Showing posts with label viata de zi cu zi. Show all posts
Showing posts with label viata de zi cu zi. Show all posts

28 February 2021

Singuri între oameni

 Laura a scris de curând despre cum și-au petrecut acest an de la izbucnirea pandemiei de coronavirus. Citind, mă gândeam cât de diferite ne sunt experiențele legate de școala online. Și cât de mult contează conjunctura și oamenii care ne înconjoară. Incredibil de mult rău sau bine am putut face, fiecare dintre noi, în acest an ciudat și interminabil, ca un coșmar. Incredibil de mult am afectat, fiecare dintre noi, viețile a sute și mii de alți oameni.

Dacă ies cu ceva păreri despre oameni din acest an, nu sunt unele bune. Mizantropismul meu a atins cote maxime, și de data aceasta nici măcar nu-mi mai caut vină. Toate cărțile pe care le citisem, toate filmele văzute mă asiguraseră până acum că la greu, oamenii se unesc, devin mai buni, mai altruiști, mai sufletiști, mai maturi. Că se călesc, se întăresc și capătă înțelepciune.

Poate n-am prins greul care trebuia, dar eu am văzut mult mai mulți oameni devenind răi. Egoiști. Proști. Inumani. Lipsiți de orice etică și umanitate. Întreaga pandemie, de altfel, e un rostogol fulminant al prostiei și egoismului. Fără ele, virusul nu s-ar fi propagat. Fără primul om care să zică „mă cac în ea de carantină, eu am bilet de avion, deci îmi văd de-ale mele”, fără primul care să-și spună „mă cam ține în gât, dar o fi de la curent, ia să trec pe la bunica”, fără primul care să decidă „ce dacă mi-a ieșit testul pozitiv, mă simt bine, am dat banii pe concediu deci mă plimb”, nenorocirea asta nu ar fi ajuns pandemică. 

Cel mai mult m-au șocat oamenii care nu se revoltau de nevoie, ci de plictiseală. În primele luni, soțul meu a remarcat că în fața caselor de amanet și a cămătăriei din cartier (eu nu pot considera altfel împrumuturile acelea rapide) s-au format cozi interminabile. Mii de oameni și-au pierdut locurile de muncă. Alte milioane au fost siliți să sfideze zilnic riscurile, boala, moartea, și au mers la muncă. Pentru că nu poți lucra de acasă dacă ești medic, brutar, șofer, vatman, dirijor și sute de mii de alte profesii.

Iar alții pur și simplu s-au plâns că nu-s de gașcă și nu vreau să ies la o cafea, pentru că mor de plictiseală în casă. Am văzut oameni explicând cum confortul, plictiseala și claustrarea sunt mai presus de șansa la viață a altora, care „și așa mureau”. 

Am văzut persoane dragi mie, apropiate, dovedindu-se cumplit de rele și proaste, de un egoism feroce. Parcă s-au dezbrăcat cumva de o haină poleită cu ani de școală, cu afirmații admirabile, cu activități onorabile. 

Participând la un miting anti-mască cu 24 de ore înainte să revină la activitatea de cadru didactic, între sute de copii, de exemplu. Mințind cu bună știință și revenind la birou după o călătorie într-un avion în care fuseseră depistate cazuri de coronavirus, deși aveau colegi cu boli cronice sau imunodeprimați. 

Încurajând și presând pe alții să se întâlnească, ironizând măsuri de precauție, doar ca să nu se simtă singuri. 

Așa că nu știu exact care-i acea omenire ce devine mai bună, mai deșteaptă și mai miloasă la greu. Eu cred că am nimerit omenirea sau greul greșite, în pandemia asta. I-am nimerit pe ăia care devin tâmpi și răi. Sau poate nu devin. Poate doar se arată.

Dar n-au fost toți așa. Din fericire.

Învățătoarea fiului meu a continuat să fie minunată și paradoxală. I-au fost de neegalat eforturile depuse, să se asigure că predarea online este eficientă. A căutat resurse, s-a sfătuit cu noi, a găsit și învățat aplicații care să o ajute să predea. 

A scotocit după table interactive online, a fost mereu disponibilă să explice, cu mare răbdare, fiecărui copil care nu înțelegea ceva. A răspuns, ca de obicei, la apelurile mele telefonice și sunt sigură că a răspuns la zeci de astfel de apeluri. S-a asigurat că parcurge bine materia. A corectat zilnic zeci de teme pozate și trimise pe Classroom. S-a asigurat că întreaga clasă participă la ore. Nu-mi imaginez cum ar fi trecut anul acesta dacă am fi avut parte de bătaia de joc cu care s-a luptat Laura, de exemplu, când vine vorba de școală.

Un avantaj neașteptat al pandemiei, un soi de răzbunare amară, a fost că toate cursurile alea care se desfășoară în mijlocul zilei, al săptămânii și al orașului, cât să nu poți ajunge în veci la ele dacă ai un loc de muncă și chiar vrei să-l păstrezi, au trebuit să se replieze în online. 

Așa că l-am putut înscrie pe A. la felurite cursuri. Le-am găsit cu ușurință și s-a descurcat foarte bine.

A făcut ceva cursuri Cambridge la engleză și a trecut cu ușurință examenul Flyers. Ne va folosi, tehnic vorbind, abia într-a 5-a dacă ne hotărâm că vrem să meargă la Coșbuc, de exemplu, și poate e luat în calcul la departajare  - dar nu prea cred. Însă pe moment l-a ajutat mult să se simtă mai cu moț, mai mândru de sine. Mi-a povestit încântat că a fost cel mai mic care a susținut examenul. Profesoara lui, sora unei prietene și vecine, îl lăuda și-l încuraja. S-a simțit tare mândru și l-am lăsat să se laude liniștit cu diploma lui colegilor, profesoarei de engleză de la școală și doamnei lui învățătoare. I-a prins bine.

I-am găsit și ceva meditații la matematică. Un student tânăr, fain și răbdător. Tot online. Tot ușor.

A. a rămas acasă până de curând, când s-au redeschis școlile și când am cedat. Rămăsese aproape singurul acasă. Un an de singurătate din zece de viață apasă greu pe un suflet. 

Așa că acum se duce la școală zilnic, iar noi toți jucăm această fabuloasă ruletă a „poate nu luăm azi Covid”. Pentru că e singurul care poartă mască peste nas. El și doamna de engleză. 

Restul își țin masca peste gură sau pe gușă. Știu asta, pentru că mi-a spus, iar înainte să-l las înapoi în clasă, i-am și văzut, de acasă. Îl tot încurajez să continue să-și țină corect masca, să păstreze distanța și să se spele pe mâini. Mi-a zis că face asta, dar că uneori i se pare că e inutil, când e singurul. 

M-a întrebat cum de se plâng atâția oameni mari și mici din școală că „nu li se aerisește creierul de la mască”. I-am explicat că nu e problema noastră, pentru că, din fericire, noi avem creier destul.

E primul an în care nu regret câtuși de puțin că i-am vorbit franc despre alții. Când mă gândesc că alții ne pun viața în pericol cu bună știință, din indolență sau prostie, ultimul lucru la care-mi stă mintea e să le caut scuze.

În rest, mi-am propus o mie de lucruri pentru el și mi-au ieșit unele, dar nu toate.

Am continuat să-l lăsăm doar la calculatorul „familiei”, care e în mijlocul sufrageriei, încât să fie vizibil conținutul la care se uită, dar tot l-am scăpat mult prea multe ore în Roblox. 

Ne-am uitat împreună la filme. Nu am reușit să fac un „movie night” pentru că familia mea nu prea se pricepe la făcut reguli și ținut de ele, dar am reușit să vedem împreună multe filme faine. Am făcut un maraton de Harry Potter și am rezistat eroic până la final. 

Am început să ne uităm și la filme care nu-s fantasy sau animation. Au avut succes și Wonder, Zathura, Journey - the Misterious Island (alea cu The Rock). Mă gândeam să-i propun să ne uităm la Neverending Story, dar acum că mă gândesc bine, el e tare diferit de mine și nu cred că ar rezona la amalgamul de metafore depresive din filmul acela.

A citit des, mai mult pus de mine. Încercăm să cârmim de ani de zile de pe facts spre fiction, de pe enciclopedie spre beletristică. Laura m-a ajutat cu niște sugestii tare bune - am să scriu o postare separată pe tema asta.

All in all, A. s-a descurcat bine și a cedat nervos abia aproape de final, când s-a trezit printre ultimii copii rămași acasă. Dar cred că-l ajută tare mult și firea, totuși.

S. , pe de altă parte, a suferit și suportă tare greu acest an pandemic, al treilea din viața ei. Ea e activă, distructivă, curioasă, sociabilă, voluntară. Se simțea minunat la creșă și a avut zero probleme de adaptare. Plănuiam s-o ducem la cursuri de cățărat și de balet sau de dans, de ce-o fi, de maimuțărit în grup. Poate de la anul vom îndrăzni să facem și asta.

S. a suferit nespus în izolare, a afectat-o teribil și ne-a afectat și pe noi. A plâns cu fața lipită de gardul grădiniței închise. Pe de altă parte, am luat decizia să nu o mai lăsăm, după ce una din educatoare a făcut Covid și a scris țâfnos pe chat că nu se simțea datoare să anunțe că are simptome, dacă nu-i ajunsese încă testul de la DSP.

Să fiu sinceră, singura mea speranță rămâne în vaccinare, nu în cei din jur. Cu ei m-am lămurit.

Tot mă tem pentru ai mei, și tot mă tem pentru tata, care e un amalgam bizar de sfertodoctisme și care a decis recent că nu se va vaccina. Și-a amintit că are reacții alergice la albine și la furazolidon (?!).

Deci nu știu cum să fac cu el. Are 74 de ani, are o treime de plămân amputat, a supraviețuit cancerului pulmonar, are diabet și zeci de altele. Dacă-l ia, se duce cu tot cu el. Înainte să-l vizitez, încerc să mă izolez. Mă tem să-i duc copiii în vizită. Încerc să-l sfătuiesc să nu se mai fâțâie atât, îi caut soluții și servicii ca să nu mai umble peste tot prin oraș, ca un titirez. Degeaba. 

Revenind la fiica mea, a ajuns să stea mai mult cu bunicii ei (socrii mei), pentru că așa mai are șansa să iasă afară. Nu știu ce făceam fără ajutorul lor. E complicat când un copil încă are nevoie să iasă să se zbenguie cu orele, dar înainte de cele de somn și de masă, încă trebuie convins să revină în casă, încă trebuie adormit la prânz, are nevoie de liniște într-o casă în care se desfășoară două slujbe cu discuții, telefoane, taskuri și o școală online. Era absolut imposibil și luni de zile ne-am luptat cu un harcea-parcea absurd, din care am ieșit cu toții învinși. A început să aibă probleme cu somnul și cu mâncarea. Zilele treceau, iar energia ei tumultoasă nu avea când și unde se consuma.

În continuare caut încă o soluție. Aș vrea să o retrimit la grădiniță după Paști, când poate încep să-i scoată pe afară. Nu știu dacă-i face bine să o tot ducem și să o tot luăm de la bunici. Nu i-ar face bine nici să iasă pe fugă cu noi sau să stea încuiată cu noi în casă cu zilele, și nici să rămână de-a binelea la bunici. Mă îngrijorează și mă frământă nespus situația asta. Ultima dată când am fost să o văd m-a copleșit de îmbrățișări și sărutări. Mi-a spus că mă iubește de zeci de ori. I-am ținut noaptea trupușorul firav în brațe și am plâns ore în șir, pe înfundate. 

Eu am trecut peste anul ăsta cum m-am priceput mai bine -  făcând cât mai multe lucruri încât să nu mai apuc să mă gândesc. Când mă gândeam, mă apuca groaza. În continuare mă apucă. 

Iar asta mergea oarecum în timpul zilei. Și toate astea până când venea noaptea și adormeau toți și toate temerile pe care le înfundasem și le amânasem în timpul zilei se năpusteau asupra mea.

Și e firesc, apropo. E absolut firesc. E firesc să-mi fac griji pentru soțul meu, pentru copiii mei, pentru tatăl meu. E firesc să nu-mi doresc să moară niciunul din apropiați. E firesc să mă îngrijorez când înțeleg că-s singură printre oameni care, în mod paradoxal, se plâng că vor să fie iar împreună când se gândesc doar la ei.

La începutul anului acesta, departamentul în care lucram a fost dizolvat, în urma unei achiziții. Am început de o săptămână un job nou, dar am avut o lună grea, de amărăciune și incertitudine. 

Din nou, diferența au făcut-o cei apropiați mie. Soțul meu, în special, a fost incredibil pe tot parcursul acestui an. Să fiu sinceră, din punctul ăsta de vedere a fost minunat anul acesta. Nu ne-am plictisit. Nu ne-am certat. Am râs. Am plâns (eu). Am făcut haz de necaz. Ne-am susținut. Am lucrat împreună, ne-am crescut copiii împreună. Cred că am trecut cu brio o probă de foc care, din ce citesc, a afectat multe relații. Cred că poate înainte să vă căsătoriți n-ar trebui să vă întrebați „mă văd îmbătrânind cu omul acesta” ci „mă văd stând 500 de zile, 24/24 de ore cu omul acesta?”. Pentru că nu de alta, dar încep să înțeleg că au existat relații care au rezistat cu bine ani de zile pentru că se vedeau doar cele 3 ore dintre serviciu și somn, sau cele 22 de libere pe an, petrecute eventual afară din casă, cu alții, sau ciorovăindu-se. Poate asta ar trebui să fie testul suprem de anduranță. 

Nu la fel stă treaba și cu restul lumii. Am constatat că nu mi-e dor absolut deloc să mă văd cu nimeni. Nici să revin la birou. Nici să nimic. Cele câteva plimbări cu C. mi-au asigurat plinul de sociabilitate pe tot anul. Poate de asta am rezistat și atât de bine încuiată în casă un an.

Ceea ce nu înseamnă că nu înțeleg că există oameni diferiți de mine. Care suferă sincer după forfotă, după ședințe (ptiu, Doamne), care-și cumpără haine care să fie remarcate de colegi și care abia așteaptă sâmbăta, în care să iasă în oraș cu prietenii. Îi înțeleg - nu-s deloc ca ei, dar îi înțeleg. Și pentru ei și pentru mine, pandemia trebuie să ia sfârșit.

Nu mi-e dor de oameni, mai ales că, după cum spuneam, am constatat că-s tâmpi și răi cam prea mulți dintre ei. Dar mi-e dor să-mi trimit liniștită copiii la joacă, la școală, la grădiniță. Vreau să-l duc pe A. la laboratoare și ateliere de știință, la sport și la film. Vreau să o duc pe S. la înot, la dans, la alpinism. Vreau să stau iar pe bancă în parc, privindu-i cum își fac prieteni și se joacă. Vreau să mergem la mare, să călătorim iar. Vreau să ne așezăm liniștiți pe plajă și să evităm aglomerația doar pentru că suntem ciufuți, nu pentru că nu vrem să crăpăm în următoarele 20 de zile.

Cam ăsta a fost anul meu. Mă tem că urmează încă pe-atât, la fel. Dar știu că am alături de cine rezista, măcar.

Rămâneți sănătoși, oameni buni. Și gândiți-vă la ceilalți.

Read More

08 November 2019

M-a oprit poliția



Mare eveniment mare. Prima dată în cei trei ani de când am permis m-a oprit poliția rutieră.
Începusem să cred că e ceva personal.
Dacă nimeream un filtru, îi opreau pe ăla din față și ăla din spate, mie-mi făceau semn să mă tot duc.
Ei bine, aseară s-a petrecut evenimentul. Am intrat pe o bretea din aia cu verde intermitent, colewgul său l-a oprit pe ăla de dinainte, eu am dat să mă tot duc, ca de obicei, și minune, degetul înmănușat și-a repetat insistent indicația: nu nu, și matale, poftiți aici, trageți pe dreapta.

Cu ocazia asta am trecut și peste marea angoasă. Probabil mă știți că am scenarită cronică, îmi vin tot felul de trăznăi în cap, niciuna cu happy end, și când mă gândeam la poliția rutieră, un anumit scenariu mi se repeta în cap, cu așa o precizie în detalii de mă lua cu călduri doar gândindu-mă ce-ar fi.
Anume ce-ar fi să îmi facă semn poliția să trag pe dreapta și eu să vreau să mă conformez și să n-am unde să trag pe dreapta, sau să am unde dar să fie spațiu din ăla mai îngrămădit unde tre să faci 10001 manevre, și să stea ăla să se uite cum parchez eu din 556.3 mișcări, sau să parchez cumva cu curul în stradă și să n-aibă pe unde trece alții, etc sau mai rău, să NU VĂD vreun polițist (chit că-s verzi fosforescenți) și să-l lățesc. Sau să descopăr că e o trecere în spațiul ăla și să se facă și verde și să vrea să treacă vreun pieton și să fie fix genul ăla de hippiot acneic care merge atârnache cu mașinile altora la munte, asta când nu le zgârie sau nu bleastămă împotriva lor, sau nu le summonează să-i aducă keto soup și kale salads la domiciliu, și să nu priceapă că era marcajul șters și vizibilitate zero și să...

În fine, none of this hapenned. Am garat pe dreapta într-un spațiu îngust cu atâta fluență de zici că mă poseda îngerul lui Titi Aur. Apoi când a fost să prezint actele am avut un moment de fâstâceală, pentru că în primul an eu am ținut cu religiozitate actele alea grupate, capsate, aranjate, în așteptarea marelui moment în care aveam să le înmânez, în al doilea an m-a încercat melancolia fetei bătrâne care vede că i s-a îngălbenit rochia de mireasă și mirele tot n-a mai ajuns, iar în al treilea an le-am uitat prin torpedou pe sub un morman de alte chestii pentru că și așa nu mă oprea nici dracu.

Așa că i-am pus în brațe un teanc de hârtii, să se descurce cu ele, printre care și cele cerute, dar și unele care probabil nu erau necesare dar spuneau chestii interesante despre persoana mea, cum ar fi că am dus un colet la poștă, că am achitat foarte demult o factură RDS înainte să descopăr plata online, că am mâncat ceva la Subway și că am primit prin 2018 o rețetă pentru faringita lui fiu-meu.

Mi le-a sortat cu resemnare și eficiență „asta e bună, asta nu îmi trebuie, asta nici dvs nu vă trebuie, ata puteți s-o aruncați, asta vedeți că mai aveați ceva în ea”, m-a întrebat unde mă duc și i-am răspuns pe cât de subtil puteam eu la 17.10 „S-o iau pe fiică-mea de la creșă, tre să ajung la 17.30”. S-a prins, mi-a dat înapoi maldărul (sortat) de hârtii și mi-a urat drum bun.

Mă simt foarte în rând cu lumea acum. My transformation is complete.


Read More

03 August 2018

Să fie totul ca înapoi

M-am încurcat iar astăzi când scriam unei prietene. Am folosit incorect sensul unui cuvânt. Și ca de obicei, pe lângă jena momentului, am avut acea groază gâtuită undeva într-un colț al minții, "Doamne, oare mă apropii..."

Și am rugat-o ca atunci când voi fi dementa și voi mai ști doar cinci cuvinte, dintre care unul va fi căcat, să-și aducă aminte că odată am știut mai multe.

Am dat unfollow unei pagini care tot anunță tot felul de descoperiri, posibilități de diagnostic, noi cauze, noi posibile tratamente. Toate astea mă umplu de disperare. Îmi întăresc certitudinea că salvarea e aproape, dar nu suficient pentru mine.

Desigur, poate nu voi avea. Dar acest poate e atât de palid, biet scut ce nu zăgăzuiește talazurile de gânduri negre.

Mă tot milogesc de neurologi, le scriu, le vorbesc, mă prezint la consult. Mă refuză politicos, cu milă reținută. Mă îndeamnă să mă duc să învăț un dans nou și să mănânc mai mult pește. Îmi spun că nu au cum sa afle câți ani de luciditate mai am. Nici dacă îi mai am. Unul mi-a povestit cu tâlc propria viață, cum ajuns la 90 de ani bolnav, sărac și umilit de confrați. Și cum demența a ajuns ultima lui grijă. Tristă consolare.

Aproape zilnic mă gândesc la mama.
Mă gândesc la ea in momente simple, mă gândeam la ea curățând legumele pentru ciorbă și la dexteritatea pe care o căpătase cu cuțitul ei mic. gândesc că ar fi uimit-o și ar fi încântat-o curățitorul de legume. In asemenea momente îmi vine in minte, când mă gândesc că ar bucura-o unele lucruri, altele ar dezgusta-o, cu altele nu s-ar descurca deloc.

Să fie oare dragostea asta față de trecut perfidul semn care ne unește. Să fie oare trecutul un iubit cu sărut otrăvit, care șoptește "Mai stai cu mine, de data asta stai ceva mai mult, oricum aici ți-e cel mai bine, rămâi cu mine. Ce mai cauți în prezent? Te înșeală, te dezamăgește, iar viitorul te înspăimântă. Rămâi cu mine și va fi totul ca înainte, ah, ce formulare ridicolă, va fi chiar mai bine, va fi totul ca înapoi, înainte nu va mai exista vreodată. Doar înapoi, înapoi, înapoi în timp, înapoi în tine vom merge, va fi totul din ce in ce mai înapoi, înapoi când știai să citești, înapoi când știai cum te cheamă, înapoi când știai cuvinte multe și felurite și le așterneai în așa fel încât să te țină minte alții".

Read More

11 June 2017

Cum și cât mi-au folosit leacurile din străbuni

Sarcina asta a fost oricum numai liniștită nu. De la 14 săptămâni încoace o ținem numai într-un prognostic rezervat și într-o spaimă; totul culminând cu cele 3 luni rămase de repaos la pat, care deja mă fac s-o iau razna. Dar în fine, om trăi și-om vedea.

Inca de prin toamna anului trecut suntem, sub o forma sau alta, răciți. Ba unul, ba altul, ba toți. E un fenomen la fel de natural ca ploaia, când ai copil la grădiniță de stat. Mulți copii, mulți muci, mulți viruși. Asta este.
La fel de natural este ca, dacă rămâi gravidă, să-ți scadă drastic imunitatea, dar să nu poți lua mare brânză pentru că beneficiile asupra ta (nas desfundat, ameliorat tuse) sunt minore comparativ cu riscul asupra fătului (defecte congenitale grave, avort, etc).

Așa că nu ne-am mirat vreunul când m-am dus la medic să-i cer opinia și am plecat de-acolo cu urări de stoicism și sirop de pătlagină. Nici nu ne așteptam la altceva.
Am revenit acasă și am întrunit cvorumul - adică am pus o poză cu mine în pat, galeșă și galbenă, specificând că am răcit și solicit leacuri naturiste adjuncte, că doar la alea - și nici alea toate - am voie, plus benignul și ineficientul paracetamol.

Și să te ții, măiculiță. Partea bună e că am prieteni săritori. Partea proastă e că mai bine săreau pe loc.
N-a ajutat nimic, la nimic, cu nimic.

Într-un final am dat în pneumonie - adică în încă vreo 2 săptămâni și am ajuns la antibiotic. Ocazie cu care am aflat că era de altfel și ăla perfectly safe, dar nu e de bonton să-l dai din prima. Pana mea.





În peste trei luni de doftoricit cu leacuri din străbuni, am adunat un compendiu de substanțe care, cum ziceam, n-au folosit la absolut nimic. Însă privind în retrospectivă, am constatat că dacă le combini îți iese o marinadă pt friptură perfectă.

Deci luați de notați, că vă va fi de mare, mare ajutor la vreun biftec. dacă vreți să trăiți, nu, dar dacă aveți vreo fleică, da:

Ghimbir, mentă, lămâie, miere, sare de mare / Himalaya / grunjoasă, ceapă, usturoi.

(edit - nu săriți cu căcatul ăla de ridiche, l-am testat și pe ăla)

Mai mergeau vreo două legume și un pic de sos de soia, după gustul meu. Dar poate de unde am întrebat doar o parte a listei.

Am utilizat aceste leacuri strămoșești (Burebista și ghimbirul!) în toate felurile. Numai în cur nu mi le-am băgat. Am făcut baie cu unele, pe altele le-am băut, cu altele m-am uns, altele mi le-am pus pe piept, altele le-am făcut ceai, altele decoct, altele le-am dat pe gât, altele sirop, altele în șosete (excelent și ca măsură anticoncepțională, mi s-a sugerat) și în final altele la capul patului.

Am primit asigurări că așa i-a trecut lui bunicu, așa i-a trecut celui / celei cu sfatul, așa a trecut etc. Practic, așa le-a trecut tuturor, mai puțin mie când trebuia. Clasic.

Într-un final, cum mă luaseră deja dârdâielile, am mers înapoi la medicul de familie, explicând că am halit tot atlasul botanic și nimic. M-a ascultat la plămâni, s-a posomorât, a calculat săptămânile, apoi mi-a zis ”ei, cu ăsta trece” - și mi-a dat antibioticul cel sintetic, cel neizvorât din susurul izvoarelor carpatine și din florile zânelor de pe coline, care firește și-a făcut efectul din prima. Poate și de unde nu iau ca tălâmba la orice muc antibiotic. La mine prind.

În încheiere, nu încerc să conving pe nimeni de nimic - mă bucur că nu mai am pneumonie dar și că am un mix delicios pt frăgezit carnea pt viitor.

P.S. Breaking News. Străbunii  - sunt toți morți.
Read More

23 February 2017

Noua Medicină a Muncii

Ne-a venit controlul de medicina muncii. E o formalitate seacă, anuală. Nu știu dacă ați văzut Requiem for a Dream. E o scenă în care deținuții sunt examinați medical cam așa ”Can you see me ? Can you hear me ? To work.” Ei, nici chiar așa dar cam pe-acolo e și la noi. Tensiune, coloană, ochi, aveți vreo bubă de declarat, nu, bine, semnați, treceți înapoi la muncă, că banii de pomeni electorale nu îi adunăm de pe jos.

Dar anul ăsta nu. Anul ăsta ne-a picat o doamnă care ne-a întors mica noastră lume pe dos ca pe-o mănușă flască. Nici nu știu de unde să încep. Spicuiesc din conversație.

- Ce bine că purtați fustă.
- ?!!
- Femeia trebuie să mențină conexiunea cu mama Pământ. De aceea e bine că purtați fustă.

Nu mă lasă inima să-i zic că pe sub fustă am niște izmene care probabil îi cauzează mamei Pământ oareșce pierdere de semnal pe la încheieturi.

- Aveți probleme cu spatele?
- Am.
- De unde știți? Făcut vreun RMN, ceva?
- Făcut.
- Nu trebuia.
- ??
- ... pentru că acum vă vizualizați acea...acel diagnostic, care se propagă asupra stării dumneavoastră. Adică nu vă mai gândiți ”spatele meu” ci ”spatele meu cu scolioză, cifoză”, ce v-au mai găsit pe acolo....

Simt nevoia să o opresc. Deja plutim la doi stânjeni deasupra mamei Pământ, cu tot cu fuste.

- Nu, nu așa se întâmplă. Nu ai un spate sănătos, îți trăznește prin cap să faci un RMN, afli că de fapt ai niște hibe și apoi le propagi mental asupra spatelui tău. E invers. Într-o zi dai să te ridici din pat și rămâi acolo țapăn, așa că te duci la ortoped să afli ce ai. Ulterior, remediezi problema cu fizioterapie și ce ți se mai recomandă.


Într-un final ies de acolo, cu certitudinea că sunt aptă de muncă. Încrederea mea în medicina alternativă a mai coborât vreo două scări spre subsol.  Ies, și găsesc colegi cam la fel de confuzi. Pe parcursul zilei am ieșit pe rând, care mai de care mai uluiți, ca la o vizită inopinată a mamei Omida.

Per total însă, cu tot cu energii, ace, fuste, pase și idei inovatoare, tot apți de muncă am fost declarați toți. Chit că pe unul l-a cărat BGS-ul acasă, de la o criză de sciatică, în aceeași zi. S-o fi uitat în RMN-ul colegului, vezi?


Read More

08 January 2017

Medicul "meu"

N-am inteles in veci asta cu medicul meu, exceptand medicul de familie, unde vrand nevrand unul ai, ca asa cere sistemul.

M-am intrebat de altfel mereu ce-i cu forma asta de monoteism medical, incurajata cu argumente destul de bizare. Cel mai des auzit fiind "medicii niciodata nu vor avea aceeasi parere, deci decat sa te zapaceasca, mai bine nu auzi altele si te duci doar la unul".
Asa ar trebui sa ne si casatorim copiii de la 5 ani. Nu de alta, dar poate un partener de viata le aduce flori, altul se poarta mai frumos, altul e mai casnic, ce sa tot aleaga atat.

Fireste, daca nimeresti un medic pe placul tau, ok si pertinent, si eventual si tolerant cu ce idei mai ai, ramai la el. Dar obsesia de a nimeri un medic "al tau" mi se pare paguboasa.

Am observat de altfel ca nu orice medic devine medicul "tau". In afara cazului in care sunt suferinzi cronici, romanii par sa aiba nevoie doar de ginecolog, dentist si pediatru. Daca-s femei. Daca-s barbati, au nevoie de 2 comprese si 3 saptamani concediu.

Acum ceva timp am facut un grup de Recomandari Medici, ca sa ma descotorosesc de off-topics medicale de pe grupul despre crese, bone, etc. Grupul a crescut vertiginos, drept dovada ca:

* omul tot cauta medic
* monoteismul e de scurta durata, daca tot cauta.

Mie una mi se pare mai oportun sa am la indemana serviciile medicale. Cum apelez la ele doar in cazuri realmente necesare (exceptand 1 set de analize anual pe care-l fac oricum, dar ma gandesc sa renunt - si asa imi fac analizele la donat sange), prefer sa nu stau sa astept cu orele pe holuri, ba chiar cu zilele, daca n-are liber, dupa ilustrul "meu" doctor.

Si chiar asa, ce-i cu ilustromania? De ce sa fie musai cel mai bun medic? Esti cel mai bolnav pacient? De multe ori, cel mai ilustru medic inseamna cele mai lungi cozi, cel mai aglomerat program, cel mai mare sictir (cum am patit cand m-am trezit la un ilustru pediatru din asta, care a bodoganit ca are "doar" o viroza copilul), cele mai piperate "atentii", cele mai ample buzunare. Fireste, nu zic de cazurile in care tintesti o supraspecializare vitala tie. Insa daca, de exemplu, te duci sa-ti pui o plomba la loc, la ce ti-ar folosi cel mai bun dentist? Si la ce dumnezeu ar trebui sa te duci la cel mai bun ginecolog pentru un pap?  De ce sa vada cel mai bun pediatru din lume o iritatie de scutec? Nu cumva ne complicam si rarefiem artificial plaja de alegeri?

Cand am fost insarcinata cu Alex, am avut o graviditate normala si complet lipsita de evenimente. Am ales un medic cum aleg eu medicii de obicei ("Alo, buna ziua clinica-la-care-am-abonament, sunt X, din compania Y. Vreau si eu o programare saptamana asta, intre orele Z-T") la care m-am dus afara cea mai mica intentie sa nasc cu el. Nu de alta, dar el lucra doar in privat iar eu n-aveam de unde si nici de gand sa nasc la privat. N-a fost nici un of si nici un vai, n-a lesinat de oroare cand i-am zis ca nasc in alta parte.

Prin luna a 9-a parca am mers in orasul de bastina unde am mai dat odata piept cu obsesia somitatii. Matusa-mea si inca vreo doi se chinuiau sa ma convinga sa optez pt o doamna sef de sectie. Sef de sectie! ceea ce ii conferea cumva automat ample valori medicale, mult deasupra subalternilor sai (care tot medici erau, nu cizmari). Atata doar ca vai, doamna șăf le mai tragea din cand in cand la masea in ultima vreme. Nu mult, olecuta asa.

Insa ce-i o cinzeaca inainte de operatie cand esti deja boss de boss la tine pe sectie, I guess. Acu sa fiu sincera nu stiu daca d-na chiar se blagosloveste atat de des pe cat ii umbla vorba. Ideea e ca asemenea zvon m-a facut sa ma indepartez cat am putut de repede de ea. Am optat pentru alt medic, care, spre dezamagirea matusa-mii, n-avea nimic spectaculos in cariera. Pur si simplu pacientele ii traisera toate si plecasera acasa. Fara premiere nationale, fara cazuri spectaculoase, fara muchii de cutit si mai ales fara cinzeci. Mie mi-era de-ajuns de spectaculos.

Cu pediatrii mi se pare si mai bizar. Eu am doua abonamente - unul de la firma sotului, unul de la firma mea. Ar fi absolut stupid sa irosim unul, agatandu-ne de un singur medic. Ar fi stupid si sa stam cu saptamanile sa se elibereze respectivul, sau sa acceptam programari prin mijlocul zilei de curs / munca, doar pt ca acela e "pediatrul nostru". Well guess what, nu e. Am concluzionat ca daca gasesti intr-adevar niste oameni ok, nu-i nimic daca-s doi. Sau trei. Sau cati or fi. In prezent am trecut prin cei din Medsana si Medicover si mai nou avem abonament si la Regina Maria. Pentru mine e important ca daca pica bolnav copilul in seara asta, sa il vada cineva competent si pertinent maine la prima ora. Nu un SINGUR cineva competent si pertinent, ca doar nu-l insor cu el.

Plus ca am mai observat o chestie. Chiar si cand s-a intamplat sa merg cu lunile la acelasi, el tot in fisa se va uita. E inuman sa te astepti sa tina minte zeci de mii de oameni care-l considera "al lor". Medicul e tot atat de "al tau" pe cat e soarele de pe cer. Sure, e al tau. Ia incearca sa-l bagi sa-ti lumineze numai tie in debara, merge?

In privinta dentistilor, eu abia recent am nimerit doua "ale mele". La care merg de vreun an adica. Sunt decente la pret si absolut cinstite. Venisem la ele de la alta somitate, recomandata cu multe argumente laudative de o prietena (ceea ce imi intareste completa neincredere in recomandari in general) care se oferise sa-mi croiasca niste SF-uri prin gura ce urmau sa coste cam cat o masina si sa dureze intre 3 si 5 ani, daca totul mergea bine. Am ajuns la fetele astea, care mi-au explicat ca in 3-5 ani o sa raman numai cu SF-urile in gura, ca restul or sa pice, si ca ideile marete si inovatoare ale d-lui au o rata mare de esec. Au propus alte solutii, cam la 15% din pret. Cu solutiile alea am mers, si bine-am facut. Si da, intr-un asemenea caz le consider "ale mele". Dar daca sa zicem de maine m-as trezi ca se muta cu cabinetul prin Berceni, ca maresc cu 45% preturile, ca obtin programari dupa 2 luni la ele, fara niciun resentiment tot as cauta alt loc. Asa-i firesc, pentru mine.


Am avut fireste de unde tria. Si nici asta nu e mare suparare - observ in general o hiperbolizare absurda a serviciilor medicale: Medicul ori e un sfant, ori e un satrap; ori e un macelar, ori e un erou. Mai ales la ginecologi se intalneste aceasta aura de dualitate. O vreme am crezut ca o fi pt ca aduc copii pe lume dar nu, n-are legatura (doar) cu obstretica. Rar veti vedea adulatie mai invapaiata ca a doamnei care-si ridica in slavi ginecologul. Ma jur, un dentist sau un pneumolog  - "e ok, du-te, e si aproape". Ginecologul - UN INGER DE OM! O MINUNE! UN SFANT! UN APOSTOL.
Pana la primul fuckup. si atunci - UM MACELAR! UN NENOROCIT! UN IMPOSTOR! O VITA!
Ok....

Eu zic ca e firesc uneori s-o nimereasca, alteori nu, si e firesc si sa facem alegeri educate. Si multiple.
Asa ca pt anul viitor, va urez tuturor sa aveti de unde alege, dar sa nu fie cazul. :)


Read More

20 October 2016

Ziua 3 de condus - Poduri si pasaje + Destinație nouă




Orice as fi facut să nu dau de pasajul Basarab. Orice. Orice, orice, orice. Si nici de podul Grant. Aș fi ocolit orice, oricum.
Si avand in vedere punctul A din care am pornit si punctele B, respectiv C de destinatie, n-aveam încotro și trebuia să dau peste amândouă.

Waze si Google Maps sunt doua aplicatii absolut fantastice, necazul e ca amândouă au nevoie de semnal. Ca oricare alta aplicatie. Iar smartphone-ul meu de buget redus (Huawei, in caz ca va intrebati), a inceput sa piarda semnal cam din 3 in 3 minute după 1 an de la cumpărare.

Totusi, ieri astrele mi-au surâs (dupa ce alaltaieri se căcasera pe ele de râs) și m-au lăsat să am semnal. Deci am avut Waze, o parte de traseu. Waze sugera tot felul de chestii absolut normale, cum ar fi ”make a U turn!” - ha, glumești, din a treia zi? No, YOU turn, eu nici gând! Am ocolit cât am putut și de data asta m-am încadrat *aproape bine* la Gara de Nord.

Adică prost. M-am încadrat prost. Nu există grade și nuanțe între două benzi, una de înainte și una de la stânga. M-am târșâit dând din din toate becurile posibile, pentru că observasem că așa fac ăștia care-mi sar în față în drum spre casă. Clipocesc oleacă din faruri și avarii. Bărbată-meu îmi zisese mai demult că înseamnă un fel de mersi-pardon. Well, mersi sper să fi însemnat și la mine. Eu am clipocit mai mult si insistent, pentru ca nu voiam să zic doar mersi, voiam să zic ”trăiască famelia ta, crede-mă că e a treia oară când scap în lume, lasă-mă să mă mut că nu vreau să ajung iar dracu mai știe pe unde”. Am văzut că ăia care săreau și intrau în fața mea fluturau și câte o mână pe geam, ca demoazelele din trăsuri, dar ale mele erau deja sudate de volan, că le-aș fi scos pe ambele plus piciorul stâng.

După ce clipocitoarea mea prezență s-a încadrat corespunzător, am continuat spre destinație. Toate bune și frumoase, trafic ca la balamuc, e ok, nu mă grăbesc, bară la bară, e ok, nu mă grăbesc, apare pasajul, nu știu pe unde să o iau, mă uit fericită pe Waze - mort, semnal pa - fuck, acum pe unde o iau totuși, ia să mă iau și eu după ăsta din față. Poate merge tot la dentist. Având în vedere starea precară de igienă dentară la nivel de națiune, am șanse imense să meargă și el acolo.

Ei bine, ăla din față poate s-a răzgândit. Poate și-a zis ”ia mai dă-l dreacu de bulevard, ia să mă duc eu prin altă parte” sau poate și-a zis ”fuck, chiloții mei norocoși. I-am uitat. Hai înapoi”.  Ideea e că m-am ținut după el, și el a dat o tură pe sub pasaj, apoi l-am pierdut, pentru că el a îndrăznit să treacă pe roșu și eu nu. Și mai plecase și de pe banda greșită. Pe care eu am rămas mofluză.

Și cum stăteam eu, iar prost încadrată, iar târându-mă prudent pe banda de stânga, cu semnalizări și avarii, ca un pom de Crăciun apologetic, se face verde, mă zăpăcesc și mai dau vreo două ture pe după piciorul de pod. Ați văzut vreodată un carusel? Cam așa, doar că fără zurgălăi.

Mă rog, am nimerit, am ajuns, când să plec, din nou căutat în toate părțile rută ocolitoare pasaj Grant. M-am câcâit cu Waze (care înviase la dentist, și când eram în sala de așteptare îmi răcnea TURN LEFT - ha, cred că fix aia vor 3 sferturi de pacienți, stânga împrejur și valea acasă.)

Dar nu exista optiunea ”găsește rută care ocolește orice pasaje, poduri, apeducte, giratorii și în general orice creație făurită de mâini de om”. Asa că tot la pasaj Grant m-a scos. Și la pasaj, csf, ncsf, treci pe el și nu te mai căca atât pe tine, până să apuc eu să mă îngrijorez se terminase.

Că aia e de fapt marea mea constatare legată de condus - ca și pe trotuar, unii se plimbă, alții aleargă, unii-s galantoni, alții mârleți, nu asta e problema. Problema e că nu te mai poți opri lemn când ai un dubiu, să zici - pardon, duduie, către XYZ adresă pe aici? Ah, pe dincoace? Ah, hahahaha, ce chestie, bine, ia să mă întorc.

Și iete c-am mers și pe pasaj și seara.
Pam-pam.

P.S. - azi sunt cu RATB-ul. Relachez-vous.
Read More

11 September 2016

Cât de frumos e aici, la noi

EDIT - Intre timp am aflat si m-am calmat. E de bine, a iesit bine. Totul e bine. Dar ce sperietura!
Si ce frumos e aici, printre noi.


Cu ceva timp în urmă am aflat niște chestii, precursoare altor chestii pe care le voi afla în vreo două săptămâni. Poate sunt de bine, vom vedea.
M-am îngrozit și am țipat și am bocit și am rănit, de parcă alții mi-o făcuseră, și am regretat pe rând toate lucrurile sau faptele amânate de până acum.

Uluitor poate, dar obosești până și să te sperii. Am luat o pauză și de la spaime, mi-am amorțit mintea și umplut cu disperare timpul cu orice altceva.

Am încercat să vorbesc cât mai puțin și doar cu cât mai puțini oameni cu putință, până de curând. Oamenii reacționează foarte prost la traumă sau neputință. Te trezești copleșit de propriile lor regrete sau temeri, de parcă tu n-ai avea destule, și bruma de calm și de stăpânire de sine, atât de prețioasă pentru a nu te spulbera sub ochii celor din familie sau muncă se irosește pe stupide asigurări că ”firește că va fi bine, nu-ți face griji pentru mine”, și pe hlizeli forțate pentru a liniști pe cel de lângă tine.

Ce să mai zic de valul de ”dar ai încercat, dar de unde știi, dar sigur...” de parcă dintr-un căcat de discuție la telefon sau la cafea, datorită harului lor sherlockholmicesc ar izvorî în 15 minute o uluitoare soluție sau epifanie salvatoare. Și de multe ori, ajungi să zici ca ei doar ca să scapi, să te descotorosești de nesuferita insistență, de ”trebuie să fie bine”. Mie-mi spui, coaie? Mie-mi spui?

În momentul de față îmi încep astea două săptămâni de așteptare și contrar așteptărilor mele, sunt inundată de lumină. Din afară. Probabil pendularea asta pe marginea unui hău de rău mi-a adus aminte din nou de cât de frumos este aici, la noi.

M-a vizitat tata de curând. Împlinește 70 de ani poimâine. Vrea să-și schimbe mașina, să mai cumpere niște gadgets, și-a luat un laptop, vrea să-și termine chestii prin curte.
Nu știe.
Eu împlinesc 35 în februarie. Aș vrea să mai avem un câine și un copil. Aș vrea să mai văd măcar două țări și sper să iau permisul, și să mă programeze cât mai devreme la examen. Aș vrea să nu bușesc prea rău mașina. Aș vrea să-mi crească părul până sub umeri din nou. Aș vrea să mă pricep să-l ajut pe Alex la teme, și aș vrea să fiu calmă, mult mai calmă. Aș vrea niște certificări pe JIRA / Confluence, dacă or fi. Așa mi se pare mie, că ar da frumos. Aș vrea să dăm cu var. Tot alb. Să îmi mai iau un tablou. Să mă apuc de sală. Să ies cu bicicleta cu Alex.
Nici eu nu știu.

E foarte frumos aici, la noi. E foarte frumos cum știu să se miște falangele, să articuleze vorbe mute, din tastatură. E foarte frumos cum se lasă praful în jos, în lumina soarelui. E absolut minunat că vom avea vreodată metrou, aș vrea să merg cu el, Ar fi tare aproape de casă. E foarte fain să primești musafiri, aș vrea să nu am ce ascunde de ei. E foarte fain să ai prieteni, aș vrea să nu mai am de ce-i feri într-una. E foarte, foarte frumos aici la noi. E frumos și ziua și seara și noaptea deopotrivă. E nemaipomenit de frumos la noi.


Read More

19 August 2016

Când bătrânica nu vrea să treacă strada

Presupun că știți bancul. Eu m-am trezit în dimineața asta că l-am și trăit.

Un minut mai aveam până la birou. Unul. Două treceri de pietoni, atât. La una dintre ele, îmi dau seama că am trecut pe lângă o doamnă în vârstă, care parcă se foia cam mult pe marginea bordurii. Am un soft spot pentru oamenii bătrâni și mi se strânge sufletul să-i văd cum se chinuie să fugă mai repede pe trecere, sau nu îndrăznesc să pășească pe ea. Ignor cu succes șoferii mitocani cu mine, ca femeie, dar îi urăsc pe ăștia care sperie oameni bătrâni ambalând motorul sau îi zoresc cu gesturi exasperate.

Așa că mă întorc și pun fatidica întrebare:
 - Bună dimineața, doriți să treceți strada ?
Atât mi-a trebuit. 16 minute pe ceas am stat cu ea.
- Vai, nuuu, domnișoară ! (ex domnișoara de mine, cu 34 de ani pe muche și doar 2 ore dormite azi noapte, surâde nițel strâmb) Dar cât sunteți de drăguță, ce gest frumos! Și ce talie (sug burta, mă îndrept de spate și mârâi o mulțumire) zveltă! Știți, eu am făcut Politehnica, pe aici ....

Și dă-i. Și dă-i. Iar eu, simțindu-mă ca un dos, întrerup din când în când , de altfel fără succes, tirada de amintiri cu câte un ”deci ... doriți să treceți ? sau nu? să trecem?...”

Chestia e că nici nu puteam să arunc un ”ok, o zi bună, la revedere!” Una, că nu e politicos să întrerupi o doamnă de 92 de ani (mi-a zis și vârsta, printre multe altele) și s-o iei la fugă când ea încă îți vorbește.
A doua - tot arunca niște pastile de mă zăpăcea și dădeam iar să o ajut în vreun fel:
 - ...și mă întorc de la medic. Îmi este foarte rău ....
- !! să mergem să vă așezați undeva? Să sun pe cineva?
- ...ce gentilă sunteți, nu, e doar vârsta. Așa, și cum spuneam. Nu mai recunosc nimic din clădirile acestea. Doar facultatea am făcut-o pe aici, mai jos de Polizu, știți. Dumneavoastră unde lucrați?
- Acolo, peste drum, oftez eu. Să trecem strada?
- Cât sunteți de drăguță! Și cum spuneam, nu mai recunosc nimic. Mă uitam după un chioșc, să-mi iau un covrig. Mi-e atât de foame...
- Să mergem să luăm masa? Să vă aduc un covrig? Să vă conduc la covrigărie? E una chiar în spate, propun eu.
- Oh, am văzut-o, dar erau prea sărați.
- .....

Și în al treilea rând, cum să te desprinzi când o doamnă mică mică și elegantă de 92 de ani îți ține mâna într-a ei și te mângâie pe obraz. Și-ți mai zice și ”domnișoară zveltă”, iar tu simți straturile de indulgență  / dioptrii de deasupra acestui compliment, cum se preling ca siropul de arțar de pe clătite.
Și în sfârșit, când să plec, îmi dă lovitura de grație:

- Știți, când am făcut niște cursuri de psihologie, mi-a rămas ceva în minte. Eram tânără pe atunci, dar n-am uitat. Profesorul ne-a spus: ”Bătrânii nu mai pot oferi un exemplu prin ceea ce sunt, iar ce au fost e rareori de ajutor vremurilor prezente. Însă sunt însetați de afecțiune.” Și iată, așa este.

O măsor din ochi și preț de o clipă mă gândesc lin, calculat și potolit, că o pot lua în brațe și o pot căra la mine la birou, iar apoi la mine acasă, unde vrea ea, din partea mea și pe muntele Sinai o duc. Dar îmi oferă un zâmbet complet (și-mi trece prin cap - ia uite frate, are mai mulți dinți ca mine. ) și mă eliberează cu o ultimă urare, pe care v-o transmit și vouă:

 - Să vă trăiți vârsta! Nu amânați nimic!

(un pic ironic, pentru că tocmai îmi amânasem cu peste un sfert de ceas sosirea la serviciu, dar ah, ah, ce mai contează).


Read More

28 March 2016

De ce e inca bine la noi - capitolul 1

In ultima vreme, termenul patriotism a ajuns sa incite la scuze in zambete si ironii in sprancene. Predictibil, din moment ce se reflecta in mass-media noastra cea de toate zilele (in cazul meu, in mediul online) de cele mai multe ori in dacopatii acute, lamentari rizibile, clisee si isterii infantile.

Adica la ce te duce gandul in ultima vreme cand spun patriot, oricum? Spune drept. La o pagina sau un blog sau un om sfertodoct, xenofob si cu fracturi grave de logica. Romania, axis mundi, Hagi, dacii, tarisoara noastra, futu-i in gura de unguri, tigani, jidani, si cam orice altceva, Eminescu, americanii, petrolul, conspiratia, Zamolxe, geniile de cristal si asa mai departe. E pacat ca s-a ajuns asa, e drept. E pacat ca s-a ajuns ca imaginea asta, corespunzand unui mod schiop de raportare la realitate, sa manjeasca imaginea de ansamblu.

Acum nu ca as vrea sa ma dau exemplu, dar voiam sa subliniez ca mai sunt si altfel de oameni iubitori de glie si de neam. Iubirea nu se face doar declamativ, sub geam, cu lautari si strigaturi, atata tot voiam sa zic. Si cand iubesti pe cineva dar constati ca vecina are craci mai lungi sau bani mai multi, iarasi, nu-i nimic; nu inseamna ca esti fals, inseamna doar ca nu esti chior.

De ceva vreme ma tin sa scriu despre niste chestii. Care sunt bune la noi in tara. Deseori am senzatia ca ma confrunt cu un extremism  hiperbolic al opiniilor  - iarasi, caracteristic mintilor slabe si caracterelor cam smucite: doctorii sunt fie niste caini insetati de sange si bani, fie niste ingeri pe pamant, apostoli si martiri; tara noastra este fie axis mundi, fie latrina mundi; e ori fenomenal de bine ori fenomenal de prost; candidatul Xulescu e ori painea lui Dumnezeu, arhanghelul opozitiei si deschizatorul de drumuri spre rai, ori scursura societatii politice, lepra si miez gaunos al coruptiei; dascalii sunt ba datatori de genii in serie, ba incompetenti fătători de imbecili, și tot așa. (Scuze, abia acum mi-am pus diacriticile. Până mor am să încerc să mă învăț cu ele. Nici când mor n-o să-mi iasă)

Așa, și cum ziceam, minusculul meu obol patriotic constă în constatarea că există lucruri bune la noi. Serios. Dincolo de prezentul politic, zdruncinat de teroare, dincolo de fornăieli pompoase, există anumite lucruri extraordinar de bune la noi. Nu știu și nu cred că ne interesează cui se datorează - știu doar că am face bine să ne ținem cu dinții de ele, cât le mai avem.

Acum ceva timp era cât pe-aci să primesc ceva la tradus, o carte care avea în titlu cuvântul geek sau nerd, să fiu sinceră nici nu mai țin bine minte care dintre ele, însă tot citind primele pasaje, țin minte că ambii termeni se succedau destul de des și începusem să mă întreb cum am să-i traduc, având în vedere că termenul nostru - tocilar - nu redă exact sensul celor două cuvinte.

Și cum tot foiam și cântăream eu alternativele lingvistice, m-am înveselit. Am realizat că e bine că nu avem în vocabular termeni exacți pentru geek și nerd.

Mai precis, termenul tocilar vine de la a toci și ironizează pe cineva care tocește cartea, o învață pe de rost. E un termen peiorativ, care înfierează de fapt memorarea mecanică, automată, fără cap.

Dar asta e bine, oameni buni. Asta e bine, e fenomenal de bine.

Nerd înfierează cam pe oricine are preocupări intelectuale. Geek e un fel de nerd care a reușit să devină socially acceptable. Noi încă nu avem așa ceva în vocabular. Și asta e bine, e nespus de bine.

Încă nu e uber cool să fii prost, asta încerc să zic. Încă nu e minunat în clasele 1-12 să fii complet imbecil dar să poți să faci flic flacuri sau să șutezi la poartă. Nu la niver de accepțiune generală. Încă facem diferența - da, în sistemul ăsta de învățământ așa cum e el - între a înțelege și a toci.

Încă e ok să fii isteț cât ești mic. Încă nu devii ciuca bătăilor pentru simplul fapt că ești interesat de cunoaștere. Iar asta e un lucru bun. Puteți cârti, firește, puteți arăta spre o mie de paie din o mie de ochi, voi accepta asta, dar nu puteți nega că asta e un lucru bun. Încă e ok să nu fii dobitoc.

 Vă las cu articolul ăsta.
https://medium.com/@thatdavidhopkins/how-a-tv-sitcom-triggered-the-downfall-of-western-civilization-336e8ccf7dd0#.rkm0s23h2
Read More

04 March 2016

Cum am redevenit om cinstit

Acum (prea) multe luni de zile m-am uitat ca curca-n lemne la niște adeverințe de venit, le-am pritocit cum m-am priceput și am trimis rezultatul în declarația 200, la ANAF. 

M-am consultat in privinta asta cu Laura, care mi-a zis sa stau chill ca nu sunt chiar 6% din veniturile declarate, ca se aduna nu stiu ce si se scade cu nu stiu cine, se imparte nu stiu unde si drept rezultat, ea n-a platit in veci mai mult de 50 de lei, si tot traduce si tot declara de ani de zile. Impacata cu perspectiva unei sume asa mititele, imi declar voioasa veniturile incasate pe langa astea taxate deja , de la jobul full time, pun scrisorica si declaratia in plic, le trimit si uit complet de ele.

Dupa oaresce vreme imi soseste o decizie de impunere, adică concluzia ANAFului cu cât am de plătit. Sinceră să fiu, dacă e să iei procentual, calculand total veniturilor mele obtinute din traduceri, suma era infima. Dar erau totusi vreo 400 de lei. Procentual o fi infim, dar concret si palpabil 400 de lei sunt cat se poate de remarcabili. Si pana la aia 50 de lei la care visam eu, mai e.
Si apoi am inceput sa ma gandesc cand i-as fi putut plati. Ce luna a anului ar fi propice lepadarii de 400 de lei?
Pai.

Decembrie clar nu, ca e luna de cadouri, mos craciuni si revelioane. Decembrie e ciuma pentru bugetul unui salariat.
Ianuarie e imediat dupa decembrie.
In februarie e ziua mea si a lui barbatu-meu.
In martie e ziua copilului, apoi urmeaza pac-pac 1-8 martie, mici prilejuri de dat in stanga si in dreapta flori, zambilici, martisoare, bombonele, chestii din astea cu valoare sentimentala si bon fiscal.
In aprilie de obicei e pastele.
In mai e 1 mai.
Iunie-Iulie-August strangem bani de concediu sau ii cheltuim. 
Septembrie reincep gradinitele.
Ar mai fi ramas octombrie si noiembrie, dar abia ce iesisem din ele.

M-am mai consultat o data cu Laura asupra a cat de moral dar si de prudent e sa iti platesti taxele la ANAF mai la sfantu-asteapta. Laura m-a asigurat ca n-o fi tocmai frumos, dar stie ea pe unii care si-au amintit abia anul urmator sa plateasca, si totul a fost ok.
"Doar nu crezi ca-ti pune poprire pe conturi", adaugase ea, amuzata, si eu am chicotit si eu de cat mai sunt de panicoasa.

Bai, si unde nu apare mai deunazi barbatu-meu, zicand cu lejeritate "ti-a venit nu stiu ce somatie de la ANAF". Odata mi s-a scurs toata buna dispozitie prin papuci. Ajung acasa, citesc somatia, titlu executoriu, etc, stimata doamna rau-platnica, trebuia sa platiti, nu platirati, nu-i frumos, platiti in 15 zile sau vai de curisorul si de conturile dumitale, semnat ANAF with love.

Rascoleste casa dupa decizia de impunere - nimic. Suna la ANAF, se poate plati fara ea? Nope, da mergeti ca v-o da pe loc. Unde? Pai la sediul sectorului dvs, nu? Bucuresti-Ploiesti 9-13. Deja ma vedeam ingropata in 400 de alti intarziati cu plata, explicand vreunei tanti de la ghiseu ca pai sa vedeti, am primit, am pierdut, nu stiu unde-i. Si penalizarile! cat or fi penalizarile! Si dumnezeule, or sa-mi popreasca astia contul de salariu. Fix inainte de salariu! Sau mai rau, fix DUPA!

Sun la M. si cer plata cash pentru ultima carte tradusa - apropos, o recomand , am sa vb despre ea data viitoare! - . Explic cam jenata ca sa vezi, taxele, decizia, somatia. Fetele de la MME ma cheama sa vin sa-mi iau banii in plic. Vin intr-un suflet, iau banii, si azi dimineata ma sui intr-un taxi si pornesc spre cruciada, cu gandul ca ma prinde pranzul intr-o mare de cetateni ingramaditi la vreun unic ghiseu.

Long story short, dar si in loc de morala - sa nu va panicati asa ca mine, da? Am intrat in sediu la 8.30 si la 8.34 iesisem, cu datoriile platite, inclusiv niste fulminante penalizari de 7 lei. Nu-i frumos sa nu platesti la timp, si dupa sperietura cu somatia am sa fiu mai prompta pe viitor (practic tre sa te incadrezi in jumatate de an, cam asa). Dar daca nu platesti la timp, cu tot cu somatie, hai ca nu-i asa rau. Sunt 3 casierii, vreo 10 ghisee, cocoane binevoitoare si la 8.30 azi erau in total 8 contribuabili, cu tot cu mine. 

Succes.

K., cetateanca cu taxele la zi.



Read More

25 February 2016

Aproape martie

Undeva sub puzderia de clisee, pe sub fumul de mici si macelul ghioceilor, se infiripa o primavara pe cinste.
Undeva sub tarsaitul de bocanci si sosoni se ascunde toc-tocul pantofilor tai usori, undeva printre sube si pufoaice se itesc manecile tale de tricou.

Cred ca de-asta imi place primavara atat de mult, e ca o fiinta exasperant de optimista. Viata o ia de la capat, repetand exact aceleasi greseli care i-au inghetat sufletul iarna trecuta.

Isi iroseste zilele si averile pe mascari , se imbraca in culori ieftine, in rozul zambilelor, toarna cu toptanul pe ea parfumul dulceag al freziilor, se pune pe facut aceleasi juraminte naive, va fi totul verde, vor fi toate flori, va fi totul nou, si cumva, ceva din entuziasmul ei adolescentin ne contamineaza pe mai toti. Tanjim, calcam mai lent, clipim mai rar. Se deschide undeva in noi un loc de pus indragostirea-n el. Ne zapacim, nemaistiindu-l de anul trecut, si dam sa-l tratam cu zeama de urzici si vitamine. In jurul nostru, de la pisici la fluturi, de la caisi la brazi, toata natura se trateaza de zor, cu leacul potrivit.

Primavara suntem toti, un pic, macar un pic acolo in suflet, niste pustani iremediabil de optimisti, ferm convinsi ca a noastra e dragostea, si lumea, si toata lumina cruda a soarelui.



Read More

01 December 2015

Hai mulțani

În viața mea nu mi-am început așa tradițional ziua de 1 Decembrie. Firește, nu cred că la fel de tradițional ca Furdui Iancu, de exemplu, sau Fuego, dar orișicât.

M-am trezit cu cartea lui Delavrancea sub nas (luată ieri, 5 lei, Inmedio) și am citit vreo două povestiri (De Moș Ajun, Bunica, Bunicul) de era să mă pun pe bocit și să mă culc la loc. Dar ceva, ceva a biruit, m-a făcut să mă smulg din așternuturi și să umblu prin casă, chit că mă culcasem la două și mă chemase copilul dintr-un pat în altul pe la 6, când descoperise evadarea.

Ce era să fie? Patriotismul? Pisica cu ritmuri circadiene criminale? Dorința de a vopsi balconul pe dinafară în lavabilă tricoloră ignifugă? Fanfara locală, care uneori își testează instrumentele pe nunțile din vecini! Veacurile de istorie care merită amintite și slăvite în fiecare an fix 1 bucată zi, pân'pe la douăspce fix, că apoi se face prea frig?
NU!

Slana.
Am făcut slană cu usturoi și boia, fiartă în moare. Am făcut prea multă și n-am avut macră sau împănată de loc, soțul fuge de ea  - și de mine după ce o mănânc - ca un moroi de sabia sfântului Andrei, dar mie îmi place. Mă culc cu gândul la ea, mă scol cu gândul la ea. Singurul regret e că acuși mi se termină mini-concediul și, oricât de patrioți mi-s colegii, mă tem că slana în moare cu usturoi și boia, cu ceapă și pâine proaspătă, e pe lista produselor banate de la pachețel.

Mulțani români, să fiți mai harnici, mai norocoși și mai buni. Că restul am tot fost.


Read More

17 July 2015

Great Expectations

Alex propune sa ne uitam la TV. Accept.
Eurosport, 100m garduri. O tanti cu muschi de otel le sare cum saream eu chimia intr-a 11-a.
Alexandru: O sa faci si tu asa, ca tanti asta!
Eu: Mhm ...

Schimbam.

Mezzo, balet. Lacul Lebedelor. Grand Finale.

Alex: O sa faci si tu asa, pe varfuri.
Eu: *pokerface*
Alex: Uite asa ca printesa asta.|
Eu: Dar Alex, stii, e foarte greu, tanti asta face asa de cand era de varsta ta ...
Alex: O sa faci si tu asa, pentru ca asa e frumos. Asa este.

Apar si vreo doi balerini:

Alex: Tati! TATI!! O sa faci si tu asa!

Vai de noi. Nu stiu daca sa raman pe Mezzo sau sa dau mai departe. Poate dau de Taraf TV.



Read More

15 June 2015

Achizitii de limbaj

Alex a inventat un cuvant nou. Nu-i deloc public-friendly dar ma umfla rasul de cate ori il aud.

Fucklelei.

E o combinatie intre valelei si fuck. Cu valelei nu stiu sa ne fi auzit pe noi - parca n-avem asa dramatisme in viata de sa ne vaicarim atat de sonor - dar cu fuck recunosc spasit ca da. Mai scapi o furculita, mai scapi o furculita pe un picior, mai afli ca se face a 15-a dezinsectie consecutiva si trebuie cumva sa iei copilul la 4 de la gradinita, ce sa zic, viata e plina de ocazii sa zici "fir-ar sa fie de treaba". Daca esti Margareta Nistor. Si noi nu suntem.

Cuvantul nou inventat e folosit in contextul potrivit macar.

- Ce e de mancare? Este lapte? Cu cereale?
- Lapte cu cereale este dimineata. Acum avem ciorba.
- Fucklelei...

- M-am murdarit aici pe genunchi.
- Lasa ca se ia la baie.
- Facem baie?!
- Da, in seara asta.
- Fucklelei!!

- ....hai Alex ca e 8 jumate si iar intarzii, hai sa ne trezim sa mergem ...
- Unde sa mergem?
- La gradinita.
- Iar?!!
- Iar ...
- Fucklelei :(



Read More

31 March 2015

Trei luni de cosmar

Am decis sa pun capat blogului intr-o incercare de a usura in vreun fel o perioada teribil de dificila. O incercare de a scutura vreun balast, ceva, orice. Cum n-are nimic de-a face sula cu prefectura si vaca cu vacanta, am inchis blogul degeaba si necazurile si-au continuat sirul.
Fac eforturi sa nu mai dau valente personale blogului si totusi, e un blog personal, de la asta a pornit - in naivitatea mea l-am tratat ani buni de zile ca pe un jurnal, pana sa realizez ca e putin cam ridicol sa-ti asterni insemnarile pe un panou public. Insa pe de alta parte, uite, la ultimul hop pe care l-am avut de trecut, multi dintre voi mi-ati sarit in ajutor. Si va accept ajutorul cu multa recunostinta....iar daca va mai vine in minte vreun mod de a ma ajuta in situatia asta, propuneti, fac tot efortul sa ies din ea.
Dar sa-mi rezum felul in care mi-am petrecut eu anul 2015 de cand a inceput.
Am iesit din sarbatori proaspat angajata. De fapt, schimbatul locului de munca a fost singura parte buna. M-am destelenit din vreo 8 ani de "tot pi loc pi loc pi loc" in care, de ce sa neg, m-am complacut si de a caror caldura imbietoare si a caror avantaje m-am bucurat din plin.
Abia instalata in noul job, m-a pocnit maseaua. Pe sase ianuarie scriam aceasta postare, care sper sa va fi convins pe macar unii dintre voi sa se duca la dentist mai devreme ca mine:

http://kariokaspot.blogspot.ro/2015/01/cum-sa-nu-mergi-la-dentist.html

Luate zi libere pt operatie, scos masea, umblat nauca de cap vreo doua zile. Okay.


Mai trec vreo cateva saptamani. Tata e diagnosticat cu o boala grava, e operat la Fundeni, supravietuieste. Acum stam cu inima stransa asteptand sa vedem cum trece prin tratament.

In aceeasi perioada cu operatia tatei, de fapt chiar cu o zi inainte, am tras ca dementa intr-un weekend sa termin o carte de tradus. Asta inseamna ca dupa stat o saptamana gheboasa la munca am mai stat doua zile gheboasa si acasa. si cand am terminat de tradus, m-am dus la Alex in camera unde am stat ghici cum - gheboasa - si am citit vreo 3 carti de povesti. Apoi am dat sa ma ridic de-acolo si asa am ramas vreo 10 zile, Da-i. Du-te, cauta-te, vaieta-te. am ramas cu o mana stanga beteaga inca vreo doua saptamani si cu certitudinea ca sunt mai stramba decat ma stiam. Trebuie sa fac vreodata un RMN. Dar ghici ce. Am abonament la Medsana si Regina Maria. Ortopedul de la Regina Maria mi-a recomandat RMN care ma costa "dacat" vreo 800 lei cu discount. La Medsana aflu ca daca mi l-ar recomanda unu de la ei, ar fi gratuit. Okay. Ma duc acolo, evident, mi se recomanda kinetoterapie, care ce chestie, nu e inclus in abonamentul Medsana (dar e dincolo, unde nu imi fusese recomandata) si costa vreo 150 x 10 sedinte = futu-i. Decid sa iau la rand toti ortopezii si neurologii din ambele clinici pana nimeresc unu care imi recomanda ceva ce nu platesc pe abonamentul clinicii aleia. Dar nu apuc, pentru ca ...

.... intre timp tata pleaca acasa, oarecum mai intremat si totul pare sa revina la normal incetisor. Ne apucam sa facem planuri de concediu. Alexandru pare sa fie pe cale sa raceasca, Smarcaie nitel. Nu ne nelinistim. Nu curge nasul.nu tuseste, doar asa, un vag inceput.
Din inceputul ala ajungem in 3 zile internati la IOMC cu pneumonie interstitiala acuta, ambii plamani, si amigdalita. Va rog, va rog, duceti copiii la medic sa ii asculte, chiar daca pare f usoara raceala.
Asta a fost luni noapte.

de la 8 jumate seara la 11 jumate stam la camera de garda la Grig, Alexandrescu. la 11 jumate suntem inauntru, radiografie, plamanii, pana si eu realizez ca e groasa, ma inmoi si dau sa plang. Doctorita de garda implora prin telefon, cu rugaminti, vreo 3 spitale, incercand sa gaseasca un pat liber pentru noi. Gaseste la IOMC.

O saptamana, 2 branule, o gramada de vene sparte,  12 ore perfuzii, nimic mancat, aproape deloc dormit, 5 zile si nopti antibiotic si aerosoli mai tarziu, ma rog sa fiu externata si eu o zi mai devreme. Trebuia sa fim externati luni. Suntem externati duminica dimineata. Tocmai aflasem de un caz de rotavirus la salonul de langa noi.

Apucam sa ne bucuram fix o zi de externare. A doua noapte, adica azi noapte,Alex urca de la 38.3 la 39.1 Revenim la Medsana-IOMC.
nimerim 3 medici, 3 idei diferite, care converg in acelasi punct: nu s-a vindecat. Mai mult ca sigur e vina mea. Poate ziua aceea in plus petrecuta acolo ar fi finalizat tratamentul. Poate daca se declansa febra in spital stiam o treaba. Poate trebuia sa cerem radiografie si la iesire.

Acum suntem acasa, Alex e tot bolnav, dar oarecum mai bine. Asteptam cu groaza noaptea. Deocamdata 37.7
 Datorita voua, oameni pe care i-am intalnit o data, de doua ori, dar cu care vorbesc pe internet, sau care au mai citit uneori ce nazbatii am scris, am obtinut in cateva minute niste fiole pe care le cautaseram fara succes inca de asta toamna. Speram sa mearga tratamentul propus.
Pe 9 soseste si tata, sa isi inceapa un tratament de care recunosc ca ma tem la fel de tare aproape ca de boala in sine. Pentru ca tata e bolnav, fragil si batran. Iar tratamentul acela e un parjol care nu cruta.

Si cam asa am dus-o eu in ultima vreme. Ar fi probabil un moment bun sa devin superstitioasa. Parca nu se mai termina.
Multumesc tuturor pentru ajutorul prompt si neconditionat oferit. Apreciez mult si sunt foarte recunoscatoare.
S-ar putea sa mai am nevoie de voi. Alex merge la somn, iar eu ma pregatesc pentru inca o noapte de veghe.

Read More

15 March 2015

Pauza

Fara dramatisme inutile, iau o pauza.
Mi s-a acrit sa scriu pentru altii. Indiferent daca sunt altii dragi, altii straini.

Si cred ca daca ajung sa ma gandesc "eh, ar cam trebui sa mai scriu ceva", nu e bine. Ce scriam eu, bine sau prost, scriam din impuls sincer si nu dintr-o inghiontire al acestui pinten, "ar trebui", care ma cam impinge acum.
Si mai am cateva lucruri de rezolvat.
Timp putin, clipe scumpe si oameni dragi de vazut. Vorbe de spus, nu de scris.

Sa ne revedem cu bine!
Read More

10 March 2015

Cu talpile goale pe drum

Astazi la ora noua dimineata cei care doresc si pot sa-i fie aproape Crinei Coliban ii vor fi alaturi, in procesiunea funerara a bunicii sale. Vor porni din fata spitalului Tractorul, Brasov, de unde a fost lasata sa plece batrana in papucei de casa si halat, si vor merge pana la Braila, unde a incercat sa ajunga.

Firul trist al lucrurilor:

Bunica Crinei Coliban a avut un atac de cord. A fost chemata salvarea. A fost adusa la spitalul judetean Tractorul, unde a fost internata. Membrii familiei au plecat sa-i aduca haine.
In timpul acesta, batrana, confuza, a cerut sa plece acasa.
Asa ca au lasat-o. Dupa un scurt interogatoriu "cum te simti, mamaie?" si dupa ce un medic a stabilit ca are orientare spatio-temporala deci duca-se, ca doar atat iti trebuie sa ajungi din Brasov la Braila, la 80 de ani, dezbracata si prin ger.

A doua zi dimineata, Crina Coliban isi gaseste bunica desculta, cu burta goala lipita de un camp inghetat. Murise, cu o paturica alba stransa intr-un ultim gest de aparare in jurul capului.

Noi incetam sa mai fim oameni cand intram pe poarta unei institutii de aici. Fiii si fiicele noastre devin copilul. Bunicii si parintii nostri devin bolnavul. Noi devenim apartinatorii. Devenim note pe un catalog, cifre pe o fisa, statistici intr-un raport, pierderi intr-un buget, note pe-un catastif. Intram intr-un mare malaxor al dezumanizarii, cruzimii si nepasarii.

Si nimic nu poate scuza sau motiva asta. In aceleasi institutii in care se gasesc justificari pentru a lega copii de pat, se vor gasi, fireste, si justificari pentru a lasa o batrana sa plece spre moarte, in ger. Dar nu si in ochii nostri.

Cu tot ce ne sta in puteri, trebuie sa luptam. Nu atat spre culpabilizare cat spre responsabilizare civica. Pe langa cei din spital, zeci de alti oameni au privit impasibili cum bunica Crinei Coliban rataceste inghetata pe strazi. Culpabilizarea lor e tardiva; responsabilizarea noastra e necesara.


Read More

06 March 2015

Când nu sunteți acasă

Dragul meu,

Blogul ăsta a debutat acum mulți ani pe un forum acum mort și îngropat, cu un fel de scrisoare adresată ție. De atunci ne-am mai potolit, îndrăgostit, liniștit, dar din când în când tot îmi vine să-ți mai scriu. Dacă tot mă ai în RSS feeds, măcar să citești și ceva dedicat ție.
Azi nu sunteți acasă. Tu ești în mașină, conduci ca nebunul melcul, prudent și înțelept cum ne dorim eu și maică-ta. Iar eu, din cauză că ăștia de la grădiniță fac dezinfecții mai ceva ca blocul operator de la Bagdasar, a trebuit să lucrez azi de acasă.
 Vă iubesc foarte mult, să știți. Pe amândoi. Dar doamne, ce dimineață minunată e asta în care nu sunteți acasă. Tu mai stai singur, cu turele tale de noapte și după-amiază, dar pentru mine solitudinea casnică a devenit o închipuire morganatică.
Și ce fac eu acum că sunt de capul meu, că nu mai aud nici un mami, nici un Ina, nici un unde, nici un vino?
Well. Niște chestii complet plictisitoare.
Moșcăi la un task pt muncă în timp ce fierb niște ouă. Amândoi detestați alimentele noi, așa că decât să mă enervez văzându-vă strâmbăturile, mai bine gătesc pentru mine. Azi am în meniu ouă umplute. Cu maioneză, ton, măsline, ficat, ceapă verde, castraveciori. Nu toate deodată, evident. Știu că-s aperitive - nu mă interesează. E ziua de solitudine în care pot mânca aperitive la cină și supă la micul dejun. Mai știu și că v-ați strâmba precaut la orice nu face parte din cele 6-7 feluri pe care le co
Pe aragaz mai sunt și vreo 15 kile de supă (baza de mâncare, elixir de răceală și pătură comestibilă pentru suflete anxioase), de răcit și congelat.  Mă îngroziți când vă fofilați printre picioarele mele când manevrez mase mari de lichid clocotit. Iar câinele NU intră în bucătărie când ești tu plecat. Na. Nici măcar nu încearcă.
Încerc să mă uit la un film, la altul, la al treilea, dar ma plictisesc toate. E o senzație bizară.

Aștept să veniți și să vă aud vocile, una sonoră, mică, impetuoasă, alta joasă, tandră, calmă. Mi-e dor de voi, ce-i drept.
E uimitor de multă liniște. Deocamdată nu-i rău deloc. Deci așa îți petreci tu diminețile, hă? În liniște. Not bad, mister, not bad at all.


Later edit:
Alex întreabă de tine într-una.
Am aflat că ți s-a stricat nu știu ce la mașină și chiar ai mers ca melcul. Ei ca să vezi.
Am făcut mult, mult prea multe ouă umplute.
E frig afară și nu prea vreau să scot câinele, dar n-are cine.
Un pat de 2 metri lățime e destul de dezolant în condițiile astea.
Ok, în mod oficial mi-au ajuns cele câteva ceasuri de solitudine și pace. E urât când nu sunteți acasă.






Read More

19 February 2015

Sa mai si râdem

Incercam fara pic de jena sa convingem copilul sa incerce sa puna gura pe carne, promitandu-i morganatice efecte pozitive. Cum ar fi ca o sa creasca mai mare, mai puternic etc.
Coafura rezista, fireste, si nici vorba de  asa ceva.
Insa in seara asta, se duce si-l mangaie pe tacsu pe genunchi, intr-o efuziune de tandrete. Si apoi ma incurajeaza - "O sa ai si tu par din asta asa frumos, mare pe picioare, ca tata."
Eu marai "daca ajung la timp la cosmetica, poate nu".
Alex cere explicatii, eu prefer sa rezum decat sa ma pierd in ele - n-o sa am asa par pe picioare, nu. Sotul imi arunca o ocheada prudenta dar recunoscatoare.
Alex gaseste solutia.
- Trebuie sa mai mananci niste carne.
- ??
- Trebuie sa mai mananci niste carne, asa este. Daca mai mananci carne, o sa ai si tu asa, barba, mustata, par frumos pe picioare. Asa este.


:|


Guess who's going vegan.


Read More

Facebook

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (8) adoptie (2) AION (1) ajutor (10) alaptare (1) alimentatie (10) amintiri (17) animale (3) anotimpuri (3) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (5) Cai (1) caini (15) capot (1) carti (3) carti pentru copii (2) cărți traduse (3) coada-coada (1) concediu (7) concurs (3) condus (1) copii (67) coruptie (4) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (16) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (6) film (5) filme (2) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (2) gaming (2) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (15) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) Mihai Ciobanu (1) music (17) nutritie (2) oameni (68) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (11) religie (6) ring-sling (2) roborock (1) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (5) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (80) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (7) wow (1) WTF (26) www.davidkinsella.com (1)