De ce nu voi trimite din septembrie copiii înapoi în colectivitate

 Cei care mă cunosc știu că nu sunt simpatizantă a curentului de homeschooling câtuși de puțin. Ca opțiune personală, categoric nu. Provin dintr-o familie cu cadre didactice și poate nu știu eu multe despre mine, dar știu sigur că nu am înclinații și aptitudini pedagogice câtuși de puțin. Când vine vorba de ceilalți, desigur, am în continuare opinii și mi le țin pentru mine. Tot ce-mi permit să spun este că, așa cum eu am considerat că n-am ce căuta să încerc să-i învăț pe alții, așa nici alții n-ar trebui să se erijeze în învățători, cât mai degrabă în învățăcei.

Și totuși anul acesta nu aștept cu niciun soi de nerăbdare să se redeschidă școlile și grădinițele. Dacă s-au închis când aveam câteva sute pe zi și de bine de rău, mare gloată era zăgăzuită dacă nu de conștientizarea pericolului, măcar de frica amenzilor, nu pot spune că acum, în plin Idiocracy pandemic, cu peste 1300 pe zi, tot fără tratament, cu mult mai puține locuri în spitale și cu personal medical deja epuizat de jumătate de an de foc continuu, mă simt mai în siguranță.

Înțeleg argumentele pentru redeschiderea școlilor. Nu înțeleg însă de ce ar trebui să nu se poată deschide școala fără copilul meu în ea. Mai ales când știu că în anii trecuți, fără nicio pandemie, a avut diverși colegi care au dat pe la școală doar la luat manuale și apoi la încasat diplomele, și care nici măcar n-au avut vreo greață în a explica, candid: „Mama zice că nu se scoală așa dimineață.” „N-am venit că era frig” etc. Cumva când ziceau Iosif și Rahela asta, era ok, și nu le zicea nimeni nimic de frică să nu cumva să nu mai vină drept deloc. Când zic eu „prefer să stea cu mine acasă încă ceva vreme, să văd și eu cum vă iese”, soluția e să mă consilieze un psiholog, că poate-s anxioasă și nu știam.

Desigur, am citit persiflantul eseu (că articol nu e) al unui nene, care după ce pornește de la premisa onestă că trebuie deschise școlile ca să aibă cum munci părinții, inclusiv personalul medical,și exemplifică chiar că un medic nu poate sluji în spital liniștit știindu-și copilul singur prin casă toată ziua, o ia prin pruni explicând contrariul a ce ne explica, la fel de persiflant și superior, în anii trecuți.

În anii trecuți orice pediatru, orice medic de familie, la care ajungeai cu copilul, îți explica (la fel de ritos și de „băi nătângus anxiosus ”) că o medie de 12 viroze respiratorii PE AN sunt firești și de așteptat la un copil introdus în colectivitate ( = care merge la școală, grădiniță ), că în literatura de specialitate sunt consemnați drept adevărate incubatoare de viruși, purtătorii perfecți, că asta-i viața, se vor molipsi și vor pasa tot ce prind, hihi, haha.

Ei bine în anul 2020, când avem o viroză tot respiratorie dar nouă, fără tratament consemnat unanim drept eficace, fără vaccin, cu urmări catastrofale asupra persoanelor vulnerabile (unde vulnerabil mai nou înseamnă de la peste 60 de ani până la 3 șunci în plus sau condiții cronice care altfel permiteau decenii întregi de viață normală), cu repercusiuni asupra sistemului cardiac, etc, fix din aceleași surse eu ar trebui să ascult și să cred că acești copii, care în anii anteriori erau definiți drept răspândacii absoluți, anul ăsta nu vor răspândi nimic, pentru că-s mai mici, suflă mai puțin și stai să vezi, respiră mai jos de nivelul tău (de parcă un părinte sau bunic sau profesor nu se apleacă în viața lui să îmbrace, hrănească, culce, ajute, etc un copil, dar în fine, probabil dl doctor și-i crește pe ai lui din pod).

De asemenea, eu ar trebui să cred că în aceeași unitate de învățământ despre care, pre-pandemie, încercasem să avertizez DSP-ul (și nici atunci nu răspundeau la telefon), pentru că refuzau să pună hârtie și săpun la budă ca să nu se consume, și despre care fiu-meu mi se plângea că preferă să se țină 5 ore ca să nu mai calce în pișat, această unitate condusă de o tanti care, când i s-a atras atenția că e o mizerie crasă în baie, a arătat o hârtie ștampilată pe care se consemna că SE FĂCUSE CURAT MAI DEMULT, dintr-o dată, post pandemic, va deveni igienică și responsabilă. Adică vor face un salt evolutiv de la dinozaur la homo faber practic, sărind de la „dă-i dreacu, să calce prin pișați, eu am ștampilă de la firmă că e curat” direct la „dar vai, acest virus mic și contagios trebuie atent îndepărtat prin igienizări frecvente și temeinice”.

De asemenea, după ce ni s-a repetat și am fost frecați la cap cu distanța de doi metri, cu contagiozitatea, cu cât e de riscant în autobuz, în metrou, în avion, în orice spațiu închis, chiar și preț de un sfert de ceas, eu ar trebui să stau liniștită la gândul că doi copii ai mei stau fiecare în câte un spațiu închis cu alți câte 22 respectiv 25 de copii, care la rândul lor au și ăia câte minim 2 contacți direcți, dintre care dracu știe câți ”cred” în Covid-19 și câți bănănăie despre Bill Gates care urmează să le facă, să le dreagă.

iar dacă nu-s liniștită, ar trebui să vină un psiholog care să mă consilieze pentru că, desigur, de neliniștea mea mă fac eu vinovată, cu anxietățile mele aduse de-acasă din lada de zestre și nicidecum

- spitalele cu alde Cercel „e dăcât o gripă, nu mai daț cu spirt”, nosocomiale și dezinfectanți diluați pe stil Hexi Pharma

- școlile împuțite, supra aglomerate, cu igienă dezastruoasă ignorată în mod voit și complacent de ani de zile 

- realitatea existenței unui virus care-mi poate mătura de pe fața pământului jumate de familie, pentru că, ce surpriză, nu mă cheamă Tezeu și n-am părinți și rude semizei sau titani.

- dar și „asumarea” focarelor din școli, fără trasarea unor soluții reale pentru cazul în care familiile sunt infectate. 

De exemplu, vine să zicem unul din copii din școala și grădinița super curată sper aerisită super distanțată super igienizată și ghinion, ceasul rău, tușește un prost pe el și ia Covid din parc sau mă rog, de la mine. Pentru că să fie clar, absolut TOATE cazurile de la copiii din grădinițe și școli de stat vor avea această fenomenală caracteristică unitară: „Nu e de la noi”. În 7 ani totali de „colectivitate” am ajuns la cabinete să anunț următoarele:

- vreo 25 de bronșiolite

- viroze fără număr

- 2 pneumonii

- conjunctivite

- enterocolite

etc etc. La un moment dat nu le mai numeri, să nu zică lumea că ești anxios. Știi ce-au avut toate în comun? Nu erau de la ei. Adică nici nu apucam să deschid gura, dar asta era placa. „Nu știu ce-are, dar nu e de la noi. Ați adus de acasă. Ați luat de prin parc.” Chit că anunțam nu ca să cer serie și factură pe noua boleșniță, ci ca să știe și alții și, mai știi, SĂ ȘI-I ȚINĂ ACASĂ până trecea valul, sau să nu plece să zicem în concediu s-o pupe pe străbunica.

În fine, revenind. Presupunem că unul din copii ia Covid de pe undeva. De la mine din fundul genții, desigur, nu de la școală sau grădiniță. Simptomatic, nesimptomatic, tot acasă se întoarce, tot în aceiași 60 mp suflă, mănâncă, plânge, strănută.

Face simptome. Conform legislației, îl internez și mă internez cu el.

Dar în 4 zile face și soțul. Are comorbidități, deci poate ajunge să stea mai mult prin spital.

Cu cine rămâne celălalt copil sănătos?

Cu bunică-sa cardiacă?

Cu bunicul cu neoplasm pulmonar?

Cu diverșii crai care îmi explică mie să nu mă panichez?

În timp ce îngrijesc copilul, poate mie mi se face rău în spital, fac și eu simptome. Așa cum am pățit d ex când avea pneumonie cel mare și când am simțit că nu mai pot respira și tușeam de-mi săreau ochii. Pe atunci, drăguțele doamne de la IOMC m-au ajutat după preaplinul inimii lor: mi-au explicat că e spital de copii, deci n-am decât să crăp că nu mă consultă nici pulea, dar că e o farmacie vizavi de spital și aș putea merge să cer spițeresei de acolo să-mi dea ce consideră dumneaei.

Acu când o să fac și eu covid ce vor face? Mă trimit să suflu într-o pungă adusă de-acasă?

Dacă e ceva atât de contagios și știm deja din istoricul Italiei ce ravagii a făcut în familie, ce soluții există pentru aceste scenarii care e destul de clar că NU vor fi excepția ci regula?

Și o ultimă întrebare, cu ce dracului încurc eu dacă aleg să-i mai țin acasă o vreme? Cum opresc eu vatmanul, chirurgul și brutarul să lucreze? Ce riscuri îi pun eu să-și asume în orb? Niciunul. Mi le asum eu mie și alor mei pe cele pe care consider că le pot duce. 

Prin urmare, în septembrie și posibil și în octombrie e posibil să constat în mod repetat că au, ba unul, ba altul, diverse simptome și condiții. Că na, așa e toamna. Poate voi rata fulminantul restart al învățământului românesc, din care doar 40% pe an ies analfabeți funcționali, dar cu ocazia asta, chit că voi munci mai greu și voi avea nervii pe papiote, voi apuca măcar să văd ce le iese.

Și mai vedem noi după aia cine-și caută psihologi.