Uneori îl invadăm și noi prin refugiu și ne primește cu brațele deschise, că-i om blând și sociabil de altfel. Recent a dat buzna peste el și tata și nu oricum ci cu un portbagaj plin de rațe și găini.
Cadru: Tata creștea de ceva timp clandestin niște păsări prin curte (unde nu e voie, el stând în buricul târgului). Cu un exces de hrană, dar într-un spațiu mic și întunecat. Eu le plângeam de milă orătăniilor cu orice ocazie. Mi se părea că le chinuie. Nu-s vegetariană, din păcate, dar asta nu înseamnă că nu cred că măcar în scurta(ta) lor viață n-ar trebui să aibă spațiu, lumină și ceva zile pașnice. La tata n-aveau deloc așa ceva.
Așa că tata le-a dus plocon socrilor, pentru că e un talent de-al său, care mi s-a transmis și mie: începe lucruri și le pasează să le termine cine are ghinionul să-i fie prin preajmă.
Pentru păsări, clar e un pas în bine. Când am ajuns, găinile se acomodaseră deja. Cocoșul se dădea galant pe lângă ele, favorizându-le pe ale lui și tratându-le pe celelalte cu o autoritate rece. Cred și eu. Tocmai le căsăpise indirect soțul, câștigând tragicul concurs de frumusețe „pe care din ăștia-l facem borș, că se bat”. Se pare că al tatei a luat puncte în plus la alură și penaj.
Rațele în schimb stăteau stinghere, una în alta, aproape nemișcate. Uneori își adunau curajul, după un schimb de priviri, și lipăiau prudent spre vasul cu apă. Apoi se dădeau mai deoparte, timide și statice. Jur, parcă erau trei măicuțe în Bamboo.
Tot pălăvrăgind, tata menționează că ar mai fi o a patra, care a căzut cloșcă și stă pe ouă acasă, dar cum nu știe exact când a căzut, nici nu știe când va scoate pui. Și că după ce scoate, aduce bobocii și mama aici, la cele două surate și la rățoi.
Iar socrul meu observă delicat:
- Dar să știi, cuscrule, că și aia albă tot rață e.
Stupoare. Cum să fie tot rață? Dar i-a garantat baba de la care le luase că aia albă e rățoi! Să fie rață? Și atunci proasta aia ce tot clocește de două luni?
Eu tot insist că parcă ar fi rățoi aia albă, dar e drept că am căutat pe Google, modificându-mi astfel în mod interesant reclamele pe care mi le va propune în următoarea perioadă, și rățoii parcă să zic că-s altfel la cap. Am cedat. Tata are patru rațe, dintre care una mimează clocitul de două luni de zile.
Am protestat însă: de ce să le ia musai rățoi? La ce le trebuie barbaria de a fi fugărite lipa lipa peste tot? Adică dacă tot nu vor să mai scoată alții, pentru ce să mai aducă vreun rățoi necunoscut, care poate mai e și mojic? De ce să nu le lase să fie între ele, fetele?
Și mă lămurește soțul meu, oprind cu duhul blândeții orice posibilă diatribă feministă:
- Dacă au rățoi, se mai duc și ele la baltă și înapoi, umblă prin curte. Dacă n-au rățoi, stau pe loc. Așteaptă GPS-ul.
Ei bine, așa e. Și așa am elucidat și timiditatea statică. Stau pentru că n-are cine le duce încoace și încolo. Iar ele singure nu se cade să se plimbe, deci s-au adunat în cea mai amărâtă asociație de gagici ever.
Așa că trecând peste orgolii antropomorfice, o să căutăm rățoi, ca să nu prindă fetele rădăcini.
0 comentarii:
Post a Comment