Când uităm iar?

Mă înspăimântă uitarea. A mea, dar și cea colectivă. E uimitor cât de rapid uităm, cum ne mutăm de la un subiect la altul.
Prin ochii conștiinței colective s-au succedat rapid, de ceva ani, evenimente de o importanță majoră, unele atroce, altele sensibilizatoare prin apelul la empatie și alte valori umane, altele dezvelind o frântură din ororile care ne colcăie sub tălpi.
Am reacționat prompt la toate, pe rând. Pe măsură ce s-au succedat, ne-am îngrozit, entuziasmat, înfuriat, am ieșit în stradă, am scris, am citit, am constatat, ni s-au deschis băierile pungii și porțile inimii, am lăcrimat, am scandat. Câte puțintel, pentru fiecare. Și noile întâmplări ni s-au așternut văl de pâclă peste minte. Și ne-am mirat și am răcnit și am scandat la alea noi.

Suntem așa un organism colectiv bizar, impulsiv, empatic și amnezic. Atenția noastră pare suscitată într-un prag optim, și pierdută imediat ce acel prag este atins din nou, din altă direcție.

Am fost dornici  s-o salvăm pe Sophie Guger din ghearele bunicului și tatălui său acuzați de crimă și pedofilie, apoi ne-am dorit cu toții  să salvăm Roșia Montană, apoi nu mai știu exact cum, dar dintr-o dată toți eram Charlie, apoi am uitat de Charlie și ne-am deschis generos porțile bieților refugiați, nu ăia deja refugiați de 9 ani de zile în România, ci ăilalți filmați la BBC (știind că suntem destul de safe, pentru că mai degrabă ar lua-o îndărăt decât să ajungă aici).

 Printre chestiile astea ne-am supărat la comandă pe ruși și ne-a frământat foarte, foarte mult o aeronavă prăbușită pe un câmp, am vehiculat obsesiv imagini cu papucei și ursuleți spulberați de explozie, însă când să facem și altceva, a venit încă o chestie.

Pe plan intern era cam la fel, sufletul ne-a fost sfâșiat de furie când un polițist a murit din indiferența și abuzul unui singur om, dintr-o dată ne-am unit să protestăm #colectiv și chiar am donat sânge mai mult ca niciodată, spre bucuria Centrului de Transfuzii, dar vai, din nou acesta cerșește pe la porți și pe Facebook, pentru că micuța sa portiță trendy s-a ofilit. Acum suntem cu ochii pe Tolontan și pe Condrea, sau mă rog, pe ce-a mai rămas din ultimul, dacă el e. Pe goana asiduuă a primului, pe efortul imens al unei întregi echipe de a ne menține atenția trează încă o zi, încă o blestemată de zi în care să nu alunecăm în porumbi.

Când îi vom uita? Mâine, poimâine? Dacă mâine mai pică vreunul cu avionul prin munți sau se descoperă un scandal sexual între doi candidați, sau aflăm, de exemplu, că un mare lanț de producători alimentari falsifică documentele de expirare, ne mai amintim de Condrea peste două săptămâni? Dar de Guger? Dar de Rosia Montana mai știm ceva? Dar la transfuzii mai ajungem? Dar asociația Colectiv oare chiar nu mai are nevoie de ajutor? Dar chiar dacă nu mai e la modă să lăcrimăm pentru sirieni, oare cei care ajung în țara noastră sunt ok?  Dar avertismentele muftiului ala, care tot strigă că ni se strecoară predicatori virulenți în țară, merită să fie auzite acum, sau abia când o să ne explodeze un mall sub picioare? Nu mai bine ne scandalizăm de la moschee sau catedrală? S-a scris și un cântec despre unul din ele.

Ce rost are să aflăm, oameni buni, dacă nu ținem minte? Drama și mocirla unei lumi întregi se scurge prin noi ca printr-o sită spartă.

Hai, fuga, înapoi la știri. Să nu ratăm următorul prilej de a ne umaniza cu porția.