- Iar a înviat postarea cu înmormântarea UE / la români. Periodic cineva își însușește textul ăla și-l copie pe vreundeva. după ce îl perie discret de câteva porcoșenii. Să fiu sinceră nu însușirea mă irită, cât ciupilitul de cuvinte. În rest, consider că textul ăla a devenit pur și simplu folclor internautic și mulțumesc frumos tuturor celor care au insistat de data asta pe lângă Silviu Iliuță (ultimul care l-a dezgropat iar) să-mi pună @credit, dar deja e un fel de banc, nu mai contează prea mult cine l-a scornit.
- Sonia merge la creșă și e absolut fantastică. Creșele din sectorul 1 sunt intrate în sistemul danez, ceea ce implică și o abordare pedagogică diferită (adio TV și stat la catedră, adio copilași ținuți la măsuță să pigulească chestii sau să coloreze fără sens tone de hârtii)dar și ieșit afară mult, pe orice vreme. Desigur, fiecare grupă e o enclavă în sine, cu reguli interne și care depinde mult de cheful și înclinațiile și temperamentele personalului; de aici mă bucur și că Sonia este probabil în cea mai bună grupă; doamnele sunt mămoase și vesele și contează mult simțul umorului când alini și încurajezi zilnic prichindei cu mucii pe piept și inima strânsă de tristețe.
- că veni vorba de asta, Sonia intră chiuind de veselie la grupă. E fix genul de copil despre ai cărui părinți aș fi crezut că mint de îngheață apele. Nici mie nu-mi vine să zic prea des, știu că e greu de crezut. Și mă bucur nespus că după ani de zile de despărțit cu ceva lacrimi și mâhniri în suflet de Alex la aceeași creșă și la grădiniță, acum ne despărțim fără niciun fason de acest grăunte de veselie și pozne care e soră-sa. Sperăm să avem noroc de oameni veseli și afectuoși și la grădiniță.
- încă un noroc chior e sistemul ei imunitar. Toți în grupă tușesc și mucesc de rup; triajul înlătură doar copiii cu simptome severe - febră, letargie, erupții dubioase. Restul, adică guturaie și viroze și tuse intră. Sonia și încă o fetiță sunt singurele care n-au absolut nimic încă de când am început. Ne pregătiserăm pentru săptămâni de bolit și de muci. Nada. Sperăm să o ținem tot așa.
- Alex se descurcă ok la școală dar privește școala drept ceva ce trebuie să facă, pentru a-și putea vedea liniștit de viață în rest. Mă mâhnește un pic indiferența lui. Nu știu exact cum să-i suscit interesul față de ceva, de orice. Aș vrea să-l văd pasionat de vreo chestie. În rest e autonom, înțelegător și empatic. Deseori pornește de la „tu cum te-ai simți să ți se facă așa ceva” atunci când argumentează. E stângaci în continuare, bunică-su a perorat niște chestii despre mâini legate la spate și învățătoare ca pe vremuri, din fericire vremea lui bunică-su a apus. Merge la cercetași unde s-a integrat destul de ok dar din nou lipsește entuziasmul. Merge pentru că trebuie să meargă. Odată ajuns acolo se distrează, dar dacă nu l-am mai trimite deloc, nu l-ar deranja. Singura chestie care-i plăcuse era înotul. Dar odată terminat concediul de maternitate nu am mai putut ajunge la cursuri înfipte în mijlocul zilei. Mă îndurerează discriminarea / indiferența fățișă față de părinții care lucrează. Parcă ești pedepsit că ai avut impertinența să faci și copii și să și muncești. De la inflexibilitatea programului instituțiilor (creșa închide la 17.30, programul SDS de la școală se termină la 16.00... noi lucrăm 8 ore și nu ne putem teleporta) până la miriada de cursuri și ateliere oferite doar celor care au bone, bunici, mătușici sau care pur și simplu nu lucrează. Noi, mâna asta de prostălăi care facem chestii, plătim taxe, plătim rate și mai facem și vreun copil, rămânem cu ei încuiați într-o sală de clasă până reușim să ajungem la ei să-i luăm. E o amărăciune care mă apasă de mult timp.
- Am decis că nu e de ajuns doar să fiu un cetățean corect (și amărât) deci m-am înscris în PLUS. Nu am absolut niciun interes și nicio speranță personală și nici un hiper mare avânt nu pot spune că mă mână în luptă. Vreau să ajut cum pot, dacă pot. Deocamdată cică monitorizez presa la mine în sector.
- Cred că am intrat în acea etapă a vieții în care complimentele referitoare la vârstă sunt un pic insultătoare, dar mă adaptez și eu. Lumea reacționează surprinsă când aude că am 37 de ani. Deși eu una știu destui oameni de 37 de ani care arată mult mai tineri ca mine. Mai zvelți, mai neîncercănați, etc. Surpriza asta înțeapă nițel, e un fel de precursor al „mamaie, da' dormi în formol?” În fine. Mă învăț eu și cu asta.
- E foarte frumoasă perioada asta a vieții mele. Cunosc suficiente lucruri cât să mă știu utilă și necesară, iubirea rămâne ambivalentă și constantă, familia mea e închegată și frumoasă, partea materială care ne-a chinuit și întunecat mare parte a începuturilor vieții de adult (ziceți voi ce vreți, dar e groaznic să fii sărac și dator și speriat) s-a stabilizat și asta. Nu mai am insomnii, dimpotrivă, dorm lemn. Migrenele s-au rărit până aproape la dispariție. O fi un început de toamnă și pentru mine? Oricum ar fi, e primul an în care toamna nu mă mai întristează. Nici cea de afară, nici cea pe care-o simt pe tâmple.
0 comentarii:
Post a Comment