27 June 2022

City Trip la Roma

 Am fost și la Roma un weekend prelungit.

N-am câștigat la loto, doar am luat niște bilete f ieftine cu mult timp înainte, apoi am stat cu emoții jumătate de an, sperând să se lege toate: să nu facem niciunul COVID sau altceva de să nu putem pleca, să fim cu toții sănătoși, să nu se anuleze vreun zbor etc.

Toate s-au legat și, jumătate de an mai târziu, ne-am dus fericiți către Roma. Eu nu mai fusesem. De fapt, eu nu mai fusesem cam pe nicăieri, cu excepția Bulgariei și a Greciei. Mare parte a lumii mi-e cunoscută doar din cărți și fotografii și sper să pot să mai văd câte ceva din ea, măcar în cealaltă jumătate a vieții, în care tocmai am intrat (zisei eu, visând cu mult optimism că poate prind 80 de ani).

Cum scriam și data trecută, sunt o avidă gură-cască prin muzee. Ca să parafrazez un mare filosof român, ai, n-ai cultură, te duci la muzeu - asta sunt eu. 

 În școală am fost destul de tămâie la unele materii și am niște goluri pe care încerc să le acopăr acum, om mare fiind. Mai o carte, mai o Wikipedia, mai o vizită la muzeu, mai o gafă care-mi lasă uneori soțul consternat de neștiința mea. Până mor, ajung eu și la genunchiul broaștei.

Prima oprire a fost la Villa Borghese, impunător edificiu, care adăpostește și una dintre cele mai frumoase colecții de artă ale lumii.

Despre operele lui Gian Lorenzo Bernini știam amândoi, dar nimic nu ne pregătise pentru uluirea de a le vedea aievea. În carne și oase ar fi aproape potrivit de spus pentru operele sale.

Câtă frumusețe în detaliile sale! David mușcându-și încordat buza și avântându-se să arunce piatra spre Goliat, disperarea și furia Proserpinei, urma lăsată de degetele lacomului Zeus în coapsa ei, felul în care se lasă ușor salteaua sub trupul desăvârșit al lui Venus Victrix. Sunt o minune de privit. 






.


Există o sală întreagă dedicată vânătorii. 
M-a încântat să descopăr siluete de ogari, practic neschimbate. 
Sunt printre cele mai vechi rase de câini din lume și silueta lor, abstractă și elegantă ca o semnătură, a rămas aceeași de mii de ani.





Noi am petrecut ore întregi prin Villa Borghese, dar nu ne-am dar seama cum a trecut timpul. M-a durut groaznic ceafa în schimb, de la atâta uitat în sus și admirat nenumărate detalii.
Și tot cred că aș mai găsi ani de zile altele noi de văzut.


Întregul oraș este plin de istorie și artă. Fântâni, biserici, grupuri statuare, catedrale, urme ale Imperiului Roman - fresce, băi, temple. 

Roma e puternic motorizată, italienii nu dau semne că vor să devină pietoni prea curând. Am văzut foarte puține zone cu acces pietonal. Și multe străduțe foarte înguste, unde aș fi jurat că e acces pietonal pentru că nu părea să încapă vreo mașină pe ele, apoi auzeam un claxon și constatam că nici măcar sens unic nu e si vin chiar doua masini, care cumva trec una pe langa alta.
Traficul din Roma e de un haos colosal, dar cumva inofensiv. Toată lumea conduce și șofează peste tot, dar cumva nu se blochează. 
Claxoanele de avertisment sunt rare, spre deosebire de Sicilia, unde auzeam constant tit-tit chiar si anticipativ, înainte de vreo curba fără vizibilitate. 
Toată lumea se strecoară, face slalom printre turiști, da cu spatele pe jumătate de strada, ia scurtături nebănuite. Se parchează pretutindeni, in toate felurile, si foarte aproape - eu probabil as ajunge sa nu mai parchez nicăieri, sau sa-mi ia 20 de minute sa ies dintre doi italieni parcați.


Deși am zis că mă feresc să arăt ce am prin farfurie, fac niște excepții. 
Am descoperit burrata în Roma, o brânzică untoasă, cremoasă, semi-lichidă, abia închegată. 
E fabuloasă în salate, iar Laura zice că și noi putem găsi variante foarte bune la Lidl, când au săptămâna italiană. M-am uitat și pe la Mega, dar nu am văzut.
Eu am mâncat-o mai jos într-o salată de cicoare, foarte răcoroasă și plăcută, și alta asortată.






Încă o descoperire notabilă a fost că pizza chiar poate fi cu orice. 
Am făcut ochii mari zărind pizza cu pește și cartofi, cu cartofi prăjiți și felii de crenvuști, cu mazăre, cu sos de roșii.... și, mai jos, specialitatea casei la o pizzerie f apreciată din zona unde ne-am cazat, o pizza cu urdă și feliuțe subțiri, transparente, de slană afumată.
Eu am gustat - dar n-am mai pozat - niște gustări formate din paste, smântână și brânzeturi făcute guguloi, date prin pesmet și prăjite. Delicioase. 



Mi se pare uluitor că italienii mănâncă atâtea chestii care se zice că îngrașă - carbohidrați, grăsimi, zahăr, dar au cel mai scăzut indice al obezității din Uniunea Europeană. De mâncat mănâncă bine și des. Habar nu am care le e secretul, dar poate-l aflăm și noi.

O zi întreagă aproape am petrecut în muzeele Vaticanului. La finalul zilelor acestea de admirat și minunat aveam ceafa țeapănă și picioarele îndurerate, dar ne-am simțit amândoi nespus de împliniți. 
Era un flux constant, dar cumva aveam toți loc să vizităm, să privim, să citim pe îndelete. 

Să fiu sinceră, nu m-au impresionat deloc grupurile cu ghid - auzeam, în trecere, aceleași glumițe răsuflate, aceleași trivia facts destul de previzibile, și faptul că ți se impunea ritmul grupului nu mi se părea minunat.
Când eram într-o secțiune cu artă modernă, a trecut pe lângă noi un grup de turiști cuminței, curioși, cu ochii căscați în toate părțile. În fruntea lor, un ghid plictisit a gesticulat spre zona unde eram noi, zicând în trecere, fără măcar să se oprească: „....Și acolo e un Dali, donat muzeului în ...”, și uite-așa s-au dus, lungindu-și gâturile și fără să se oprească la niște lucrări ale căror detalii ne opriseră pe noi câte un sfert de ceas. Înțeleg că, ghid fiind, o mai fi văzut tabloul ăla de 100 de ori doar luna aceea, dar tot nu s-ar justifica pentru mine o astfel de excursie la trap, prin artă.

La un moment dat, fluxul de oameni s-a precipitat. Gărzile au devenit mai stricte, avertizau unii oameni să se acopere. 

Aerul a devenit greu, de nerespirat aproape, și amețită fiind de căldură și de atâtea ore de uitat peste tot, am întrebat unul dintre paznici unde mă aflu. Mi-a surâs, amuzat, și mi-a răspuns: „You are in the Sixtine Chapel! Look up, ze fingers”, și și-a apropiat arătătoarele, indicându-mi celebra scenă din Facerea lui Adam. 

M-am uitat în sus, forțându-mi vertebrele, și iată, la câțiva metri deasupra capului meu chiaunit de atâta minunăție, Geneza lui Michelangelo își oferea privitorilor frumusețea eternă.


Ce n-am prevăzut a fost că voi fi ruptă de oboseală până ajung acolo, dar și că celebra frescă este de obicei prezentată pe detalii, și pe o suprafață plană. Decenii de artă și detaliu sunt greu de cuprins cu privirea în doar câteva minute. E copleșitor. 

Înainte să fac și ultimii pași, l-am zărit pe Michelangelo, în autoportetul său din scena Judecății celei din Urmă. Realizată câteva decenii mai târziu după bolta capelei Sixtine, scena îl înfățișează pe Michelangelo drept Sfântul martir Bartolomeu (cel jupuit de viu).


Am continuat să ne plimbăm prin oraș, vizitând cartiere, parcuri, muzee în fiecare zi. Ne-am nimerit într-un weekend în care Papa tocmai beatifica câțiva martiri, voluntari, oameni din presă sau corpul religios, care-și jertfiseră viața spre binele omenirii. Orașul era plin de procesiuni și grupuri de sute de măicuțe și preoți catolici. La un moment dat, întorcându-ne dinspre Vatican, ne-am pierdut pur și simplu într-o mare de veșminte în culori blânde - gri, albastru, albe, verzi, negre. 

Am zis de câteva ori că dacă nici atunci nu iau Covid, nu știu când mai iau, pentru că am stat nas în nas cred cu mii de oameni, dintre care mare parte strănutau continuu, fără cel mai mic gest de a-și acoperi gura și nasul. Într-un final, așteptatul în aeroport, în aer închis, la o coadă de tușitori și strănutăcioși, mi-a pus capac. M-am întors cu simptomele specifice de răceală - gâdilat în nas și senzație ca de după plâns, ochi fierbinți, etc. Conform testului rapid, COVID n-a fost. Dar un guturai care m-a ținut în casă vreo 10 zile, tot a fost.

Concluzie de final: A fost frumos și m-aș mai duce. Spre deosebire de Barcelona, unde a fost frumos dar nu insist să mă mai duc musai. Poate tura viitoare mergem cu tot cu copii, acum că am vizitat tot ce puteau strica sau sparge, le putem omite din traseele viitoare.

Sănătoși să fim, să putem munci și călători :)

Read More

17 May 2022

City Trip în Barcelona

Am fost câteva zile în Barcelona primăvara asta.

Ca să nu ne întristăm reciproc înainte să mă pun pe scris, nota bene: Dacă doriți ghid practic, detaliat și atent alcătuit despre Barcelona, mai bine citiți impresiile Laurei, care a fost tot anul acesta, dar puțin mai devreme. Eu sunt genul de turistă destul de visătoare și, în general, ce-mi rămâne mie în minte este foarte posibil să nu fie cine știe ce util altora.

În primul rând, deși ne considerăm niște părinți acceptabili și iubitori, ne-am felicitat între noi călduros că NU i-am luat pe cei mici cu noi în aceste patru zile.  Am mers câte 25, 18, 10 (ploaie) și 25 de km pe jos. Am folosit multe bude publice, cu echilibristicile de rigoare. Ne-am uitat ore întregi la sute de exponate. Am stat de vorbă pe îndelete tete a tete la câte o bere, pahar de vin. Practic, ne-am fi chinuit reciproc și nemeritat.

Am ales să avem aceste două ieșiri pentru noi doi și alta, cu soare, natură, nisip și mare, pentru noi patru.

Turismul de grup, spre surpriza mea, este în continuare foarte popular. 

Grupuri organizate, cu ghid cu steguleț, erau peste tot - m-a bucurat nespus să văd turiști de vârsta a treia. 

Am prins o zi cu ploaie, însă au muzee, evenimente și expoziții fabuloase. 

Ce m-a uluit însă în primul rând în Barcelona este cât de generos e orașul acesta cu spațiile pentru deplasare. Cumva, mă așteptam să văd străduțe îngrămădite și pietruite. Dar cu excepția centrului Gotic, orașul are lărgime și o infrastructură ale cărei soluții ar fi imposibil de aplicat la noi, pentru că pur și simplu n-am avea loc de ele.

Sunt străzi mari, late, cu câte două benzi pe sens pentru mașini, o rambla (trotuar, promenadă) străjuită de copaci imenși pe mijlocul străzii, iar la laturi poți vedea benzi pentru transportul în comun, parcări în spic și alte două trotuare. Nu știu unde ar fi la noi atâta lărgime - pe Magheru poate și pe încă vreo două locuri. 



Prin urmare, cum toată lumea are loc să circule, se circulă intimidant de tare. Barcelona e un oraș vibrant, uluitor prin viteză și spațiu. Toți se mișcă foarte rapid. Traficul e foarte fluid, mașinile, bicicliștii, pietonii se perindă cu repeziciune, ocolind ca pe jaloane turiștii. Surprinzător de puține claxoane. Foarte răbdători unii cu alții.

Noi ne-am simțit bine primiți de catalani, fără vreo strâmbătură sau apostrofare. Înțeleg însă că, înainte de pandemie, relația dintre barcelonezi și turiștii lor ajunsese destul de tensionată. Sufocați de fluxul constant de turiști, constrânși să plătească zi de zi prețuri impuse de larghețea celor care veneau să-și cheltuie agoniselile pentru concediu, locuitorii orașului care nu depindeau direct de turism vedeau acutizându-se părțile proaste ale succesului avut dintotdeauna de seducătorul lor oraș.

Printre promisiunile din platforma program prin care reușise să fie ales, de exemplu, primarul, se număra cel de a reda orașul cetățenilor săi, de a limita accesul turiștilor, prin arii delimitate doar pentru rezidenți și taxe prohibitive și printr-un război declarat închirierilor prin AirBnB (și asta doar ce am reținut eu, dintr-o listă lungă de „ostilități” declarate). Am zărit câteva grafitti Tourism kills the city.

Un prieten stabilit acolo ne-a povestit cum, prin 2019, erau oameni care se duceau și strigau în fața trecătorilor „Tourists, go home!”, iar o colegă care a vizitat prin 2016 s-a plâns că s-a simțit îmbrâncită pe stradă și zorită să termine consumația mai repede, la terase.




Însă imediat după aceea, a venit pandemia.

Turiștii au dispărut întru totul, pentru aproape doi ani. Catalanii au început să-și audă ecoul pașilor pe ramblas. Inițial, au fost ușurați și bucuroși. Am citit articole din perioada aceea - oamenii povesteau că au redescoperit bucuria simplă de a-și putea privi copilul cum se joacă în fața clădirii unde stau, de a duce o viață normală în orașul în care s-au născut sau stabilit.



Însă așa cum am descoperit cu toții, nu doar țările cu destinație turistică atât de celebră, oamenii au mână largă mai degrabă în afara casei lor - în concediu, într-o ieșire în oraș. Sute de afaceri s-au închis; sute de restaurante, hoteluri, au tras obloanele, după ce unele au făcut eforturi disperate de a se reorienta către navetiști, de exemplu. Cu toții au avut de suferit, și aici ar trebui să ne amintim și de dificultățile industriei HORECA și de organizat evenimente. Nu este vorba doar despre un mic segment de oameni care gătesc fripturi și alții care le mănâncă. Sunt milioane de oameni afectați, locuri de muncă, investiții, economii pierdute, muncă de o viață întreagă.

Departe de a ne bucura de suferința unei atât de amare lecții, noi am ajuns în acest oraș la scurt timp după ce începuse să se redeschidă turiștilor. Viața unui oraș preaiubit de întreaga lume este un chinuitor dans al compromisurilor. Cum spuneam, când am ajuns noi, am mai zărit abia în vreo două locuri „tourists go home” ici colo, pe câte un colț de zid. Rău cu rău, dar mai rău e fără rău, păreau să fi concluzionat catalanii. Erau încă multe spații închise sau oferite spre închiriat, în zone cu mare vad, iar cunoștința noastră ne-a povestit cum așa ceva ar fi fost aproape de negăsit înainte de pandemie.

Noi am călătorit mai mult pe jos prin Barcelona, dar am folosit și transportul în comun de câteva ori - metroul, autobuzul și funicularul către grădinile și castelul din Montjuic (o veche fortăreață militară, și fostă închisoare, de prin 1640).

Grădinile au o vegetație fantastică, înmiresmată de zecile de soiuri de flori și plante. Sunt o adevărată simfonie a horticulturii și arhitecturii peisagistice, cu iazuri străjuite de garduri vii de lămâiță, nuferi, palmieri (și zeci de alte plante pe care în mod sigur le știe Laura, eu am reușit să identific doar vreo 4, deși de admirat le-am admirat pe toate).






Aerul e proaspăt și înmiresmat. 
Se poate urca și cu mașina până la castel, dar ar fi mare păcat să străbateți atâta frumusețe fără să vă bucurați de ea.



Lângă castel este și un memorial dedicat celor ce și-au pierdut viața luptând în războiul civil. 

Cu câțiva pași înainte de altarul de comemorare, statuia unui tânăr în agonie strălucește sub soarele cald. 
Sub trupul său, o cunună de lauri, pe care pare să n-o simtă, în această ultimă suflare pe care și-o trage. 
O metaforă tristă, o concluzie justă a cruzimii războiului, de orice parte i-ar fi victimele.




Panorama de pe zidurile castelului este minunată - se zăresc portul și marea.

Curtea e imensă, presărată de bănci, grădini, copaci crescuți pe ziduri, terase și puncte panoramice.




Eu aș zice totuși să intrați și în castel, unde sunt câteva expoziții interesante, unele temporare și altele permanente.

Paranteză: indiferent de cât de buni ați fost la istorie, geografie, artă, insist că un oraș ar trebui cunoscut și prin istoria și cultura sa. E trist să-l vizitezi doar din birt în birt, deși, desigur, și componenta culinară este importantă. Însă mi se frânge inima când aud adulți spunând că-i plictisesc muzeele și expozițiile.

Toate muzeele și expozițiile? Tot? Și cele despre istorie, și cele despre artă, și cele în care poți vedea cum au trăit acum o mie de ani oamenii, și cele în care le poți admira muzica, pictura, cărțile, faptele de eroism? Cum să te plictisească tot? Nu se poate. 

Dați o șansă muzeelor și expozițiilor. Nu vă îngrădiți limitele minții și ale sufletului - oferiți-vă o șansă să fiți impresionați. Nu-i nimic dacă nu știți - există inscripții, există explicații, există Google Lens și Wikipedia. E mare păcat să trecem orbește pe lângă asemenea minuni.

Noi am vizitat și câteva expoziții de artă modernă. Erau cu intrare liberă. 
Din nou, repet, îndrăzniți și pășiți înăuntru. E imposibil să nu vă atingă inima ceva. Nici eu nu-s mare cunoscătoare de artă modernă, dar m-am bucurat să pot vedea expozițiile.

M-au impresionat lucrările lui Miquel Aparici, un artist local, ale cărui exponate sunt făurite întru totul din obiecte și materiale reciclate și readuse la viață, sub forme inedite.






Recomand să ajungeți și pe la Moco Museum, muzeu cu expoziții de artă contemporană și stradală. 
E chiar lângă cel al lui Picasso. 
În Moco Museum veți găsi și câteva dintre lucrările enigmaticului Bansky.






Pe mine cel mai mult m-au impresionat lucrările expuse de un tânăr pictor chillean, Guillermo Llorca.
Arta sa figurativă oferă plăsmuiri ca de basm (sau coșmar?)








Am vizitat și un târg stradal de antichități, cu mii de obiecte interesante, de la reclame vintage la detergent, până la colecții numismatice și lingurițe de argint de împărtășanie. 
De aici i-am cumpărat lui A. o monedă veche, pentru colecția sa.


Tot la capitolul expoziții și muzee, recomand să vizitați Muzeul Maritim Catalan. 
În prețul biletului intră și vizitarea unei fregate, din port. 
Mie de departe cel mai interesant mi s-a părut să văd o galeră la scală 1:1. 

S-a întâmplat să citesc, când eram mică, un volum de Proză Picarescă Spaniolă - o colecție despre isprăvile unor neisprăviți, să zicem așa. Eroii făceau ce făceau și ajungeau la galeră, pedeapsă cumplită și temută pe atunci.
Se pare că până la un punct al istoriei, pungașii și șarlatanii erau pedepsiți prin flagelare și alte pedepse corporale publice. Până când un conducător și-a zis „ia stai, nene, păi și la asta cine vâslește? cum adică să-l flagelăm și să-i dăm drumul? Am o idee mai bună” și a comutat o mare parte a pedepselor pentru anumite infracțiuni la galere. 
Nu toți oamenii care vâsleau la galeră erau condamnați. Unii erau chiar plătiți pentru asta. Era însă o trudă epuizantă, care nu putea fi o ocupație pe viață. Până și pedepsele la galere erau date pe ani doar.




Muzeul are și o cafenea cu un spațiu de relaxare absolut încântător.




Gaudi rămâne pentru mine simbolul acestui oraș. Voi asocia mereu numele său cu Barcelona. 
Uluită să-i văd creațiile, am citit mai multe despre el, în timp ce ne plimbam prin oraș.

Veți găsi destule dintre lucrările sale, atât piese de mobilier cât și arhitecturale, în oraș. Cam toate obiectivele sunt destul de accesibile, mai puțin catedrala, dar pot fi vizitate parțial sau pe exterior, dacă preferați să nu plătiți. Sunt impresionante pe toate părțile, oricum.


Paradoxal, dar Gaudi n-a strălucit ca student la arhitectură, profesorii considerându-l și notându-l drept cel mult mediocru. Când a terminat, i-a arătat diploma unui prieten, glumind: „Ăștia zic că-s arhitect acum.” Însă în timp, și mai ales în perioada naturalistă, minunata sa imaginație avea să se releve.

Deși o vreme a participat la întâlniri anticlericale, Gaudi devine profund religios, iar lucrarea sa de căpătâi, Sagrada Familia, rămâne în esență o înfocată, iubitoare declarație a iubirii pentru Dumnezeu; o prosternare plină de adorație în fața naturii și a divinității. Niciun efort nu e precupețit și niciun detaliu lăsat deoparte, în această colosală rugă către ceruri.

Nici nu știi ce să te mire mai mult, că a putut exista un asemenea creator de arhitectură la finele anilor 1800, sau că a găsit pe cineva dispus să-l plătească să le facă, tot atunci. Marele susținător al lui Antonio Gaudi, industriașul bogat Eusebi Guell, i-a rămas protector și finanțator, oferindu-i lui Gaudi șansa de a-și duce la capăt cele mai importante proiecte din cariera sa.

Cu tot cu bilete, am stat la o coadă destul de lungă la Sagrada Familia, emblema Barcelonei, născută din geniul lui Antoni Gaudi. Am ascultat un audio guide în căști, printr-o aplicație oficială, descărcată de pe un QR când am luat biletele. Din nou, eu zic că ar fi păcat să nu vă informați în vreun fel sau altul, să aflați mai multe despre acest loc uluitor. Aplicația oferă informații foarte interesante, rostite clar și cald, iar părțile catedralei sunt numerotate, încât să puteți afla detalii exact despre secțiunea unde vă aflați.

Sagrada Familia este pentru mine cel mai uluitor edificiu arhitectonic, și e drept că n-am văzut multe, dar nu cred că voi mai vedea prea curând ceva care să atingă nivelul de exuberanță, originalitate și fantezie al acestei lucrări. Și înăuntru și pe dinafară, materialele sunt sculptate și unite într-o odă închinată vieții, materiei organice, divinității ca natură. 

Flori și făpturi izvorăsc din piatră. Înăuntru, vitraliile luminează multicolor. Fiecare coloană, fiecare dimensiune și pas sunt încărcate de simbolistică. E copleșitor să le deslușești și, desigur, ar dura mai mult decât un simplu tur. Însă aplicația face o treabă bună în a rezuma ineditul acestui lăcaș de cult.













 Destinul lui Gaudi mi-a frânt inima - în ultima parte a vieții, și-a găsit adăpost chiar în Sagrada Familia. Sărac, bolnav, căzut pradă depresiei, rămas fără familie, a cerut să se adăpostească în catedrală până la sfârșitul zilelor sale, spunând: „Toți cei dragi mie au pierit deja.”


Viața lui Gaudi este curmată, abrupt și crud, de roțile unui tramvai; zdrențăros fiind, a fost crezut un cerșetor și lăsat cu nepăsare să agonizeze ore în șir până când a fost recunoscut și dus, tardiv, la spital, unde a murit. I s-au organizat apoi funeralii naționale și cortegii impresionante. Însă amărăciunea de a ști că ultimele clipe ale unui astfel geniu s-au scurs în nepăsarea pașilor dintr-un oraș a cărui frumusețe a însutit-o rămâne drept tristă lecție a nesocotinței noastre.

Nu ne-am uitat doar pe pereți în Barcelona, am mai și mâncat ici colo, dar eu mai întâi mănânc și apoi îmi amintesc că mergea și o poză. 
Dar în general mi se pare nițel impudic să arăt ce-am mâncat pe unde am fost, deși, culmea, mă uit cu plăcere la blogurile gurmanzilor călători și mă folosesc din plin recomandările culinare ale altora. Am rețineri doar când vine vorba de ce mănânc eu.

În fine, iată o paella. Am luat-o ca să nu zic că n-am mâncat și eu paella de la mama ei. Nu mă omor după combinația dintre orez și vietate maritimă, de orice soi ar fi. A fost bun, dar n-aș mai vrea :))



Locul unde ne-am cazat se numește Ronda House și oferă un mic dejun stil bufet suedez, foarte bun inclus în prețul cazării.
Camera era micuță dar curată. Singura nemulțumire e că aveau o ușă din sticlă (mată, dar mă rog, tot cam aiurea) la baie. Care nu se închidea chiar de tot, avea un spațiu de o palmă până la perete. Mă rog, pentru un cuplu iubitor și înțelegător de cele naturale, merge. Dar nu vă cazați cu cineva față de care vreți să lăsați impresia că sunteți făpturi eterice, ferite de cele lumești.

Am dat o raită și prin celebra lor piață, la Boqueria. Foarte simpatică, plină de forfotă și culoare. 
Multe chestii pregătite pentru gustat. Apreciez nespus această cultură a lor a gustăricilor, tapas. M-a nedumerit inițial să tot văd porții minuscule și platouașe, dar am înțeles rapid că așa practic guști din toate câte puțin, fără să te îmbuibi.



În rest, n-aș vrea să par că mă fasolesc, dar nu prea m-am omorât după mâncarea lor - totul îmi părea gras și sărat. Multă cârnățăraie, etc. Măcar aveam după ce bea bere și sangria din belșug.



Dar am mâncat pentru prima dată în viața mea bob în Barcelona, într-o salată răcoroasă, plăcută, cu mentă proaspătă și firimituri de chorizo, în restaurantul El Nacional, foarte impresionant prin amenajare și mărime.






Acadelele de aici sunt senzaționale. Franciza este franțuzească.



M-a impresionat și cât de specific și nișat e comerțul în Barcelona.
Am văzut magazine doar cu umbrele, magazine pentru papioane, magazine doar pentru sandale (celebrele lor Avarcas, care nu-mi vin în niciun chip, am picioare prea înguste), magazine doar cu eșarfe și tot așa. 

Am nimerit și într-o galerie foarte geeky-bohemian, în care de exemplu am găsit magazine dedicate în întregime hainelor și accesoriilor steampunk:








... un magazin mare, întru totul pentru și despre board games,




unul doar pentru fanii Harry Potter,




...iar altul, în întregime pentru fanii LOTR



În rest, Barcelona e minunată și vibrantă. Clădirile sunt maiestuoase, spațiile ample și aerisite. Vegetatia se revarsa din ghivece si terase.

Catalanii sunt cocheți și rapizi în vorbă și în mers. Cred că am mai zis asta de vreo două ori, dar chiar cu amintirea asta voi rămâne despre ei - când am revenit în București, mi se părea că suntem toți niște melci afabili, amintindu-mi de repeziciunea localnicilor. Pentru niște oameni celebri pentru fiestas și siestas, sunt surprinzător de iuți când au o treabă pe undeva.





Catalanii par să fi jurat război păsărilor din fauna urbană - sunt țepi anti porumbei peste tot. Însă pare o luptă dificil de câștigat. Au mii de păsări în oraș, printre care și gureșii papagali, dar și intimidanții pescăruși - pe mine mă sperie prin simpla dimensiune, doar de aproape îmi reamintesc cât de mari sunt de fapt, iar ciocul ăla e redutabil.
Din păcate, amicul nostru ne spunea că au de gând să-i mătrășească în vreun fel în următorii ani - poate nu totuși, vom vedea. Deocamdată sunt veseli, vorbăreți și pretutindeni.


                    




Barcelona își iubește cu generozitate câinii. Am văzut peste 40 de rase diferite, în cele câteva zile în care am stat acolo. Cu mărunte excepții ale unor câini seniori, ajunși la vârste venerabile, toți erau în formă optimă - excelent trimați sau tunși, cu blana strălucitoare, supli, sănătoși și veseli. Pentru iubitorii de rase canine, Barcelona poate fi o adevărată paradă chinologică.

Animalele fără stăpân sunt însă complet absente de pe străzile Barcelonei. Câinii sunt duși în adăposturi, de unde pot fi adoptați. Cei sănătoși nu mai sunt eutanasiați din 2002. Pentru a ți se permite să adopți un animal în Barcelona, trebuie să treci de un program riguros de screening, prevenind astfel reabandonul.
Pisicile sălbăticite nu pot fi adoptate, dar sunt ținute în colonii controlate. Prin programul de ridicare constantă de pe străzi și sterilizare a animalelor fără stăpân, orașul a reușit să stopeze problema animalelor fără stăpân. O rețea de voluntari inimoși se ocupă de nevoile de socializare ale animalelor din adăposturi - plimbări și companie.

Pe de altă parte, acum ceva ani Shakira s-a plâns că a fost atacată într-unul din parcurile Barcelonei de mistreți, care i-au și luat și distrus geanta, deci na, adăposturi pentru porci și papagali n-au încă.

Cam asta a fost - m-am lungit, oricum, nepermis de mult. Sper să vă încurajeze ceva din poliloghie să vizitați Barcelona, sau să citiți mai multe despre istoria și cultura sa. Și nu uitați - hrăniți inima și mintea, în primul rând!











Read More

Facebook

Popular Posts

Karioka. Powered by Blogger.

Tags

#rosiamontana (2) 198 (1) abuz (10) adoptie (2) AION (2) ajutor (10) alaptare (3) alimentatie (12) amintiri (18) animale (5) anotimpuri (4) arta (1) atelier (1) autism (1) award (1) babywearing (4) bac (2) Basarabia (2) biciclete (1) Bucuresti (1) bullshit (6) Cai (1) caini (16) capot (1) carti (6) carti pentru copii (5) cărți traduse (4) coada-coada (1) concediu (7) concurs (3) condus (2) copii (71) coruptie (5) cos saptamanal (1) crima (5) CRJ (1) crossbordering from andreanum (1) culinar (16) custom made (1) dana blandu (1) daydreaming (4) despre copii (2) dezvoltare (10) dezvoltare personala (1) doi ani (2) dumbrava minunilor (1) entatie (1) femei (7) film (7) filme (3) filozoafa de weekend (4) fotografie (2) frumoasa si chestia (1) fumat (3) gaming (3) Gheorghe Serban (1) gramatica (3) Grigore Alexandrescu (2) htc (1) intentii (6) internet (24) interviuri (13) Ioana Neagu (1) ipocrizie (7) Irecuperabili (6) keywords (2) la dentist (4) lene (1) liebster (1) limba romana (1) liniste (4) lol (15) Mamagolo (1) maria rosetti (1) Maruta (1) mașini (1) Mihai Ciobanu (1) music (18) nutritie (2) oameni (69) odiseea imobiliara (3) pedofilie (2) penal (1) pisici (2) poezie (1) polipi (1) prostie (18) psihiatrie (1) psihologie (1) reclama (11) recomand (12) religie (6) ring-sling (2) roborock (1) romania (1) rosia montana (1) ruxanda guger (4) sanatate (6) sarcina (2) scoala (1) școală (2) scurte (20) shopping (2) Simona Tache (1) sling (1) spaga (2) Spectra 9+ (1) spital (4) sport (2) teapa (2) tv (6) unguri (1) Veronica Bereanda (10) viata de zi cu zi (86) Waking up (11) web (2) World of Warcraft (8) wow (1) WTF (28) www.davidkinsella.com (1)