Ma sidereaza uneori glorificarea feminitatii africane, idealizarea ei dpdv maternal, la modul bucolic-ignorant. de obicei porneste de la vreo doua aspecte pozitive- babywearing prelungit, sa zicem.
Dar de multe ori in aceleasi comunitati sunt maritate si violate copile de 10 ani, mutilate unele de 7, etc, pana mea, nu pot sa inchid ochii la tot valul de primitivism si ferocitate pentru ca vai, ce frumos sta un bebe intr-o carpa. Peste 3 ani bebele ăla va căra alt bebe în aceeași cârpă.
Cand eram mica si nu exista CNA erau difuzate pe TVR documentare care astazi nu ar mai trece in veci de filtrul difuzarii pe post. Majoritatea erau frantuzesti. Printre care si unul despre mutilarea genitala in MAJORITATEA statelor africane.
Scenele filmate acolo mi s-au parut de o cruzime si o nedreptate teribila, dar am mai retinut ceva - femeile erau cele care tarau fetitele, barbatii stateau pe margine, sarbatoreau acolo in legea lor.
Am bagat si asta la cap si am vazut-o reconfirmata iar si iar si iar, in diverse paturi sociale si societati - femeile sunt deseori cele care insista cel mai abitir ca restul femeilor sa fie in vreun fel sau altul injosite, subordonate sau mutilate *ca si ele*.
E o uluitoare hotarare de a te face sa-ti fie rau, cum imi e mie, care transcende si epoci si continente; fie că e vorba de apărătoarele criminalilor de la Tanacu, de filmările uluitoare ale femeilor care zdrobesc cu pietre capul altei femei pentru vreun păcat numai de ele văzut, de târât de mâini și picioare copile să le fie tăiată vulva cu un gilette plin de praf, de curentul nouveau-mere-heroine, care militează cu furie anti libertăți deosebit de greu câștigate asupra corpului și destinului nostru, al tuturor, e în definitiv vorba de femei care fac toate eforturile să nenorocească alte femei. Ca să nu cumva să fie mai întregi, mai libere, mai presus, mai sigure, mai educate, mai orice altceva.
Dacă este ceva care m-a uimit vreodată la esența feminină din nefericire este această disensiune și ură pe care încep s-o bănuiesc a fi veche ca prima coastă a Evei. Din nefericire, tendința de dominare feminină se înrăiește înlăuntrul comunității feminine, ca o unghie care se încovoaie să străpungă carnea din care iese. Sindromul poiatei de găini, cu o figură masculină de autoritate (preot, medic, Hitler, politician, you name it) adulat de femei complet submisive lui și feroce în autoritate în rest, care se sfârtecă între ele și se pun la punct în zeci și sute de feluri.
N-am reușit să găsesc până acum camaraderia feminină, mi-e greu și să alătur aceste cuvinte. Cunosc / am relații de prietenie între două-trei femei care trec rareori totuși probele de aur ale succesului personal, ale timpului și ale disensiunilor de opinie.
Mai degrabă știu amiciții entuziaste într-un grup de vreo 4-5, care însă, luate la bani mărunți, se disecă în nesfârșite tangouri, perechi de bârfă și înțepături, care la rândul său se reduc la simple tendințe de dominare pasiv agresivă sau frontală. Dar nici în aceeași familie nu am văzut acel tip de camaraderie nescrutătoare, calmă, bonomă, pe care o au de obicei grupurile masculine.
Încep să mă asigur, că de crezut credeam asta de foarte mult timp, că pur și simplu nu există. Undeva în genomul nostru stă o sămânță de năpârcă, care ne învață să călcăm șansele celeilalte pe cap. Poate ține de inițiala noastră structură poligamă, în care dacă fraternizai (frate e masculin, apropos) prea intens cu colegele de grotă îți rămâneau copiii nemâncați. Nu știu. Însă în stridentă discordanță cu declarațiile pătimașe despre feminism și sororities stă această cățeleală malevolentă, de la surori în aceeași casă până la simple trecătoare pe stradă. Niciodată nu ni s-a făcut rău pe cât ne-am făcut noi una alteia.
0 comentarii:
Post a Comment