Vine licența

N-am mai scris mai deloc în ultima vreme. Au fost niște ani teribil de plini. M-am bucurat de ei (mai puțin de pandemie, desigur), dar a trebuit să fac loc și timp, când n-aveam nici una, nici alta.

Anul acesta îmi dau licența, pentru că eu m-am învrednicit să-mi termin facultatea la jumătatea vieții, ca senatorii. De început, le-am început pe toate relativ la timp. Dar le-am și lăsat în pom din diverse motive. 

Chiar, nu cred că am povestit vreodată cum m-am lăsat eu de prima facultate. Din ce nerozie de plod prost, adică. 

Eram săracă lipită și lucram la o corporație românească (printre primele), pe gloriosul salariu de 125$ înmânat de o babă care-l aducea într-o valiză. Chiria mea era 75$ pe lună, deci vă dați seama ce trai pe mine. În fine.

Dădeam pe la facultate, din nefericire, din joi în paști. Lucram în Pipera, locuiam în Baicului și învățam în Cișmigiu. Nici Omul Păianjen nu ajungea la toate trei în aceleași 12 ore de activitate diurnă. Restanțe n-am avut vreodată, dar nici prezențe n-am prea adunat.

Undeva când să trec în anul 3 (din 4, pe atunci), mă duc la secretariat să ceva. Îl nimeresc și deschis. Mă informează doamna că nu pot să trec în următorul an, pentru că n-am promovat la două materii obligatorii. Care-s alea? întreb eu, incredulă. Practică și Sport, răspunde dna secretară.

Sport?!

Sport, confirmă ea.

Educație Fizică?

Da, fix. E obligatorie materia la Universitatea din București, la facultatea la care te-ai înscris dumitale. 

Păi ce-i de făcut? mă bâlbâi eu. 

Păi nu știu, spuse doamna. Hai că la Practică să zicem că iei un certificat de pe undeva, dar la Sport trebuia să ai prezențe și nu mai ai timpul fizic, nu mai sunt ore în anul studențesc câte trebuia să faci dumneata de Educație Fizică. Du-te la Drept și întreab-o pe dna profesoară.

Mă duc. Fac cunoștință cu dna profesoară. Da, în anul 3. Mea culpa. Aflu aceeași chestie - de unde prezențe? Se termină anul.

Mă întorc, zdrobită la facultate. Dna secretară sugerează: De ce nu îngheți anul? Te aranjezi cu o slujbă mai flexibilă, faci pauză un an și revii după. 

Tot la fără taxă? 

Absolut!

Și l-am înghețat. Un an de nefacultate a trecut ca vântul și ca gândul. Slujba cea flexibilă încât să pot ajunge să fac sport de trei ori pe săptămână în centrul Bucureștiului tot n-am găsit-o încă. Am revenit la secretariat unde am aflat… că pentru că înghețasem anul, mă trecuseră la cu taxă. Pam-pam. 

Și acum vine faza de plod prost. Atâta parapon pe mine și atâta orgoliu, atât de trasă pe sfoară și nedreptățită m-am simțit (deși probabil fusese ceva neglijență la mijloc, nu mai putea duamna de locul meu la buget), încât am decis că nu-mi trebuie facultate în veci pururi și ducă-se învârtindu-se cu tigaia lor cu tot.

M-am răzgândit relativ curând, dar de terminat vreuna am reușit doar la doi copii și vreo 20 de ani aproape mai târziu. Când m-am înscris și am plătit fără să comentez taxă la una privată, care ce e drept are avantajul îngăduinței față de noi, ăștia care dăm răruț și drăguț pe la facultate. 

Acum, la finalul a trei ani cu referate, sesiuni, examene îngrămădite printre oale, copii, ședințe și alte treburi, am următoarele concluzii:

Am făcut bine că nu m-am înscris chiar la plesneală la ceva, „pentru diplomă”, pentru că dacă nu întrezăream nici o legătură cu profesia sau cu înclinațiile mele, drept că o dădeam și pe asta de gard.

Chiar dacă am dat rar pe la facultate, eu și soțul meu (da, am mai fost și colegi) am strălucit ca doi luceferi pe un cer întunecat, prin simplul fapt că am deschis gura să mai întrebăm una-alta, la fiecare curs. Disperarea profesorilor de a simți că vorbesc la pereți chiar acoperă eventuale iritări de la parcurgerea foii de prezență. Dacă sunteți în situația noastră, faceți acele rare ocazii în care dați pe la facultate să conteze. Fiți o cometă, un meteor cu impact maxim în universul grupei voastre. Învățați bine materia din ce resurse sunt puse la dispoziție și arătați la cursuri că dacă tot ați ajuns, măcar vă pasă de ce dondăne omul ăla în fața voastră.

Că veni vorba de asta, pandemia și digitalizarea ne-au fost propice pentru sporirea prezenței. Mai un curs pe celălalt monitor pe zoom, mai unul pe telefon cât amestecam în mâncare, tot am mai adunat de o prezență onorabilă. Eu una sper ca anumite cursuri pur teoretice să fie susținute online și post-pandemic (observați optimismul cu care afirm că există un post-pandemic).

Tot pe tema motivației, mi-am ales o temă de licență pe placul meu. Dacă tot am de scris atâtea zeci de pagini, vreau să cercetez și să citesc despre ceva ce-mi stârnește curiozitatea, ceva ce vreau să aprofundez. Deocamdată merge strună, dacă prin strună înțelegem câteva pagini, când apuc. Azi am reușit să-mi termin chestionarul - am convins 100 de oameni diferiți să mi-l completeze și sunt nemaipomenit de recunoscătoare.

Legat de chestionar - l-am făcut pe cât am putut de scurt și, sper eu, simpatic. Eu una detest chestionarele și dacă a fost musai să includ unul, am încercat să-l fac cât mai puțin chinuitor cu putință.

Legat de cum vom da licența, habar nu am încă. Undeva prin sesiunea trecută mi s-a acrit de scălâmbăielile de pe grupul de WhatsApp și am ieșit de pe el, iar responsabil cu informarea a rămas celălalt student din familie, adică soțul meu. Care se uită cam o dată la câteva luni și protestează cât poate de aprig, sperând că poate-poate revin și stau eu să citesc sute de scrolluri, în speranța că zăresc ceva util printre. Daaar am făcut asta restul facultății, deci acum până-n licență, s-o mai facă și el. 

Mai am sesiunea și examenul în sine de licență, pentru care abia am apucat să revizuiesc subiectele. Dar hey, the night is young și nu-i încă ... aoleu, ba da. 

Cât am scris aceste rânduri, fiică-mea s-a spălat cu tot tubul de șampon dermatologic pt câine. Uite de-aia nu mai scriu eu des pe blog.

Noapte bună!