Viața mea urma să fie așternută destul de monoton. Știam cum aveau să-mi fie următorii 30 de ani.
Aveam să merg iar, zi de zi, zi de zi, în aceleași birouri din sticlă. Aveam să mă simt iar ca un pește stingher.
Și aveam să-mi torc aceleași vise despre aceleași lumi paralele, în drum spre casă.
Copiii aveau să-mi crească mari. Să le crească codițe și puf și vise proprii.
Odată cu ei, probleme cum ar fi rămas prea târziu în vreun club plin de zgomot și hormoni și transpirație. Examene și teste grilă și medii și note. Discuții și ochi peste cap despre contracepție și responsabilitate și atenție. Telefoane și mesaje „unde ești, când ajungi?”.
Eu aveam să mă rablagesc discret, respectuos, numărându-mi anii până la pensie, umplându-mi timpul cu proiecte, scriind ici colo încă o pagină din romanul veșnic neterminat. Ocazional visând cum ar fi să lucrez doar de acasă, doar în freelancing, dar ca de obicei lăsând asta baltă cu gândul la bani.
Ding! ușa liftului m-ar fi anunțat dimineața că am ajuns la muncă, Dong! m-ar fi lăsat seara să plec.
Și urma să strângem cât să plecăm ici colo vara. Și urma să strângem ceva mai mult să ne permitem măcar o dată la câțiva ani să vedem țări mai îndepărtate. În care să călătorim ca niște turiști absolut banali, cu gura căscată și hărți și Tripadvisor pe telefon. Eventual să facem vreo insolație sau indigestie și să ne întoarcem pârliți și cu un vraf de poze la care să nu se uite nimeni.
Și aveam de gând să-l bat pe soțul meu la cap până când îl convingeam să-i luăm pe ai lui și pe tatăl meu într-un concediu - un coșmar, probabil, dar tot simțeam că nu voi mai avea când să le împlinesc dorința asta.
Și de Paști și de Crăciun să mergem să ne plictisim într-un confort și o îmbuibare pașnice și domoale. Până când n-aveam să mai avem la cine merge. Apoi să devenim noi oaza de confort și îmbuibare a altora.
Cam așa urma să-mi fie viața. Să fiu sinceră, deloc rea. În sfârșit învățasem să mă bucur de liniștea și tihna unui cerc foarte mic de oameni buni. Și traiul părea asigurat de un anumit nivel de venit și de un anumit set de cunoștințe vândute în muncă.
Și uite-așa, s-au dus dracului toate.
Desigur, rămânem optimiști, rămânem fals optimiști în special ca să scăpăm de isteriile altora care mai mai că ne iau la palme dacă nu SUNTEM OPTIMIȘTI, TOTUL VA FI BINE, TE ROG SĂ NU SPUI ALTFEL, desigur, vom reveni la normal, da, sigur, ne vom îngrămădi iar în metrouri și vom călca direct pe colțul cearceafului vecin și vom întreba scuze, șezlongul acesta e liber? și vom merge la concerte unde vom cânta într-un glas, da, sigur, vezi să nu, toate aceste chestii vor reveni vreodată.
Culmea e că nici nu-mi place aglomerația de vreun fel. Mergeam oricum cu mașina și preferam colțuri pustii în vacanțe. Dar de curând mi-a trimis soacră-mea o poză cu Sonia și în tot acest iureș disperat de mimare a normalității, a totul-va-fi-bine, mi s-au fixat ochii pe fețișoara ei, pe care-și ținea strâmb, cu un deget, o mască în dreptul gurii.
Ah, Doamne.
0 comentarii:
Post a Comment