28 February 2021

Singuri între oameni

 Laura a scris de curând despre cum și-au petrecut acest an de la izbucnirea pandemiei de coronavirus. Citind, mă gândeam cât de diferite ne sunt experiențele legate de școala online. Și cât de mult contează conjunctura și oamenii care ne înconjoară. Incredibil de mult rău sau bine am putut face, fiecare dintre noi, în acest an ciudat și interminabil, ca un coșmar. Incredibil de mult am afectat, fiecare dintre noi, viețile a sute și mii de alți oameni.

Dacă ies cu ceva păreri despre oameni din acest an, nu sunt unele bune. Mizantropismul meu a atins cote maxime, și de data aceasta nici măcar nu-mi mai caut vină. Toate cărțile pe care le citisem, toate filmele văzute mă asiguraseră până acum că la greu, oamenii se unesc, devin mai buni, mai altruiști, mai sufletiști, mai maturi. Că se călesc, se întăresc și capătă înțelepciune.

Poate n-am prins greul care trebuia, dar eu am văzut mult mai mulți oameni devenind răi. Egoiști. Proști. Inumani. Lipsiți de orice etică și umanitate. Întreaga pandemie, de altfel, e un rostogol fulminant al prostiei și egoismului. Fără ele, virusul nu s-ar fi propagat. Fără primul om care să zică „mă cac în ea de carantină, eu am bilet de avion, deci îmi văd de-ale mele”, fără primul care să-și spună „mă cam ține în gât, dar o fi de la curent, ia să trec pe la bunica”, fără primul care să decidă „ce dacă mi-a ieșit testul pozitiv, mă simt bine, am dat banii pe concediu deci mă plimb”, nenorocirea asta nu ar fi ajuns pandemică. 

Cel mai mult m-au șocat oamenii care nu se revoltau de nevoie, ci de plictiseală. În primele luni, soțul meu a remarcat că în fața caselor de amanet și a cămătăriei din cartier (eu nu pot considera altfel împrumuturile acelea rapide) s-au format cozi interminabile. Mii de oameni și-au pierdut locurile de muncă. Alte milioane au fost siliți să sfideze zilnic riscurile, boala, moartea, și au mers la muncă. Pentru că nu poți lucra de acasă dacă ești medic, brutar, șofer, vatman, dirijor și sute de mii de alte profesii.

Iar alții pur și simplu s-au plâns că nu-s de gașcă și nu vreau să ies la o cafea, pentru că mor de plictiseală în casă. Am văzut oameni explicând cum confortul, plictiseala și claustrarea sunt mai presus de șansa la viață a altora, care „și așa mureau”. 

Am văzut persoane dragi mie, apropiate, dovedindu-se cumplit de rele și proaste, de un egoism feroce. Parcă s-au dezbrăcat cumva de o haină poleită cu ani de școală, cu afirmații admirabile, cu activități onorabile. 

Participând la un miting anti-mască cu 24 de ore înainte să revină la activitatea de cadru didactic, între sute de copii, de exemplu. Mințind cu bună știință și revenind la birou după o călătorie într-un avion în care fuseseră depistate cazuri de coronavirus, deși aveau colegi cu boli cronice sau imunodeprimați. 

Încurajând și presând pe alții să se întâlnească, ironizând măsuri de precauție, doar ca să nu se simtă singuri. 

Așa că nu știu exact care-i acea omenire ce devine mai bună, mai deșteaptă și mai miloasă la greu. Eu cred că am nimerit omenirea sau greul greșite, în pandemia asta. I-am nimerit pe ăia care devin tâmpi și răi. Sau poate nu devin. Poate doar se arată.

Dar n-au fost toți așa. Din fericire.

Învățătoarea fiului meu a continuat să fie minunată și paradoxală. I-au fost de neegalat eforturile depuse, să se asigure că predarea online este eficientă. A căutat resurse, s-a sfătuit cu noi, a găsit și învățat aplicații care să o ajute să predea. 

A scotocit după table interactive online, a fost mereu disponibilă să explice, cu mare răbdare, fiecărui copil care nu înțelegea ceva. A răspuns, ca de obicei, la apelurile mele telefonice și sunt sigură că a răspuns la zeci de astfel de apeluri. S-a asigurat că parcurge bine materia. A corectat zilnic zeci de teme pozate și trimise pe Classroom. S-a asigurat că întreaga clasă participă la ore. Nu-mi imaginez cum ar fi trecut anul acesta dacă am fi avut parte de bătaia de joc cu care s-a luptat Laura, de exemplu, când vine vorba de școală.

Un avantaj neașteptat al pandemiei, un soi de răzbunare amară, a fost că toate cursurile alea care se desfășoară în mijlocul zilei, al săptămânii și al orașului, cât să nu poți ajunge în veci la ele dacă ai un loc de muncă și chiar vrei să-l păstrezi, au trebuit să se replieze în online. 

Așa că l-am putut înscrie pe A. la felurite cursuri. Le-am găsit cu ușurință și s-a descurcat foarte bine.

A făcut ceva cursuri Cambridge la engleză și a trecut cu ușurință examenul Flyers. Ne va folosi, tehnic vorbind, abia într-a 5-a dacă ne hotărâm că vrem să meargă la Coșbuc, de exemplu, și poate e luat în calcul la departajare  - dar nu prea cred. Însă pe moment l-a ajutat mult să se simtă mai cu moț, mai mândru de sine. Mi-a povestit încântat că a fost cel mai mic care a susținut examenul. Profesoara lui, sora unei prietene și vecine, îl lăuda și-l încuraja. S-a simțit tare mândru și l-am lăsat să se laude liniștit cu diploma lui colegilor, profesoarei de engleză de la școală și doamnei lui învățătoare. I-a prins bine.

I-am găsit și ceva meditații la matematică. Un student tânăr, fain și răbdător. Tot online. Tot ușor.

A. a rămas acasă până de curând, când s-au redeschis școlile și când am cedat. Rămăsese aproape singurul acasă. Un an de singurătate din zece de viață apasă greu pe un suflet. 

Așa că acum se duce la școală zilnic, iar noi toți jucăm această fabuloasă ruletă a „poate nu luăm azi Covid”. Pentru că e singurul care poartă mască peste nas. El și doamna de engleză. 

Restul își țin masca peste gură sau pe gușă. Știu asta, pentru că mi-a spus, iar înainte să-l las înapoi în clasă, i-am și văzut, de acasă. Îl tot încurajez să continue să-și țină corect masca, să păstreze distanța și să se spele pe mâini. Mi-a zis că face asta, dar că uneori i se pare că e inutil, când e singurul. 

M-a întrebat cum de se plâng atâția oameni mari și mici din școală că „nu li se aerisește creierul de la mască”. I-am explicat că nu e problema noastră, pentru că, din fericire, noi avem creier destul.

E primul an în care nu regret câtuși de puțin că i-am vorbit franc despre alții. Când mă gândesc că alții ne pun viața în pericol cu bună știință, din indolență sau prostie, ultimul lucru la care-mi stă mintea e să le caut scuze.

În rest, mi-am propus o mie de lucruri pentru el și mi-au ieșit unele, dar nu toate.

Am continuat să-l lăsăm doar la calculatorul „familiei”, care e în mijlocul sufrageriei, încât să fie vizibil conținutul la care se uită, dar tot l-am scăpat mult prea multe ore în Roblox. 

Ne-am uitat împreună la filme. Nu am reușit să fac un „movie night” pentru că familia mea nu prea se pricepe la făcut reguli și ținut de ele, dar am reușit să vedem împreună multe filme faine. Am făcut un maraton de Harry Potter și am rezistat eroic până la final. 

Am început să ne uităm și la filme care nu-s fantasy sau animation. Au avut succes și Wonder, Zathura, Journey - the Misterious Island (alea cu The Rock). Mă gândeam să-i propun să ne uităm la Neverending Story, dar acum că mă gândesc bine, el e tare diferit de mine și nu cred că ar rezona la amalgamul de metafore depresive din filmul acela.

A citit des, mai mult pus de mine. Încercăm să cârmim de ani de zile de pe facts spre fiction, de pe enciclopedie spre beletristică. Laura m-a ajutat cu niște sugestii tare bune - am să scriu o postare separată pe tema asta.

All in all, A. s-a descurcat bine și a cedat nervos abia aproape de final, când s-a trezit printre ultimii copii rămași acasă. Dar cred că-l ajută tare mult și firea, totuși.

S. , pe de altă parte, a suferit și suportă tare greu acest an pandemic, al treilea din viața ei. Ea e activă, distructivă, curioasă, sociabilă, voluntară. Se simțea minunat la creșă și a avut zero probleme de adaptare. Plănuiam s-o ducem la cursuri de cățărat și de balet sau de dans, de ce-o fi, de maimuțărit în grup. Poate de la anul vom îndrăzni să facem și asta.

S. a suferit nespus în izolare, a afectat-o teribil și ne-a afectat și pe noi. A plâns cu fața lipită de gardul grădiniței închise. Pe de altă parte, am luat decizia să nu o mai lăsăm, după ce una din educatoare a făcut Covid și a scris țâfnos pe chat că nu se simțea datoare să anunțe că are simptome, dacă nu-i ajunsese încă testul de la DSP.

Să fiu sinceră, singura mea speranță rămâne în vaccinare, nu în cei din jur. Cu ei m-am lămurit.

Tot mă tem pentru ai mei, și tot mă tem pentru tata, care e un amalgam bizar de sfertodoctisme și care a decis recent că nu se va vaccina. Și-a amintit că are reacții alergice la albine și la furazolidon (?!).

Deci nu știu cum să fac cu el. Are 74 de ani, are o treime de plămân amputat, a supraviețuit cancerului pulmonar, are diabet și zeci de altele. Dacă-l ia, se duce cu tot cu el. Înainte să-l vizitez, încerc să mă izolez. Mă tem să-i duc copiii în vizită. Încerc să-l sfătuiesc să nu se mai fâțâie atât, îi caut soluții și servicii ca să nu mai umble peste tot prin oraș, ca un titirez. Degeaba. 

Revenind la fiica mea, a ajuns să stea mai mult cu bunicii ei (socrii mei), pentru că așa mai are șansa să iasă afară. Nu știu ce făceam fără ajutorul lor. E complicat când un copil încă are nevoie să iasă să se zbenguie cu orele, dar înainte de cele de somn și de masă, încă trebuie convins să revină în casă, încă trebuie adormit la prânz, are nevoie de liniște într-o casă în care se desfășoară două slujbe cu discuții, telefoane, taskuri și o școală online. Era absolut imposibil și luni de zile ne-am luptat cu un harcea-parcea absurd, din care am ieșit cu toții învinși. A început să aibă probleme cu somnul și cu mâncarea. Zilele treceau, iar energia ei tumultoasă nu avea când și unde se consuma.

În continuare caut încă o soluție. Aș vrea să o retrimit la grădiniță după Paști, când poate încep să-i scoată pe afară. Nu știu dacă-i face bine să o tot ducem și să o tot luăm de la bunici. Nu i-ar face bine nici să iasă pe fugă cu noi sau să stea încuiată cu noi în casă cu zilele, și nici să rămână de-a binelea la bunici. Mă îngrijorează și mă frământă nespus situația asta. Ultima dată când am fost să o văd m-a copleșit de îmbrățișări și sărutări. Mi-a spus că mă iubește de zeci de ori. I-am ținut noaptea trupușorul firav în brațe și am plâns ore în șir, pe înfundate. 

Eu am trecut peste anul ăsta cum m-am priceput mai bine -  făcând cât mai multe lucruri încât să nu mai apuc să mă gândesc. Când mă gândeam, mă apuca groaza. În continuare mă apucă. 

Iar asta mergea oarecum în timpul zilei. Și toate astea până când venea noaptea și adormeau toți și toate temerile pe care le înfundasem și le amânasem în timpul zilei se năpusteau asupra mea.

Și e firesc, apropo. E absolut firesc. E firesc să-mi fac griji pentru soțul meu, pentru copiii mei, pentru tatăl meu. E firesc să nu-mi doresc să moară niciunul din apropiați. E firesc să mă îngrijorez când înțeleg că-s singură printre oameni care, în mod paradoxal, se plâng că vor să fie iar împreună când se gândesc doar la ei.

La începutul anului acesta, departamentul în care lucram a fost dizolvat, în urma unei achiziții. Am început de o săptămână un job nou, dar am avut o lună grea, de amărăciune și incertitudine. 

Din nou, diferența au făcut-o cei apropiați mie. Soțul meu, în special, a fost incredibil pe tot parcursul acestui an. Să fiu sinceră, din punctul ăsta de vedere a fost minunat anul acesta. Nu ne-am plictisit. Nu ne-am certat. Am râs. Am plâns (eu). Am făcut haz de necaz. Ne-am susținut. Am lucrat împreună, ne-am crescut copiii împreună. Cred că am trecut cu brio o probă de foc care, din ce citesc, a afectat multe relații. Cred că poate înainte să vă căsătoriți n-ar trebui să vă întrebați „mă văd îmbătrânind cu omul acesta” ci „mă văd stând 500 de zile, 24/24 de ore cu omul acesta?”. Pentru că nu de alta, dar încep să înțeleg că au existat relații care au rezistat cu bine ani de zile pentru că se vedeau doar cele 3 ore dintre serviciu și somn, sau cele 22 de libere pe an, petrecute eventual afară din casă, cu alții, sau ciorovăindu-se. Poate asta ar trebui să fie testul suprem de anduranță. 

Nu la fel stă treaba și cu restul lumii. Am constatat că nu mi-e dor absolut deloc să mă văd cu nimeni. Nici să revin la birou. Nici să nimic. Cele câteva plimbări cu C. mi-au asigurat plinul de sociabilitate pe tot anul. Poate de asta am rezistat și atât de bine încuiată în casă un an.

Ceea ce nu înseamnă că nu înțeleg că există oameni diferiți de mine. Care suferă sincer după forfotă, după ședințe (ptiu, Doamne), care-și cumpără haine care să fie remarcate de colegi și care abia așteaptă sâmbăta, în care să iasă în oraș cu prietenii. Îi înțeleg - nu-s deloc ca ei, dar îi înțeleg. Și pentru ei și pentru mine, pandemia trebuie să ia sfârșit.

Nu mi-e dor de oameni, mai ales că, după cum spuneam, am constatat că-s tâmpi și răi cam prea mulți dintre ei. Dar mi-e dor să-mi trimit liniștită copiii la joacă, la școală, la grădiniță. Vreau să-l duc pe A. la laboratoare și ateliere de știință, la sport și la film. Vreau să o duc pe S. la înot, la dans, la alpinism. Vreau să stau iar pe bancă în parc, privindu-i cum își fac prieteni și se joacă. Vreau să mergem la mare, să călătorim iar. Vreau să ne așezăm liniștiți pe plajă și să evităm aglomerația doar pentru că suntem ciufuți, nu pentru că nu vrem să crăpăm în următoarele 20 de zile.

Cam ăsta a fost anul meu. Mă tem că urmează încă pe-atât, la fel. Dar știu că am alături de cine rezista, măcar.

Rămâneți sănătoși, oameni buni. Și gândiți-vă la ceilalți.

Read More

20 February 2021

Unde mă mai dau pet net (2) - Buline

 Admir de foarte mult timp o platformă pe care prezintă creatori români de bijuterii. Platforma se numește Buline. 

https://www.buline.ro

Eu una nu pot purta bijuterii ceva ani. Sonia mi le jumulește pe toate, le deșiră, le fură. Recunosc în ea pasiunea mea de rozătoare stricăcioasă, îmi amintesc frustrarea mamei când i-am zdrobit rujurile aduse cu mari greutăți din Paris, când i-am deșirat dantela de la furouri. 

Mă înfurii și eu și-mi e greu, deseori, să-mi aduc aminte că poți avea acel amestec de fervoare și sălbăticie în admirație de să ajungi să strici ce adori. Mai ales când ai mâini mici și lacome.

Așa că nu-mi iau bijuterii, nici nu le port o vreme, până mai crește. Mai ales că m-aș atașa nespus de unele din cele ale tinerilor creatori care expun pe Buline. Aș plânge să-mi strice ceva luat de aici.

În fine, eu voiam doar să vă spun de platforma asta. Sunt zeci de colecții și sunt foarte diferite între ele. Mi se pare minunat că avem atâția tineri designeri de bijuterii. 

Mie îmi place colecția Mariei Filipescu.

Dar sunt nenumărate stiluri, cu linii geometrice, concise, austere, opulente, minimaliste, gingașe, severe, discrete. 

Când am un pic de timp, mă uit prin paginile lor ca printr-un muzeu online. 
Mi se par tare frumoase.






Read More

30 November 2020

Ce-am mai citit (3) - Martha Stewart

 O să râdeți, dar am citit și cărți de bucate. Ba chiar am găsit una pe care am și cerut-o de Crăciun 

(Sugestie nr 1: Cere direct de Crăciun ce ți-ai dori, în limite rezonabile. Așa primești ceva ce chiar te bucură
Sugestie nr 2: Ar fi fain dacă Bookster ar avea și un parteneriat online cu librăriile. Să aibă un link lângă carte: Te-ai îndrăgostit? O poți avea doar pentru tine cu doar 69.99 RON, de la Cărturești / Elefant / Libris, ce-or fi ele)


Mâncăruri Delicioase pentru toți - Martha Stewart
Traducere și note de Diana Marin-Caea
Editura Art

Din ce înțeleg, rețetele din carte au fost publicate inițial în revista Everyday Food (de care n-am mai auzit).

Ce e fain la cartea asta:

În sfârșit, am găsit o carte de bucate pe gustul / gusturile mele. Am regăsit în ea rețete pe care deja le făcusem și altele pe care le-am consuma cu plăcere, cu toții. Detest rețetele încărcate fără rost, ori cu ingrediente nu neapărat necesare, ori cu minuțiozități inventate doar ca să aibă autorul de ce se simți mai iscusit și cititorul mai podidit de neajunsuri. 

În cartea Marthei Stewart veți găsi destul de ușor cam toate ingredientele. Nu vă pune să zburdați pe dealuri să culegeți nu știu ce floricică sezonieră, nici să săpați după oalele tradiționale ale lui mamaie, nici să faceți Amazonul și Ebayul varză, căutând alte chestii greu de găsit.

E drept că unele ingrediente se găsesc mai ușor în US (hașme, buttermilk etc) dar au înlocuitori locali foarte rezonabili (lapte bătut, cepșoară / ceapă verde / arpagic) etc

Încă un aspect pe care-l apreciez din tot sufletul meu e că NU SCRIE MULTE în introducere. 



Doamnelor care vă credeți Teodoreni și Sadoveni, vă jur, când suntem cu puiul decongelat în brațe și cu 200grade la cuptor, chiar nu ne pasă tuturor în așa hal de toate panseurile și considerațiunile dumneavoastră. Nu mă interesează câtuși de puțin ce zicea mamaie, care e tradiția din spatele mărului din gura capului de porc, ce amintiri din copilărie vă stârnește plachia de crap (unchiu Costel, pe Deltă, ehehei, oh tempora, oh mores, haidi bre că se arde crapul!) și în general nicio altă divagație. Am intrat să văd câte ouă să pun!!! Sau la ce setare să las cuptorul, sau o drăcie din asta.

În fine, dacă și voi ați făcut scurtă la mână de la cele 3 scrolluri de mouse minime care să vă ducă în rețeta propriu zisă, cartea asta e pentru voi. Vă rog frumos, luați exemplu de la dna Stewart (mai puțin la partea cu plătit taxele): are maxim 3-4 rânduri, care AU LEGĂTURĂ și RELEVANȚĂ cu preparatul! Și zău că nu-i cad galoanele dacă scrie direct ingredientele și prepararea.



Încă un aspect pozitiv sunt ilustrațiile. Clare, frumoase și cu autorii listați frumos la credits. Apreciez foarte mult când toți cei care sunt în spatele unui succes sunt menționați publicului. 





E o carte foarte frumoasă și, cum spuneam, am decis că vreau să-mi rămână în bibliotecă. Asta nu înseamnă că n-o mai returnez la Bookster, ci doar am cerut să primesc și eu una numai a mea.





Read More

26 November 2020

Unde mă mai dau pet net (1) - Ierburi Uitate

 Exact cum zice în titlu, mă tot gândesc că am descoperit diverse siteuri și pagini valoroase și poate nu știți de ele, sau poate vreți să ne plimbăm la braț prin ele dățile viitoare (că altundeva, unde).

Ierburi Uitate

https://www.facebook.com/IerburiUitate
https://ierburiuitate.wordpress.com

Nu uitați să citiți și secțiunea About!

Ce să fac aici?

Să citești despre sutele de plante și ierburi comestibile care ne înconjoară.

Să citești rețete vechi de sute de ani, atent culese și probate. Iată un exemplu de astăzi:

„Azi am încercat ceva nou luând o mâncare brâncovenească din manuscrisul de la începutul anilor 1700, păstrând ingredientele și (parțial) modul lor de gătire sugerate de stolnic, dar asamblând totul la final după pofta mea de azi (și gusturile contemporane).
Stolnicul scria: ”Spata iaste mai bună fiartă, năduşită cu grăsime de vacă, cu gutui tăiate fălii, cu prune şi cu vişine uscate, cu sare şi cu dresuri. Şi când va fi aproape de fiert, să o năduşăşti cu puţintel oţet bun, puind pe didesupt, când o vei turna, fălii de pâine prăjite în unt şi pe deasupra zahar şi scorţişoară.”

De ce este unic?

Pentru că n-am mai întâlnit așa ceva. Fiecare intervenție a autoarei mă învață ceva. 

Aici am învățat, de exemplu, despre cum să culegi dintr-o plantă sau ciupercă încât s-o lași să mai dea rod și dățile viitoare; despre ce sezon e mai prielnic anumitor ierburi și despre ideea, absolut fabuloasă, de a găti pe paturi de ierburi aromatice peste care poate călcăm zilnic fără să știm.

E o incursiune în istoria culinară, în botanică, o explorare plină de respect a trecutului și aproapelui.





Read More

16 November 2020

Lupta cu treierătoarea

 Nu reușesc să-mi aduc aminte în ce roman citit e vorba despre o treierătoare mecanizată, pe care țăranii o dușmănesc ca pe o făptură vie și diavolească, încearcă să o strice aruncându-i pietre în spițe și bucurându-se copilăros când mașinăria se oprește, temporar. Bucuria devine cruntă dezamăgire când mecanicul angajat o repară de fiecare dată.

Mi-am amintit de pasajul ăsta în ultima vreme, uitându-mă la istericalele cu care a fost respinsă forma online de învățământ. De la cramponări melodramatice până la refuzuri îndârjite, de la nu știu la nu vreau să știu. Este optimă? Nu, desigur. Este permanentă? Să sperăm că nu. Au acces toți la ea? Iarăși nu, așa cum nu au nici la igienă dentară, canalizare și medicină privată - ar trebui să renunțăm cu totul la aceste servicii, până când drepturile tuturor sunt egal împlinite? Nu. Dar este totuși un mod de a asigura pentru unii măcar continuarea unui proces de învățare, cel mai sigur în condițiile date. 

În fine, ce voiam să spun: dacă nu știi prea bine să umbli pe internet și să folosești un calculator ar trebui să înveți. Nu fi căposul care aruncă cu pietre în spițele unei mașinării deja folosite în toată lumea. N-are rost. Ai pietre prea mici și singurul care rămâne blocat ești tot tu. Tot online îți sunt calculate taxele, online ți se livrează banii. Un corporatist a făcut posibil să bagi un plastic într-un perete și să scoți bani din el, altul a digitalizat un serviciu public încât să nu mai stai a prost la 5 cozi, 6 ghișee cu 9 dosare pentru o adeverință. Online deja se desfășoară majoritatea serviciilor și acțiunilor de care depinzi. Și tot online probabil stătea destul de mult copilul tău și înainte.

Alex are un cont de WhatsApp pe care nu prea se uită, dar mai aruncă un ochi taică-su când și când. Uneori e o informație utilă pe acolo, de exemplu că s-a decalat orarul sau s-a anulat ceva. În mare majoritate a cazurilor însă, conversația e un nesfârșit șuvoi de spam și scam. Click aici ca să-ți schimbi culoarea chatului! Bagă dincoace datele tale ca să primești un muțunache virtual gratis! Click dincoace pentru coduri de Robux! 

Numai căcaturi. Viruși, scamming, phishing, date furate, telefoane, tablete și laptopuri încărcate de tot soiul de mizerii. Știu, veți spune că au 9 ani și nu au de unde ști. Vă zic eu de unde ar trebui să afle - de la noi. Partea tristă e că peste nivelul ăsta nici nu vor trece majoritatea, și peste 30 de ani îți vor trimite linkuri de genul „Click aici să afli ce animal vei fi într-o viață anterioară” , „Participă aici la super tombolă pentru a câștiga o mașină oferită de Fuego” dar și, desigur, „Noi nu dorim să ni se fure datele!”

Nu ți le-ar fura nimeni, Vasile, mai cu talent decât știi tu să le deversezi pretutindeni.

Odată cu trecerea în online ne-am izbit de un deficit evident de cunoștințe tehnologice. Avem prea mulți consumatori și prea puțini utilizatori. Consumatorul consumă, ca la TV, ce i se dă acolo. Scrie click aici? dă click acolo. Scrie băgați email și număr de cont? bagă. Scrie „Bună ziua, sunt prințul din Nigeria, trimiteți un avans să vă deblochez averea”? Trimite.

Apoi evident pățăște chestii, i se blochează contul, emailul, parola, copilul se trezește că fetița cu care conversa pe Roblox e un olandez de 53 de ani care-i cere poze pe WhatsApp, și cine-i de vină - treierătoarea, firește.

Cu sau fără pandemie, e timpul să deprindem o igienă a obiceiurilor noastre în online. Majoritatea înșelătoriilor online se bazează pe prezumția că ești prost și lacom. 
Cu un minim efort, putem depăși acest stadiu.

Tot cu un minim efort, putem să ne protejăm copilul, chiar și când stă cu tableta în mână cu orele. Pe ce stă? Ce history are? Cu cine vorbește, despre ce? De-a ce se joacă? Ce limbaj se folosește acolo? Înțelege ideea de scam, știe să nu dea click pe orice prostii? Înțelege ideea de prădător online, știe să se ferească de avansuri și abuzuri? Tu știi cât a stat azi online și ce a făcut? Tu știi să intri să-i recuperezi parola, sau să setezi o limită de timp, sau să blochezi anumite siteuri?

Toate astea sunt posibile. Chiar nu trebuie să fii vreun programator cu capul mare. Exact în intervalul de timp în care citim despre 915 oferte la perdele sau 14 articole despre noua conspirație, am putea învăța și să ne protejăm și să devenim utilizatori de internet. Și nu e opțiune sau o înclinație, e o necesitate. 
Read More

11 November 2020

Musafirii

Mă trezisem, ca în fiecare dimineață, dar în casă era o zumzăială mai puternică decât de obicei.

Umblând de colo colo prin apartament, remarc că suntem... mai mulți.
Mult mai mulți. Vreo șase femei cam la vreo 50 de ani îmi populaseră locuința.
Între ele, păreau să se știe.
Eu pe ele - deloc.

Nu sunt ostile. Îmi fac loc când intru în bucătărie, se dau din fața frigiderului. Dar nu-mi vorbesc.

Ce naibii?

Mă uit la cum sunt îmbrăcate. Ca niște doamne la 50, posibil din părțile rurale. Văd multe puloverașe și fuste de tercot. Or fi neamurile lui Alin. (*nu că ale mele ar veni în rochii cu trenă, dar marea majoritate au murit deja sau sunt prin alte țări).

Îmi dreg vocea și întreb:

- Suntem rude?

Nimic. Nu-mi răspunde niciuna. Mă uit în jur - s-au împrăștiat peste tot. Își fac cafea, mănâncă de prin frigider, discută scăzut între ele, s-au așezat pe canapea. Cine-s astea și pe unde au intrat? Întreb iar, de data asta mai tare.

- Suntem rude?

Nimic. Și mă cuprinde panica.

-Nu vă supărați, cine sunteți? Cum ați intrat aici? Ne cunoaștem? Suntem rude? Răspundeți!

Nici nu se sperie, nici nu răspund, și simt cum începe să se instaleze moale, grea, groaza de a fi prinsă într-o pâclă pe care n-o pricep. Engleza are „dread” pentru asta, excelent termen. Îmi pierd mințile? S-a instalat Alzheimer?

Mă învârt printre ele și încerc să le fac să-mi răspundă. Țip la ele. Repet întrebările. Mă privesc ușor încurcate, dar atât. Rămân pe loc și nu-mi răspund. 

Se face lumină. O fi tata la noi! În seara precedentă m-am culcat perpelindu-mă cu gândul la el, atât de ahtiat de interacțiune socială. O fi venit în vizită și le-a adus sau le-a găsit pe aici prin oraș, dracu știe pe unde. Îl văd în stare, mi-l și imaginez jubilând și gudurându-se: „Dar poftim, intrați, e casa fiicei mele, ea încă doarme, desigur, faceți o cafea! Nu, ce pandemie, lăsați că nu se prinde de noi, mă duc până-n piață să iau niște brânzică.”

Mă reped prin casă căutându-l, răcnind victorioasă despre pandemie și riscuri și minți pierdute și cum să bagi străini în casă și de ce nu m-ai întrebat măcar și… Îmi dau seama că tata nu-i la noi.

Nu-s aduse de tata.

Nu-s aduse de Alin.

Nu-s primite de mine.

Aseară când ne-am culcat, eram trei (Sonia e la bunici). Și ușa era închisă.

Azi ne-am trezit vreo nouă. Și nu se dau duse.

Încep să zbier de-a binelea. Ieșiți, ieșiți acum, imediat, poliția, afară, afară! Încă sperând, cumva, că vreuna îmi va reproșa: „Dar cum mă dai tu pe mine afară, sunt tușica Aglaie, nu mă mai știi de când erai uite-atâtica?” Dar nu-mi reproșează niciuna nimic. Se uită cu părere de rău în jur, la frigider, la cafea, la brânzică, la canapea, și încep să se îndrepte fără chef spre ieșire.

Groaza și ușurarea mă copleșesc, ca două ape reci urcându-mi pe picioare.

.........................................

E seară și ne uităm la un film. Parcă mi-e cunoscută scena.

- Ăsta nu e filmul ăla pe care l-au parodiat în... în aia cu Rambo, cu Top Gun, parodia aia?

- Ba cred că da, îmi răspunde prietenos bărbatul din mijloc, întorcând pe cât poate capul, apoi continuă să se uite la film.

Nu prea încăpem pe canapeaua asta. Am extins-o, dar tot nu prea încăpem. Poate de unde stăm opt pe ea. Lângă mine, împingându-mă cu umărul, e un băietan de vreo 9 ani. Vârsta lui Alexandru. Doar că nu-i Alexandru. După el, e domnul care mi-a răspuns. Lângă el, altul, cu nasul bandajat. Rinoplastie? Am auzit că doare teribil. Pe colț, pe o bucă, încă unul. În partea cealaltă, alții. Femei, bărbați. Tot nu-i știu.

Dar de data asta am experiența de dimineață. Nu mai stau să-i întreb de neamuri. 

Mă pun iar pe zbierat și, încet încet, se ridică și se îndreaptă spre ieșire.
Unul încearcă să facă o glumă mică: „Sunt scumpe hotelurile…” care se pierde în întrebările mele, deja evident retorice, despre ce caută acolo. 

Încet, încet, ies din casă. Vocile le rămân cumva, într-un murmur care-mi sună dubios de cunoscut. 

Mă trezesc de-a binelea. Cei 23 de colegi ai lui Alex zumzăie din sufragerie, la școala online. Îl chem pe Alin să-i povestesc coșmarul. Se strâmbă de râs. Coșmar de ciufut. 

Suntem doar noi. Și cei 23 de copii. Și doamna. Și vreo 20 de la facultate, că începe cursul online. Și echipa de la muncă. Și echipa de development. Și....


Read More

13 October 2020

Ce am mai citit (nu numai cu Bookster) - A Thousand Splendid Suns, Noapte bună, Max, Sanda Marin

1. A thousand splendid suns - Khaled Hosseini

Editura Bloomsbury, London




Tradusă în română sub titlul Cetatea celor O Mie de Sori, cartea este al doilea roman al autorului afgano-american Khaled Hosseini.
Acțiunea se desfășoară în Afganistanul măcinat de război, în teribila cumpănă a instaurării regimului taliban, și urmărește cum destinele unor femei din medii și condiții foarte diferite converg și se împletesc, pe parcursul a aproape 400 de pagini. Dar cartea se citește rapid, pe alocuri cu sufletul la gură și cu inima plină de simpatie și speranță pentru eroinele sale. 
Autorul scrie simplu, atractiv. Dincolo de lupta celor două femei din centrul intrigii, climatul socio-politic din acele vremuri este atent evocat și transpus în carte. Contextul nu este cadrul ci impulsul care împinge viețile eroinelor într-o avalanșă de neoprit.




Personal, mi se pare impudic să notez o carte, să-i dau un rating ca unei plachii de crap sau unui mop cu aburi. Așa că prefer să vă spun câte ceva despre fiecare, dar cât de bună sau cât de potrivită vă va fi, decideți singuri:
Se citește ușor? Da
E o poveste de dragoste? Da, de iubire, război, speranță, tristețe, foarte multe emoții se rostogolesc înspre cititor.
Este un roman istoric? Parțial. Contextul joacă un rol foarte important și este bine și interesant descris, însă nu suficient cât să încadrăm cartea aici.
Aș fi vrut altceva de la acest roman? Poate mai multă complexitate dată personajelor. În special cele negative mi s-au părut creionate sumar.

2. Noapte bună, Max! - de Ed Vere

Traducere din engleză de Luminița Gavrilă
Editura Pandora Publishing




Ce-a fost Coadă-Coadă pentru Alexandru, asta este Noapte bună, Max! pentru Sonia. Anume cartea cerută cu insistență în fiecare seară, ba chiar de câteva ori pe seară. O recomand copiilor de vârstă mică.

Cartea are text puțin, scris mare și ilustrații tare simpatice. 
E despre un pisicuț cu ochi visători, care îi caută pe cei dragi lui, să le ureze noapte bună.




O veți îndrăgi și voi și cei mici. Și apoi nu veți mai scăpa de ea. Mai nasol e că a mea e împrumutată de la Bookster, trebuie neapărat să o găsesc de cumpărat pe undeva.

3. Carte de Bucate  - Sanda Marin

Ediție integrală, publicată de Humanitas și îngrijită (ce termen drag și delicat, nu?) de Oana Bârna



N-aveți decât să râdeți de mine cât vreți, dar eu când am zărit-o printre cărțile oferite de biblioteca Bookster, am simțit cum mă năpădește nostalgia acelor clipe când tata, încâlcit de tot în mrejele unei rețete care poate ne depășea priceperea, îmi cerea: „Adă sandamarinu' și hai să-i dăm de cap!”

Eu am avut ediția comunistă, mare, cartonată și cenzurată a „sandamarinului”, și am fost uluită să aflu atâtea lucruri noi din prefața ediției oferite de Humanitas: 

 - Note biografice despre Sanda Marin (Cecilia Maria Zapan), o figură atât de enigmatică încât eu auzisem vreo trei versiuni despre ea: că de fapt e un bărbat cu prenumele Marin și numele Sanda, bucătar profesionist, că de fapt e o colecție de rețete cu multipli autori, etc.
- Mici povestiri despre viața ei, aprecierile dlui Teodoreanu cu privire la prima ediție a cărții
- Multiplele re-editări ale cărții, pornind de la cea din anii 50, în care austeritatea vremurilor și a regimului a șters cu totul ingrediente considerate prea scumpe și denumiri cu iz venetic sau capitalist, și terminând cu cea atent completată de Humanitas
- Amintiri despre autoare, din partea unor membri ai familiei sale

Vă rog mult să nu săriți peste prefață și peste notele editurii, înainte să porniți prin amplul periplu gastronomic oferit de această carte de bucate. Sunt la fel de pline de savoare și atent alcătuite ca rețetele ce o compun. 




Read More

06 October 2020

Ce-am mai citit cu Bookster

 De parcă nu era deja minunat de empatică și supportive, compania la care lucrez a decis să ne păstreze abonamentul cu Bookster.

Pentru cei care nu știu, Bookster e o bibliotecă dedicată în principal companiilor; angajatorul încheie un contract, ție ca angajat ți se deduce o sumă minusculă lunar (vreo 10 lei parcă, dar trebuie să verificați), apoi te poți loga să vezi rafturile unei biblioteci virtuale și să soliciți împrumuturi. Cărțile sunt atât în format fizic, cât și în format virtual. Acum, post-pandemic, ni le aduc acasă și le returnăm pe celelalte la următoarea comandă.
Habar nu am dacă le puteți lua și pe persoană fizică, înclin să cred că nu, dar merită întrebat. În fine! 

Datorită abonamentului Bookster, citesc mai mult - pentru că pot împrumuta unele titluri pe care nu mă îndur să le cumpăr și vreau doar să le răsfoiesc, de exemplu o carte de bucate a vreunui bucătar faimos, dar și pentru că în continuare prefer să citesc în format fizic, dar nu prea am pe unde le pune încă.

Sonia e tare distructivă, iar eu nu am suferit cine știe ce când mi-a făcut praf toate zorzoanele, instrumentele de scris și bijuteriile pe care le-a găsit, dar cărțile mi le-aș lipi de tavan numai să nu le rupă. Așa că am un răftuleț unde mi-am cocoțat cu mare băgare de seamă împrumuturile de la Bookster, și îi tot schimb conținutul la câteva săptămâni / o lună, când le termin de citit.

Gata cu introducerile și explicațiile, să trecem la cărți! 

1. Noah Harari - SAPIENS (Scurtă istorie a omenirii) - editura POLIROM, în traducerea lui Adrian Șerban

Se pare că toți cunoscuții mei citiseră deja cartea asta, mai puțin eu. Ei, bine că am citit-o și eu până la urmă. 

Sapiens studiază evoluția omenirii din perspectivă antropologică, socială și filosofică. Are un tempo minunat, e plină de har, de haz, de nu-mă-lăsa-din-mână. Autorul ei este un om care știe să se adreseze unui public; să-l întrebe, să-l amuze, să-l emoționeze, să-l stârnească să raționeze. E o carte care-mi va rămâne foarte dragă și care abordează teme tare interesante, cum ar fi:

- Apariția omului: Sapiens vs Neanderthal, marile migrații; cucerirea Australiei, impactul omului timpuriu asupra mediului.

- Natură versus biologie versus cultură: cât din ce facem suntem meniți biologic să facem? Cât sunt cutume culturale sau sociale? Ce înseamnă cu adevărat natural? Cât de diferit e un politician care pupă bebeluși în plină campanie electorală de un cimpanzeu care-și purică puii în fața femelelor dominante?

- Cum am reușit să trecem de la trib la societate? Cum ne-am depășit limitele? Cum comunicăm?

- Mituri și speranțe, în slujba ascensiunii sociale a omului

- Cât de fericit a fost, de fapt, omul după revoluția agrară? De ce este considerată de unii savanți drept cea mai mare păcăleală a omenirii?

Și tot așa - n-am terminat-o încă.


2. TOTUL DESPRE CÂINELE TĂU  - Kristin Mehus-Roe - editura ALLFA, în traducerea lui Andrei Vlad Vasilescu

Cartea asta se aseamănă tare mult în structură uneia mai vechi din biblioteca mea, numită Totul despre Câine, de autorul român Ioan Bud. Dar dacă ultima trădează studiile veterinare și limbajul pe alocuri tehnic al autorului, cea oferită de Bookster se adresează direct proprietarului obișnuit de câini și nu neapărat crescătorului experimentat sau tehnicianului veterinar. 


O recomand iubitorilor de câini. Chiar și cei mai experimentați pot găsi informații noi în aceste pagini. Desigur, nimic nou ce nu poate fi găsit și pe internet, dar reunite toate impresionantul număr de 752 de pagini pline de informații și fotografii despre sute de rase, dresaj, comportament, hrană, îngrijire, boli, istoric, diete (inclusiv BARF!), competiții, titluri... și tot așa.



3. Povestea Originilor - David Christian - editura Publica, colecția Co-Lecția de Știință, în traducerea Smarandei Nistor


Foarte compactă pentru cei aproape 14 miliarde de ani pe care-și propune să-i rezume, cartea abordează perspectiva apariției vieții, încadrată de condițiile sale prezumtive (Big Bang, primele stele) și terminând cu o privire către viitor - al umanității, dar și al vieții în sine.


Ceva mai rigidă în terminologie decât lucrarea lui Noah Harrari, cartea este totuși ușor de parcurs. Poate tema în sine mă atrage pe mine, însă pentru mine este un parcurs fascinant cu mult, mult în afara granițelor minusculei mele ființe. Cred că pasionații de științe și chimie ar îndrăgi această lucrare chiar mai mult - vor regăsi în ea referiri și explicații care poate le vor fi familiare; mie, care era să rămân corijentă la această temută materie, mi-s mai străine decât tărâmurile unor hobbiți. Însă autorul face eforturi susținute și rodnice de a îmi explica și mie, pe înțelesul meu, cum s-au format glaciațiunile, care a fost rolul declanșator al primelor microorganisme, care este știința din spatele datării radioactive, cum determină savanții vârsta unui compus și tot așa. 

Încă mai citesc din ea - cum spuneam, diferența dintre (lipsa mea crasă de) cunoștințe și tema abordată își spune, oarecum, cuvântul. Nu e o carte pe care să o pot citi pe nerăsuflate; multe noțiuni sunt noi pentru mine și am nevoie de timp de digestie cerebrală. Dar voi, frumoși inteligenți cu note bune la științe, o veți parcurge ca un fulger. 



Read More

29 August 2020

De ce nu voi trimite din septembrie copiii înapoi în colectivitate

 Cei care mă cunosc știu că nu sunt simpatizantă a curentului de homeschooling câtuși de puțin. Ca opțiune personală, categoric nu. Provin dintr-o familie cu cadre didactice și poate nu știu eu multe despre mine, dar știu sigur că nu am înclinații și aptitudini pedagogice câtuși de puțin. Când vine vorba de ceilalți, desigur, am în continuare opinii și mi le țin pentru mine. Tot ce-mi permit să spun este că, așa cum eu am considerat că n-am ce căuta să încerc să-i învăț pe alții, așa nici alții n-ar trebui să se erijeze în învățători, cât mai degrabă în învățăcei.

Și totuși anul acesta nu aștept cu niciun soi de nerăbdare să se redeschidă școlile și grădinițele. Dacă s-au închis când aveam câteva sute pe zi și de bine de rău, mare gloată era zăgăzuită dacă nu de conștientizarea pericolului, măcar de frica amenzilor, nu pot spune că acum, în plin Idiocracy pandemic, cu peste 1300 pe zi, tot fără tratament, cu mult mai puține locuri în spitale și cu personal medical deja epuizat de jumătate de an de foc continuu, mă simt mai în siguranță.

Înțeleg argumentele pentru redeschiderea școlilor. Nu înțeleg însă de ce ar trebui să nu se poată deschide școala fără copilul meu în ea. Mai ales când știu că în anii trecuți, fără nicio pandemie, a avut diverși colegi care au dat pe la școală doar la luat manuale și apoi la încasat diplomele, și care nici măcar n-au avut vreo greață în a explica, candid: „Mama zice că nu se scoală așa dimineață.” „N-am venit că era frig” etc. Cumva când ziceau Iosif și Rahela asta, era ok, și nu le zicea nimeni nimic de frică să nu cumva să nu mai vină drept deloc. Când zic eu „prefer să stea cu mine acasă încă ceva vreme, să văd și eu cum vă iese”, soluția e să mă consilieze un psiholog, că poate-s anxioasă și nu știam.

Desigur, am citit persiflantul eseu (că articol nu e) al unui nene, care după ce pornește de la premisa onestă că trebuie deschise școlile ca să aibă cum munci părinții, inclusiv personalul medical,și exemplifică chiar că un medic nu poate sluji în spital liniștit știindu-și copilul singur prin casă toată ziua, o ia prin pruni explicând contrariul a ce ne explica, la fel de persiflant și superior, în anii trecuți.

În anii trecuți orice pediatru, orice medic de familie, la care ajungeai cu copilul, îți explica (la fel de ritos și de „băi nătângus anxiosus ”) că o medie de 12 viroze respiratorii PE AN sunt firești și de așteptat la un copil introdus în colectivitate ( = care merge la școală, grădiniță ), că în literatura de specialitate sunt consemnați drept adevărate incubatoare de viruși, purtătorii perfecți, că asta-i viața, se vor molipsi și vor pasa tot ce prind, hihi, haha.

Ei bine în anul 2020, când avem o viroză tot respiratorie dar nouă, fără tratament consemnat unanim drept eficace, fără vaccin, cu urmări catastrofale asupra persoanelor vulnerabile (unde vulnerabil mai nou înseamnă de la peste 60 de ani până la 3 șunci în plus sau condiții cronice care altfel permiteau decenii întregi de viață normală), cu repercusiuni asupra sistemului cardiac, etc, fix din aceleași surse eu ar trebui să ascult și să cred că acești copii, care în anii anteriori erau definiți drept răspândacii absoluți, anul ăsta nu vor răspândi nimic, pentru că-s mai mici, suflă mai puțin și stai să vezi, respiră mai jos de nivelul tău (de parcă un părinte sau bunic sau profesor nu se apleacă în viața lui să îmbrace, hrănească, culce, ajute, etc un copil, dar în fine, probabil dl doctor și-i crește pe ai lui din pod).

De asemenea, eu ar trebui să cred că în aceeași unitate de învățământ despre care, pre-pandemie, încercasem să avertizez DSP-ul (și nici atunci nu răspundeau la telefon), pentru că refuzau să pună hârtie și săpun la budă ca să nu se consume, și despre care fiu-meu mi se plângea că preferă să se țină 5 ore ca să nu mai calce în pișat, această unitate condusă de o tanti care, când i s-a atras atenția că e o mizerie crasă în baie, a arătat o hârtie ștampilată pe care se consemna că SE FĂCUSE CURAT MAI DEMULT, dintr-o dată, post pandemic, va deveni igienică și responsabilă. Adică vor face un salt evolutiv de la dinozaur la homo faber practic, sărind de la „dă-i dreacu, să calce prin pișați, eu am ștampilă de la firmă că e curat” direct la „dar vai, acest virus mic și contagios trebuie atent îndepărtat prin igienizări frecvente și temeinice”.


De asemenea, după ce ni s-a repetat și am fost frecați la cap cu distanța de doi metri, cu contagiozitatea, cu cât e de riscant în autobuz, în metrou, în avion, în orice spațiu închis, chiar și preț de un sfert de ceas, eu ar trebui să stau liniștită la gândul că doi copii ai mei stau fiecare în câte un spațiu închis cu alți câte 22 respectiv 25 de copii, care la rândul lor au și ăia câte minim 2 contacți direcți, dintre care dracu știe câți ”cred” în Covid-19 și câți bănănăie despre Bill Gates care urmează să le facă, să le dreagă.

iar dacă nu-s liniștită, ar trebui să vină un psiholog care să mă consilieze pentru că, desigur, de neliniștea mea mă fac eu vinovată, cu anxietățile mele aduse de-acasă din lada de zestre și nicidecum

- spitalele cu alde Cercel „e dăcât o gripă, nu mai daț cu spirt”, nosocomiale și dezinfectanți diluați pe stil Hexi Pharma

- școlile împuțite, supra aglomerate, cu igienă dezastruoasă ignorată în mod voit și complacent de ani de zile 

- realitatea existenței unui virus care-mi poate mătura de pe fața pământului jumate de familie, pentru că, ce surpriză, nu mă cheamă Tezeu și n-am părinți și rude semizei sau titani.

- dar și „asumarea” focarelor din școli, fără trasarea unor soluții reale pentru cazul în care familiile sunt infectate. 

De exemplu, vine să zicem unul din copii din școala și grădinița super curată sper aerisită super distanțată super igienizată și ghinion, ceasul rău, tușește un prost pe el și ia Covid din parc sau mă rog, de la mine. Pentru că să fie clar, absolut TOATE cazurile de la copiii din grădinițe și școli de stat vor avea această fenomenală caracteristică unitară: „Nu e de la noi”. În 7 ani totali de „colectivitate” am ajuns la cabinete să anunț următoarele:

- vreo 25 de bronșiolite

- viroze fără număr

- 2 pneumonii

- conjunctivite

- enterocolite

etc etc. La un moment dat nu le mai numeri, să nu zică lumea că ești anxios. Știi ce-au avut toate în comun? Nu erau de la ei. Adică nici nu apucam să deschid gura, dar asta era placa. „Nu știu ce-are, dar nu e de la noi. Ați adus de acasă. Ați luat de prin parc.” Chit că anunțam nu ca să cer serie și factură pe noua boleșniță, ci ca să știe și alții și, mai știi, SĂ ȘI-I ȚINĂ ACASĂ până trecea valul, sau să nu plece să zicem în concediu s-o pupe pe străbunica.

În fine, revenind. Presupunem că unul din copii ia Covid de pe undeva. De la mine din fundul genții, desigur, nu de la școală sau grădiniță. Simptomatic, nesimptomatic, tot acasă se întoarce, tot în aceiași 60 mp suflă, mănâncă, plânge, strănută.

Face simptome. Conform legislației, îl internez și mă internez cu el.

Dar în 4 zile face și soțul. Are comorbidități, deci poate ajunge să stea mai mult prin spital.

Cu cine rămâne celălalt copil sănătos?

Cu bunică-sa cardiacă?

Cu bunicul cu neoplasm pulmonar?

Cu diverșii crai care îmi explică mie să nu mă panichez?

În timp ce îngrijesc copilul, poate mie mi se face rău în spital, fac și eu simptome. Așa cum am pățit d ex când avea pneumonie cel mare și când am simțit că nu mai pot respira și tușeam de-mi săreau ochii. Pe atunci, drăguțele doamne de la IOMC m-au ajutat după preaplinul inimii lor: mi-au explicat că e spital de copii, deci n-am decât să crăp că nu mă consultă nici pulea, dar că e o farmacie vizavi de spital și aș putea merge să cer spițeresei de acolo să-mi dea ce consideră dumneaei.

Acu când o să fac și eu covid ce vor face? Mă trimit să suflu într-o pungă adusă de-acasă?

Dacă e ceva atât de contagios și știm deja din istoricul Italiei ce ravagii a făcut în familie, ce soluții există pentru aceste scenarii care e destul de clar că NU vor fi excepția ci regula?

Și o ultimă întrebare, cu ce dracului încurc eu dacă aleg să-i mai țin acasă o vreme? Cum opresc eu vatmanul, chirurgul și brutarul să lucreze? Ce riscuri îi pun eu să-și asume în orb? Niciunul. Mi le asum eu mie și alor mei pe cele pe care consider că le pot duce. 

Prin urmare, în septembrie și posibil și în octombrie e posibil să constat în mod repetat că au, ba unul, ba altul, diverse simptome și condiții. Că na, așa e toamna. Poate voi rata fulminantul restart al învățământului românesc, din care doar 40% pe an ies analfabeți funcționali, dar cu ocazia asta, chit că voi munci mai greu și voi avea nervii pe papiote, voi apuca măcar să văd ce le iese.

Și mai vedem noi după aia cine-și caută psihologi.

Read More

25 July 2020

Apocalipsa Tâmpeniei

Dacă mă întrebai în urmă cu ceva ani la ce catastrofă majoră mă aștept să asist pe parcursul vieții mele, ți-aș fi răspuns diverse chestii posibile și probabile, dar nu ti-as fi zis ca ma astept sa nimeresc in plina apocalipsa de proști.

Desigur, suntem și în plină epocă de climax al îmbrobodirii adevărurilor neplăcute, așa că abundă articolele maestre în plimbat prin pruni și formulat acest adevăr în cuvinte suficient de alambicate încât poate să nu le priceapă orice prost și, Doamne ferește, să se ofenseze. 

De exemplu, studiul care stabilește că există o corelație între dificultățile cognitive și cât de bine înțelegi să respecți distanțarea socială. 
De curând a mai apărut unu plângându-se că școala noastră nu formează o cultură rațională, științifică, și de aia nu pricep nici copiii nici adulții ce e ăla virus molipsitor, dar cred gogoși cretine cu Gates și cipurile. Dar știi ce ce formează?

Proști.

Acum fix câteva minute am citit avertismentul unui medic din Timișoara: această luptă nu se poate câștiga în spital, iar dacă nu respectăm cu toții măsurile de distanțare, vom pierde lupta cu pandemia.
Comentarii: auzi, da nu-ți vezi tu mai bine de medicina ta, ziceai că ai un leac minune.

Proști.

Am o colegă fost cadru didactic, încă e activă în diverse comunități ale profesorilor, forumuri, grupuri, etc. Sunt pline de imbecilități de genul „eu nu vreau școală online, că vor să-mi bage 5G-ul în casă prin  wi-fi”.

Proști.

Nu credem medici, nu credem oameni de știință, nu credem politicieni, nu credem pe nimeni peste nivelul nostru. Credem unul care montează centrale și are un unchi la cules sparanghel, care-a zis că nu există așa ceva. Credem pe una care apare la TV. Credem un retardat care tot anunță apocalipsa că vine de 40 de ani încoace. Păi vine, coaie, că o aduci tu, trasă de păr.

Proști.

Da, corupția te ucide, dar prostia se pare că și mai repede de atât.
Și, culminant, un cântec de lebădă, sau mă rog, de gâscă proastă a acestei gloate: Politician local avertizează într-o declarație „Știu că ne credeți proști, dar să știți că suntem mulți”.

Știm. Murim încet, de proști ce suntem.
Read More

Facebook

Popular Posts

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (10) adoptie (2) AION (2) ajutor (10) alaptare (3) alimentatie (12) amintiri (18) animale (5) anotimpuri (4) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (6) Cai (1) caini (16) capot (1) carti (6) carti pentru copii (5) cărți traduse (4) coada-coada (1) concediu (7) concurs (3) condus (2) copii (71) coruptie (5) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (16) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (7) film (7) filme (3) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (3) gaming (3) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) Ioana Neagu (1) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (15) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) mașini (1) Mihai Ciobanu (1) music (18) nutritie (2) oameni (69) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) pisici (2) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (12) religie (6) ring-sling (2) roborock (1) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scoala (1) școală (2) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) Spectra 9+ (1) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (6) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (86) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (8) wow (1) WTF (28) www.davidkinsella.com (1)