M-a oprit poliția

Mare eveniment mare. Prima dată în cei trei ani de când am permis m-a oprit poliția rutieră.
Începusem să cred că e ceva personal.
Dacă nimeream un filtru, îi opreau pe ăla din față și ăla din spate, mie-mi făceau semn să mă tot duc.
Ei bine, aseară s-a petrecut evenimentul. Am intrat pe o bretea din aia cu verde intermitent, colewgul său l-a oprit pe ăla de dinainte, eu am dat să mă tot duc, ca de obicei, și minune, degetul înmănușat și-a repetat insistent indicația: nu nu, și matale, poftiți aici, trageți pe dreapta.

Cu ocazia asta am trecut și peste marea angoasă. Probabil mă știți că am scenarită cronică, îmi vin tot felul de trăznăi în cap, niciuna cu happy end, și când mă gândeam la poliția rutieră, un anumit scenariu mi se repeta în cap, cu așa o precizie în detalii de mă lua cu călduri doar gândindu-mă ce-ar fi.
Anume ce-ar fi să îmi facă semn poliția să trag pe dreapta și eu să vreau să mă conformez și să n-am unde să trag pe dreapta, sau să am unde dar să fie spațiu din ăla mai îngrămădit unde tre să faci 10001 manevre, și să stea ăla să se uite cum parchez eu din 556.3 mișcări, sau să parchez cumva cu curul în stradă și să n-aibă pe unde trece alții, etc sau mai rău, să NU VĂD vreun polițist (chit că-s verzi fosforescenți) și să-l lățesc. Sau să descopăr că e o trecere în spațiul ăla și să se facă și verde și să vrea să treacă vreun pieton și să fie fix genul ăla de hippiot acneic care merge atârnache cu mașinile altora la munte, asta când nu le zgârie sau nu bleastămă împotriva lor, sau nu le summonează să-i aducă keto soup și kale salads la domiciliu, și să nu priceapă că era marcajul șters și vizibilitate zero și să...

În fine, none of this hapenned. Am garat pe dreapta într-un spațiu îngust cu atâta fluență de zici că mă poseda îngerul lui Titi Aur. Apoi când a fost să prezint actele am avut un moment de fâstâceală, pentru că în primul an eu am ținut cu religiozitate actele alea grupate, capsate, aranjate, în așteptarea marelui moment în care aveam să le înmânez, în al doilea an m-a încercat melancolia fetei bătrâne care vede că i s-a îngălbenit rochia de mireasă și mirele tot n-a mai ajuns, iar în al treilea an le-am uitat prin torpedou pe sub un morman de alte chestii pentru că și așa nu mă oprea nici dracu.

Așa că i-am pus în brațe un teanc de hârtii, să se descurce cu ele, printre care și cele cerute, dar și unele care probabil nu erau necesare dar spuneau chestii interesante despre persoana mea, cum ar fi că am dus un colet la poștă, că am achitat foarte demult o factură RDS înainte să descopăr plata online, că am mâncat ceva la Subway și că am primit prin 2018 o rețetă pentru faringita lui fiu-meu.

Mi le-a sortat cu resemnare și eficiență „asta e bună, asta nu îmi trebuie, asta nici dvs nu vă trebuie, ata puteți s-o aruncați, asta vedeți că mai aveați ceva în ea”, m-a întrebat unde mă duc și i-am răspuns pe cât de subtil puteam eu la 17.10 „S-o iau pe fiică-mea de la creșă, tre să ajung la 17.30”. S-a prins, mi-a dat înapoi maldărul (sortat) de hârtii și mi-a urat drum bun.

Mă simt foarte în rând cu lumea acum. My transformation is complete.