Nu mai știu când exact mi s-au declanșat problemele cu somnul. Cert este că nu am fost dintotdeauna așa. Am dormit lemn în camere de cămin cu 6 paturi, fără perdele la geam, în apartamente gălăgioase, într-o garsonieră cu televizorul pornit, la marginea unui bulevard, lângă peronul unei gări, în tren, în avion, în mașină. Relația mea cu somnul a pornit bine și părea trainică. Când îmi era somn, mă culcam și adormeam. Dacă dormeam prea mult, adormeam mai greu, dar atât.
Undeva în preajma primei nașteri, nu mai știu dacă din sarcină sau nu, auzul meu s-a ascuțit într-un mare hal. De atunci aud tot ce nu-mi trebuie să aud. Aud mașini turate peste văi și dealuri. Aud câinele clănțănindu-și mâncarea. Aud cum plouă pic cu pic. Aud sforăieli, pași, șoapte, trosnete, ticăieli. Și le urăsc. Și nu pot adormi din cauza lor.
Și nu numai a lor. Mai e și imensa zarvă, iureșul care se stârnește când pun capul pe pernă. O mie de voci și de gânduri, povești nescrise încă, rescrise în minte de o sută de ori, întrebări și răspunsuri răsucindu-se într-o vrie copleșitoare. Nu știu cum să descriu altfel mintea mea înainte de somn.
Dintotdeauna am încercat exerciții de meditație, de respirat. Au apărut aplicațiile de tip Calm, Serenity. Dintotdeauna am încercat să nu mă gândesc la nimic, dar n-am ajuns vreodată acolo. Îmi amintesc cum într-o noapte îmi repetam „nu te mai gândi la nimic, nimic, nimic, NI-MIC, N-I-M-I-C”, iar literele cuvântului nimic au început să danseze, să se mărească, să se umfle, să se îndepărteze, să reapară, să pâlpâie, să…
Și uite-așa se face cinci.
Înainte de asta, este desigur și groaza cu care îmi dau seama că sunt pe cale să mai pierd o noapte. Înainte să fie cinci, e 11, 12, 1, 2, 3.
După al doilea copil, s-a înrăutățit și mai mult situația. Cu cât mai puțin dorm, cu atât mai greu îmi este să adorm. O fi ridicol, dar așa stă situația. În ultimii doi ani am reușit să mai dorm doar singură în cameră, cu draperii blackout, cu mască pe ochi și dopuri în urechi. Și o pernă în cap. Și ușa închisă. Și să doarmă deja toți.
Până când, într-o zi, n-a mai mers nici asta.
Urmările se văd ziua și se acumulează. O stare de sfârșeală, tremur al extremităților. Crize de furie, de plâns. Tresar la zgomote ascuțite și mă dor. Mă doare carnea pe mine când își taie cineva unghiile sau sparge semințe. Lentoare în reacții sau, din contra, reacții smucite, disproporționate. Frig. Epuizare. Incapacitate de a gândi bine, de a reacționa la timp.
Și apoi vine seara și o iau de la capăt.
Am apelat până la urmă la ajutor specializat când am decis că fac rău celorlalți. Furia nu mi-o mai puteam controla, nici starea de epuizare constantă.
Acum sunt într-un punct clar mai bun, dar nu știu dacă spre bine. Dacă-mi iau somniferul prescris, dorm. Dacă nu, nu. Am constatat asta în cel mai nefericit mod cu putință, când m-am trezit că a dispărut de pe piață mizeria aia de pastilă. După o repriză de câteva zile și nopți legate fără somn, am izbit o mașină. M-am gândit - putea fi un om, puteam lăsa pe cineva fără picioare. Nici copiii mei nu au de ce să tot repete mantra asta „liniște, mama încearcă să doarmă”.
Dar mă tot gândesc la somnul meu - și la luxul infinit de a dormi când ți-e somn. De a spune „mă culc” și de a adormi fără alte ajutoare. Fără dopuri, draperii și liniște absolută. Am ajuns să-mi doresc să surzesc. Să fiu surdă lemn și fără niciun zumzet, nici pe interior, nici pe exterior.
Îmi aduc aminte cum era când dormeam de la sine. Cum mă trezeam, cum erau primele ore ale dimineții. Îmi aduc aminte foarte clar, dar intangibil - cum îți amintești mirosul din casa bunicii, sau rândurile unei cărți pierdute. Mi-aș dori nespus să recapăt acest dar al odihnei.
0 comentarii:
Post a Comment