Unde te duci de pe 16 mai?

Nicăieri. Dacă ești norocos, nu te duci nicăieri de pe 16 mai încolo și stai în casă, cum ai stat și până acum.
Dacă faci parte din bula mea, adică dacă ești printre infim de puținii norocoși pentru care izolarea socială înseamnă deocamdată doar plictiseală, nu sărăcie, ruină, faliment și risc zilnic, atunci de pe 16 mai nu se schimbă nimic.

Nu pot să pricep ce e cu entuziasmul și planurile și ambalatul pentru după 16 mai, de parcă s-ar da startul vreunui cross național.

Pe 16 mai va fi de fapt mult mai rău ca pe 1 martie.

Vaccin tot nu există.

Tratament eficace tot nu există.

Locuri la ATI sunt mai puține.

Șansa de a contracta virusul este înmiită, considerând că la începutul lui martie aveam câțiva constatați infectați iar acum avem peste 12 mii, cifră care crește cu peste 200 pe zi. Mai țineți minte când număram infectații unul câte unul? Sigur că mai țineți minte, asta se întâmpla acum doar câteva săptămâni!

Și atunci unde dracului te duci de pe 16 mai încolo?
Tu de ce ai stat în casă până acum? De frica amenzii doar? Și eu care credeam că stai în casă ca să nu (o)mori.

Măsurile de relaxare sunt în primul rând o tentativă, una care s-ar putea să ne coste scump. Dar sunt necesare pentru că, dincolo de cei care plâng după tuns la salon și mers în mall, există o țară întreagă care poate aluneca spre ruină. Există profesii care necesită interacțiune. Există stomatologi cu cabinete și aparatură luate pe credit. Există muncitori, menajere, artiști, organizatori de nunți, chelneri, tehnicieni dentari, există familii monoparentale, există industria de retail, horeca. Sute de mii de oameni blocați economic, care nu întrevăd speranța de a avea din ce trăi mâine, peste o lună, peste un an.

Sunt oameni normali și competenți. Nu e momentul să scoateți fabula cu greierele și furnica. Nu vorbim aici despre nepăsare deșănțată și lipsă de responsabilitate. Oamenii aceștia au învățat, au muncit, s-au asigurat că au o profesie sau o afacere care, prin constanta interacțiune cu ceilalți, să fie utilă și necesară. Cine dracului ar fi visat vreodată că întregul furnicar omenesc va fi forțat să se destrame, să se separe pentru a nu fi distrus?

Cine s-ar fi gândit că esența noastră de ființe gregare, sociale, necesare una alteia ne va deveni pieire?

Eu cred că mai mult pentru ei sunt aceste măsuri. Dar dacă ai norocul ca slujba și veniturile să nu îți fi fost afectate (încă, cel puțin), atunci de pe 16 mai nu se schimbă mare lucru pentru tine - și asta e bine.  E bine din punct de vedere colectiv, e bine pe termen lung. Da, e greu și frustrant să stăm în casă. Dar cum o fi să vrei și să nu poți? Să trebuiască să te duci la muncă zilnic, cu groaza că te întorci cu un virus care-ți poate decima familia? Eu am o slujbă, am un venit rămas încă neatins. Pot să MAI stau încă, reducând șansele MELE de a mă molipsi și de a contagia la rândul meu.

Și nu pot să reduc totul la statistici de tip spartan, nu-mi pot rezuma filosofia de viață la „asta e, luăm toți și unii mor, unii nu”. Dar asta e valabil și pentru oamenii călcați de tren, și totuși instituim bariere și reguli de trecere. E valabil și pentru HIV și totuși folosim prezervative. E complet valabil și pentru bolile contra cărora am inventat deja vaccin - o speranță pe care, în cazul COVID, tot mai mulți savanță o amână sau chiar o resping, precaut.

Nu pot, pentru că în jurul meu nu sunt cifre ci oameni.  Doar la o simplă privire în jur am

- un băiețel care a avut deja peste 20 de bronșiolite și două pneumonii.
- un tată care a supraviețuit cancerului pulmonar, cu o treime de plămân amputată, diabetic și bătrân
- colegi imunosuprimați
- prieteni bolnavi de boli auto imune sau cronice
- socri bătrâni, cu probleme cardiace
- fostă colegă cu fetiță supraviețuitoare cancer de rinichi, imunosuprimare chimioterapeutică

Ei nu sunt cifre. Nu pentru mine. Sunt oameni. Îi iubesc. Fiecare zi alături de ei e o victorie. Dacă cel mai mare sacrificiu pe care-l pot face pentru ei este să nu ies din casă, o voi face. Firește că vreau să ies.
Stau la bloc, ies doar pentru strictul necesar. Urma să călătorim. Urma să avem vacanțe. Urma să o ducem și pe cea mică poate să vadă marea. Marea cu furnicarul ei de oameni pe nisip. Acum încerc să-mi opresc lacrimile pentru că aud vocea singuratică a fiului meu răsunând din camera alăturată. Îi cântă „La mulți ani” unui coleg de clasă, pe Zoom. Au glasul ezitant și trist. Mi se frânge inima.

Și da, mi se pare și mie cumplit de nedrept. E nedrept, e nedrept să te gândești la toate aceste mărunțișuri ale vieții noastre sociale, la tot acel firesc de ieri care a devenit imposibilul de azi și de mâine: 20 de copii suflând în tort, 6 oameni în compartimentul de tren, 10 mii de oameni cântând umăr în umăr, în același glas, la concertul trupei preferate, 200 de oameni sărbătorind la o nuntă, 30 de oameni conducând pe altul pe ultimul drum, 600 de suporteri încurajându-și echipele, 30 de doamne ascultând atente o prelegere, 60 de studenți notând zorit în același amfiteatru, mii de oameni pe același bulevard. E cumplit, e nedrept, ne frânge miezul nostru de ființe sporovăitoare și legate ca într-o plămădeală comună. Dar doamne, e necesar.

E necesar ca să-i putem cânta copilului acela „La mulți ani” și la anul. Și poate, vreodată, să-i mai suflăm și în tort, în aceeași cameră cu el.