Musafirii

Mă trezisem, ca în fiecare dimineață, dar în casă era o zumzăială mai puternică decât de obicei.

Umblând de colo colo prin apartament, remarc că suntem... mai mulți.
Mult mai mulți. Vreo șase femei cam la vreo 50 de ani îmi populaseră locuința.
Între ele, păreau să se știe.
Eu pe ele - deloc.

Nu sunt ostile. Îmi fac loc când intru în bucătărie, se dau din fața frigiderului. Dar nu-mi vorbesc.

Ce naibii?

Mă uit la cum sunt îmbrăcate. Ca niște doamne la 50, posibil din părțile rurale. Văd multe puloverașe și fuste de tercot. Or fi neamurile lui Alin. (*nu că ale mele ar veni în rochii cu trenă, dar marea majoritate au murit deja sau sunt prin alte țări).

Îmi dreg vocea și întreb:

- Suntem rude?

Nimic. Nu-mi răspunde niciuna. Mă uit în jur - s-au împrăștiat peste tot. Își fac cafea, mănâncă de prin frigider, discută scăzut între ele, s-au așezat pe canapea. Cine-s astea și pe unde au intrat? Întreb iar, de data asta mai tare.

- Suntem rude?

Nimic. Și mă cuprinde panica.

-Nu vă supărați, cine sunteți? Cum ați intrat aici? Ne cunoaștem? Suntem rude? Răspundeți!

Nici nu se sperie, nici nu răspund, și simt cum începe să se instaleze moale, grea, groaza de a fi prinsă într-o pâclă pe care n-o pricep. Engleza are „dread” pentru asta, excelent termen. Îmi pierd mințile? S-a instalat Alzheimer?

Mă învârt printre ele și încerc să le fac să-mi răspundă. Țip la ele. Repet întrebările. Mă privesc ușor încurcate, dar atât. Rămân pe loc și nu-mi răspund. 

Se face lumină. O fi tata la noi! În seara precedentă m-am culcat perpelindu-mă cu gândul la el, atât de ahtiat de interacțiune socială. O fi venit în vizită și le-a adus sau le-a găsit pe aici prin oraș, dracu știe pe unde. Îl văd în stare, mi-l și imaginez jubilând și gudurându-se: „Dar poftim, intrați, e casa fiicei mele, ea încă doarme, desigur, faceți o cafea! Nu, ce pandemie, lăsați că nu se prinde de noi, mă duc până-n piață să iau niște brânzică.”

Mă reped prin casă căutându-l, răcnind victorioasă despre pandemie și riscuri și minți pierdute și cum să bagi străini în casă și de ce nu m-ai întrebat măcar și… Îmi dau seama că tata nu-i la noi.

Nu-s aduse de tata.

Nu-s aduse de Alin.

Nu-s primite de mine.

Aseară când ne-am culcat, eram trei (Sonia e la bunici). Și ușa era închisă.

Azi ne-am trezit vreo nouă. Și nu se dau duse.

Încep să zbier de-a binelea. Ieșiți, ieșiți acum, imediat, poliția, afară, afară! Încă sperând, cumva, că vreuna îmi va reproșa: „Dar cum mă dai tu pe mine afară, sunt tușica Aglaie, nu mă mai știi de când erai uite-atâtica?” Dar nu-mi reproșează niciuna nimic. Se uită cu părere de rău în jur, la frigider, la cafea, la brânzică, la canapea, și încep să se îndrepte fără chef spre ieșire.

Groaza și ușurarea mă copleșesc, ca două ape reci urcându-mi pe picioare.

.........................................

E seară și ne uităm la un film. Parcă mi-e cunoscută scena.

- Ăsta nu e filmul ăla pe care l-au parodiat în... în aia cu Rambo, cu Top Gun, parodia aia?

- Ba cred că da, îmi răspunde prietenos bărbatul din mijloc, întorcând pe cât poate capul, apoi continuă să se uite la film.

Nu prea încăpem pe canapeaua asta. Am extins-o, dar tot nu prea încăpem. Poate de unde stăm opt pe ea. Lângă mine, împingându-mă cu umărul, e un băietan de vreo 9 ani. Vârsta lui Alexandru. Doar că nu-i Alexandru. După el, e domnul care mi-a răspuns. Lângă el, altul, cu nasul bandajat. Rinoplastie? Am auzit că doare teribil. Pe colț, pe o bucă, încă unul. În partea cealaltă, alții. Femei, bărbați. Tot nu-i știu.

Dar de data asta am experiența de dimineață. Nu mai stau să-i întreb de neamuri. 

Mă pun iar pe zbierat și, încet încet, se ridică și se îndreaptă spre ieșire.
Unul încearcă să facă o glumă mică: „Sunt scumpe hotelurile…” care se pierde în întrebările mele, deja evident retorice, despre ce caută acolo. 

Încet, încet, ies din casă. Vocile le rămân cumva, într-un murmur care-mi sună dubios de cunoscut. 

Mă trezesc de-a binelea. Cei 23 de colegi ai lui Alex zumzăie din sufragerie, la școala online. Îl chem pe Alin să-i povestesc coșmarul. Se strâmbă de râs. Coșmar de ciufut. 

Suntem doar noi. Și cei 23 de copii. Și doamna. Și vreo 20 de la facultate, că începe cursul online. Și echipa de la muncă. Și echipa de development. Și....