Toți suntem experți în urși

 ...Sau am fost. Incidentul cu biata fată are deja câteva zile bune, deci probabil deja suntem experți în caniculă și climate change acum, și în fotbal (iar).

E fascinant câți bătuți în cap avem și cât de vocali și categorici pot fi. 

De fapt, așa îi depistezi. Cum știi că-i prostul prost? Face gălăgie și e convins că are dreptate. Apanajul inteligenței e dubiul, cum puncta și Descartes. Cred ceva, sunt conștient că doar cred, mă întreb uneori dacă cred bine, mai cercetez să văd pe ce-mi bazez părerea.

Sunt prost? Cred și atât. Și zbier să mă audă cât mai mulți, iar dacă ăia cred, altfel, mă supăr și zbier mai tare. Trebuie să am dreptate pentru că vreau să fie așa cum cred eu.

Așa și cu ursul ăsta. Apăruse unul care insista că NICIODATĂ în istorie n-a mâncat ursul om. În care istorie? A României? A omenirii? A urșilor? A spațiului danubiano-pontic?

Cum a obținut această categorică garantare a meniului necontaminat cu umanoid? E vreun registru în care scrie fiecare urs ce-a mâncat, de când și-a lăsat coada în baltă? E o declarație pe proprie răspundere, la nivel global? E un summit culinar ursesc, la care se adună urșii, în curse charter, să se pună la curent cu ce-au mai mâncat în ultimii 78 000 de ani?

În fine. Isteriile de genul ăsta se încadrează fix în tiparul „câinele simte omul rău”, „o fi făcut victima ceva”, etc. Mai țineți minte când a fost mușcat până a murit un copil, de doar tălpile au mai rămas întregi din el? La fel apăruseră și părerologii chinologi atunci, gata să jure pe biblie, kaballa și coran lipite tustrei chirpic, diverse inepții categorice.

Genul ăsta de mantre, că nu le poți zice afirmații, se înscriu, cred eu, tot în tipul de gândire magic, în care pur și simplu crezi povești, fie născocite de tine, fie de alții, și decizi că dacă le zici suficient de tare și de suficient de multe ori, devin adevărate. Și multe povești sunt și cu animale și conțin o doză enormă de antropomorfism, adică atribuirea de însușiri umane unor animale, din necunoaștere și din speranța rizibilă că povestea prinde cheag.

Poveste în care, desigur, omul este cucuzelul central, adorat și de neatins de fiara pădurii dar și a cotețului sau maidanului. Poți simți cum iese mustul emfazei din afirmațiile „Ursul / Câinele / whatever nu atacă Omul” și simți acolo majuscula aia pe care o pune, mare și lucioasă, din căpșorul ăla mic și idiot, grăitorul acestor basme. Nu atacă Omul, pentru că desigur, Eu sunt Om și animalele se ăăăă see.... feresc de mine, pentru că mă știu puternic, fermecat și inofensiv, deși astea trei se cam bat cap în cap. Nu contează că-s literalmente făcut din carne, nu contează că-s cel mai accesibil kebap biped, care fuge greu și se apără prost, contează că-s Om și undeva există un fel de A Nu se Ataca avizier, unde eu sunt în moț. Da, poți să scoți mațele vacii de vie încă, da, poți să omori 80 de pui sau oi într-o noapte de plictiseală, da, e perfect natural să omori chiar și exemplare din propria ta specie, dar niciodată OM! Ăvai, dar cum să atace omul??!

Nici eu nu mănânc țânțari, dar cum prind unul, îl lipesc. Pentru că mă agasează. Sau mă sperie. 

Nu urăsc găinile, dar cred că mănânc minim 3 pe lună.

Și da, e posibil ca pur și simplu să nu fim atât de preaiubiți de alte viețuitoare pe cât ne visăm noi. Câini, cai, urși, cerbi, muște, dracu știe. Nu poți pur și simplu să acuzi la nesfârșit victima, care nici nu s-a răcit încă, o fată de 19 ani care a mers pe un traseu considerat până recent ok pentru familii, bătut și răzbătut de zeci și sute de ani. Nu poți efectiv să zici că o fi făcut ea ceva, să întorci totul veșnic oricum încât să nu carecumva să reiasă că da, poți fi ucis de un animal, mai ales un mare carnivor doar pentru că te nimerești pe acolo și doar pentru că poate și vrea asta.

Efectiv parcă nu-i cale de mijloc cu voi, ori bestie umană care mitraliază tot ce-i patruped, ori zărghit care mai are un pic și se lasă mâncat numai să (nu) demonstreze că-i ca el.

În fine. A trecut deja subiectul și am uitat că nu mai sunteți experți în urși. De-acu, hai cu Greta și cupa!

Read More

Bețe în roate cu cadourile

Vin sărbătorile și îmi crește tensiunea. Pe cât îmi place să fac cadouri, pe de dificil e să faci cadouri unora. Mai ales când sunt persoane dragi sau apropiate, cărora totuși vrei să le iei ceva. Uneori, îți vine să le dai o ceapă în staniol. Poate i-ar mai lecui...

Principalele categorii care mi-s nesuferite sunt:

„Pace și sănătate”

Ăștia niciodată nu zic ce vor. În veci. Oricând i-ai întreba și oricum, în glumă, serios, din timp, spontan, îți vor răspunde mereu ca miss Univers: pace și sănătate.

Pont: NU VOR doar pace și sănătate. Pentru că dacă te-ai duce la ei cu două cartoane, pe unul să ai scris PACE și pe altul SĂNĂTATE, sigur s-ar șifona nițel la zâmbet.

Și chiar dacă ar vrea, de ce să mi-o ceară mie? Și mai ce? Chelie reversibilă? Siluetă de vis? Dietă invizibilă? Da' ce-s eu, sfântul Petru? 

Un Porsche și o vacanță în Tanganika

Cumva tot din categoria de mai sus, alții care nu vor să zică ce vor și cer în schimb ceva ce nu poți să le iei. La fel de exasperanți. Jur, îți vine să strângi bani, să-i îndeși într-o valiză și să-i duci să zbieri EȘTI ÎN TANGANIKA! TE-AM DUS ÎN TANGANIKA! Îți place Tanganika? Cam cald în Tanganika??? Nu mai degrabă cereai mănuși?

Vai, dar nu trebuia

Da, e o formulă care face parte din modul de a spune „nu trebuia să te deranjezi, nu merit acest efort din partea ta”, cel puțin în cultura noastră. Dar când insiști până în pânzele albe, se duce naibii și plăcere de cadorisit și tot. 

„Vai, ce mi-ai luat aici? Of... nu trebuia. Nu, port de obicei, dar chiar nu trebuia. Ce să fac cu... Off... chiar nu trebuia! Doamne, dar de ce ai mai luat și… Nu, nu trebuia! Vai, dar nu trebuia DE-LOC”

Nu trebuia? Zău, am alergat prin magazine, clicăit, calculat, măsurat, cumpărat, împachetat ca să aud de 45 de ori că nu trebuia? Păi dă-le înapoi, ce să zic! Le reîmpachetez și le duc înapoi, cu bon cu tot: Doamnă, mă scuzați! Nu trebuia!

Comparativul

„Ce mi-ai luat? Un Xțel? Ce drăguț! E aproape ca Yțelul luat de Z lui B, doar că ăla era mai mare și mai frumos și mergea mai bine! Poftim? Mai este și ăsta? Aaaah, credeam că-i astălaltă chestie, pe care i-a luat-o C lui D! Dar e simpatic și ăsta!”

E drept că nu m-am confruntat cu această categorie, dar mi-a povestit o prietenă cum niște fini au primit de la ei un cadou și au reacționat tot proslăvind nu știu ce acvariu primit cadou de ALȚI fini, de la ALȚI nași. Și au tot ținut-o așa, lăudând și slăvind acvariul, la fiecare ocazie, de-ți venea să le dai 4 fitofagi într-o balie să-i potolești.

Estimatorul

„Hii! Ce-i aici? Ah, e ăsta pe care-l voiam? E ăla la 499? Sau ăla la 125? Hm, parcă-i ăsta la 125. Sau la 499? Vai, ce set frumos! Cât ați dat pe el? Ei, ce secret? ia să le număr, una, două... paișpe... Ăsta costă vreo 500, așa-i? Ah, uite și capac! E peste 500! Pe flori cât ați dat?”

E și nepoliticos și total mercantil. În cultura noastră, prețurile se ascund, pentru că am vrea să subliniem că grija sau afecțiunea noastră sunt neprețuite. Din păcate, cultura bonului la vedere își ițește nasul de unde te aștepți.

În fine. Spor la cumpărat cadouri! Pentru mine, e cea mai minunată parte a sărbătorilor. Chiar și pentru urâcioșii de mai sus!

Read More

Exterminați urșii de pluș (și alte mascote) pe timp de vară!

 Am fost în weekend la ceva eveniment Social Moms, pt că era lângă noi, la Mogoșoaia.

Zicea că e pentru copii.

Era de fapt un soi de iarmaroc cu standuri, cu chestii de la parizer la haine și asigurări, și cu nelipsitele tonete cu prețuri de jăpcar că deh, eveniment ți-a trebuit, 10 lei pe apă / cafea de la automat dai.

De cum am pășit acolo, A. a observat că parcă intraserăm pe HotNews fără AdBlocker. 

Era însă și o piesă de teatru, oferită de Teatrul Evreiesc de Stat, care a ținut-o pe S. lipită de scenă la propriu. Pentru că era piesa bună, dar și pentru că, dacă ar fi rămas pe locul ei, așezată, n-ar mai fi văzut nimic de ciurda care se așezase în fața ei, în picioare.

Erau și câteva ateliere, toate contra cost - se putea achita cu POS.

În rest, băieții s-au plictisit discret care încotro, A. a bătut 4km dus întors pt că-mi uitasem telefonul în mașină.

Și S. a vrut să ia în brațe un biet promoter în ceva costum de leu / urs de pluș, care abia mergea, abia sufla, abia vedea și el ceva pe acolo. 

Domle, eu nu cred că e ok. Cum ne-am pus pe rărit urșii carpatini, așa ar trebui să declarăm deschis și sezonul de vânat costume din pluș pe perioada verii. Pur și simplu nu mi se pare în regulă să iei un biet copchil și să-l bagi, la 40j de grade, într-un costumoi de blană artificială, bașca o mega-căciulă în formă de cap de vacă, urs, ce-o fi. Nici nu vede bine prin pătrățelul ăla de plasă de țânțari din dreptul ochilor, calcă naibii vreun copil pe cap, voila tragedie.

Dar pictează-l pe față, dă-i o coadă și niște mănuși, nu știu, zău așa, dar trebuie să fie vreo cale mai puțin dickensiană de a-și câștiga banii de bere și pentru puștanii ăia. Eu am avut ceva remușcări și când a vrut fiică-mea să vină costumată în LadyBug domnișoara de la ziua ei - m-am uitat la termometru și m-am gândit „măiculiță, ce de spandex” , și pe cap avea doar o măscuță simbolică.

Știu că-s plătiți, știu că-s și prost plătiți și știu că nu e necesar deloc să ne batem joc de nimeni pentru a vinde un rahat de acadele sau cârnați sau suc la cutiuță. Vara viitoare, să văd numai promoteri(țe) în pas cu gradele din termometru!

Read More

Sărăcia ascunsă

 Îmi făceam o cafea pe care încă o sorb și am desfăcut, din greșeală, o cutiuță de lapte condensat în plus. Mi-ar fi diluat cafeaua mai mult decât îmi place, așa că, decât să-l arunc, l-am băut.

Și s-a declanșat un moment proustian în care mi-am amintit când mă furișam într-una din firmele în care am lucrat și dădeam pe gât lapte din ăsta, de foame. Mă simțeam teribil de prost și eram îngrozită să nu mă prindă careva. Nu pentru repercusiuni, cât pentru penibilul momentului. 

Cumva, uitasem. Te înveți cu binele. Uitasem că am avut ani de zile de sărăcie ascunsă.

Eram foarte tânără, făceam alegeri proaste la fiecare respirație, câștigam puțin și cheltuiam impulsiv tot ce aveam, de parcă erau de furat. 

Și nu prea puteam să vorbesc despre asta. E complicat să fii sărac când ești în mediul nepotrivit pentru asta. Și când cei din jur nu-s. Sau, cel puțin, nu în halul ăsta. Dacă discuți cu cei din jur și menționează că n-au reușit să plece în vacanță într-un an, să termine renovatul, să achite o factură, să-și ia niște pantofi, e foarte straniu să zici - da, nici eu nu o duc chiar fantastic cu banii, în ultima vreme am:

- mers fără bilet sau pe jos, de teama controlorilor, sub pretext că mă plimb

- mâncat cartofi prăjiți și pâine goală

- băut laptele condensat, mâncat miere cu lingura prin bucătăria firmei

Te simți vinovat tot tu, cumva, mă scuzați că vă fac să vă simțiți prost cu faptul că-s așa de rupt în cur, dar desigur că trebuie să fie foarte trist să mergi doi ani la rând *tot la bulgari*.

N-am prea vorbit despre asta pentru că, în general, nu ai de ce și cu cine vorbi. În general, oamenii percep dialogul drept o cerere de soluționare din partea lor, vor să se descotorosească de un subiect incomod și invariabil tind să scoată din cur o soluție în cele 45 de secunde în care au aflat de problemă, de parcă fix asta îți lipsea ție, 45 de secunde în care să te întrebi: „coaie, oare cum să nu mai fiu eu sărac?”

Sau dacă nu scot o soluție la minut, atunci scot bani. Mai rar bani, ce e drept. Perioada din viața mea în care am depins de ajutorul altora și am jonglat datorii de la o lună la alta a fost, posibil, cea mai urâtă din viața mea. Sper să nu mai ajung vreodată în punctul acela.

Acum o ducem cu toții mult mai bine, la nivel național, decât prin anii 2000-2007. Și totuși, în continuare există multă sărăcie în rândul celor angajați. Cumva, parcă n-ai voie să fii sărac dacă ai o sursă de venit, de parcă e vina ta că nu poți sări direct la jobul cu salariul îndestulător. Dacă mai și fumezi, you're fucked. Aici stătea cheia bunăstării tale, în alea două pachete de Pall Mall. (mai există Pall Mall, chiar așa?)

Că veni vb de asta, calculasem în apogeul dependenței mele de tutun și dădeam 600 lei pe lună pe țigări amândoi. Da, ne-ar fi prins bine să nu-i ardem, dar nu, chiar nu cred că ajungeam să mă trag de șireturi cu Musk de la suma aia pe lună.

De-a lungul timpului am văzut tot soiul de soluții și idei de chiverniseală, unele logice și de bun simț, altele delicios de absurde - țin minte cum scrisese o mamă singură pe un grup, întrebând cum să mai întindă de cei 1700 lei pt ea și copiii săi, și îi răspunsese o trășucheată despre cum ea umblă pe dealuri să culeagă măceșe și albăstrele, ca să nu mai dea banii pe ceai. Dintr-astea. Niște Marie Antoinette-isme superbe, din partea cuiva care chiar n-a fost vreodată cu adevărat sărac și care nu și-a stors de bani și fiecare clipă a vieții sale pentru un leu în plus. Cineva care găsește un deliciu în a-și cânta singur ode pentru că, iată, în 12 ore de cules bălării, uscat și sortat, a economisit aproape șapte lei!

Cei care au joburi entry-level, achită chirie și mai fac și tâmpenia să își facă vreun card de credit sunt o categorie deseori ignorată și de politicieni și de semeni. Da, sărăcia lor e mai puțin stridentă, pentru că nu-și permit să se ducă desculți la Marea Corporație cu Micul Salariu din care plătesc Marea Chirie și Multele Facturi. Dar asta nu înseamnă că nu există. Da, majoritatea sunt foarte tineri și da, tinerii fac tâmpenii, mănâncă prostii, fumează sau vor să meargă să asculte muzică sau să se înțolească, în loc să-și caute un plan bun de economisire. Dar asta nu înseamnă că nu este mai puțin dureroasă sărăcia și nici nu garantează că va fi temporară.

Cam atât voiam să zic, mi se pare destul de penibil să mă smiorcăi acum. Știu că se zice că banii nu aduc fericirea, dar mi se pare o consolare destul de ipocrită dacă vine din partea cuiva care a avut orice probleme în viață, dar nu cu banii. 

Nici sfaturi nu am, singura mea concluzie e destul de stupid de rezumat, îmi vine în minte mema aia cu Iohannis cu „ați încercat să nu mai fiți săraci?”, sau proasta ailaltă cu „să-și ia un part time”, dar soluția mea de a o duce mai bine cu banii a fost să fac mai mulți. 

M-am mutat cu jobul, am lucrat în diverse locuri, am schimbat domeniul, m-am tot fâțâit până am ajuns la un nivel la care pur și simplu să-mi ajungă. Pentru mine n-a fost de niciun folos economisirea, pentru că pur și simplu economiseam mai puțin decât îmi trebuia. Și mi se pare absolut de căcat când vb unul cu tine și-ți spune că face cu 2000 lei sub limita unui trai decent, tu să-l întrebi: „ai încercat să reciclezi capace? știi blogul ăla cu viața frugală?”. 

Nici nu ajuți cu nimic și mai și culpabilizezi cu ceva în plus omul ăla, care după ce că se simte ca ultimul căcat, acum se mai gândește și „frate, cum plm nu m-am gândit eu să vând iepurași croșetați pe FB și să cultiv vlăstari de soia?”

Atât. Nu am niciun soi de morală sau rezolvare de oferit. Voiam doar să zic că sărăcia nu e doar desculță și analfabetă. Există și sărăcie cu badge. Atât.

Read More

Tristețea ca viață

„Mămică ta ar fi împlinit 77 de ani dacă ar fi respectat regimul și tratamentul recomandat de medici !” 

Tata are un mod unic de a comemora persoanele dragi. Mi-a scris fraza de mai sus, alături de ceva indicații despre ce să cumpăr și unde să dau de pomană. 

Nu mai judec și nu mai cred că sunt mai presus de credințele altora. 

Dar de oferit ceva, cu gândul la mama, am să ofer. De ce nu? În definitiv, în scurta ei viață conștientă, a fost gazda perfectă.

Am să scot o prietenă bună la o cafea, pentru că mama le prețuia mult pe amândouă. Cafeaua la ibric și prietenele. Bucătăria se umplea seara de rotocoale de fum și zumzetul taclalelor.

Nu există zi în care să nu mă întreb cum ar fi arătat. Ce-ar fi crezut despre o faptă, cum s-ar fi raportat la o cunoștință, dacă ar fi fredonat o melodie. 

O recunosc și o regăsesc pretutindeni, frânturi din ea își găsesc ecoul în lumi pe care ea n-a apucat să le vadă. Fata nașilor mei are ceva din dulceața zâmbetului ei. Am o prietenă care are vocea ca a ei, joasă și tandră. Eu îi zăresc privirea uneori, când mă privesc în oglindă.

Nu o cunosc. A fost sănătoasă, lucidă, mult prea puțin timp cât să o fi cunoscut. Mare parte a copilăriei și tinereței mele am vânat-o în amintirile celorlalți, i-am întrebat pe toți cum era mama, ce fel de om era. Mi-au oferit ce aveau mai bun păstrat în inimă despre ea.

Am vârsta la care ea deja începuse să arate primele semne. Destinul ei mi-a umbrit mare parte din viață. Am s-o moștenesc, sau nu? Am să mai știu cine-mi sunt copiii, peste șase ani, sau nu? Am să mai știu cine sunt, sau nu?

Multă vreme, spaima asta pentru viitor m-a împiedicat să mă bucur de prezent. Am trecut și peste asta.

Dar nu scriu despre mine acum, ci despre ea.

Deși n-am cunoscut-o bine, ceva știu - că a fost profund nefericită în scurta și chinuita sa viață. Că a regretat aproape fiecare pas făcut. Și că tristețea pe care eu o percepeam ca parte din ea, ca mod al său de a trăi, i-a trăit încolăcită pe suflet, șarpe rece, abia lăsând-o să strecoare un surâs.

S-a refugiat în visare, în alcool și, mai târziu, în uitare. Uitare organică. S-a retras încet, încet, dintr-o lume dușmănoasă, în care se simțea stingheră și singură.

Acum că am 41 de ani, știu destul de sigur că și mama a suferit întreaga sa viață de depresie. Că a fost diagnosticată și tratată greșit. Că am iubit-o cu toții cu disperare, dar că iubirea nu-i de ajuns. Nu-i de ajuns, fără înțelegere, fără răbdare, empatie. Nu-i de ajuns să te scoată din acea spirală lentă, lăuntrică, care astupă soarele și amărăște mierea. 

N-am fost de ajuns.

Nu regret că n-am cunoscut-o mai bine sau mai mult timp, ci doar că n-a avut parte de un strop de mai multă fericire. Toată tristețea aceea de pe pleoapele, din vocea, mâinile sale. 

Toată copilăria am țesut în minte vise în care o salvez, o iau, o duc departe, ca pe-o prințesă, o scap de balauri și spaime. 

Acum, om mare fiind, cu balauri și spaime adăstându-mi uneori pe umăr, înțeleg că poate n-aș fi putut.

Că uneori sunt în noi balaurii ăștia, uneori își răsucesc molatic solzii în sufletul nostru.

Ce încerc să fac e să învăț din scurta sa viață nefericită. Să las asprimea deoparte. Și planurile.

Să ajut și atât.

Să le spun mai des alor mei că-i iubesc. Poate îi voi uita curând, dar poate ei își vor aduce aminte și de clipe bune cu mine.

Și să vorbesc mai des cu oameni cu voci și mâini calde.

Read More

Totul pare în zadar

Ce mă întristează mai mult la neștiuta dramă a doamnei care s-a dus zilele trecute este că s-a stins un om care s-a străduit din toate puterile să se facă bine.

Pentru că tinzi uneori să justifici sau să culpabilizezi, găsind lacune sau sincope pe traiectoria celui ce se scufundă; dar nu și în cazul ăsta. S-a stins o persoană care a făcut riguros, documentat, onest, toți pașii pe care tot insistăm că-i are cineva de parcurs pentru a se vindeca de depresie, sau măcar pentru a nu muri din pricina ei: a mers la terapie, a mers la psihiatrie, a luat ani de zile tratamentul recomandat, cum i s-a recomandat, a cerut ajutor, s-a internat, a făcut sport, a scris, a făcut terapie, a făcut toate aceste eforturi, doamne, parcă am asistat la moartea cuiva care s-a înecat în timp ce încerca, pe cât de conștiincios putea, să aplice fără succes niște lecții de înot strigate de pe margine.

Câtă amărăciune și neputință.

Read More

Pauzele lungi și dese

 Am vrut să nu mai scriu și să-mi șterg blogul, pentru că mi se pare pe de o parte irelevant în contextul actual (80% din conținut video, etc) și pe de altă parte, incomod de personal.

Pe de altă parte, în aceste luni de pauză, mi-am dat seama că, de fapt, irelevanța sa actuală mă ocrotește și îmi permite să fiu în continuare pe cât de personală doresc.

Deci, să purcedem.

A. împlinește mâine 12 ani, și rămâne același omuleț sensibil, bun și calm, ca în toate clipele sale petrecute aici pe Pământ. 

E o vârstă mai ciudățică, de trecere, în care nici noi nu știm uneori cum să-l luăm. Încă n-am văzut temuta explozie a pubertății, încă nu s-a metamorfozat într-o ciufuțenie care ne detestă. E foarte iubitor și chill și sper să nu se schimbe prea mult. 

S. va merge la școală în toamnă, la fix 6 ani și câteva zile și nu mi se pare pregătită deloc. E veselă, iubitoare, visătoare, cu capul în nori, dar are și explozii de furie în care țipă de-ți sângerează urechile. Se opune vehement dacă se simte presată sau bruftuluită, și mă pregătesc psihic pentru un lung șir de discuții și apeluri telefonice. 

Sunt mama a doi copii, unul din categoria „n-am probleme cu el niciodată” și altul din categoria „trebuie să discutăm”. Voi avea dese drumuri la cancelarie și lungi discuții despre cum toți suntem speciali și iubiți, dar trebuie să stăm naibii locului și să ascultăm de reguli.

Din fericire, big A. e un tată 100% implicat și își apără cu stoicism și calm trășucheatele din familie. L-am băgat la înaintare ultimele dăți și a mers. Nu-și pierde cumpătul, e optimist și calm. Practiv, inversul meu.

Cartea mea s-a terminat de vreo 4 ori în capul meu și niciodată pe hârtie. Am de gând să mă reapuc.

I-am spus soțului meu deunăzi că am ajuns într-un punct în care, dacă aș muri azi, n-aș avea regrete. Nu știu dacă asta e maturitate. Dar pur și simplu nu mai am nimic de împăcat, de râvnit, de despicat. Sunt foarte mulțumită de familia mea, de ce fac, de cele câteva locuri pe care am apucat să le văd, de cercul mic dar cald de prieteni. Trecutul este, în sfârșit, iertat și lăsat în urmă. Viitorul nu mă sperie. Prezentul e minunat. Mă simt foarte iubită, susținută, încurajată. De ani de zile trăiesc ca într-o îmbrățișare.

Cam atât pentru azi.

Read More

Cum (n-)am făcut Covid

Într-o dimineață frumoasă de august, văd fatidicul mesaj: „Auzi? Unde-s testele alea? Nu mă simt prea bine.”

Și în câteva minute, poză cu două liniuțe clare. 

Ou sont les temps d antain în care doar femeile trimiteau poze cu două liniuțe și emotiocon 😕😖 ? Acum ne numărăm toți liniuțele...

La cât de speriată am fost de Covid, și la cât de prăpăstioasă sunt, când în sfârșit ne-a pocnit și pe noi, ai fi zis că mă voi căca pe mine, într-o vrie de panică. Dar avantajul meu e că în situații reale de panică, sunt mai degrabă șanse să mă transform într-o căpităneasă cu sânge rece. Pur și simplu, petrec atât timp răsucind în minte milioane de posibile urmări negative, că atunci când e să se întâmple, nu mă mai surprinde nimic.*

* excepție fac îmbulzelile în trafic și parcările laterale, unde mă surprinde TOT.

M-am ridicat deci în picioare, în mijlocul biroului, și am zis - dragi colegi, mă scuzați, cred că am Covid, sper că nu v-am dat. Mi-am luat câinele, pătura, rucsacul, castronul, mingiuța, mâncarea, porcușorul și celelalte 100 de kkturi (dacă-ți iei câinele la birou, iei și o grămadă de chestii pt el) și m-am cărat, în urări de bine și sănătate și succes și du-te odată.

Pe drum, am luat de la farmacie panaceul european, anume paracetamol și vitamina C.

Apoi am trecut și am luat-o și pe fiică-mea de la grădiniță, și am anunțat că e posibil să avem Covid. Mi-au zis să fac totuși niște teste, că poate n-o avea. Am surâs amar, precum ciobanul din Miorița, cu ochii la baciul vrâncean și cel ungurean. Speranțe deșarte! Dar am zis că bine, facem test.

Soțul meu s-a izolat în singura noastră cameră care se încuie. Ușile noastre sunt teribil de proaste. Una nu se închide, una nu se deschide dacă se închide, iar alta iese din toc, așa că le ținem întredeschise mereu. Dormitorul, unde era și biroul meu de acasă, e singurul care are încă ușă cu încuietoare funcțională.

În următoarele câteva zile, A. s-a simțit rău. Febră, dureri în corp, frisoane, etc. Eu nici nu-mi făceam speranțe că nu iau. Planul era doar să încercăm să luăm pe rând, ca să nu fim doi adulți blegi și febrili încuiați în casă cu doi copii plictisiți și cu diverse nevoi.

În următoarele zece zile am:

• pândit cu urechea la ușă și tresărit la fiecare tușit
• lătrat la soț când îndrăznea să se strecoare ca vampirul noaptea afară din cameră, să bea apă, sau când adăsta mai mult de câteva clipe între camera lui și budă
• jonglat cu muncă, copii și alte alea (ceea ce, desigur, făceam oricum, dar când aveai un partener implicat, ți-e mai greu :) nu-s învățată să le duc singură pe toate)
• făcut nasurile tuturor borcan, tot testând și retestând - nimic, negativi
• evitat cu obstinație să citesc orice despre covid (deși cât n-a fost nimeni bolnav, am citit toate studiile și știrile posibile)
• gătit și cărat farfurii cu mâncare la ietacul unde tânăra domniță, sau mă rog, jupân, murea de plictiseală și se uita pe geam, pozând pisici sau numărând frunze.

După vreo două zile de rău, A. s-a simțit cel mult sâcâit de simptome și plictisit de moarte. Pe de altă parte, l-am anunțat că nu iese de acolo fără test negativ. Ce carantină, ce DSP - eu eram mamalor și tatalor. A. mi-a reamintit că-s unii care ies pozitivi și 2 luni după ce-l iau. Eu i-am replicat că, în cazul ăsta, o să iasă din dormitor odată cu bradul de Crăciun de sub pat.

În fine, n-a fost cazul. A ieșit testul curat negativ la zece zile după.

Noi n-am făcut deloc, în schimb a făcut aproape toată scara de bloc, ceea ce mă face să bănuiesc că poate nu-s invitată chiar la toate ședințele de condominium, în special la alea mai fun. Din fericire pentru toată, cazurile au fost ușoare și n-a avut nimeni complicații.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus cum am rămas necovidată așa. Hai sănătate, până la următoarea tură de teste și liniuțe!

Read More

E de mirare că mai scriu

 ...și habar nu am cum de mai citește cineva.

Să știți că nu-i o postare de milogit atenție. Pur și simplu nu știu cine mai stă să citească bloguri în zilele de azi, mai ales bloguri ca ale mele, care nu oferă o rețetă bună de papanași, un review la un local sau o recenzie (ok, recenzii am mai făcut), ci reprezintă mai degrabă un loc personal de dat cu capul. 

În ultimii ani și mai ales în ultimele zile s-au petrecut atâtea blestemății, încât numai eu cu bodogănelile mele nu am ce căuta pe lista cuiva de interese.

Din alt punct de vedere, blogurile scrise mi se par complet obsolete. Eu aproape că nu mai citesc niciunul, exceptând unele care și-au păstrat miezul puternic de utilitate, scop. Chiar și așa, recunosc că mai degrabă ajung pe paginile de social media ale respectivului blog, decât pe postare în sine.

Cred că ne aflăm în plină eră a conținutului video  - compact, vizual. Generația celor care stăteau să citească pagini peste pagini, cu click & scroll, e înlocuită de generația celor care se informează, amuză și influențează prin conținut media. E rău? Nu. Pur și simplu e o etapă a comunicării. Nu prea am ce căuta în ea drept creator de content - fac parte din segmentul care are aversiune față de ideea de a mă filma sau edita etc. Dar sunt destul de sigură că ăsta-i... nu viitorul ci prezentul.

În fine.

Revenind la lucrurile care contează - invazia din Ucraina ne privește pe toți. Consider că am reacționat constructiv, empatic și spontan, ca nație. Am ignorat butaforiile care ne reprezintă oficial, și până s-au urnit diverse plante în a citi tărăgănat comunicate scrise de alții, oamenii deja s-au unit, s-au dus, au ajutat, au adunat, au adăpostit, au comunicat. 

Pe subiectul acesta - mare parte din segmentul de refugiați din Ucraina sunt femei vulnerabile, care călătoresc singure sau alături de copiii lor. Din păcate, rețele de trafic de persoane sau pur și simplu șarlatani, de la proxeneți până la taximetriști lacomi, s-au înființat deja la posturi. Combateți-i - informați-vă bine înainte de a dona, luați apărarea celor pe care-i vedeți nedreptățiți, apelați la instrumentele pe care le aveți la îndemână pentru a-i ajuta pe alții. 

Avem vreo 200 de colegi din Ucraina, care acum sunt fie pe front, fie risipiți prin Europa, fie la cozi de zile în șir, sperând să iasă din țară, sau mai degrabă să-și conducă soțiile și copiii către siguranță și apoi să revină pe front. În toate orașele mari sunt puncte de colectare și ajutorare. Vă încurajez să ajutați oricum puteți voi. Războaiele se poartă între țări, dar oamenii sunt cei care se pot ajuta sau nenoroci între ei.

Cu COVID-ul - mă uluiește această traiectorie. Nu pricep, sinceră să fiu, ce determină vârful de val și ce determină scăderea. Mă tot uit și compar grafice ale țărilor cu rată mare de vaccinare, cu rată mică, cu măsuri restrictive, fără măsuri restrictive și pare să fie tot un drac. Nu pricep, pur și simplu, ce-l face să se lanseze și să se retragă, cu ritmicitatea unei maree. Nici nu știu cum să proiectez viitorul meu de acum încolo. Așa o să fie viața de acum? La toamnă-iarnă iar valuri, iar morți, iar ATI plin? Vara relache? Și tot așa până când ajung și eu în grupa de risc, îmi iau vreo 2 covidei pe cocoașă și crăp de vreun infarct, 3 săpt după infecție? Habar nu am.

Pare un virus super capricios când e să-și aleagă țintele - cunosc persoane cu multiple comorbidități care pur și simplu nu se molipsesc. Mama unei colege a decis, pur și simplu, că e imună și timp de vreo 3 valuri a umblat să ajute și să îngrijească voluntar bolnavii de COVID. Pe de altă parte, o altă prietenă e deja la a patra tură de infecție și le este din rău în mai rău. Nici nu apucă să își revină bine și se molipsesc iar. Copilul n-a prins nici patru luni de imunitate între infecții.

Că veni vorba de copii, e o mare dezamăgire să aflu că imunitatea vaccinului Pfizer ține doar vreo lună pentru grupa 5-11 ani. L-am vaccinat pe cel mare și cred că o voi vaccina și pe cea mică, dar sper sincer ca următoarele variante de vaccin să devină mai ok și pentru grupele astea de vârstă.

În mod absolut uluitor, n-am luat încă COVID de nicăieri. Având doi copii în colectivitate, mă așteptam să iau până la sfârșitul anului  - am și pierdut un pariu pe tema asta. Da, mi-am testat anticorpii și nu, n-am luat pe nesimțite, cum desigur ne dorim toți. Pur și simplu n-am făcut. Cum, nu știu.

În rest, am revenit tiptil către normalitate, din punctul ăsta de vedere. Am oferit mie și familiei mele toate măsurile de protecție pe care le avem acum la dispoziție. Suntem vaccinați, evităm îngrămădelile oricum și de dinainte de pandemie, lucrăm mult de acasă și purtăm mască. Însă de mers la sport, școală, grădiniță, cursuri, etc mergem și cred că ăsta va fi noul normal, punctat de câte o corceală a virusului, o repliere a vaccinului sau a tratamentului și, din păcate, câte un val de victime care nu ajung la sau nu vor să audă de ele. Să fiu sinceră, când mă uit la dramele și ororile războiului, nu mai stau să mă agit pentru încă un carcalac.

Nu mai am nimic de spus. Am o grămadă de treabă și de planuri. Am și o carte în plan, dar scriu groaznic de rar. Mă secătuiesc efectiv toate treburile. Chestia asta cu munca creativă se dovedește a fi frumos, dar o resursă finită. La finalul a 12 ore de născocit fraze istețe și formulări bune, nu mai sunt în stare să leg două vorbe pe hârtie. Plus spațiul, timpul, nevoia de liniște. Citisem pe undeva că Balzac se retrăgea la conacul său, unde stătea și scria singur cuc. Alți scriitori aveau un birou în care se încuiau. Eu scriu de pe budă. Ok, nu postarea asta, pe asta chiar o scriu de la birou. Dar iată că s-a pictat fiică-mea pe sine însăși, în locul celor 300 de coli pe care i le lăsasem la dispoziție. Adio, muză. De te-aș putea trimite și la cumpărături, utilă ai mai fi.

Read More

Insomnie

 

Nu mai știu când exact mi s-au declanșat problemele cu somnul. Cert este că nu am fost dintotdeauna așa. Am dormit lemn în camere de cămin cu 6 paturi, fără perdele la geam, în apartamente gălăgioase, într-o garsonieră cu televizorul pornit, la marginea unui bulevard, lângă peronul unei gări, în tren, în avion, în mașină. Relația mea cu somnul a pornit bine și părea trainică. Când îmi era somn, mă culcam și adormeam. Dacă dormeam prea mult, adormeam mai greu, dar atât.

Undeva în preajma primei nașteri, nu mai știu dacă din sarcină sau nu, auzul meu s-a ascuțit într-un mare hal. De atunci aud tot ce nu-mi trebuie să aud. Aud mașini turate peste văi și dealuri. Aud câinele clănțănindu-și mâncarea. Aud cum plouă pic cu pic. Aud sforăieli, pași, șoapte, trosnete, ticăieli. Și le urăsc. Și nu pot adormi din cauza lor.

Și nu numai a lor. Mai e și imensa zarvă, iureșul care se stârnește când pun capul pe pernă. O mie de voci și de gânduri, povești nescrise încă, rescrise în minte de o sută de ori, întrebări și răspunsuri răsucindu-se într-o vrie copleșitoare. Nu știu cum să descriu altfel mintea mea înainte de somn. 

Dintotdeauna am încercat exerciții de meditație, de respirat. Au apărut aplicațiile de tip Calm, Serenity. Dintotdeauna am încercat să nu mă gândesc la nimic, dar n-am ajuns vreodată acolo. Îmi amintesc cum într-o noapte îmi repetam „nu te mai gândi la nimic, nimic, nimic, NI-MIC, N-I-M-I-C”, iar literele cuvântului nimic au început să danseze, să se mărească, să se umfle, să se îndepărteze, să reapară, să pâlpâie, să… 

Și uite-așa se face cinci.

Înainte de asta, este desigur și groaza cu care îmi dau seama că sunt pe cale să mai pierd o noapte. Înainte să fie cinci, e 11, 12, 1, 2, 3. 

După al doilea copil, s-a înrăutățit și mai mult situația. Cu cât mai puțin dorm, cu atât mai greu îmi este să adorm. O fi ridicol, dar așa stă situația. În ultimii doi ani am reușit să mai dorm doar singură în cameră, cu draperii blackout, cu mască pe ochi și dopuri în urechi. Și o pernă în cap. Și ușa închisă. Și să doarmă deja toți. 

Până când, într-o zi, n-a mai mers nici asta.

Urmările se văd ziua și se acumulează. O stare de sfârșeală, tremur al extremităților. Crize de furie, de plâns. Tresar la zgomote ascuțite și mă dor. Mă doare carnea pe mine când își taie cineva unghiile sau sparge semințe. Lentoare în reacții sau, din contra, reacții smucite, disproporționate. Frig. Epuizare. Incapacitate de a gândi bine, de a reacționa la timp.

Și apoi vine seara și o iau de la capăt.

Am apelat până la urmă la ajutor specializat când am decis că fac rău celorlalți. Furia nu mi-o mai puteam controla, nici starea de epuizare constantă. 

Acum sunt într-un punct clar mai bun, dar nu știu dacă spre bine. Dacă-mi iau somniferul prescris, dorm. Dacă nu, nu. Am constatat asta în cel mai nefericit mod cu putință, când m-am trezit că a dispărut de pe piață mizeria aia de pastilă. După o repriză de câteva zile și nopți legate fără somn, am izbit o mașină. M-am gândit - putea fi un om, puteam lăsa pe cineva fără picioare. Nici copiii mei nu au de ce să tot repete mantra asta „liniște, mama încearcă să doarmă”.

Dar mă tot gândesc la somnul meu - și la luxul infinit de a dormi când ți-e somn. De a spune „mă culc” și de a adormi fără alte ajutoare. Fără dopuri, draperii și liniște absolută. Am ajuns să-mi doresc să surzesc. Să fiu surdă lemn și fără niciun zumzet, nici pe interior, nici pe exterior. 

Îmi aduc aminte cum era când dormeam de la sine. Cum mă trezeam, cum erau primele ore ale dimineții. Îmi aduc aminte foarte clar, dar intangibil - cum îți amintești mirosul din casa bunicii, sau rândurile unei cărți pierdute. Mi-aș dori nespus să recapăt acest dar al odihnei.

Read More