Dragul meu Cehov

Apartamentul în care îmi petrec concediul e deosebit de valoros. Are o comoară în sufragerie, neascunsă, oferită cu simplitate cui calcă pragul casei- o bibliotecă mare, cu câteva mii de titluri, clasici și moderni, beletristică, critică, teatru, analiză. Ronțai cu ochii filă după filă și mă bucur să regăsesc titluri uitate.

Am găsit operele complete ale lui Cehov. Alături de Axel Munthe și o parte din scrisorile provensale ale lui Daudet, proza lui Cehov mi-a legănat o bună parte din copilărie și m-a reîntâmpinat cu aceeași lumină discretă și peste două decenii. Nu știu dacă mă regăsesc în Cehov, sau în oricare alt autor; de multe ori, afirmația în sine mi se pare o impietate, o reducere, o minusculizare a operei unui autor în jurul măruntului și egocentricului nostru sâmbure. Nu caut să mă regăsesc citind o carte, ci să mă extind, dincolo de limitele propriei mele înțelegeri sau cunoașteri.

Am în schimb o mare afinitate față de duioșia blândă a lui Cehov și subiecții scrierilor sale, de multe ori cei mărunți și neștiuți. Schițele lui nu trâmbițează drame sonore, cu ample gonguri de aramă sau insectare de ample și întortocheate intrigi; dureri mute și suferințe vii ies la lumină discret, tiptil, dintr-un detaliu, o replică, un unghi neperceput. Eroii lui Cehov sunt de multe ori cei neștiuți în bucurie și tristețe, cum ar fi birjarul din Durere, care încearcă repetat să spună cuiva despre moartea fiului său, într-o lume mult prea grăbită și prea rece, și ajunge să se destăinuie calului său. Umorul lui Cehov iartă; ochiul său zărește cuta, musca, lacrima, ridul, detaliul mărunt care alunecă din privirea prea grăbită a lumii.

Dincolo de proză, Cehov a conturat dramaturgia modernă. Probabil ați văzut sau măcar auzit de Livada cu Vișini sau Unchiul Vanea.
Nu știu ce să mai zic de el. Din tot concediul, în loc să vă recomand o plajă sau o cafenea, aș dori să vă recomand un scriitor clasic - citiți-l sau recitiți-l pe Cehov.
Și-a împărțit cu succes viața între medicină, pe care o numea soția sa legitimă,și scris, pe care îl considera metresa sa. De la vârsta de nouăsprezece ani și-a întreținut familia; față de sutele de schițe, nuvele și piese scrise, nutrea o atitudine modestă, aproape de firea personajelor sale: “Tot ceea ce am scris va fi dat uitarii in cinci sau zece ani; dar drumurile pe care le-am defrisat vor ramane solide si practicabile - acesta este singurul meu merit." (aici puteți citi o scurtă prezentare biografică )
Uitarea nu s-a așternut asupra scrierilor sale; dar drumurile sale merită parcurse mai des. Sunt drumuri către lumină, înțelegere și blândețe.