Mai e cineva aici

Mai e cineva aici. Undeva, aici, între gândurile și coastele și respirațiile mele, se încropesc gândurile, respirațiile și coastele altcuiva.
Mai e cineva aici. Uneori când respir mai lin și privesc atent, zăresc pe sub piele încă un puls.
Mai e cineva aici - nu numai eu îmi îndoi picioarele acum, nu numai eu mă întorc greu în somn, nu numai mie îmi flutură pleoapele.

Ne spionăm reciproc prin mijloace cețoase și inexacte. Eu o scrutez din fotografii neclare, stranii, o măsor din cifre, mi-o închipui cu greu urmărind-o pe ecrane mici și fără culoare. Ea îmi aude frânturi din voce, îmi soarbe frânturi din trup. Dar amândouă știm că mai e cineva aici.

Probabil taina maternității nu stă doar în miracolul concepției, al sămânței de viață. Ci mare parte din taină stă și în aceste luni lungi și fragile de clocit, de plămădit, de dospit. Probabil dacă aș încerca să explic cuiva cum e, aș vorbi mai degrabă despre asta; despre această taină a ființei în ființă, despre acest molcom dans al celui dinlăuntru, despre această spirală de așteptare și devenire.

Desigur, mă tem. M-am îmbolnăvit mai des decât mă așteptam de data asta; sunt un castel care-a lăsat balaurii să intre. Hoții s-au strecurat să ne stârpească, să ne amenințe. Medicii ne păzesc de departe, cu prudența lor care spulberă vise. Când sper, sper pentru doi. Când deznădăjduiesc, doar pentru mine.

Ne legănăm amândouă în ritmul aceluiași suflu. Mă cuprind somnolențe laxe, calde, iertătoare, de albie cu aluat, de țarină germinată.
Surâsul dulce-tâmp al celor ca mine ascunde o taină pe care-o știe toată lumea. Dar vălurile rămân acolo. Și dincolo de ce știu toți se ascunde acest miez moale și tactil al minunii de a mai fi cineva aici.

Cu A. , un uncheș mi-a mângâiat o dată burta și m-a întrebat glumeț, în treacăt: „Ce-ai în cuptior? Vreun cozonăcel?” . Și înainte să apuc să mă burzuluiesc, am simțit dezarmanta realitate a glumei sale. M-am transformat în vatră. Simt unde blânde de căldură și puls. Primesc mișcări din ce în ce mai ferm conturate. Și chiar și înghiontelile de pe ultima parte a drumului sunt așteptate cu drag.

Plămădesc și iubire, uluitor de multă iubire, pentru cineva pe care n-am văzut-o încă. Poate și asta-i parte a tainei, acest amănunt care scapă, care eludează raționalul - dospesc și în suflet. Inima devine o vatră, în care se aprinde jarul unui mod uluitor, incandescent de a iubi. Mi-e cunoscut, de la primul copil, și totuși uluitor e cum se răsfrânge deasupra celei care vine, când poate-aș fi crezut că aici se sfârșește preaplinul. Mi se întind băierile pântecului și cele ale sufletului.

Mi-s grele pleoapele și pașii, și am un zumzet surd în urechi. Mi se înmoaie fiecare mișcare, mi se încetinește fiecare pas. Pășesc mai greu, mai atent. Pentru că vezi tu, mai e cineva aici.

Read More

Chestii care ne-au ieșit bine

Disclaimer - atențiune, limbaj tendențios. Dacă vă surprinde, ați greșit blogul.

În martie se vor împlini 6 ani de când suntem părinți. Foarte puțin pentru unii, o infinitate pentru alții. Pentru mine e ceva nici prea prea nici foarte foarte - e o călătorie, un proces de învățare perpetuu, dar privind înapoi pot măcar să rezum câteva chestii care ne-au ieșit bine, și pe care le-am repeta probabil dacă ar fi cazul.
Acu să nu vă așteptați la mantre mărețe și învățăminte de tip Confucius says, n-am asemenea pompozități în mine. Sunt mai degrabă decizii mărunte care s-au dovedit a fi utile on the long run.

1. Tot blocate sunt canalele de desene.

Cred că m-am mai plâns de câteva ori de calitatea canalelor pentru copii. La mine sunt blocate toate, ceea ce nu înseamnă că am un copil care-și petrece timpul doar citind enciclopedii și meditând la sensul vieții; avem Netflix, Wii, filme la cinema, filme acasă, seriale de desene animate etc. Înseamnă doar că:

• Mi se par jumătate tâmpe, jumătate innapropriate. În special cele adresate fetițelor - skanky as hell.
• Sunt dublate prost multe. Calitatea pare să crească pt filmele pt marele ecran.
• Dacă le lăsam pe astea dublate, Alex mă îndoiesc că mai vorbea fluent engleză acum. Da, fluent adică nu 3 poezele memorate mecanic și 4 cântecele cu head, shoulders whatevz. Fluent adică cât să converseze inteligibil cu diverși musafiri din alte țări care ne-au trecut pragul. Fluent cât să înțeleagă scriptul unui episod. Fluent cât să poată spune sau relata ceva. Da, a contribuit la asta și faptul că noi doi vorbim engleză în mod curent, ne aude și vorbind-o în casă deseori, traduc cărți etc. Dar nu am avut opționale de engleză (l-am lăsat la insistențele educatoarei vreo 2 ore, l-am retras când a revenit acasă cu un accent iliescian, explicând că așa pronunță miss ticiăr, cu ză în loc de the.), nu am avut obsesii stupide să vorbesc cu el în engleză pe la 8 luni ca să-i internalizez (ahahahaha) respectiva limbă. Să fiu sinceră, obsesia asta e mai prevalentă din ce văd la părinții care nu se simt stăpâni pe o limbă străină - deseori nici pe aia maternă. Eu știindu-mă ajunsă și traducător și vorbitor zilnic de engleză cu toate că am avut contact cu ea abia dintr-a 6-a, fără meditații și fără mai știu eu ce in utero learning, nu pot spune că percutez la bălării dintr-astea. Deci revenind - eu una cred că expunerea directă la vorbitori nativi (inclusiv filme și desene nedublate) și încurajarea vorbitului spontan, fără presiune sau targets a ajutat mai mult decât o mie de baby english, engleză intensiv de la 1 an, bone anglofone și alte prostii.
• Vreți sau nu să recunoașteți, ar putea fi cu ușurință redenumite Noriel TV. Copilul se uită la 8 minute de desene, intercalate cu 25 de minute de ”zi-i lui mă-ta să-ți ia astea”. Știți unde se simte cel mai mult diferența? La cadouri. Când mai dai 500 de lei pe rahatul de plastic care nu face nimic, dar e featured de 45 de ori pe zi pe cutare canal, amintește-ți de asta.
• Eu controlez conținutul. Cât se uită, la ce, de ce, când. N-o să mai controlez la 12 ani? Nici nu-mi doresc. Dar cum are până în 6 ani, nu vreau să fie o pâlnie căscată în fața unui ecran. Și eu să nu știu ce se toarnă.

2. Am primit și-am dat. Am cumpărat foarte puține.

Am primit o grămadă de chestii cât a fost Alex mic. Le-am acceptat cu bucurie. Germofobia chiar nu-și are locul la hainele și lucrurile de bebeluș. Cred că am scutit ceva mii de lei, și am putut și eu scuti la rândul meu când le-am dat mai departe. Am primit tone, am dat tone. 

Nu fiți fraieri. De la hăinuțe de 2 luni până la cărucioare sau babywearing stuff, sunt niște chestii care uneori sunt folosite câteva săptămâni sau deloc, starea lor poate fi evaluată pe loc, se pot dezinfecta și spăla în cele mai paranoice moduri cu putință și COSTĂ O GÂRLĂ DE BANI. Nu-i momentul să vă cocoșiți cu papuci de 200 de lei pt un copil care va păși abia peste jumătate de an. Firește, multe chestii merită să fie luate de noi. Dar multe nu. Mi se pare stupid pe de o parte să ne cacarisim pe noi că suntem sustenabili zorcăind să zicem niște scutece în mașina de spălat de 4 ori pe zi, sau rozând la kale bio, dar pe de altă parte ferească și păzească să fi avut careva fie și în treacăt un obiect ce ne parvine.

3. L-am ferit pe cât posibil de rahaturi comestibile.

Alex e un băiat obișnuit. Îi plac dulciurile și cartofii prăjiți, știe ce-i aia înghețată, mai prinde câte un Nestea. Roadem împreună la tortilla chips la film.
Alex n-a fost dus la Mc de la 2 ani, nici nu e învățat să bea suc / ceai cu zahăr în loc de apă, pentru că mă-sa nu-i imbecilă. Nu știu altfel cum să rezum asta. Nu demonizez nimic, dar nici nu mi se pare ok să-i dau rahat cu lopata, în ideea că ”și alții mănâncă” sau ”oricum o să mănânce vreodată”. Oricum o să facă și sex, ce propui?

În continuare consider că e ok. Da, în jurul lui se mănâncă diverse porcării dar nu, nu ”suferă”. Multe i se par scârboase - nu i-am insuflat eu asta, doar am amânat să i le bag sub nas până când avea un minim de discernământ și de comparație. Și s-a prins singur. Dacă prin absurd de mâine face o pasiune pt McDonalds, măcar o să știu că 6 ani de zile de mâncat aiurea i-am salvat. Și sunt poate printre cei mai importanți ani, primii din viață. Că așa, sorry dar degeaba ne pocnesc revelațiile de health freak la 53 de ani, cu pancreasul în pioneze, colesterolul cât casa și diabetul după colț. Unele chestii chiar nu se mai repară peste noapte - inclusiv atitudinea față de hrană.

On the other hand, eu gătesc aproape zilnic. Cum iese, cum nu iese, după muncă, noaptea, în două tur, în weekend, noi avem mâncare gătită în casă. Mâncăm micul dejun cât de des putem în casă. Clătite, ouă, etc. Vom vedea cum îmi vor ieși astea de la anul, când va trebui să fie deja mâncat, îmbrăcat și în poarta școlii la 8. Dar știu ce pot. Și am să pot și asta.

4. I-am luat apărarea.

Moda asta a părintelui legumă, care contemplă meditativ ca un Buddha lobotomizat cum și-o ia copilul său, e umilit sau atacat, vine dintr-o țară în care poți fi dat în judecată pentru că s-a împiedicat unul când se gândea la tine. I don't buy that bullshit. De asemenea, am observat că cele mai vocale zeițe zen sunt cele care se bazează pe capacitatea copilului lor de a da, nu de a primi un tratament negativ. Și tot zenul se duce pe pulă când și-o ia al lor pe coajă. 

Nu, sorry, nu mușc prostiile cu ”să învețe să se descurce”. Uite de ce. Imaginează-ți că vă întoarceți pe jos, tu și cu bărbată-tu, dintr-un club. Se iau de tine 3 golani care încep să te tragă de țâțe, îți fură telefonul, te dau cu capul de gard. Ce-ai prefera să facă bărbată-tu?

a. nimic, dar după ce scapi să te ducă să înveți aikido, pentru ca pe viitor să te poți apăra

b. nimic, ca să-ți poți astfel dezvolta capacitățile de negociere, pe care e clar că nu le ai. Într-o bună zi te vei întoarce singură din club, și trebuie să te poți descurca.

c. ORICE, ÎN PULA MEA, CĂ DE AIA E BĂRBATĂ-TU.

Suntem mari fani ai comparației cu regnul animal, dar numai când ne convine. Vă propun ceva. Mergeți și zâdărâți vițelul Joianei, la țară. Să vedeți câte șanse să se descurce singur îi dă. Trageți ursulețul de picioare, să vedeți cât de calmă rămâne mă-sa. Uitați-vă ce face cloșca atunci când apare un pui străin care-l ciocănește-n cap pe-al ei. Hai să lăsăm această rață jos, că măcăne.

5. Nu l-am lăsat să maltrateze animale.

Firește că un copil de 1 an dă să bage un deget în cur câinelui și altul în ochi, și firește că unul de 3 ani dă să țină pisica de gât. N-are de unde ști. ȘI AICI INTERVII TU, MOMÂIE CE EȘTI. Oprești, desparți, explici. Dacă nu ai cui explica, pentru că încă nu empatizează, oprește pur și simplu comportamentul nedorit. Să fiu sinceră în spatele multor rele tratamente permise se ascunde doar nesimțire. Nu-ți pasă de respectivul animal, pentru că crezi că nu-i va face nimic copilului. Dacă-ți spun că mușcă sau are râie, brusc găsești o mie de acțiuni numai bune de întreprins. Deci se poate, dar nu-ți pasă.

Am avut câine, pisici, acum avem iarăși câine. Dacă toate merg bine, ne vom petrece următorii 12-14 ani împreună. Ar fi prostesc să ni-i petrecem chinuindu-l pe ăla mai puțin biped dintre noi.

6. Nu m-am agitat prea tare cu pediatria americană.

De ce dracului mi-aș lua sfaturile anti alergii și pro diversificare de la nația cu cei mai mulți alergici din lume? De ce aș înghiți sfaturi despre decalotare de la o nație prepuțofobă? De ce aș citi cărți despre adormit copil scrise pentru mame care trebuie să revină la 3 săptămâni după naștere la muncă? Nu-s nici pe departe naționalistă, dar anumite chestii țin de culturi diferite și pot fi profund greșite. Vă dau un singur exemplu. Tot rahatul ăsta cu introducerea câte unui singur tip de nutrient pe rând, cu amânarea până după 1, 2, TREI ANI, sfinte căcat, a anumitor compuși cu potențial alergen vine de la americani. Țara amenințată de alune și ouă Kinder. Cumva toată planeta a considerat că e o idee bună să ne luăm după niște tehnici care nu duc nicăieri. Între timp, alergiile au continuat să crească în frecvență. Pediatrii ne-au frecat la cap ritos să nu carecumva să dăm alune, căpșune, etc înainte de nuș ce vârstă......

Până anul ăsta! Când americanii au emis iar un sfat - hai să dăm alune înainte de 6 luni. Ha. După decenii de păzit de alune, pește, etc, timp în care copiii alergici s-au înmulțit ca ciupercile, au scos într-un final capul din propriul cur și s-au uitat peste gard. Au observat că anumite țări efectiv nu au persoane alergice la anumite alimente. De exemplu, Israelul practic n-are oameni alergici la alune. Și ghici de ce. Pentru că majoritatea mămăițelor și mămicuțelor complet ignorante în ale parentingului modern occidental le dau bebelușilor pufuleți cu alune.

Pu-fu-leți. Ciuma expandată. Na. 

Iar acum evident că aceiași pediatri, autori, cunoscători, sfătuitori care v-au frecat la cap să nu cumva să dați alune înainte de 2 ani vor schimba macazul și vă vor îndemna să dați cum zic americanii  - înainte de 6 luni.

Nu zic să dăm dracului orice principiu și să începem diversificarea cu fasole și cârnați, dar totuși. Hai să nu mai sărim cu atât entuziasm în brațele unor ideologii de multe ori nefondate sau stupide.

Aceeași chestie și cu învățatul la oală, btw. Mai țineți minte când ați declarat că bunica / mămica / socrela e un monstru ignorant, care nu știe că se începe abia după 2 ani jumate? Luați tot teancul ăla de cărți și savantisme și dați-vă una în cap cu el. S-au răzgândit iar - acu e pe trend 1 an - 1 an jumate. Fix ca pe vremea bunică-tii, necititoare de americănisme.

Read More

Dubito, ergo cogito

-  Cum te mai simți, Alex?
- ...ăăă...Poate mai bine.

E un răspuns foarte bun. Fiul meu deprinde ițele diplomației și navigării pe ape tulburi. Dacă nu se mai simte bolnav deloc, se poate trezi înapoi la grădiniță. Dar dacă se simte prea rău, ajunge înapoi la medic.
De o săptămână suntem singuri acasă. El cu pneumonie. Eu nu mai, dar cu ochii pe el și cu urechea ciulită la orice suflu nelalocul său din plămâni. Ia medicamente. Le bea sau le inhalează. iar între aceste reprize scârboase de doftoricit, suntem noi doi și Jessie. Tati e în delegație.

La început i-am spus direct că nu e niciun Moș Crăciun, că noi ne luăm între noi cadouri, și ne facem surprize plăcute. Însă de sărbători cedam și ne lăsam târâți în iureșul buimac de clopoței și beteală. Anul ăsta ne-am trezit că tornada cu Hrușcă și sclipici ne-a înghițit fiul de tot. Crede, mai mult ca niciodată. Dar cugetă, așa că se tot frământă și se întreabă. Pardon, mă întreabă. Iar eu tot oscilez între a-i da mici indicii că poate nu și a îl încuraja că poate da. E o dilemă morală cumplită.

- Cum ajunge la noi?
- Hă?
- Cum ajunge, pe unde? De la Polul Nord. Noi când mergem acolo?
- Nu prea curând, e foarte frig. Se duc oameni în expediții, dar unii mai și mor pe-acolo. E foarte frig, nu locuiește nimeni permanent la Polul Nord.
- În afară de Moș Crăciun, mă corectează el prompt.
- Ăhăm....

Și tăcerea se sparge iar, câteva clipe mai târziu.

- Dar cum poate să ajungă dintr-o dată la toți copiii?
- ...poate ajunge pe rând, sugerez eu.
- Dar cum să vină cu sania? Sania nu zboară. Și dacă nu ninge? Atunci?
Eu ridic ochii în tavan, implorând pronia cerească să fi fost retorice întrebările. Mi s-a acrit să apăr un hibrid dubios între Coca-Cola și behaviorism. De ce nu și-au pus măcar povestea la punct?

Dar pronia doarme. Alex are 5 ani și la 5 ani nu există retorică.
- Atunci? Cum ajunge? Atunci? Și pe unde intră? Doar noi închidem ușa. Are cheie? Dacă are și altcineva cheie? Și pe unde intră? Noi n-avem horn! Auzi? N-avem horn, ca în poză. Pe unde? Atunci?
- Alex, poate e doar o poveste, cum sunt zombies sau vampirii, încerc eu moale, simțind cum o năpârcă galbenă și-a încolăcit coada pe limba mea.
- Poveste?! Moș Crăciun?!
Năpârca m-a prins de inimă și mă ține în colți. Fir-ar magia mă-sii. Uite ce mă pune să fac. Și să vezi, când o realiza că nu există, tot pe noi se va supăra. Doar noi am încercat, dar el batman, batman...
- Moș Crăciun există și nu e o poveste! declară Alex, cu credința în suflet și vorbă a primilor apostoli.
- Absolut de acord. Cred că intră pe ușă, pentru că noi mereu o lăsăm deschisă în Ajun. Special pentru el.
Vezi, ce ușor a fost.

Alex răsuflă ușurat. Mă uit pe furiș în ochii calzi, căprui, care nu mai oglindesc pentru moment nici o întrebare. Profit de pauza de 3 secunde ca să beau niște apă.

Alex pleacă la el în cameră, și din prag îmi aruncă, vesel:

- Zici așa pentru că ți-e teamă că rămâi fără cadou.

Read More

Nu e de la noi

De cate ori a avut copilul meu vreo boala mai nastrusnica si contagioasa, am considerat ca e responsabilitatea mea sa anunt pe la gradinita. Educatoarea si asistenta medicala, de exemplu. Am anuntat cand a ajuns in spital cu pneumonie - de la un pneumococ . Am anuntat cand era suspect de mononucleoza. Am anuntat cand a facut enterocolita. Am tot anuntat.

Invariabil, marea grija a reprezentantilor cresei, respectiv gradinitei (de la doua institutii diferite) era sa sublinieze ca musai a luat orice-ar fi fost din alta parte. Nu e de la noi. De parca le ceream bon fiscal pe ce rahat culesese.

In cazul meu, subliniam cu argumente la mintea cocosului ca ba da, e de la voi, dar nu asta conteaza. Daca copilul a venit sanatos luni si a plecat cu enterocolita, de exemplu, vineri, dintr-un spatiu in care petrece 8-9 ore pe zi, cum sa nu fie de la voi? Si ce dumnezeu conteaza daca e de la voi? Fireste ca in comunitatile mari de oameni mici care se scarpina in nas si in cur si nu se spala pe maini, iar apoi manevreaza aceleasi jucarii de 40 de mii de ori pe zi impreuna, vor colcai diverse chestii, care mai de care mai variate. Fireste ca in aceste comunitati, virusii si bacteriile devin foarte rezistente, din cauza numarului mare de tratamente intrerupte (urmand ideea"pai daca-i e mai bine, la ce sa-i mai dam?"), deci administrate incorect, incomplet, care permit astfel formarea unei  noi generatii rezistente la tratament.

Observ ca exact aceeasi reactie vine si din partea cresei de pe strada Vrancei, sector 1 Bucuresti, unde s-au semnalat cazuri de TBC. Click mai jos pentru inregistrare audio.

http://www.romaniatv.net/cazuri-de-tbc-intr-o-cresa-din-capitala-reprezentantii-institutiei-reactie-halucinanta-nu-e-ceva_286773.html

In scurta si sacadata conversatie, cine-o fi acolo raspunzand reporteritei, insista pe urmatoarele puncte:

1. Da' cine v-a zis.
2. Da poate nu e.
3. Ok poate e, dar poate nu e mare branza.
La punctul asta as mentiona ca:
a. nu cred ca cresa decide daca e sau nu mare branza. Ci parintele cu copilul suspect de TBC.
b. daca asistenta medicala de la aceeasi cresa considera ca un muc e mare branza si-ti intoarce copilul din drum pentru el, trimitandu-l la doctor, mi se pare nesimtire sa sugerezi in fix acelasi context ca poate nu e asa mare bai un TBC acolo.
4. Stiti, avem birou de presa.
Clasic, nu? Sa nu uitati sa luati dosar cu sina, treceti la coada vecina, colega se ocupa.
5. Nu e musai de la noi. Poate e din parc, din metrou, din autobuz, din stratosfera ...
6. Refuza sa se prezinta - doamna e "doua persoane".

Cata credibilitate mai poate avea o institutie reprezentata - chiar si accidental - astfel?
Cat de greu o fi sa raspunzi unui reporter - prin ochii caruia te va vedea si auzi o tara - ceva cu un minim de simulacru de empatie si responsabilitate?

Cum ar fi sa raspunzi, sa zicem:

"Da, suntem la curent. Suntem alaturi de colega noastra, in prezent internata [pentru ca fata aia totusi nu s-a imbolnavit intentionat, a mers sa se caute si sa se trateze, si a anuntat - si nu cred ca a anuntat ca sa avem noi unde arunca pisica moarta ] si am anuntat deja parintii, informandu-i despre testul IDR si despre situatia curenta. Este o boala din pacate inca des intalnita in Romania, pana acum nu ne-am mai confruntat cu un asemenea caz, insa evaluam situatia cu toata seriozitatea. Momentan sunt X copii suspectati de contaminare cu bacilul TBC, insa nu avem nici un caz confirmat. Va vom tine la curent si vom anunta parintii de indata ce obtinem si noi rezultatele analizelor. Va multumesc, eu sunt Geta / Veta / Leta / Greta, angajata / reprezentanta / whatever in cadrul acestei institutii."

Nu din cauza unei presupuse exagerari panicarde vuieste acum presa, nonstimabililor. Ci pentru ca, inca o data, de la zeci de oameni arsi de vii pana la copii batuti in clase si in patuturi, de la copii sub 3 ani posibil contaminati de TBC pana la bebelusi morti, infectati cu E-Coli, atata grija aveti: NU E DE LA NOI. Nu sunt artificiile noastre, nu e TBC-ul nostru, nu era branza mea, NU E DE LA NOI. NU E DE LA NOI. Primul gest, primul reflex asta e. Nu ne pasa de victime, nu ne pasa de riscuri, ne pasa de fluturat basina de la fundul nostru. NU E DE LA NOI.

Iar daca e de la noi, sigur nu e nimic serios. Si daca e totusi ceva serios - pai poate totusi NU E DE LA NOI.

Lasitatea lipsita de motiv si incapacitatea de a fi onesti sunt sigur, foarte foarte sigur de la voi.

Read More

De ce e inca bine la noi - capitolul 1

In ultima vreme, termenul patriotism a ajuns sa incite la scuze in zambete si ironii in sprancene. Predictibil, din moment ce se reflecta in mass-media noastra cea de toate zilele (in cazul meu, in mediul online) de cele mai multe ori in dacopatii acute, lamentari rizibile, clisee si isterii infantile.

Adica la ce te duce gandul in ultima vreme cand spun patriot, oricum? Spune drept. La o pagina sau un blog sau un om sfertodoct, xenofob si cu fracturi grave de logica. Romania, axis mundi, Hagi, dacii, tarisoara noastra, futu-i in gura de unguri, tigani, jidani, si cam orice altceva, Eminescu, americanii, petrolul, conspiratia, Zamolxe, geniile de cristal si asa mai departe. E pacat ca s-a ajuns asa, e drept. E pacat ca s-a ajuns ca imaginea asta, corespunzand unui mod schiop de raportare la realitate, sa manjeasca imaginea de ansamblu.

Acum nu ca as vrea sa ma dau exemplu, dar voiam sa subliniez ca mai sunt si altfel de oameni iubitori de glie si de neam. Iubirea nu se face doar declamativ, sub geam, cu lautari si strigaturi, atata tot voiam sa zic. Si cand iubesti pe cineva dar constati ca vecina are craci mai lungi sau bani mai multi, iarasi, nu-i nimic; nu inseamna ca esti fals, inseamna doar ca nu esti chior.

De ceva vreme ma tin sa scriu despre niste chestii. Care sunt bune la noi in tara. Deseori am senzatia ca ma confrunt cu un extremism  hiperbolic al opiniilor  - iarasi, caracteristic mintilor slabe si caracterelor cam smucite: doctorii sunt fie niste caini insetati de sange si bani, fie niste ingeri pe pamant, apostoli si martiri; tara noastra este fie axis mundi, fie latrina mundi; e ori fenomenal de bine ori fenomenal de prost; candidatul Xulescu e ori painea lui Dumnezeu, arhanghelul opozitiei si deschizatorul de drumuri spre rai, ori scursura societatii politice, lepra si miez gaunos al coruptiei; dascalii sunt ba datatori de genii in serie, ba incompetenti fătători de imbecili, și tot așa. (Scuze, abia acum mi-am pus diacriticile. Până mor am să încerc să mă învăț cu ele. Nici când mor n-o să-mi iasă)

Așa, și cum ziceam, minusculul meu obol patriotic constă în constatarea că există lucruri bune la noi. Serios. Dincolo de prezentul politic, zdruncinat de teroare, dincolo de fornăieli pompoase, există anumite lucruri extraordinar de bune la noi. Nu știu și nu cred că ne interesează cui se datorează - știu doar că am face bine să ne ținem cu dinții de ele, cât le mai avem.

Acum ceva timp era cât pe-aci să primesc ceva la tradus, o carte care avea în titlu cuvântul geek sau nerd, să fiu sinceră nici nu mai țin bine minte care dintre ele, însă tot citind primele pasaje, țin minte că ambii termeni se succedau destul de des și începusem să mă întreb cum am să-i traduc, având în vedere că termenul nostru - tocilar - nu redă exact sensul celor două cuvinte.

Și cum tot foiam și cântăream eu alternativele lingvistice, m-am înveselit. Am realizat că e bine că nu avem în vocabular termeni exacți pentru geek și nerd.

Mai precis, termenul tocilar vine de la a toci și ironizează pe cineva care tocește cartea, o învață pe de rost. E un termen peiorativ, care înfierează de fapt memorarea mecanică, automată, fără cap.

Dar asta e bine, oameni buni. Asta e bine, e fenomenal de bine.

Nerd înfierează cam pe oricine are preocupări intelectuale. Geek e un fel de nerd care a reușit să devină socially acceptable. Noi încă nu avem așa ceva în vocabular. Și asta e bine, e nespus de bine.

Încă nu e uber cool să fii prost, asta încerc să zic. Încă nu e minunat în clasele 1-12 să fii complet imbecil dar să poți să faci flic flacuri sau să șutezi la poartă. Nu la niver de accepțiune generală. Încă facem diferența - da, în sistemul ăsta de învățământ așa cum e el - între a înțelege și a toci.

Încă e ok să fii isteț cât ești mic. Încă nu devii ciuca bătăilor pentru simplul fapt că ești interesat de cunoaștere. Iar asta e un lucru bun. Puteți cârti, firește, puteți arăta spre o mie de paie din o mie de ochi, voi accepta asta, dar nu puteți nega că asta e un lucru bun. Încă e ok să nu fii dobitoc.

 Vă las cu articolul ăsta.
https://medium.com/@thatdavidhopkins/how-a-tv-sitcom-triggered-the-downfall-of-western-civilization-336e8ccf7dd0#.rkm0s23h2

Read More

Gombiți și ciupize de Haolin

Doamne, Alex, cât de dor o să-mi fie de cuvintele tale stâlcite. Realizez că în câțiva ani n-o să mai pronunți mai nimic greșit. De undeva văd că ai nimerit și să-l zici pe R corect, de la noi clar nu. Dar până atunci, voiam să-ți zic (îți las și mail, pentru când vei fi tu mare și cu dicție impecabilă) că ne vine să te mâncăm cu tot cu urechi când zici:

Gombit / gombiți = zombie / zombies
Haolin = Halloween
Ciupiză = Surpriză
Pițial(ă) = Special(ă)
Cautol = Calculator
Papaloni = Pantaloni
Pimamale = Pijamale
Tăititică = Cărticică

și multe altele care nu-mi vin în cap acum. Ar trebui să-ți fac un dicționar, pe care să-l citesc peste vreo 30 de ani, bocind și stalkuindu-te pe Facebook.
Uof. Mic mai ești.

Read More

Noi nu ne imbolnaveam asa cand eram mici

E sezonul mucilor, si suntem deja in al treilea an de "colectivitate" deci deja ne-am invatat. Iar de mucii proprii, posibil sa fi uitat multi dintre noi.
Cei din generatia mea, cu bunici pensionati "pe caz de boala sau anticipat" de pe la 50 de ani sau mai devreme si parinti care lucrau de la 7 pana la 15.00 e posibil sa fi fost chiar feriti de asa ceva. Pe mine m-au retras de la "camin" dupa multe raceli care au culminat cu o pneumonie dubla, si m-au adus inapoi abia pe la 7 ani jumate. Si tot n-am uitat. Raceam oameni buni, fix cum racesc si astia micii asa si noi. Am amintiri mucoase, si voi aveti la fel, daca scotociti nitel prin minte.

Tin minte de exemplu ca nu stiam inca sa citesc ora de la ceas, dar ma puneam pe jelit la maica-mea in brate cu fix 3 minute inainte sa soseasca tanti Victorita. Tanti Victorita avea prezicia unui ceas elvetian si flecuri metalice care-i anuntau sosirea pe holul blocului, toc-toc-toc-toc. Era insotita de o caserola care putea infiorator, in care fierbea o seringa din sticla - da, sunt un dinozaur  - si absolut de fiecare data inainte sa-mi infinga o penicilina in cur ma asigura ca nu doare. Absolut de fiecare data mintea.

Mai tin minte si cum, lasata singura in casa cu un cap ermetic infundat si febra, m-am tot uitat la bucata de vata cu spirt pe ea, pe care ma instruisera ai mei sa o adulmec, doar-doar mi s-o desfunda o nara, si am formulat o deductie pe cat de logica pe atat de paguboasa in aplicabilitate. Daca adulmec nitel spirt si parca mi se desfunda o nara, ce-ar fi sa trag spirt pe nas? Cred ca ma desfund de tot. Mi-am facut curaj: 1, 2, 3 si ...
Si desfundatu-m-am. Ma mir ca mai am sinusuri. Dupa 20 minute de chelalait si sarit prin casa ca lovita de streche, am picat lata si euforica. Ma desfundasem pe veci. Sa nu faceti asa.

Mai tin minte si tratamentul pentru pneumonie, intr-o perioada in care n-aveai cu ce sa tratezi nimic. Medicul din oras ii daduse de inteles lui taica-meu ca-s cam nevolnica si ma cam prapadesc, deci sa ma duca vreundeva unde e cald si bine, asa ca m-au dus in Oltenia, care nu era cine stie ce Hawaii, dar macar aveau soba de teracota si carbuni lignit de ars in ea, alaturi de congresul al 15-lea in editie revizuita. Acolo, trezindu-se iar cu mine bolnava rupta, bunicii mei au facut un pasat (in Moldova inseamna uruiala de dat la porci, in Oltenia inseamna mamaliga moale) si m-au mumifiat cu urmatoarele ingrediente: un rand tifon, un rand mamaliga fierbinte, un rand tifon inmuiat in tuica sau carmol, un rand mamaliga si tot asa, pana m-au transformat intr-o chestie care duhnea si bocea si tusea, dar se vindeca macar. peste toate straturile astea au mai pus si doua caramizi fierbinti, scoase din foc. Nu stiu daca de la mamaliga, tuica si caramizi sau de la norocul de a fi mica si capoasa, dar am iesit si din asta.

Siropuri cu antibiotic si gust de nu stiu ce capsunica? N-ai sa vezi. Existau doar doua pastile pe lume: aspirina si paracetamol. Aspirina trebuia crantanita si era salcie. Paracetamolul era rupt in jumate si era amar ca moartea. Trebuia dat cat mai repede pe gat si tot ramanea fantomatic undeva in esofag, oricata apa as fi baut dupa.

Tantrumurile se chemau deochi. Eu eram foarte deocheabila se pare, pentru ca una doua ma dadeam cu curul de pamant si incepeam sa zbier. Fiecare avea o maniera proprie de a ma dez-deochea. Tata imi dadea vreo doua, ceea ce amplifica de obicei deochiul. Mama ridica din umeri si se ducea sa fumeze. Bunica se ducea la ale ei, ca era treaba multa in gospodarie si oricum n-avea cine ma deochea la ea in casa. Mamaie-mea ardea carbuni, ma ungea cu funingine pe frunte si dondanea "fugi deochi de pe ochi, din gene, dintre sprancene".

Ticuri aveam si pe atunci. Eu imi sugeam degetul mare, de exemplu, la o varsta respectabila, si degetul incepuse sa se alungeasca de-a binelea. Taica-meu a glumit odata zicand "poate-si da cu ceva peste deget sa nu mai aiba ce tine in gura". Era o gluma pe care n-a prins-o varu-meu, care, consecvent si serios fiind de mic, m-a chemat odata dupa casa, unde ma astepta cu un pietroi in mana. "Pune mana jos aici. Intinde degetul."
Trei saptamani de deget in ghips mai tarziu, se pare ca ma dezvatasem.

De viermi eram plini toti astia exilati la tara, la bunici. Cainii plini, pisicile pline, noi plini de asemenea. Din noi, mamaie-mea a intervenit cu leacurile ei. Din fericire pentru toti, cand eram copil mancam infiorator de picant. Nu stiu de ce. Am mancat o vara intreaga salata de rosii cu felii de ardei iute si salata de ardei copti cu usturoi zdrobit - sau mai degraba un mujdei cu ardei. S-au dus si aia.

Polipi existau si pe atunci, dar nu prea erau operati, pentru ca operatia se facea cam pe viu, cu un fel de chiureta / lat de metal. Copil trebuia imobilizat / calarit ca la rodeo, procedeul era foarte sangeros, etc. Asa ca ramaneam multi fonfaiti sau cu dintii alandala sau cu sinuzite cronice, sau apnee, dar cine sa le mai stie pe-atunci.

Otitele erau tratate dupa ureche, pardon the pun. Cu vata in urechi, spirt, usturoi si alte minuni. Asa se face ca barbatu-meu are un neam ramas balbait iar eu am alt neam ramas vesnic sensibil, instabil pe picioare, surd si cam slab de minte, de la otite prost tratate - ma rog, de fapt deloc tratate. Cand recidiva otita, isi luau o urecheala - pardon the pun again - ca de ce umbla dizblehuieti fara caciula pe cap cand e curent si li se mai dadea niste vata de pus in ureche.

Cand m-am mai marit, am ajuns la scoala, unde schimbam impresii despre injectii. Eu scapasem din fericire. Altii, mai putin norocosi, trecusera de la penicilina la moldamin. Se zvonea ca e uleios si doare ca dracul. Tot la scoala am descoperit ca daca mananci creta, faci febra temporar - habar nu am de ce nici acum - si poti sa te scuzi sa iesi de la ora, dus la cabinet scolar. Si dus erai.

Am facut parte si din generatia cu apendicita si amigdalita - una doua, jos cu ele. Nu stiu daca macar 15% din colegii mei de generatie scolara le mai au. Eu da.
Stiu pe una care s-a dus sa se caute de astm si s-a intors fara apendice. Asa, in caz ca doamne fereste, daca tot ajunsese in spital de ce nu. Se zvonea ca te ingrasi de la operatie. Sau de la mancarea din spital, care cumva pe atunci era apreciata drept foarte gustoasa si multa. Una din doua.

Mai tarziu, de la pubertate incolo, orice infectie urinara sau problema ginecologica era dismissed de doamna asistenta de la cabinet drept "asa va trebuie daca umblati cu spinarile goale". Unele dintre noi ajungeau prea tarziu la ginecolog, sau deloc.

Ocluzia intestinala mai era iarasi o mare sperietoare. Se zvonea ca faci asa ceva daca inghiti samburi sau guma, sau daca sari ca apucatul in loc sa STAI DRACULUI JOS, COPILE!
Prin urmare am sfidat moartea ani de-a randul, pentru ca de cand ma stiu am o pornire irezistibila sa inghit samburi. De pepene, cirese, ce-or fi, orice trece de gatlej dus sa fie.

Si nici macar n-am avut cap spart, maini sucite, fracturi sau lesinuri. Si uite ce ditamai lista de boale si bube am strans. Deci, oameni buni - ne imbolnaveam si noi destul.

Sanatosi sa fim. Cat de cat.

Read More

Pufarinele

Doua saptamani am stat despartiti. El la bunici, eu aici. A prins si timp urat, a stat o saptamana in casa, amarat. Cealalta saptamana s-a zghiuit fericit prin tot colbul de la tara, si asa se face ca astazi a revenit acasa victorios, parlit de soare si plin de zganci, vanatai, zgarieturi si vitamina D.
Dupa pupaturile, exclamatiile si despachetatul de rigoare, vine la mine si-mi intinde o punguta crampotita.
- Ce-ai acolo?
- Vrei si tu? ma intreaba Alexandru, imbietor.
- Dar ce-s?
- Pufarine.
- Nu merci, raspund eu, bombanind in gand, toate porcariile i le dau dar de-acu ce sa mai zic, nici eu nu-s usa de biserica, si asa a mancat jumate de punga, ma rog, pff, pufarine, ce-s alea, porumb? porumb cu zahar si coloranti. mda. Ah well, sa lasam, nu-i un capat de tara.
- Nu-ti plac? intreaba Alex cu o nuanta pe care n-o pot citi pe moment in glas. Apoi, cum eu deja ma luasem cu altele, lasa usurel punguta pe langa mine si se strecoara in camera lui.
Terminand cu despachetatul, sun pe soacra-mea sa-i zic ca i-au ajuns baietii cu bine acasa. Si tot vorbind, o aud cum imi zice:
- I-a placut la noi, dar voia si acasa. Ii era dor de tine, atata ce-o mai corcolit punguta aia de pufarine si o tot zis "i le dau lui mami, astea-s pentru mami", o zi intreaga o carat-o dupa el.
- ....

Asa ca acum va scriu aceste randuri, imi pup ficiorul de cate ori il prind in raza mea de actiune si n-ati mancat voi in viata vietilor voastre caviar mai gustos cum sunt pufarinele astea de le mananc eu acum.

Read More

O duminica in doi

N-am aflat cine-i tanti care trage copiii de moț de la gradinita 46 pentru ca, how convenient, au plecat cam toate in concediu si au venit altele. Va povestesc povestea / parabola care mi s-a servit la telefon cu alta ocazie. Asta e. Am decis ca pt saptamana asta in care mai e deschisa sa nu-l ducem, daca tot e si taica-meu pe aici.

Pana una alta, sa va povestesc despre ce duminica faina am petrecut eu si cu fiu-meu. 100% citadina si fara ample valori educative desprinde din ea. Din nefericire nu am fost la vreun atelier de despletit sperantele subconstientului sau pictat pe coji de oua. Nope. Noi am fost la mall.
Ne-a pacalit un mail pe care nu-l mai gasesc cum ca sunt nu stiu ce evenimente cu Minions la Mega Mall.

Evenimentul cu Minions era cam rasuflat - vesnicul animator, vesnicul face painting, niste cartoane cu minions etc, asa ca am propus sa mergem la film.
Minions 4DX era abia la 18.30 sau 20.00 asa ca am mers la Inside Out sau Intors pe Dos, cum a fost tradus in romana. Am nimerit la cel dublat - foarte bun dublajul, spre usurarea mea. Si am descoperit urmatoarele lucruri:
- de cand n-am mai fost eu la cinema, portia mare de popcorn a devenit o galeata pantagruelica
- Alexandru rezista linistit la filme la cinema. Nu si-a dat jos ochelarii decat sa verifice diferenta intre cu si fara (era 3D filmul), si desi filmul poate nu era chiar pt grupa lui de varsta a ras, s-a emotionat, speriat nitel de clovn, a retinut numele personajelor si la final a declarat ca i-a placut mult. Deci clar mai mergem.

Apoi am cascat gura prin multe magazine impreuna, dat cu parerea, eu am intrat sa-mi caut ceva lenjerie, Alexandru ori ma vede mult prea mare ori ma vad eu mult prea indulgent, pentru ca venea la mine cu niste budigai cu proportii de catarg "vrei sa porti asa?" , ne-am uitat la zeci de zdranganele, bluze, tricouri, geci, sosete, am trancanit impreuna, am gasit pijamale cu Minions dar nu si masura lui, am dat iama intr-un magazin de dulciuri si intr-un final am folosit Uber, la sugestia sotului ramas acasa si am ajuns in conditii absolut impecabile.

Alexandru se transforma incetisor dintr-un pui de om care trebuie carat, corcolit, menajat, adormit, trezit, etc, intr-un omulet mititel, tare cumsecade, care tine pasul cu noi si cu care te poti distra de minune. In ziua anterioara rezistase cu brio la 6 ore de petrecere botez - am dat noi bir cu fugitii, copilul ar mai fi stat. E din ce in ce mai  ... mare, I guess. Chiar e o placere sa iesim impreuna. Imi e teribil de dor puiul mic si moale pe care-l caram in sus si in jos cu mine pretutindeni, dar ma bucur tare sa-l cunosc pe baietelul asta prietenos, politicos, vesel, care alege sa ma insoteasca peste tot.

Read More

Achizitii de limbaj

Alex a inventat un cuvant nou. Nu-i deloc public-friendly dar ma umfla rasul de cate ori il aud.

Fucklelei.

E o combinatie intre valelei si fuck. Cu valelei nu stiu sa ne fi auzit pe noi - parca n-avem asa dramatisme in viata de sa ne vaicarim atat de sonor - dar cu fuck recunosc spasit ca da. Mai scapi o furculita, mai scapi o furculita pe un picior, mai afli ca se face a 15-a dezinsectie consecutiva si trebuie cumva sa iei copilul la 4 de la gradinita, ce sa zic, viata e plina de ocazii sa zici "fir-ar sa fie de treaba". Daca esti Margareta Nistor. Si noi nu suntem.

Cuvantul nou inventat e folosit in contextul potrivit macar.

- Ce e de mancare? Este lapte? Cu cereale?
- Lapte cu cereale este dimineata. Acum avem ciorba.
- Fucklelei...

- M-am murdarit aici pe genunchi.
- Lasa ca se ia la baie.
- Facem baie?!
- Da, in seara asta.
- Fucklelei!!

- ....hai Alex ca e 8 jumate si iar intarzii, hai sa ne trezim sa mergem ...
- Unde sa mergem?
- La gradinita.
- Iar?!!
- Iar ...
- Fucklelei :(

Read More

Si? Doarme?

Printre primele intrebari care mi s-au pus cand am devenit mama a fost aceasta: "E cuminte?"
Intrebarea m-a lasat cam confuza, iar raspunsurile date au fost bascalioase si neserioase, ducand la surasuri cam strepezite. Dar ce poti sa raspunzi cand esti intrebat asa ceva despre un copil de doua, trei, cinci luni? Da, e cuminte, face matanii, aduce tot salariul acasa, tine posturile ... wtf?

Jenati, partenerii mei de dialog reveneau cu precizari: "E cuminte, adica ăăă...doarme?"
Cumva calitatea unui prunc se reflecta in gradul sau de cumintenie, a se citi obedienta. Ulterior, cuvantul "cuminte" ajunge sa fie inlocuit de termenul "bun".  E un copil bun, iti va spune invatatoarea, ca un geambas caruia i-au trecut pe sub expertele priviri vreo 500 de juninci ca ale tale. E baiat bun, te vor asigura colegii sai de serviciu. E un om bun, va ofta nevasta-sa resemnata. Dar pana una alta, cat e prunc fraged si practic incapabil de necumintenii, va fi evaluat dupa cat de mult doarme, pardon, dupa cat de mult dormi tu.

Obsesia somnului e pana la un anumit punct motivata - e rau sa nu dormi. Ajungi intr-un mare hal din lipsa de somn. Sau ma rog, hai sa nu generalizez tocmai eu - ajung EU intr-un mare hal. Si eu dorm ca marmota si tot nu ma mai satur.
Insa capata dimensiuni caricaturale cand toti ceilalti, vecini, pediatri, rude, parinti, se ingramadesc intr-un efort colectiv de a se asigura ca ala micu doarme tun. Si de aici, evident, o mie de sfaturi, o mie de "sa nu cumva", o mie de idei, de deviceuri, de salarii aruncate catre Mos Ene.

Principalul conflict apare dintr-o fractura logica. Exista adulti care dorm 8-10 ore pe noapte, al caror stomac poate digera lent un bol alimentar care le tine de foame 6 ore, care stiu ca dupa noapte vine zi, ca restul familiei e la un pas / metru / o camera distanta de ei. Si se asteapta ca un boț de om născut abia acum cateva luni sa stie si sa poata si el toate astea. Gramajoara aia nu stie nici ce e noaptea, nici ce e ziua inca. Vede neclar, aude asa si-asa, si singurul miros reconfortant e al mă-sii. Nu stie diferenta intre o ora si un an. Nu stie ca exista ore si ani. Nu poate zari marginile camerei sale. Are un stomac cat doua linguri, care se goleste rapid de lapte, pentru ca trupul si mintea lui cresc fenomenal de rapid. N-are inca muschii esofagului suficient de puternici. Sta culcat in majoritatea timpului, si uneori laptele ii vine inapoi pe gat. Il sperie. I se face foame, sete, teama. Si nu-i nici pui de ciuta, sa stea ascuns in iarba si sa o astepte pe ma-sa sa vina de la pascut. E un pui de primata superioara, si tot ce stie e ca nu e bine sa fie uitat undeva singur, si ca trebuie sa-si semnaleze prezenta neaparat. Si asa face. O semnaleaza din trei in trei ore, din 4 in 4, din 6 in 6, din 2 in 2. De câte ori trebuie. 

Ma intreb cum ar fi sa ne trezim odata lasati in grija unor giganti care se trezesc o singura data pe an. Sau pe luna. Si care, exasperati de trezirile noastre din fiecare dimineata, de nevoia noastra zilnica de hrana, sa ne tranteasca intr-un pat sa ne invatam dracului odata sa nu-i mai manipulam, machiavelici cu muci ce suntem. 

Dar nu-i asa, iar intrebarea mea ramane retorica.

 Despre somnul copiilor si despre aceasta magnifica obsesie colectiva va vorbi Sarah Ockwell-Smith, in cadrul conferintelor Totul despre Parenting, de pe 6 iunie. Inainte sa accept sa scriu despre acest eveniment si pe aceasta tema, m-am documentat nitel - adica am citit ceva din ce-a mai scris respectiva doamna. Face o analiza pertinenta a asa ziselor tulburari de somn ale copiilor, a caror tratare inadecvata (si inutila?) poate duce ulterior la tulburari reale.

 Eu personal nu am apucat sa fiu contaminata de aceasta mare de informatie bramburita - femeile din generatiile trecute ale familiei mele aveau opinii destul de simpliste dar veridice, iar instinctul lor sanatos nu apucase sa fie pervertit de umbra atator indoieli. Insa pentru un context actual, bombardat de informatii si idei contradictorii, de culpabilizari mercantile si targeturi si deadlines parintesti (pana la 3 luni trebuie sa...pana la 6 luni trebuie sa ...pana la 1 an...), acest tip de discutii pot fi utile.
Primiti-le cu mintea deschisa, si nu uitati sa aplicati si filtrul propriei judecati.
Somn usor ;)

Read More

Pluralul matern

Deseori ridiculizat, starnind macar un suras de amuzament, insotind lungi descrieri ale unor monotone ritualuri, pluralul matern defineste limbajul mamelor slave cel putin - sunt absolut sigura ca il regasim Ucraina de exemplu - si sigur al celor din Romania.

E necesara ceva stapanire de sine si un bun control al muschilor faciali pentru a asculta cu seriozitate cum o tanara doamna de 25-30 de ani iti povesteste, surazand: "Am facut căcuța de două ori azi, o dată moale și o dată mai tare. Cred că e din cauză că am mâncat prima dată iaurt, iar apoi banană cu biscuiți."

Râdeți voi, râdeți, oameni cu copii mari, stimați celibatari și preafrumoși sarcastici; dar pluralul matern, dincolo de efectele sale rizibile, este ecoul vocalizat al unei simbioze, legături strânse între mamă și pui. Un cordon ombilical invizibil, care își prelungește necesitatea în primele luni de viață, ba chiar în primii doi ani.
Probabil deloc coincidental, aceeași perioadă în care majoritatea mamelor din Romania intra in concediu maternal si isi petrec pline zile si lungi nopti singure cu copilul. Sau cu copiii.

Chiar asa. De aflat preponderenta pluralului matern la mamele pluripare, comparativ cu cele unipare.

Revenind la justificarea acestui mod de exprimare (de care m-am contaminat din plin, previzibil):

Ma gandesc ca atunci cand ajungi sa ai in grija ceas de ceas o faptura atat de fragila si de neajutorata incat absolut fiecare activitate a sa, pana si buna parte din cele vegetative par sa aiba nevoie de ajutorul tau, probabil ajungi sa internalize e un cuvant in engleza dar nu stiu daca a internaliza nu cumva suna si mai stupid fiecare dintre aceste actiuni, atribuindu-ti, fireste, pe drept, o parte din meritul pentru acestea: "Azi noapte am respirat mai bine si uite asa am dormit trei ore!" Sa nu mai zic ca de multe ori acel "am dormit trei ore" chiar e un plural care cuprinde si bruma de somn pe care a prins-o mama.

Un alt motiv ar fi ca pluralul matern domina exprimarea mamelor ai caror prunci nu se exprima nici ei bine inca. Exact ca si primatele lui Jane Goodall, mama simte nevoia instinctiva de a-si prezenta puiul restului de membri ai grupului sau social. Probabil la originile acestui bun obicei ne-am fi multumit sa adulmecam micul boț cu ochi cetosi  si sa-l acceptam astfel drept al nostru, nu doar al ei.  Dar cum de atatea milenii limbajul ne-a insotit fiecare actiune si gand, ne vedem siliti sa vocalizam pana si cele mai instinctive actiuni si imbolduri. Si cum altfel sa prezentam pe cel ce nu poate inca sa se prezinte, decat vorbind in numele lui?
"Eu sunt Mihnea, am 4 luni si pap tot!"

Fireste, exista si componenta sociala, a limbajului de grup. Cand te intreaba 5 mame 5 zile la rand "noi am mancat spanac cu branzica, dar voi?" ajungi sa raspunzi "noi suntem alaptati exclusiv, pentru ca avem doar 5 luni", chiar daca au trecut ceva decenii, multe cartoane de pizza si multe doze de bere de la diversificarea ta.
Oricare ar fi motivele si oricate ar mai fi, pluralul matern reflecta de obicei o sanatoasa juxtapunere a mamei si copilului sau, dar si o interpunere a responsabilitatii materne peste (lipsa de) responsabilitate a pruncului.

Mie mi se pare simpatic, empatic si bun. Ma amuza, fireste, dupa cum si eu am amuzat vreo cativa cand am ilustrat o poza cu "Am facut in pantaloni si nu vrem sa recunoastem".

Cand mi s-ar parea bizar? Poate cand pruncul deja nu mai e prunc si s-ar putea exprima bine merci, dar parintele inca alege sa isi suprapuna meritul sau responsabilitatea peste ale lui: "Am intrat la Medicina!" Ma rog, acum ce e drept cunosc parinti care au intrat la facultate trudind cot la cot cu copiii lor. Mai stiu si unii care ar avea tot dreptul sa declare "am iesit din sesiune cu bine" sau "am facut la teme la matematica de ne-a sarit capul, mai mult al meu".

Daca vreti sa participati la minuscula mea tenativa de studiu, puteti intreba parintii de alta nationalitate din listele voastre de FB friends sau alte cunostinte daca si ei folosesc pluralul matern. Ar fi interesant de vazut daca exista si o anumite arii geograficem care probabil corespund anumitor particularitati antropologice.
Edit:
Avem confirmarea pluralului matern pentru suedeza, maghiara, turca, germana, bengali si hindi.

Read More

Sa mai si râdem

Incercam fara pic de jena sa convingem copilul sa incerce sa puna gura pe carne, promitandu-i morganatice efecte pozitive. Cum ar fi ca o sa creasca mai mare, mai puternic etc.
Coafura rezista, fireste, si nici vorba de  asa ceva.
Insa in seara asta, se duce si-l mangaie pe tacsu pe genunchi, intr-o efuziune de tandrete. Si apoi ma incurajeaza - "O sa ai si tu par din asta asa frumos, mare pe picioare, ca tata."
Eu marai "daca ajung la timp la cosmetica, poate nu".
Alex cere explicatii, eu prefer sa rezum decat sa ma pierd in ele - n-o sa am asa par pe picioare, nu. Sotul imi arunca o ocheada prudenta dar recunoscatoare.
Alex gaseste solutia.
- Trebuie sa mai mananci niste carne.
- ??
- Trebuie sa mai mananci niste carne, asa este. Daca mai mananci carne, o sa ai si tu asa, barba, mustata, par frumos pe picioare. Asa este.


:|


Guess who's going vegan.

Read More

Somnul lui, somnul meu

Fățucă e în vacanta si sta cu cine se nimerește, pe-acasă.

Asa, ca fapt divers:

Dintre noi doi, eu sunt aia care face tămbălău la nesomn și se vaită și trântește și bufnește. Tac-su se târăște doar cu ochi triști de căprioară nedormită de colo colo.

Când doarme mama, adică eu, adormitul e litera de lege, dar trezitul e după chef.  Adică nu-i nimic dacă dorm ca oricum dacă ii e sete, vrea sa știe dacă s-a deschis calculatorul, vrea sa se joace cu locomotiva cu sirena, it's ok, după părerea dumisale. Si in general dupa ce face ochi, daca e sa mai dorm inca, are cam 50 de urgente si stringente pe minut. Apa caca pipi ou paine ceai tren desene. Scapă toate obiectele de metal, troncăne și merge cu grația sonoră a unui zimbru pe tocuri. Dacă protestez, se scuză cu caps lock: N-AM VRUT!!!

Când doarme tac-su în schimb, merge pâș pâș. Doamne ferește să dea drumul la ceva care face zgomot, Doar doarme tati. Nu-i vine să bea apă, să meargă la baie, să nimic. Și dacă troncăn eu ceva din greșeală, mă apostrofează în șoaptă, indignat: șșș!!! doarme tati!

Așa se face că eu azi m-am trezit la șase.
Iar domnul tacsu probabil încă doarme. Vegheat de grijuliul său fiu, care face totul pe silent acum.

Mi-e ciudă? Normal.
Să sun să zic că am uitat ceva, numai așa de-a naibii, să-l scol?
Hai totuși nu azi, că e ziua lui :)

Read More

Asa este

Ma dadaceste fiu-meu.

De ceva timp ma cicaleste intr-una, cu tot soiul de sfaturi. Sa nu mai mananci bomboane, ca te *doare*  (ahhh, duamnele de la gradi, le iubesc, dar ele n-au iubit gramatica) dintii. Asa este. Dupa fiecare afirmatie pe care o considera importanta, adauga "asa este" pe un ton ferm. E un fel de "Howgh".  Sa nu mai lasi papucii prin casa, sa-i tii in picioare. Asa este. Sa nu mai mananci usturoi, te rog foarte frumos (deja ton acut) sa-sa-sa nu mai mananci usturoi NICIODATA. ASA ESTE. Sa nu mai tipi la mine niciodata. Asa este. Sa nu-mi spui "mai copile". Sa-mi spui Așișandus. (Alexandru). Asa este. Sa mananci si tu. Asa este. Sa iei cheile. Asa este.

Si tot asa.

Iar eu ce fac?
Pai ma conformez. Sunt niste sfaturi foarte pertinente, chiar si din partea unui copil de aproape patru ani. Nu mai mananc bomboane, pt ca incep sa raman de-a binelea fara dinti. Incerc sa-mi tin papucii in picioare. Nu mai mananc usturoi decat dupa ce pleaca la facultate sau la casa lui. N-am sa mai tip si n-am sa mai zic "mai copile" :(  Mananc si eu, chiar mult in ultima vreme. Cheile mi le-am legat de portofel si portofelul de geanta si geanta in cuier.

Sunt un parinte cuminte.  Asa este.

Read More

Sfaturi pe care mai bine nu mi le-ai mai da

....doamnă sau domnule doctor.

Știu că majoritatea sfaturilor dumitale trec pe lângă urechile pacienților ca gloanțele vâjâind pe lângă ale lui Winnetou. Știu că dacă măcar una dintre cucoanele venite la cerut bilet la salină s-ar lăsa de fumat, ar fi mai bine. Știu că dacă măcar una dintre duduile venite să se plângă că au o mare retenție de apă în organism (a dreacu apă, numai pe burtă și pe cur s-ar reține) nu s-ar mai recompensa cu câte o pizza cât roata carului pentru fiecare săptămână reușită de Montignac sau Dukan, ridurile dumitale de pe frunte s-ar mai reduce. Știu, dragul meu dentist, că dacă măcar un sfert din cei care acuză genetica păguboasă și poate apa fără fluor, ca la americani, se spălau mai des pe dinți sau te vizitau mai frecvent, aveai mai puțin de lucru.

Dar știu și că dați sfaturi absolut imbecile uneori, fix ca să vă aflați în treabă.

1. Stați mult pe scaun, la calculator? N-ar trebui.

Ei lasă-mă, nu m-aș fi gândit. Și eu care aveam de gând să-mi dedic toată viața statului în buci și cu ochii în ecrane.
Ce ar trebui să fac? Ce răspuns te aștepți să primești, când avertizezi cel de-al 400-lea IT-st sau HR-ist sau om de birou văzut pe ziua de azi că nu e bine să stea în cur și că statul la calculator peste 6 ore pe zi e dăunător. Noi ce-ar trebui să-ți răspundem?
No bine că mi-ai zis, mâine-mi dau demisia, mă duc și mă fac miner sau balerină. Eram contabil, dar fuck it, dacă mi-a zis medicul de familie sau ortopedul că nu e bine, apăi mă duc să merg în mâini la circ de mâine. Eram programator, dar plm, dacă așa mă sfătuiți, mă duc să mă fac gimnast. Chit că am 43 de ani. Am 50 de ani, am lucrat o viață în confecții sau la institutul de statistică, dar dacă ziceți dumneavoastră, da-o-n plm de pensie, mă las de muncă și tătă zâua de mâine am să umblu bolundă pe străzi. Sfatul medicului!
Serios, CE crezi că pot să facă 99% din pacienții tăi? Au un serviciu, ca și tine, și dumneata stai încoțopenit pe scăunelul ăla din cabinet tot 8, 9, 10, 12 ore pe zi. Poate te mai dezmorțești la gărzi, dar și noi ne mai dezmorțim prin metrou. Ce vrei să fac, să jefuiesc o bancă să scap de scolioză?

2. Evitați stressul.

Cum?
Chestia asta e aruncată așa sec și absurd de zici că stressul e Stressul, adică un tip cu palton pepit și pălărie, care de obicei se plimbă între Armenească și Moșilor joia dupe prânz, uneori o ia la picior și spre Universitate dacă e frumos și e sâmbătă, și dacă tot știi pe unde se învârte, mai bine n-o iei pe acolo în acele zile. Cum să-l evit? Să evit, adică să nu confrunt, să nu rezolv, ci pur și simplu să mă car din situația stresantă? OK!
Deci mâine dacă mi se împiedică iar copilul pe scări și pică în cap, fuck it, o iau rapid înapoi la picior, mă încui în casă și ascult Buddha Bar. Scuze dar e stresant. Da, știu, responsabilitate, dar vezi matale, sfatul medicului.
Dacă apare vreo problemă la job, și e pusă pe tapet într-o ședință, mă ridic și plec, pentru că așa mi-a prescris doctorul. Dacă mă cheamă înapoi, îmi dau demisia. Îmi dau demisia calm.
Dacă e îngrămdeală la metrou, ies și-o iau la picior. Dar dau de o bifurcare imposibil de soluționat. Dacă mă grăbesc, graba e o formă de anxietate, deci mă stresez. Dacă nu mă grăbesc, întârzii. Să nu mă mai duc deloc acasă? oare nu ar fi stresant?
Deci, pe scurt, CUM SĂ NU TE STRESEZI, MĂ? Ce adult normal, cu diverse ființe în întreținere, cu facturi, job, prieteni, partener de viață, abonament metrou, rovinietă expirată, plombe picate, soacră des vizitatoare, concedii în programare etc etc samd știi tu care să nu se streseze ? Explică-te. Mă somezi să nu mă mai stresez, fie, zi-mi tu CUM. Dacă nu te stresează asta, desigur.

3. Ar fi bine să retrageți copilul din colectivitate.

Sfatul ăsta îl primeam doar de la unii pediatri, și probabil o să-mi fie cu păcat, dar dacă e să iau la inventariat rețetele de la ei și de la ceilalți, erau fix ăia care recomandau antibiotice numai cât se uitau spre el și în general fiecare rețetă pentru un căcat de răceală ajungea să arate ca almanahul farmaceutic român pe anul curent.
(Paranteză - absolut toate antibioticele pe care am încercat să le dau vreodată le-a borât sau scuipat. Cam pe la al 3lea tub m-am prins că le cumpăr degeaba.)
Ceilalți care recomandau suflat muci, hidratare și ținut pe acasă dacă dă în tuse recomandau de obicei să ducem copilul la loc când își mai revine nițel, reasigurându-mă de normalitatea virozelor și de caracterul lor inevitabil în copilărie.
Anyway. Ideea e că recomandarea cu unde să duci copilul sau unde să nu-l duci, venind din partea ta spre niște oameni pe care nu-i cunoști, de multe ori nu își are locul. Pentru că de multe ori, mai ales în cazul celor care duc copilul la stat și la program prelungit, nu ai unde să-l duci în altă parte. Uneori bunicii mai mor, părinții la fel, uneori sunt la jumătate de țară distanță, alteori mai bine ți l-ar crește câinii decât neamurile, mă rog, sunt cazuri și cazuri. În cazul nostru, e distanța. Iar retrasul din colectivitate ar echivala fie cu dusul copilului la 400 km distanță și văzutul o dată pe lună - opțiune încurajată cu lejeritate de o tută pe care n-o s-o uit prea curând, ducă-și-ar ea plozii la mama dracului juma de an, dacă i se pare așa minunată ideea - fie cu lăsatul de job al unuia din adulți, și surpriză, pur și simplu pentru 1 an de făcut muci există și adulți care n-au chef sa se cace într-o viață de muncă. Sau nu-și permit.
Așa. Și tu explici, te justifici a zecea oară în anul respectiv: Am să-mi iau concediu medical, nu îl pot retrage. Nu pot lua bonă, bunicii sunt departe.
Iar Vittănștein se uită la tine și repetă, ritos:
Mai bine ați retrage copilul și l-ați duce direct la pregătitoare.
Eu ultima dată am zis ok, îl las aici în cabinet, vin la 6 să mi-l iau. S-ar putea să întârzii puțin, că e aglomerat la metrou. Facem așa zilnic, până la pregătitoare?

Read More

5 semne ca nu mai esti parinte de bebelus

Toata lumea vorbeste despre cum e sa ai copil mare, raportandu-se in special la evolutia copilului. Personal insa, dupa doar 3 ani jumatate de experienta parentala, consider ca parintele trece si el printr-o evolutie. Unde voi ajunge, nu stiu. Exista insa cateva semne pe care ti le dau cei din exterior, schimbari deloc subtile, care ma amuza si ma intriga deopotriva.

1. Dracul nu mai e chiar atat de negru

Primul an e, intr-adevar, cel mai fragil, dar si cel mai paranoic. Cumva toti cei din jur descopera delicii neurale in a baga in sperieti pe tanara mama. Totul e riscant, absolut necesar, complet interzis, inspaimantator, radical. Parintii calca pe coji de oua sub care-s mine de teren.
Cumva, de pe la al doilea an incolo, realizezi ca de fapt gomboțul e mult, mult mai rezistent decat crezi. Sau poate o fi crescut. In tot cazul, te mai calmezi. DAR se calmeaza, sau renunta si cei din jur, din moment ce ....

2. 98% din reclame, seminarii, etc si cam tot ce poate fi cumparat cu bani NU ti se mai adreseaza.

Cumva toate acele produse care TREBUIE cumparate, ca altfel moare copilul sau nu moare, dar iese mediocru, ceea ce ar fi si mai cumplit, toate siropurile magice, toate cacatisurile din farmacii se diminueaza drastic spre doi ani. Pediatrii nu se mai zburlesc asa la tine cand vii cu copilul mucos de mana. Farmacista o lasa mai moale cu mai stiu eu ce promotie la mai stiu eu ce sirop care e garantat sa aiba rezultate in vreo trei ani dupa o cura care tine doi. Toate pernutele, lampitele, sosetutele, toate alea care erau musai necesare, nu mai sunt. Creste copilul? Sau pur si simplu te-au muls destul,si acum stiu ca ai avansat din stadiul de closca nestiutoare si ingrozita, spre cel de sceptica trecuta prin destule? Nu stiu, probabil amandoua.
Cert e ca dupa primul si al doilea an de viata am daruit si vandut mormane intregi de obiecte nefolosite, haine nepurtate, despre care avusesem siguranta in momentul cumpararii nu doar ca mi-s utile, ci VITALE. Ce-i drept, am scapat ieftin, pe de o parte pentru ca n-am fost chiar asa labila cat sa inhat tot ce-mi propunea o reclama, pe de alta parte pentru ca am avut multe prietene cu copii mai mari, care mi-au daruit ele purcoaie de obiecte pe care nu le folosisera. Cu un zambet in coltul gurii pe care aveam sa-l inteleg si eu, nitel mai tarziu.

3. Primesti mult mai putine sfaturi spre deloc de la necunoscuti.

Ai un bebelus de 4 luni si te fugaresc babele ca pe Justin Bieber in parcare, sa-ti dea sfaturi de cum sa-i tragi mai bine caciula pe urechi, cum sa-i dai ceai si ce mare leac cunosc ele? Relax. Cand o sa aiba 3 sau 4 ani, or sa te priveasca in treacat, fugind spre alta cu copil in landou sau in wrap. Cred ca se aplica acelasi principiu. Cumva, nu mai mirosi a prada tanara si influentabila, iar daca pe langa juniorul cel mare ai si inca unul - sau doi! - mai mici, le e clar ca altcineva le va asculta, cu ochii cascati de groaza, susurul panicard.

4. Incepi s-o cam raresti cu parentingul comunitar

In sarcina si apoi in primul an calareai 3 forumuri romanesti, 1 strain, 1 grup mega bio hippie (pentru inspiratie), 1 traditionalist-mainstream (pt trolling) si erai abonata la 445 de bloguri de parenting. Dezbateai acolo cu spume la gura daca e asa sau nu, de obicei in termeni destul de stricti de alb si negru - acum induiosatori prin candoare, de multe ori. Citeai, citai, dadeai mai departe, iti spamai absolut toti cunoscutii din lista cu tot ce citeai, mai si scriai, ce mai, erai un fel de Poptamas matern.
Acum nu stiu voi,dar eu mai citesc fix 2 bloguri de parenting mari si late, si alea doar din cand in cand. In grupuri axate strict pe parenting nu mai sunt. De Alex scriu rar si nu ca sa dau sfaturi.
Am invatat tot ce era de invatat? Nu, nu cred asta, in nici un caz. Dar cred ca pur si simplu ajungi sa te desprinzi, ca vine un moment in care nu mai simti nevoia ca fiecare gest sa iti fie reconfirmat,aprobat si incurajat , sa te simti sustinuta de 1000 de brate (fictive, btw) si incet incet pleci copacel pe picioarele tale si-ti vezi de copil si familie.
Am invatat si ca o comunitate prea mare (sa zicem forum cu mii de membri) poate deveni adictiva, frustranta si galagioasa, dar nu neaparat de ajutor. In schimb mi-am cules in astia 3 ani, de ici de colo, prieteni buni cam de peste tot. Cu ei ma sfatuiesc, ma vizitez, schimb o vorba, ne mai intalnim copiii, etc.

5. In privinta compromisurilor, esti un contorsionist desavarsit

 Ca exemplu, cand am pornit la drum cu Alex nou nascut in brate, eram sigura ca NICIODATA nu va dormi cainele langa el,

* ca oricat de calmi si  intelegatori suntem, va fi o delimitare foarte clara intre lucrurile mele si lucrurile lui,

* ca nu vom avea niciodata televizor - mi-am pus ieri cablu pt dezbaterea ma-sii. Mea culpa. Am cenzurat insa vreo 40 de canale, inclusiv toate alea de copii. De fapt, aia a fost conditia - punem cablu, dar scoatem toate programele pe care nu le doresc eu. Sa fiu sincera, mi se pare ca am facut o afacere buna.

* si aveam de gand sa il cresc ca pe un amish, fara acces la otravitoarea tehnologie chiar si DUPA varsta scolara - cam ipocrit, ma gandesc eu acum, din moment ce respectiva otrava ne si intretine ca familie, sustine sau consta si in carierele majoritatii cunoscutilor mei si ofera MEDIUL prin care ne putem plange de cat de otravitoare e - btw, de ce nu trimiteti mesajele anti-computing pe niste tablite de piatra, prinse de curul unor porumbei hraniti cu seminte de in?

Alex a ajuns la lvl 21 in Angry Birds.
QED.

Read More

2 Aprilie - Ziua Internationala de Constientizare a Autismului

De Ziua Internationala de Constientizare a Autismului, Mariana, prietena mea si cititoare a blogului, mama unui baietel cu manifestari din spectrul autist, a dorit sa va vorbeasca.

Va rog, nu-i luati mesajul drept alarmist sau panicard. Eu l-am citit de vreo 3-4 ori inainte sa ma decid sa il public. Temerea mea era ca as sustine afirmatii asupra carora nimeni, nimeni nu reuseste inca sa se pronunte. Insa pana la urma, nu despre asta este vorba, mesajul Marianei este unul constructiv si optimist. Se adreseaza tuturor parintilor, cu rugamintea de a nu ignora sau minimiza importanta semnelor timpurii. Autismul nu poate fi vindecat, insa daca este depistat de timpuriu, sansele eficientei terapiei cresc spectaculos. Ce ne dorim cu totii e sa avem copii care vor deveni adulti autonomi si fericiti. Sa nu le rapim aceasta sansa.

Doamnelor si domnilor, va vorbeste Mariana:

"Am tot zis ca ma abtin sa spun sau sa scriu ceva apropo de 2 aprilie. E ziua mondiala de constientizare a autismului.
Baietelul meu a fost (intr-un final) diagnosticat cu TSA (tulburare de spectru autist). Ei, si? E un diagnostic. Nu-l defineste, ca persoana, dupa cum nu ne defineste pe noi, ca familie. De ce sa vorbesc sau sa scriu despre asta?

Pentu altii.
Pentru toti acei parinti care se uita la copilul lor si au o umbra de indoiala. Pentru cei care nu stiu.
La naiba. Ce stiam eu acum 3 ani? Vazusem Rainman?

Chestia asta e foarte usor de ignorat cat timp li se intampla altora. Vezi un țâcă prin cartier si zici vaiii, saracu, vezi un caz la tv, pui mana pe tel,  dai un sms si te culci pe urechea ailalta.

Nu vreau sa vorbesc despre cauze, ca ne-apuca anul nou batand campii. La capitolul cauze, gasesti de toate.  De la varsta inaintata a tatilor, la timerosalul din vaccinuri, poluare, alimentatie..pana mea. Orice. Comenta o prietena de pe fb, apropo de un nou studiu fantezist: singura metoda eficienta 100% de prevenire a autismului e contraceptia. Daca (inca) n-au scos un studiu conform caruia scapinatul in timpul sarcinii provoaca autism, pai e doar o chestiune de timp.

SEMNELE TIMPURII.

In manuale gasiti semnele tipice ale unei afectiuni care numai tipica nu e. Autismul nu e o boala, nu are simptome. E o denumire generica data unor comportamente aparte. Copilul se poarta diferit. E altfel.
Inca ceva: aceste schimbari nu apar dintr-o data. Nu apar peste noapte. E nevoie de timp sa le observi .Vestea buna e ca aceste comportamente, indiferent de cauza, pot fi modificate, “tratate”, ca sa zic asa, cu sanse mari de succes, atunci cand se incepe terapia, NU medicatia, la varste fragede. Vestea rea e ca, ignorate, aceste ciudatenii devin tipare de comportament din care e foarte greu sa evadezi.

Nu spun ca, daca observati vreunul din aceste semne gata, e piciul autist. Doamne fereste. Incerc doar sa va spun sa nu le ignorati. Credeti ca o sa dispara, ca e doar un episod, ca se va schimba copilul ? Si daca nu e asa? Daca nu dispar de la sine? Sunteti dispusi sa riscati?
O gramada de chestii sunt chiar nostime la un copil de 2-3 ani. De ce l-ati duce la o evaluare, ca doar nu face nimic rau. Vreti un motiv? Uite unul: imaginati-va acelasi copil, facand aceleasi chestii, la 10 ani, la 15 ani...Nu prea mai e nostim.

De ce e importanta depistarea timpurie: sunt sanse de recuperare imense. Am vazut copii care au inceput terapia pana in 2 ani: la 3 ani jumate mergeau la gradi de masa, fara nici un fel de problema. Am intalnit o pustoaica la centrul unde mergem noi la terapie si chiar am intrebat-o pe maica-sa ce cauta acolo … ca n-are copilul nimic.

Sunt discutii sa se faca si un program national de screening. Deja au fost niste cursuri destinate medicilor de familie, sa-i instruiasca pt a depista semnele timpurii. Din pacate, cursurile au fost optionale. S-au dus cativa pediatri, tot e ceva.
Programul ala national e in stadiul de proiect. Pana il aproba, pana dau norme, pana gasesc bani etc…mai trec niste ani.

Intre timp, exista mai multe centre si organizatii, mai ales infiintate de parinti patiti. In Bucuresti ai AITA, ATCA, Covorasul fermecat, SOS Autism (fostul Help Malin), Autism Transilvania la Cluj, Micul print la Bistrita..sunt multe.  In oricare din ele se poate face o evaluare psihologica. Evident, diagnosticul il pune un psihiatru.

La noi medicul de familie n-a stiut ce sa spuna. 

Aveam niste semne prezente, dar nu stiam ce-i cu ele, si nici doctorita n-a stiut.

Duceti-va totusi la un psihiatru. 

Ne-am dus. Aaaa, e prea mic, e prea devreme...nu vorbeste? Asa-s baietii…Si da-i cu exemple de cutare geniu care a vorbit pe la 4-5 ani etc. Tu, ca parinte, abia astepti sa auzi asa ceva. Ai o suspiciune, ai o strangere de inima si te duci la doctor sperand din tot sufletul sa-ti spuna ala ca esti o nebuna paranoica si ca piciul tau e ok. Si te duci acasa, si mai trece timpul, si problema nu dispare, ci mai apar si altele.

Cum ingrijorarea nu dispare, te-apuci sa sapi dupa informatii si sa citesti. Problema e ca informatiile au un caracter general. E un sablon in care copilul tau nu se potriveste. Scrie acolo, de ex : copilul nu comunica. Pai al meu comunica. Vrea apa, zice apa, sau da-mi apa, sau aduce cana. Mananca doar anumite chestii? Hai sa fim seriosi. Totii copiii fac mofturi la mancare. Se pune pe urlat si eu stau si nu ma prind ce are al copil? Nu cred ca e vreun parinte sa nu fi experimentat chestia asta. Hai sa fim seriosi, doar n-o sa duc piciul la psiholog pentru ca plange. (aici intra si contactul vizual, si joaca altfel, si somnul etc)

Oricare din semnele astea, luate separat, nu inseamna nimic. Impreuna, POT insemna ceva. Pot sa nu insemne nimic. Dar daca? Sincer, eu daca as fi stiut de ele, daca as fi stiut ca acel ”nu comunica” nu inseamna ca nu comunica deloc, ci include si “comunica in felul lui”, m-as fi miscat mai repede. I-as fi zis doctoritei aleia de 2 bani sa-si bage diagnosticul de “retard de limbaj” unde n-o vede soarele si mi-as fi dus copilul mai repede la unii care stiu cu ce se mananca tulburarile de spectru autist.

Nu uit conversatia cu doctorita de la Bucuresti. « doamna, n-o sa va placa »  « Doamna, nu trebuie sa-mi placa mie, eu vreau sa stiu ce are copilul, sa stiu ce mama dracu am de facut. ». Si am facut. Terapie. Fiu-meu e bine-merci, e vesel, sanatos, si se recupereaza. Usor-usor. Era bine sa fi inceput terapia mai devreme, dar nici asa nu-i rau. Era bine sa fi stiut atunci ce stiu acum? Era. Timpul nu-l pot da inapoi, dar le pot spune altora."

Mariana va multumeste, si eu alaturi de ea.

Read More

Ma scuzati ca nu ma scuz...

...dar in postarea asta doream sa reiterez validitatea perfecta a afirmatiei ca alaptarea este modul optim si natural de a hrani un pui de mamifer. Inclusiv un bebelus.

Si acum sa o luam putin pe procente.
100% din femei sunt mamifere. In afara de gaina lui Cristoiu, nu s-a mai intamplat pana acum sa sara gardul regnului vreuna.
In Romania avem un salariu mediu de 1600 de lei, o rata a alaptarii de 12.5%, un CIC de pana la 2 ani si un pret pe cutia de lapte praf de aprox 30 de lei cutia (cred? I just googled), care cutie habar nu am cat te tine, n-am avut ghinionul intersectarii cu respectivul produs.  Dar din ce am inteles, ustura destul de puternic buzunarul salariatului mediu. Sa nu mai zic de ala sub-mediu.

Deci:
 Traditie glorioasa avem, bancnote cu fimei tinand pruncul la san? Avem. Pardon, aveam. Acum e naspa si jenant si probabil vom avea bancnote cu duckface. Sau cu noua moaca de selfie , aia cu semiprofil mirare-crancena, sprancenele pana in radacina parului. Also known as "nu am bani de botox".
Bani avem? nu, nu prea avem.
Stat acasa avem? avem, chiar mai mult decat multe alte tari. Ca o comparatie, SUA, cu cele cateva saptamani ale sale de stat acasa, are o rata de alaptare de 45% . Rata se aplica si la working mothers, da. La cele care revin la birou. Noi, cu o perioada de pana la 2 ani de stat acasa , obtinem un deloc glorios 12%.

Ok, si atunci ce-avem? S-au strans, alaturi de cei mai destepti urmasi ai lui Traian, cei mai darji ai lui Decebal, cei mai ortodocsi dintre fauritorii de catedrale fara numar, cei mai onesti politicieni, cei mai ospitalieri (lol) , cei mai vestiti, cei mai cu motz, si cele mai sterpe femei de pe continent? Ce-am patit? Ne-au furat rusii laptoasele? Poate tatarii au fugit luandu-ne femeile care puteau alapta, ca doici pentru Timur Lenkii lor? Sa fi fost turcii, tragandu-ne femeile care alaptau dupa ei in serai, lasand in urma siroaie de lacrimi si lapte?
Ok, alegere alegere, am inteles, dar de ce alegem cu atata obstinatie prost?

hai sa vedem ce mai avem.

Avem mituri stupide, babisme urbane si rurale, cum ar fi: laptele prost (tineti minte de la mine: cel mai prost lapte al celei mai jigarite femei este mult mai bun decat cel mai bun lapte praf, cu ceamai alambicata tehnologie posibila. Mama > Vaca) , laptele insuficient, laptele care dispare (poof!) , laptele jenant prin actul alaptarii, care alaptare poate fi vazuta, in functie de cate tigle ai lipsa pe casa si cate maini prin chiloti ti-or fi strecurat unchii in copilarie, drept:
- degradanta
- sexuala, erotica
- injositoare
- asociata cu excretia

Ce mituri mai avem?
Mitul dietei restrictive a femeii care alapteaza, sustinut cu indarjire de minti relativ luminate si siteuri bunicele. Daca stai sa le aduni, aia nu e voie, aia nu e voie, nimic nu e voie. Ok, uite ce nu a fost voie la mine: tutun, alcool cu litra si droguri. In rest am halit varza, fasole, broccoli, carne de porc si cam tot ce mi-a poftit inima.
Avem cei 50 de lei pe care mi-a marturisit cu lejeritate un pediatru iesit la pensie ca ii primea de cate ori trecea in fisa unei femei care se inscrisese la el cu copilul ca a trecut de la lapte de mama la lapte praf. Acu nu stiu cati doar schimbau in fisa si cati schimbau si mama.
Avem marea groaza ca alaptatul va duce la o pervertire groaznica a copilului, ca nu va fi asa demn, darz si asexuat ca noi (ca voi, poate, ca mine clar nu, you fckin weirdos) ci va fi un fel de conglomerat de intentii manipulatoare machiavelice, instincte sexuale pervertite, atasament exacerbat si rautate pura.
Si tot asa. E plin de ignoranta, teama si e plin si de modalitati de a va mulge. Nu de lapte, ca din ala ati decis ca n-aveti, nu doriti, nu serviti. De bani. De aia se pare ca e foarte demn si onorabil sa va mulga toti. In public.

Exista un medic, dr Jack Newman, care sustine ca procentul de persoane care pot alapta (pe cele care nu vor le scoatem din calcul si din intreaga discutie ca asa-i civic si frumos, nu vor, nu vor, aia e, their boobs, their babies, their decisions) e mult mai mare, mergand pana la 98%. Daca doriti sa-l auziti vorbind,  mergeti sa va inscrieti aici, pentru perioada 8-10 mai 2014. Totul despre Mame a reusit sa-l aduca in Romania s lucreaza, de asemenea, la traducerea Ghidului sau pentru alaptare. va incurajez sa mergeti si sa deschideti o ureche, o minte, o inima. Poate nu pe-a voastra, poate pe a unei prietene, pe a unui medic, pe a unui frate,cumnat, viitor parinte, viitor medic.

Dr. Jack NEWMAN, cercetătorul care a revoluţionat modul de abordare a alăptării eficiente, susține că majoritatea covârșitoare a mamelor pot alăpta (98%!) dacă primesc informații corecte, sprijin și ajutor la nevoie! Autorul cărții Ghidul alăptării (în curs de apariție la Multimedia Est Publishing pentru România, cu sprijinul Asociaţiei ProMAMA), lucrare de referință pentru toată literatura de specialitate, va susține conferințe pentru părinții sau viitorii părinți care consideră că laptele matern este cea mai bună hrană oferită bebelușului și care se află în căutarea celor mai bune sfaturi, dar și pentru specialiştii care îşi doresc să fie la curent cu noile perspective despre alăptare: medici de familie, neonatologi, pediatri, moaşe, asistente medicale, consultanţi certificaţi în alaptare (IBCLC), educatori prenatali. 

Read More

3 ani si 2 oi moi

Alex a facut 3 ani pe 1 martie.

Cred ca ne incadram in "plan", more or less, cu toate. Daca ne prinde vreo cucoana prin parc, putem sa-i facem fata tirului de intrebari tampite. Merge la oala, mananca singur, vorbeste, stie cum il cheama si cati ani are. Uimitor dar cam atat se cere, dpdv social, de la un copil. Conform intrebarilor standard din parc. Fireste, indiferent de ce poate sau nu poate al tau, cucoana are o nepotica a carei minte cuprindea deja germana si engleza de la 2 ani, care deja se duce la balet si chiar e prin turneu, studiaza la Sorbona, doarme singura cam de prin luna a 5a de sarcina (a ma-sii) si mananca hectolitri de ciorbica si painica, atunci cand nu face origami si nu recita Luceafarul. Well, fuck'em. Pardon, sanatate amandurora voiam sa zic. Si succes la olimpiada de geometrie plana.

Legat insa de asteptarile noastre, mult mai modeste, cam tot ce speram sa ni se intample acum un an vizavi de copil, s-a intamplat, dar nu cum ne asteptam noi, fireste.

Dorinta unica - Vorbitul

Speranta:
"Vai, sper cand are 3 ani sa ne intelegem cu el, sa stim ce vrea, ce il doare, ce vrea sa manance, ce ar dori sa faca, sa putem si noi schimba o vorba, ca nu mai inteleg nimic din aaaa, oooo, amamama"

Realitatea:
Schimbam foarte multe vorbe, doar ca nu le schimbam cum credeam noi, adica o insiruire ritmico-logica de intrebare-raspuns, cauza-efect, problema-solutie. Nu, schimbul nostru de informatie are vivacitatea si aspectul unui joc de squash intre un orb si un roi de albine. DAR da, ne intelegem cumva, avem cu cine schimba o vorba, dupa cum zice soacra.

Stim ce vrea sa manance: Doi oi moi. Vesnic, daca s-ar putea. Da, e foarte maghiarofil in conjugari si acorduri. Le zapaceste in asa hal de ne contamineaza si pe noi, mai ales cand repeti si repeti si repeti si nu mai stii de ce repeti ca "ACUM fac doi oi...doua...oale moale...dou ou mou...stai dom'le 1 minut, sa fiarba apa!!"
Stim ce il doare: buba.
Nu stiu exact ce am avut in minte anul trecut d ex, cand am formulat asemenea speranta in viu grai. Poate am fost intr-atat de tampiti in cat sa ne asteptam ca la 3 ani sa ne spuna "stii, cred ca nu mi-a picat bine budinca de paste de la cresa, vremea asta ma irita si nu stiu cum sa imi scot chilotii din cur singur".

Doar ca nu stie. Stie "buba". Si evident la "buba" sarim prompt ca de pe jar pe alt jar. Chit ca stim amandoi ca uneori doar se alinta. Dar eu nu vad nimic rau in asta. Si nici voi, cu  putin efort si sinceritate fata de propriile persoane. Chiar n-ati avut nici o zi, dar nici o zi in care n-aveati de fapt nici pe dracu, dar ati aruncat totusi ochi tanguitori si tristi si moaca lunga si ton plangaret catre cei din jur, sef, consoarta, colega, coleg, spunandu-le pe cel mai mâțâit ton posibil  "vai, nu stiu, am asa o stare, ma doare intr-o parte parca si ma incearca si o durere de cap si am asa o oboseala in oase si nu stiu ce sa mai fac"? Si ati avut parte de binefacatoare priviri politicoase de compatimire si intrebari fals dar dulce ingrijorate si sfaturi din varful limbii despre vitamine si odihna. Va alintati, aia faceati. Si cei din jur va alintau. Si va era bine. Asa se alinta adultii cand sunt mari: isi paseaza unul altuia articole din Formula AS si linkuri de vraci de FB.

Faza cu doi oi moi nu ne da pace de ceva luni. Nu pluralul buclucas cat excesul de oua. Ar manca doar oua si lapte dulce. Am intrebat mai multa lume desteapta, cu stetoscop si parafa. Am primit opinii contradictorii, semn inca o data al faptului ca monoteismul, atat in sfera spirituala cat si in cea telurica, desi stupid, te fereste barim de angoase.
1. Si ce daca mananca oua, sunt ok, nu baga in seama bullshitul cu colesterolul, nu te ingrijora, zi merci ca nu mananca 2 barni pe zi in loc de doua oua. (medic de familie)
2. VAI! Ii nenorociti bila, colesterolul, alea alea, hua, maxim 2 pe saptamana se dau (medic pediatru)
3. Poate reduceti la 1 ou pe zi totusi, altfel mi se pare ok (alt medic pediatru)
4. De unde luati oua de tara? (medic cresa)

Oricum, ideea e ca mi se acrise sa-l vad mancand doar oua si lapte. Groaza ca il hranim prost, ca sta nemancat si degeaba, ca gatesc zilnic si am mancare in frigider inutil, ca refuza efectiv orice altceva fara macar sa puna gura sa vada macar ce gust o avea o cireasa, ficatul, o leguma, ORICE altceva. Ma apuca ganduri grele, la carente alimentare, la lipsa de vitamine, de proteine, etc, totul pe un fundal sustinut de  "nenorocim copilu' ".

Sun la cresa.
- Stiti, nu mananca.
- Cine, Alexandru?!
- Da, Alexandru. Acolo mananca?
- Tot!
- E, tot...
- Daca va zic!
- Mda.
- Va rog frumos, sa stiti ca nu ma supar daca aud ca nu mananca, ca acasa deloc nu vrea, deci inteleg, doar...
- Dar mananca tot, doamna!

Repet aceasta conversatie cam zilnic timp de jumatate de an, in viu grai si prin telefon. Primesc raspunsuri afirmative si energice care ma fac sa ma indoiesc de abilitatile mele in ale gatitului, si asa destul de subrede (stiu sa fac vreo 5 chestii mega beton si restul, dumnezeu cu mila). Totusi, copilul nu vrea sa manance nici chestii negatite acasa. Sun iar la cresa. O iau pe Alina deoparte, fata simpatica si cu lipici la copii.

- Mananca?
- Tot!
- Nici fructe nu vrea! Nici un amarat de mar!
- Vai, dar mananca mere, portocale, tot!
- Unde frate, explodez eu, permitandu-mi tonul neprotocolar dar disperat, ca acasa ma rog de el sa manance fug cu lingura dupa el.
- Cu ce?
- Lingura!
- Dupa Alexandru?
- Ca doar dupa cine!
- Alexandru al tau?! ma tutuieste (in sfarsit!) Alina, perplexa.
- Al meu, da!
- Alexandru mananca singur de un an jumate!
- CE??

Exasperata, imi strecor capul de om frustrat si nedormit pe usa intr-o zi si ma rog de Alina sa il pozeze la masa, sa vad si eu minunea cu ochiu meu. Asta dupa ce ma adaugase pe FB si observasem ca e posesoare de smartphone.  Alina se uita la mine un pic "te-ai ticnit de tot", dar promite ca da.
N-am asteptat nici rezultatele la admitere cu mai multa infrigurare ca pe alea doua poze primite mai pe seara. Ma uit la ele. Pocneste colecistu-n mine de nervi. Dar si inima de usurare. In poza, Alex infuleca dintr-o gamela de tabla, manuind cu dibacie (btw, eram sigura ca-i stangaci!) un linguroi anost. In gamela, un bors pe sfarsite.
Aha! deci de-astia-mi esti stimabile! ma inviorez, sun pe toata lumea , postez pozele pe FB sa vada si soacra ca da, CHIAR MANANCA la cresa (ma frecase la cap ca ma mint alea si ca nu , nu mananca, si ea de aia ii da negresa si acadele si caramele cand e pe la ea, ca na, cum sa stea cu burtica goala) si imi astern in minte planul de atac al redutei.

Vine reduta acasa si da comanda.
- Doi oi moi.
- N-avem.
Perplexitatea mutritei sale ma inmoaie complet si sunt pe cale sa ma duc sa iau ouale din frigider. Dar NU, rezist. Alex ataca pe flancul stang.
- 'apte?
- Nu mai e.

Si da-i si jale.
Ii expun variantele de meniu cu mutra politicoasa si imperturbabila a unui chelner de local anost. Avem
- tocanita
- iaurt
- branza cu smantana
- fructe
- carne
- o supa de cocos de tara, cu fidea,  in the making

La fiecare enumerare, Alexandru pare sa auda "smoala, zoaie, injuratura de mama, cozi de caine, antrax", pentru ca protesteaza din toate membrele plus o gura din ce in ce mai energica. Imi amintesc ca totusi nu degeaba m-a purtat protipendada blogosferica pe la atatea conferinte, incerc sa imi amintesc ce am invatat din ele si scot din putul gandirii vreo doua linguri de terci. Iau copilul in brate si turui cat  pot de convingator ca il inteleg ca e trist, ca nu mai sunt oua si lapte deocamdata, dar ca vor mai fi, dar poate doreste sa incerce totusi aia aia si ailalta, ca eu sunt aici pentru el si il iubesc si ...imi inghit restul de discurs deloc AP, "si as vrea eu sa vad cum chiar mori tu de foame cu 5 feluri de mancare sub nas".

Inca vreo ora doua, Alex cere "apte...apte..." cu ecoul stins al unui beduin uscat de sete in desert. Ofer la schimb apa, ceai, suc de portocale. Accepta "apa" cu resemnarea unui profet batut cu pietre. Restul de optiuni raman neatinse.

Pe seara e gata supa mea si foamea lui Alexandru. As dori sa zic ca n-am triumfat, dar am triumfat, fratica. In exterior zambeam bland si ma uitam la el cum haleste supa. In interior jucam țonțoroiul pe-un morman de coji de oua.  Intre timp a redescoperit piureul de cartofi, ficateii cu sos. Iar azi a mancat "macarale cu branza". Tot e bine.

In rest, Alexandru e bine. Pacatoseniile de viroze ne capseaza continuu, ni s-a acrit de ele tuturor, dar in rest suntem bine. E vesel, sociabil, tandru, jucaus, intelegator, protector. Pentru cei care nu inteleg cum poate fi protectoare o fiinta de nici 100 cm, ma refer la gesturi mici care ne inmoaie si ne indragostesc iar si iar de el, zilnic. Cum ar fi ca desi detesta sa fie invelit si se trezeste din cel mai adanc somn sa arunce de pe el plapuma sau patura, ma inveleste pe mine. Sau ma piaptana, smulgandu-mi jumatate de par. Sau ma ia in brate la somn. Sau ma hraneste, cu o seriozitate comica.

Am dansat alaltaieri de-am rupt covorul nu alta. Am jucat si ceva fotbal. Ne ajuta faptul ca avem cam acelasi nivel de abilitate motrica. Asteptam (la plural, da) vremea mai buna. Sa iesim impreuna prin cartier, sa mai vedem si noi pe careva la ochi si pe afara, nu doar pe la unul si altul prin casa, sa mai culegem o frunza, o floare, sa mai zarim parcul. Hai cu primavara!

Read More