Despre ele

Existenta noastra ca familie a fost dintotdeauna marcata de boala mamei. Chiar si pana sa fi aflat, se stia, se soptea. Ar fi trebuit sa-mi spuna, dar e ok si-asa. Am aflat singura. Cand aveam 7 ani, mama a facut o criza sub ochii mei, pe peronul Garii de Nord, si uite-asa am aflat. Intre necunoscutii care se agitau inutil, smucindu-ma si inghesuindu-ne, intre spasmele mamei si tipetele mele, ziua aceea a marcat confirmarea catre mine a faptului ca noi suntem nedorit de altfel si asa vom si ramane.

Din ce stiu eu, crizele se impart in trei nivele de intensitate, culminand cu grand mal - din asta avea mama. Uneori dispar, daca e sa fie petit mal, uneori organismul , in special cel tanar, in permanenta refacere si crestere, le inlatura. Oare de-asta i s-a zis la noi boala copiilor? Pentru ca uneori disparea, spre maturitate? Nu stiu.

N-am reactionat bine deloc si n-am fost un ajutor de nadejde la inceput. Recunosteam clantanitul in gol, scrasnitul mecanic al dintilor, si saream ca arsa din pat. Dar in loc sa alerg spre ea, fugeam de ea, ma ascundeam pe unde nimeream, pe sub pat, prin dulapuri. Imi era teribil de greu sa ma adun si s-o protejez. Ma ingrozeau ochii dati peste cap, mereu in stanga sus, mereu acolo, trupul ei contorsionat si zgomotul specific al aerului care iesea rapid din plamani, intr-un urlet inuman de aspru. In timp, m-am impins sa trec peste egoismul groazei. Aveam tot timpul sa ma ingrozesc dupa.

Mama, ca orice bolnav de epilepsie, avea nevoie de ajutor. Am mai povestit cum trecatorii erau sa mi-o omoare o data, incercand sa-i toarne apa pe gat. Si o aspirina. Eternele leacuri dintr-o Romanie vaduvita de orice.
 Daca se-ntampla sa vedeti un epileptic in criza, incercati sa-i protejati capul si fata. Mama si l-a spart o data. iar eu am sunat, plina pe maini de sangele ei, si m-a poftit dispecera de la salvare sa ma duc in pizda mamii mele epileptice si sa revin cand oi fi majora, pentru ca ea n-avea voie sa ia in considerare apeluri de la minori. Mai erau vreo 3 ani de asteptat.
Un alt mare risc e sa-si inghita limba si sa moara sufocati. Limba o scoteam apasand delicat mandibula si cu un servet curat sau cu o coada de lingura de lemn sau cu orice altceva care nu risca sa-i sparga dintii intre convulsii sau sa-i intre pe gat. Nu cu degetele proprii.
Uneori reuseam sa preintampin declansarea crizelor daca le prindeam din faza de aura. Sau de debut, sau cum i s-o mai zice. Nu m-am intrebat niciodata cum i se zice. Totusi, daca apucam sa o prind cand auzeam zgomotul sec de masele scrasnite, apelam la tot felul de trucuri si uneori mergea. ii masam mainile cu putere. O muscam de degetul mic, odata i l-am invinetit si s-a suparat apoi. Si in timpul asta incercam sa o trag binisor spre ceva moale si fara colturi. Sa aiba unde sa cada.

Dupa criza venea somnul, somnul greoi si rece ca noroiul, somn incununat de noi vanatai si insangerari, vegheat de mine, tremurand, bocita toata, un ghem de nervi si frica si muci si lacrimi si de ce de ce de ce vino inapoi. Si venea inapoi, fara sa-si aminteasca nimic, imi suradea chiar, spunand ca a dormit bine. Apoi se dezmeticea, privea in jur, isi vedea hainele rupte, sangele din buze sau din cap, vreo farfurie cioburi, pe mine vanata si tacuta, si intelegea.
M-a intrebat de cateva ori discret, jenant, chinuit cum fac cand am criza? Nu i-am spus, s-a suparat atat de tare pe mine.As fi vrut sa apuc sa-i spun ca in felul meu stangaci si smucit incercam cumva s-o protejez. Cum sa afle ea, cea mica, delicata, ingrozita de un tiv descusut sau de un fir de par zburlit de vant, ca pret de cateva minute devenea o masa contorsionata de durere si grotesc?

Boala cealalta s-a infiltrat perfid, incet. Nu stim de la ce. Nimeni nu stie, oricum. Am scris despre ea aici, aici si aici, pe cand scriam cu Andreea si Mutunache pe un fel de blog comun. Au fost mai multe ipoteze, toate de altfel plauzibile. Medicatia. Alcoolul, refugiul ei in fata unei casnicii din care nu gasea motiv sa iasa (pe atunci femeile nu prea stiau ca si nefericirea in sine e destul motiv), in fata unei maternitati stangaci asumate, a unei slujbe care o plafona, a unui oras mic, sarac si dusmanos, a ruperii de tot ce avusese intr-un trecut numai al ei. Crizele in sine, unul din zecile de medici asupra caror maini mi-am pironit ochii ne spusese ca la fiecare criza se distrug zeci de mii de neuroni. Nu stiu. Cert e ca cealalta boala, Alzheimer, a intervenit incet incet, s-a furisat, naparca cu cap galben, si a ros incet minunata minte a mamei mele, minunata ei fiinta, fara sa reuseasca vreodata s-o distruga dar pierzand-o pe sine in sinea ei.

Cat am stat eu acasa n-a fost dusa nicaieri pe termen lung. Doar la o serie de crize ce se tineau lant a ajuns in spital, si atunci am vegheat langa ea. In rest, ne-am descurcat noi. Ani mai tarziu, viata noastra era mototolita si chinuita, dar continua sa curga, incetisor. Eu deveneam adolescenta. Mama uita cum ma cheama. Eu am inceput sa incerc sa ma machiez, pe ascuns. Mama s-a pierdut si am gasit-o abia in celalalt capat al orasului. Printr-a 9a am decis ca ma apuc de fumat, iar mama a uitat ce-s alea tigari. Intr-a 8a am dormit pe jos, ingrijindu-le pe cat ma pricepeam, alaturi de tata, pe cele doua femei de a caror viata ma agatasem cu o crunta incapatanare si carora le datoram propria viata. Incapatanarea nu ajuta chiar oricand. Dupa sute de pansamente cu bioxiteracor, dupa sute de lingurite cu apa date noaptea, dupa zeci de tipete, dupa aproape un an de dormit pe podea, sters cacat, adormit cu capul pe banca, intrebata daca de la chefuit cu baieti picotesc la ore, alunecat in proprie depravare si neglijenta, in paralel cu spalat si ingrijit pe cat ma pricepeam, mamaie a murit, cuminte, mica, alba, in patul ei. Am iesit din camera sa iau ceva si cand m-am intors, dormea pe veci, mangaiata de soare, iar chipul ei cu ochi speriati se imblanzise, se linistise intr-o uimire copilareasca. Ma bucur ca nu s-a chinuit.

Pe mama in schimb au mai asteptat-o multi alti ani de chin. In care am vazut destule.
Am vazut in spital o batrana abandonata de copiii ei, pe care am dezlipit-o de pe musama, sub privirea impasibila si comentariile cinice ale unei infirmiere ce rezema un toc de usa la doi metri de mine. Cearceaf n-avea, ca se caca pe ea, deci de ce sa mai spele femeile alea, ca au destule de facut. Nu mai avea piele pe spate, era toata o rana.Si era prea slaba sa mai poata plange.
Am vazut-o pe mama dusa pe picioare in spital si scoasa pe targa. Acelasi om care o bagase in pamant inca un metru insistase sa continuam cu tratamentul. L-am aruncat in loc sa i-l dau zilnic, pe furis, si mama si-a mai  revenit nitel, iar taica-meu bietul a crezut ca datorita respectivului tratament.
A gasit-o odata tata umbland prin sufragerie, cu femeia care trebuia s-o ingrijeasca urland mai tare cu ea, dand spasmodic dintr-un manunchi de busuioc. ii venise ideea s-o exorcizeze sau ceva, iar mama, iritata de stropitul cu apa, ii luase simplu mana si i-o rasucise, apoi plecase.
La 18 ani am plecat de-acasa fara sa ma uit in urma. Peste un an am dat de veste ca exist si am aflat ca pe maica-mea o dusesera la Socola, unde un profesor o retinuse pentru a o studia sau ceva de genul - de tratat nu prea mai avea ce - iar cineva, o infirmiera sau cine stie cine, ca era in rezerva, ii rupsese o mana si-i invinetise un ochi. Mama i s-aruncat lui taica-meu in brate, mica, rupta, batuta, ingrozita, si l-a rugat s-o duca de-acolo, iar taica-meu s-a conformat, ingrozit.
Apoi a urmat casexia, apoi nu s-a mai putut ridica. Apoi a murit. Nu usor, din nefericire. Mare parte din viata ei a fost un ghem de chin si tristete.


Totusi, cred ca aia a fost cea mai buna parte a vietii mele. Poate nu buna pentru mine, fireste, dar buna, partial, stalcit si cu multe, multe greseli care ma macina si-acum, fata de ele. Cand Secom si-a declansat campania cu cacatul ala de supliment, am reactionat sincer si cu ura, pentru ca propagau o idee probabil confortabila dar profund gresita. Anume aceea ca bolnavul devine boala, ca nu mai e el, ca nu mai stie oricum de el.
Dar ele doua au ramas pana au murit doamna Doina si coana Zoe. Cu un sfert de ora inainte de a muri, mamaie-mea mi-a multumit ca in multi alti ani pentru cafea, din patul in care era tintuita, cu venele picioarelor facute praf si mintea si trupul chinuite. In nenumarate ocazii, clipe nepretuite astazi pentru mine, mama mi-a demonstrat ca inca e acolo,  inca exista, ca sine, ca fiinta, inca  e mama mea, acolo, sub mocirla aceea din care nu mai reusea sa iasa. Si pentru acele franturi de vorbe si clipe si acele priviri si gesturi si mici scantei de prezenta lucida, ma bucur pentru toti anii in care le-am tinut aproape. Fireste, au fost ani grei. Dar i-as lua chiar astazi pe umeri inapoi, pentru o clipa alaturi de ele.


V-am scris toate astea nu ca sa va arat ce mare eroina sunt eu. Ca nu sunt. Un erou isi asuma actul, nu nimereste in el, isi alege lupta, nu pica in ea. O buturuga legata de sanie nu devine campioana la bob.
V-am scris ca pledoarie pentru cei care si-au uitat cuvintele si sensurile si gesturile. Pentru cei umili, batrani, bolnavi, neputinciosi. Pentru cei care credeti, poate, ca v-au uitat. Nu-i uitati si voi pe ei. Nu fac apel la mila aici, ci la o anumita (responsabilitate? datorie? nu stiu) empatie. Nu e vorba aici de te bate dumnezeu  , nu doar pentru ca eu nu reusesc sa cred in magaoaia divina, ci pentru ca trebuie sa poti actiona etic din propriu impuls, si nu din teama ca te prinde unul - oricat ar fi el de divin - si te trosneste.

Vizitati-i pe unde i-ati dus, daca i-ati dus. Intelegeti-i cand nu va mai inteleg. Iertati-i cand nu mai are cine sa va ierte. Si vegheati asupra lor, cat puteti de atent, mai ales cand grija lor de zi cu zi e atribuita altor persoane sau institutii. Aud si vad lucruri groaznice. Fireste, nu-i la fel peste tot, dar merita sa va asigurati ca asa e. Lumina lor se stinge, dar ei raman acolo. Pe intuneric.