Îmi făceam o cafea pe care încă o sorb și am desfăcut, din greșeală, o cutiuță de lapte condensat în plus. Mi-ar fi diluat cafeaua mai mult decât îmi place, așa că, decât să-l arunc, l-am băut.
Și s-a declanșat un moment proustian în care mi-am amintit când mă furișam într-una din firmele în care am lucrat și dădeam pe gât lapte din ăsta, de foame. Mă simțeam teribil de prost și eram îngrozită să nu mă prindă careva. Nu pentru repercusiuni, cât pentru penibilul momentului.
Cumva, uitasem. Te înveți cu binele. Uitasem că am avut ani de zile de sărăcie ascunsă.
Eram foarte tânără, făceam alegeri proaste la fiecare respirație, câștigam puțin și cheltuiam impulsiv tot ce aveam, de parcă erau de furat.
Și nu prea puteam să vorbesc despre asta. E complicat să fii sărac când ești în mediul nepotrivit pentru asta. Și când cei din jur nu-s. Sau, cel puțin, nu în halul ăsta. Dacă discuți cu cei din jur și menționează că n-au reușit să plece în vacanță într-un an, să termine renovatul, să achite o factură, să-și ia niște pantofi, e foarte straniu să zici - da, nici eu nu o duc chiar fantastic cu banii, în ultima vreme am:
- mers fără bilet sau pe jos, de teama controlorilor, sub pretext că mă plimb
- mâncat cartofi prăjiți și pâine goală
- băut laptele condensat, mâncat miere cu lingura prin bucătăria firmei
Te simți vinovat tot tu, cumva, mă scuzați că vă fac să vă simțiți prost cu faptul că-s așa de rupt în cur, dar desigur că trebuie să fie foarte trist să mergi doi ani la rând *tot la bulgari*.
N-am prea vorbit despre asta pentru că, în general, nu ai de ce și cu cine vorbi. În general, oamenii percep dialogul drept o cerere de soluționare din partea lor, vor să se descotorosească de un subiect incomod și invariabil tind să scoată din cur o soluție în cele 45 de secunde în care au aflat de problemă, de parcă fix asta îți lipsea ție, 45 de secunde în care să te întrebi: „coaie, oare cum să nu mai fiu eu sărac?”
Sau dacă nu scot o soluție la minut, atunci scot bani. Mai rar bani, ce e drept. Perioada din viața mea în care am depins de ajutorul altora și am jonglat datorii de la o lună la alta a fost, posibil, cea mai urâtă din viața mea. Sper să nu mai ajung vreodată în punctul acela.
Acum o ducem cu toții mult mai bine, la nivel național, decât prin anii 2000-2007. Și totuși, în continuare există multă sărăcie în rândul celor angajați. Cumva, parcă n-ai voie să fii sărac dacă ai o sursă de venit, de parcă e vina ta că nu poți sări direct la jobul cu salariul îndestulător. Dacă mai și fumezi, you're fucked. Aici stătea cheia bunăstării tale, în alea două pachete de Pall Mall. (mai există Pall Mall, chiar așa?)
Că veni vb de asta, calculasem în apogeul dependenței mele de tutun și dădeam 600 lei pe lună pe țigări amândoi. Da, ne-ar fi prins bine să nu-i ardem, dar nu, chiar nu cred că ajungeam să mă trag de șireturi cu Musk de la suma aia pe lună.
De-a lungul timpului am văzut tot soiul de soluții și idei de chiverniseală, unele logice și de bun simț, altele delicios de absurde - țin minte cum scrisese o mamă singură pe un grup, întrebând cum să mai întindă de cei 1700 lei pt ea și copiii săi, și îi răspunsese o trășucheată despre cum ea umblă pe dealuri să culeagă măceșe și albăstrele, ca să nu mai dea banii pe ceai. Dintr-astea. Niște Marie Antoinette-isme superbe, din partea cuiva care chiar n-a fost vreodată cu adevărat sărac și care nu și-a stors de bani și fiecare clipă a vieții sale pentru un leu în plus. Cineva care găsește un deliciu în a-și cânta singur ode pentru că, iată, în 12 ore de cules bălării, uscat și sortat, a economisit aproape șapte lei!
Cei care au joburi entry-level, achită chirie și mai fac și tâmpenia să își facă vreun card de credit sunt o categorie deseori ignorată și de politicieni și de semeni. Da, sărăcia lor e mai puțin stridentă, pentru că nu-și permit să se ducă desculți la Marea Corporație cu Micul Salariu din care plătesc Marea Chirie și Multele Facturi. Dar asta nu înseamnă că nu există. Da, majoritatea sunt foarte tineri și da, tinerii fac tâmpenii, mănâncă prostii, fumează sau vor să meargă să asculte muzică sau să se înțolească, în loc să-și caute un plan bun de economisire. Dar asta nu înseamnă că nu este mai puțin dureroasă sărăcia și nici nu garantează că va fi temporară.
Cam atât voiam să zic, mi se pare destul de penibil să mă smiorcăi acum. Știu că se zice că banii nu aduc fericirea, dar mi se pare o consolare destul de ipocrită dacă vine din partea cuiva care a avut orice probleme în viață, dar nu cu banii.
Nici sfaturi nu am, singura mea concluzie e destul de stupid de rezumat, îmi vine în minte mema aia cu Iohannis cu „ați încercat să nu mai fiți săraci?”, sau proasta ailaltă cu „să-și ia un part time”, dar soluția mea de a o duce mai bine cu banii a fost să fac mai mulți.
M-am mutat cu jobul, am lucrat în diverse locuri, am schimbat domeniul, m-am tot fâțâit până am ajuns la un nivel la care pur și simplu să-mi ajungă. Pentru mine n-a fost de niciun folos economisirea, pentru că pur și simplu economiseam mai puțin decât îmi trebuia. Și mi se pare absolut de căcat când vb unul cu tine și-ți spune că face cu 2000 lei sub limita unui trai decent, tu să-l întrebi: „ai încercat să reciclezi capace? știi blogul ăla cu viața frugală?”.
Nici nu ajuți cu nimic și mai și culpabilizezi cu ceva în plus omul ăla, care după ce că se simte ca ultimul căcat, acum se mai gândește și „frate, cum plm nu m-am gândit eu să vând iepurași croșetați pe FB și să cultiv vlăstari de soia?”
Atât. Nu am niciun soi de morală sau rezolvare de oferit. Voiam doar să zic că sărăcia nu e doar desculță și analfabetă. Există și sărăcie cu badge. Atât.
0 comentarii:
Post a Comment