Această perpetuă grijă pentru aproape

De când am din nou bebeluș m-a tras ața (și nici eu nu m-am zbătut prea rău) să arunc câte un ochi pe diverse comunități online dedicate puericulturii (mă obsedează cuvântul ăsta, e de un scorțoșism sublim). Și cum stăteam eu așa și mă uitam la diverse comitete și comiții care prezidează și explică noțiuni teribil de importante, cum ar fi cum trebuie oferit un morcov fiert, și la dezbateri care fără îndoială vor curba definitoriu omenirea, cum ar fi ce să-i cerem menajerei să facă și ce nu, m-a trosnit o idee.

Nobody fucking cares.

De la discuții pro anti vaccinare (actually wait, scuze, aici m-am răzgândit - astea-s serioase de-a binelea) până la multitudinea de tabelașe și rahaturi care înconjoară diversificarea, constantă este această grijă feminină pentru ce deține aproapele feminin. Pentru ce are cealaltă femeie, cum își crește copiii, ce le dă, cât le dă, când și cum îi învață să se cace, etc. Mizilicuri ridicol de mărunte, că nu s-ar îngrijora una pentru cum interpretează alta o curbă Gauss la muncă, desigur. Și firește, justificarea e că ne pasă - ne e milă de copiii ceilalți , crescuți fără învățămintele noastre, care ah și vai, vor fi mai-puțin-de-cristal ca ai noștri, mai unloved, mai morți chiar, cu vreun morcov în gât sau piure în nas, mai schinguiți afectiv și emoțional etc etc. Ne preocupă în așa hal această bunăstare încât scriem mare și lătăreț pe blog, pe FB, pe grupuri, prin cărți, peste tot, despre cum ne perpelim de grija copiilor altora, atât de incomplet și prost crescuți de altele. De acolo, din fotoliul nostru olimpian al desăvârșirii noastre parentale, vărsăm lacrimi de obidă și amar pentru nefericiții care nu au parte de mămici informate ca noi.

La primul copil am crezut că e vorba despre o simplă auto-gratulare, sau în cazul comunităților, despre un fel de labă-n cerc pe teme mămicești - ba tu ești cea mai bună mamă, ba tu, ba tu ești cea mai obosită și cea mai martiră, ba tu. Acum însă că nu prea mă mai bag în seamă cât mai degrabă observ, cred că am dat în sfârșit de capul acestui fenomen vechi de când lumea. E dominare toată ziua. Pur și simplu e modul în care aleg să se domine într-un spațiu și teren în care se simt safe. Și invariabil acest teren ajunge să fie crescutul de copii, pentru că e de altfel plin de nisipuri mișcătoare și ape schimbătoare, de subiectivisme, lacune și incertitudini, numai bune de jonglat cu ele.

Recent m-am trezit băgată într-o oală în care nu mă doream învârtită deloc. Printr-un magazin mă trezesc arătată cu degetul și aud „uitați, așa, ca doamna e bine. Dumneavoastră nu aveți unul ergonomic.” Purtam pe Sonia într-o chestie, nu contează de care. Mă uit la posesoarea de deget - o mămică îmbujorată de fiorii evanghelizatului de babywearing. Întorc capul să văd cui anume sunt dată model - o familie așezată la masă. Între ei, un buflei cu altă chestie de purtat lângă el, din aia non ergonomică.

Lăsând la o parte considerentele purtatului crăcit sau descrăcit, ocazional sau des, etc. M-am cărat de acolo cât am putut de repede, având doar asta în minte. O tanti s-a dus expre, vorba lui mamaie, la o masă unde mâncau niște oameni și i-a interpelat, oprindu-i din mâncat, pentru că aveau nu știu ce port bebe la ei. Mai mult, a purtat discuția asta cu voce tare, în picioare, în plină forfotă și a mai oprit și pe una să-i fie martoră și exemplu la această glorioasă misiune apostolică a dumisale.

În fine, deci reluând - e dominare mascată în grijă. Grijă pentru copiii tăi, de când sunt fetuși până votează, grijă pentru ce ai prin casă, pentru ce-ți pui în cap, pentru cum calci cămăși. Și nu că aș fi vreo Simone de Beauvoir myself, dar nu e ridicol totuși, nu sunt atât de mărunte și insignifiante toate căcățișurile astea? Nu sunt surprinzător de exclusiv casnice, nu ajung să amplifice totuși importanța unor aspecte care deși importante NU au de ce să fie dezbătute și întoarse atât pe toate părțile, nu te țin legată de piciorul patului?

E dominare toată ziua. Mici cohorte se adună și decid practic să nu se contrazică în veci și să repete ca pe o mantră un mic set dogmatic de chestii pe care ajung în timp să le ridice la rang de adevăr. Aceste mici cohorte își formează apoi sateliți, grupurile lor de aplaudaci, și tot așa, și atrag mereu și mereu nou-venite care să le ostoiască, cu inocenta lor „dezinformare” (nu trebuia să dau cartof la 5 luni? Nu e ok căruciorul ăsta?) setea de dominare, de explozie a exasperării pseudo materne MĂI FATĂ, dumnezeule, dar tu nu știi că nu așa se face, etc etc etc, n-ai citit cartea măreței noastre profete cutărici, care zice că e ok să plângă / nu e ok deloc să plângă / e ok să plângă dar numai în brațe / nu e ok în brațe / e ok în brațe dar preferabil în acest sistem de purtare, cumpără de aici / etc?

Pur și simplu e aceeași arhaică cățeleală de șezătoare, fată hăi dar tu chiar nu știi să coși o iie, Doamne, mâni-ta aia ce te-o fi învățat, of, of, dă încoace că fac eu, vai ce bine că m-am nimerit aici.

None of them really cares. Nimănui nu-i pasă cu adevărat din toate aceste veșnic indignate, îngrijorate, cu capul jumate peste gardul tău. E dominare în toată regula și atâta tot. Și asta nu e neapărat ceva rău sau ceva malefic sau ceva nou. E doar nițel stupid pentru că îmi reconfirmă că solidaritatea feminină se educă, se impune, se cere învățată - în niciun caz nu vine de la sine. Putem să facem câte campanii #metoo, #mulțumesc_pentru_flori și alte cele vrem noi; nimeni nu ne dă în cap cu mai multă voluptate decât noi, una alteia.