci de altele. Dacă-l ia, se duce cu tot cu el. Înainte să-l vizitez, încerc să mă izolez. Mă tem să-i duc copiii în vizită. Încerc să-l sfătuiesc să nu se mai fâțâie atât, îi caut soluții și servicii ca să nu mai umble peste tot prin oraș, ca un titirez. Degeaba. 

Revenind la fiica mea, a ajuns să stea mai mult cu bunicii ei (socrii mei), pentru că așa mai are șansa să iasă afară. Nu știu ce făceam fără ajutorul lor. E complicat când un copil încă are nevoie să iasă să se zbenguie cu orele, dar înainte de cele de somn și de masă, încă trebuie convins să revină în casă, încă trebuie adormit la prânz, are nevoie de liniște într-o casă în care se desfășoară două slujbe cu discuții, telefoane, taskuri și o școală online. Era absolut imposibil și luni de zile ne-am luptat cu un harcea-parcea absurd, din care am ieșit cu toții învinși. A început să aibă probleme cu somnul și cu mâncarea. Zilele treceau, iar energia ei tumultoasă nu avea când și unde se consuma.

În continuare caut încă o soluție. Aș vrea să o retrimit la grădiniță după Paști, când poate încep să-i scoată pe afară. Nu știu dacă-i face bine să o tot ducem și să o tot luăm de la bunici. Nu i-ar face bine nici să iasă pe fugă cu noi sau să stea încuiată cu noi în casă cu zilele, și nici să rămână de-a binelea la bunici. Mă îngrijorează și mă frământă nespus situația asta. Ultima dată când am fost să o văd m-a copleșit de îmbrățișări și sărutări. Mi-a spus că mă iubește de zeci de ori. I-am ținut noaptea trupușorul firav în brațe și am plâns ore în șir, pe înfundate. 

Eu am trecut peste anul ăsta cum m-am priceput mai bine -  făcând cât mai multe lucruri încât să nu mai apuc să mă gândesc. Când mă gândeam, mă apuca groaza. În continuare mă apucă. 

Iar asta mergea oarecum în timpul zilei. Și toate astea până când venea noaptea și adormeau toți și toate temerile pe care le înfundasem și le amânasem în timpul zilei se năpusteau asupra mea.

Și e firesc, apropo. E absolut firesc. E firesc să-mi fac griji pentru soțul meu, pentru copiii mei, pentru tatăl meu. E firesc să nu-mi doresc să moară niciunul din apropiați. E firesc să mă îngrijorez când înțeleg că-s singură printre oameni care, în mod paradoxal, se plâng că vor să fie iar împreună când se gândesc doar la ei.

La începutul anului acesta, departamentul în care lucram a fost dizolvat, în urma unei achiziții. Am început de o săptămână un job nou, dar am avut o lună grea, de amărăciune și incertitudine. 

Din nou, diferența au făcut-o cei apropiați mie. Soțul meu, în special, a fost incredibil pe tot parcursul acestui an. Să fiu sinceră, din punctul ăsta de vedere a fost minunat anul acesta. Nu ne-am plictisit. Nu ne-am certat. Am râs. Am plâns (eu). Am făcut haz de necaz. Ne-am susținut. Am lucrat împreună, ne-am crescut copiii împreună. Cred că am trecut cu brio o probă de foc care, din ce citesc, a afectat multe relații. Cred că poate înainte să vă căsătoriți n-ar trebui să vă întrebați „mă văd îmbătrânind cu omul acesta” ci „mă văd stând 500 de zile, 24/24 de ore cu omul acesta?”. Pentru că nu de alta, dar încep să înțeleg că au existat relații care au rezistat cu bine ani de zile pentru că se vedeau doar cele 3 ore dintre serviciu și somn, sau cele 22 de libere pe an, petrecute eventual afară din casă, cu alții, sau ciorovăindu-se. Poate asta ar trebui să fie testul suprem de anduranță. 

Nu la fel stă treaba și cu restul lumii. Am constatat că nu mi-e dor absolut deloc să mă văd cu nimeni. Nici să revin la birou. Nici să nimic. Cele câteva plimbări cu C. mi-au asigurat plinul de sociabilitate pe tot anul. Poate de asta am rezistat și atât de bine încuiată în casă un an.

Ceea ce nu înseamnă că nu înțeleg că există oameni diferiți de mine. Care suferă sincer după forfotă, după ședințe (ptiu, Doamne), care-și cumpără haine care să fie remarcate de colegi și care abia așteaptă sâmbăta, în care să iasă în oraș cu prietenii. Îi înțeleg - nu-s deloc ca ei, dar îi înțeleg. Și pentru ei și pentru mine, pandemia trebuie să ia sfârșit.

Nu mi-e dor de oameni, mai ales că, după cum spuneam, am constatat că-s tâmpi și răi cam prea mulți dintre ei. Dar mi-e dor să-mi trimit liniștită copiii la joacă, la școală, la grădiniță. Vreau să-l duc pe A. la laboratoare și ateliere de știință, la sport și la film. Vreau să o duc pe S. la înot, la dans, la alpinism. Vreau să stau iar pe bancă în parc, privindu-i cum își fac prieteni și se joacă. Vreau să mergem la mare, să călătorim iar. Vreau să ne așezăm liniștiți pe plajă și să evităm aglomerația doar pentru că suntem ciufuți, nu pentru că nu vrem să crăpăm în următoarele 20 de zile.

Cam ăsta a fost anul meu. Mă tem că urmează încă pe-atât, la fel. Dar știu că am alături de cine rezista, măcar.

Rămâneți sănătoși, oameni buni. Și gândiți-vă la ceilalți.