Teama

Dacă este să fie ceva care să mă fi obosit în ultimele zile, e încercarea oamenilor de a-și masca groaza, acuzând-o pe a celorlalți care și-o manifestă.

M-au obosit toți sarcasticii, toți filosofii, toți exuberanții apocaliptici, toți statisticienii de buzunar, toți estimatorii la minut de câte milioane vor muri până să căpătăm o morganatică imunitate.
Toți struții care repetă ca pe o mantră că exagerăm toți, care speră că sunt într-atât de importanți lumii încât aceasta și-a coagulat țările, știrile, morții într-o imensă farsă numai pentru ei.

Toți cei care au fugit animalic într-un ultim bârlog, târând după ei virusul care avea să le infecteze familii, prieteni, pe toți cei pe care i-au privit în ochi în ultimele zile. tot de frică au fugit. Tot de frică stăm și noi în casă, care mai stăm. Tot de frică au dispărut măștile, gelurile, tot de frică ne transformăm în hârciogi.

Toți care își maschează frica acuzându-se reciproc sau scurgându-și clipele în efemere certuri și diatribe. E firesc, e firesc, totul e firesc și molima asta tot firească e, firesc e și să crăpi de la ea probabil.


Dar nu-ți dispare groaza din suflet dacă o stâlcești pe a altuia.

Culmea e că am apucat să-i dau niște sfaturi Clarei, exact înainte de a izbucni și la noi. Încă eram calmi, încă mai constatam sfătos că „va ajunge și la noi” așa cum zici „va fi un an ploios”, încă mai erau măști prin farmacii când i-am spus să își reorienteze unghiul de a privi lucrurile. Clara mă tot anunță de ceva ani de diverse impending dooms (poluare, mașini, Bucureștiul sufocat, nutriție, etc) posibil ca anxietatea sa cronică să se hrănească dar și să defuleze în temeri reale dar parcă un pic, un pic departe, cât să se poată distribui și destinde pâcla de anxietate. Poate ca dintr-un nor dens și negru în mai mulți, gri.

Și acum, draga mea prietenă, mă tem că nu mai avem ce anunța că vine, pentru că iată, a venit. Și am tot vrut să-ți scriu și n-am apucat pentru că și eu am coping mechanisms,  dorm cât mai mult, lucrez cât mai mult, mă joc cât mai mult, copiii cu veșnicele lor nevoi și mâțâieli, încuiați în casă, reușesc să-mi ocupe cam toate orele zilei. Voiam să-ți spun că de data asta e absolut ok să-ți fie frică. Și altora. De data asta e ok.  Și mie mi-e. Și am să te ajut cu tot ce pot, cum pot.

Mi-e absolut groază de chestii pe care nu mă pot opri să le anticipez. Mă tem că ne vom contamina în același timp eu și Alin, iar copiii mei vor rămâne prin casă singuri în caz că suntem spitalizați, eram învățați să ne repezim imediat la bunici la nevoie dar cum să faci asta când practic îi condamni la moarte?  Ce vecin ar risca să îngrijească niște copii care probabil poartă virusul ce le poate nenoroci familia?

Mă tem cu gândul la taică-meu care a supraviețuit cancerului și nu mai are o treime de plămân, ipohondru 100%, obsedat de analize și medici și scotocit și diete și nutriție și suplimente, dar care în mod bizar când vine vorba de un pericol real pare complet pe altă lume și mă întreabă în ce stațiune să meargă să respire aer curat. Vreau să mă reped să-l încui într-un beci. Vreau să-l mai văd și știu că dacă vreau să-l mai văd, trebuie să mă abțin să mă reped să-l văd în viitoarele zile poate.

Mă tem cu gândul la socrii mei pentru că-s bătrâni și vulnerabili și tot mai ies, să plătească o factură, să ceva, și cică s-a umplut orașul de „italieni” . Și oricât încercăm să explicăm prin telefon cu virusul, cu distanța, auzim replici care ne sleiesc pe interior, cum ar fi „stau în casă, am ieșit doar să plătesc datorii, să caut baterie la mașină, să vorbesc cu x din piață, am să stau mai într-o parte la slujbă afară”.

Mă tem cu gândul la toți oamenii vulnerabili pe care-i știu, bătrâni, cu astm, cu boli auto imune, cu copii care au trecut prin chimioterapie, nu reușesc să-mi amintesc ultima dată când i-am văzut pe unii, nu știu când și dacă am să-i mai văd pe toți.

Mă tem de inconștiența celor din jur, un vecin l-a auzit pe altul spunând unor rude din Italia că-i așteaptă aici săptămâna viitoare. Aici unde, în București? În bloc? la el? Ce fac dacă vin? Cum știu că ăia sunt, că doar nu vin în drapelul Italiei?

Mi-e groază cu gândul la Alexandru care a trecut la 9 ani prin 3 pneumonii și peste 20 de bronșiolite și care nu cred că se bucură de toată rezistența grupei sale de vârstă.

Mi-e groază când îmi amintesc că de la o simplă intubare, o colegă și-a pierdut tatăl. A fost informată sec înainte de operație că probabil va lua o bacterie nosocomială. Și a luat. Și l-a luat.

Mă tem când toate cifrele încep să danseze în mintea mea, câte paturi avem, câte ventilatoare, câte zeci de mii au fugit în țară, câți vor putea infecta în următoarele zile, câte spitale, câte ATI, ce rată de infecții nosocomiale.

Câte centre de carantină din care deja lipsesc cele elementare de igienă, în care deja oamenii se baricadează sau fac scandal din cauza rației de mâncare. Ce se va întâmpla când, din epuizare de resurse sau neglijență clasică, vor uita de ei sau nu-i vor mai putea ține cu pază? Ce se va întâmpla când sute de oameni îngroziți, animalizați și bolnavi vor sparge ușile și vor năvăli afară, nemaiavând nimic de pierdut?

Ce se va întâmpla când și cel de la farmacie, benzinărie, magazin, centrală de energie va decide că vrea să trăiască și va rămâne acasă.

Mi-e frică de toate astea și știu că și ție. Ce putem face știm deja pe de rost. Stăm în casă, igienă maximă, contact minim. Și ne agățăm de bruma de rațiune și umanitate pe care o mai avem. Aceasta ne va salva și dacă nu pe noi, atunci pe cei dragi nouă măcar. Boala asta nouă e un test al umanității. Latura noastră animalică, instinctivă, ne spune să fugim de moarte. Să fugim ca să ne adăpostim în bârlogul în care poate ne simțim acasă, cu ai noștri. Să mințim, să fim vorace, să dăm curs disperării și panicii, să negăm, să furăm, să zdrobim.
Latura umană ne va spune să nu ducem moartea altora. Să ne abținem de la toate instinctele care urlă în noi. Să răbdăm, să calculăm. Să raționalizăm și să raționăm. Să fim alături de ai noștri rămânând, paradoxal, departe de ei.

Nu știu pe câți din cei pentru care mă tem îi voi mai vedea peste un an. Dar știu sigur că voi face tot ce pot încât să nu fiu eu cea care le ucide șansele de a-l mai prinde.