Amintirile din copilaria joasa sunt putin diferite - in locul unei rememorari lineare, survin brusc, ca o explozie de rememorari senzoriale - gusturi, mirosuri, sunete. Regasite intr-un context potrivit, aceleasi motive senzoriale te pot readuce in timp dureros de precis, incantator de complet, pentru cateva minute.
Printre cele mai timpurii amintiri e plapuma rosie. Plutesc pe o mare rosie cu tiv galben. Din mare ies ici colo vartejuri de lana cenusie, pe care le scormonesc incantata. Nu vad marginile marii rosii si nici nu ma pot ridica. Din cand in cand apare mamaie si ma mustra bland, bagand lana inapoi si promitandu-si ca imediat ce termina treaba o sa carpeasca gaurile din plapuma. Nu-i pot raspunde si nici nu inteleg de ce ar trebui sa nu mai fie gaurile. Doar sunt cele mai incantatoare mistere ale lumii mele cu tiv galben.
O alta amintire e de la cealalta bunica, din Moldova. Sunt intinsa pe spate pe patul ei - acelasi pat in care ma asez si acum cand vin sa o vad, patul in care acum isi odihneste oasele indurerate de povara celor 90 de ani. Studiez grinzile spoite gros cu vopsea cenusie. O musca se plimba pe o grinda. Se opreste si isi spala minutios piciorusele. Incerc sa ajung la ea cu mainile, dar distanta nu se micsoreaza iar musca pare sa ma priveasca ironic cu zecile ei de ochi. Intra bunica-mea, ma ridica si incepe sa ma schimbe de haine. E grabita. Bunica din Moldova e mereu grabita, asa cum bunica din Oltenia e mereu tacticoasa. Din senin, imi da o palma la fund. [vreo 32 de ani mai tarziu realizez ca era un soi de gluma fizica, doar ca una pe care n-o prea gustam nici atunci si nici acum]. Nu ma pot tine pe picioare si nici nu pot atinge mustele de pe grinda, dar gluma ma infurie si un simt stringent al nedreptatii imi da alarma. Daca as putea vorbi, as intreba intr-una "de ce, de ce, ce-am facut, de ce, nu ai de ce". Dar nu pot sa vorbesc, asa ca urlu cat ma tin bojocii. Bunica flutura a lehamite din mana si ma intinde la loc pe pat, terminand cu schimbatul de haine. Musca revine si mi se aseaza pe mana. Uit sa mai plang.
Sunt ceva mai mare, pot sa merg. E iarna si zapada scartaie. Sunt infofolita intr-un combinezon rosu, cumplit de incomod. Mi-e cald si abia mai suflu. Ma irita zgomotul de fâș-fâș-fâș pe care il fac la fiecare pas. In spatele meu, mama si mamaie discuta, pasind agale. Ma las sa cad usurel in zapada cu crusta inghetata. Combinezonul ma izoleaza atat de mult de restul lumii incat nu-mi dau seama daca mai sunt ori ba in picioare pana nu dau cu nasul in zapada. E racoritoare si zgarie. Se topeste si se prelinge de-a lungul obrajilor mei. E minunat. Mama se repede si ma scutura de zapada, intreband daca m-am lovit. Nu-i raspund, nu stiu daca pentru ca inca nu vorbesc sau n-am pe unde de la fular. Dar mi-au ramas cateva picaturi de zapada topita pe interiorul glugii si ma bucur nespus ca nu mi le-a scos. Pasesc din nou greoi. fâș-fâș-fâș.
Alta iarna, alta infofoleala teribila. De data asta sunt iar in Moldova, am baticul bunicii la gura si o bundita. A scapat Vasile. E cainele curtii si suntem avertizati sa nu ne ducem la el vreodata, ca e rau. Si acum a scapat. Vasile e gigantic, e imens, e cat un balaur, capul sau contureaza orizontul, labele lui sapa rauri si vai. Dar pe mine nu ma tintuieste locului atat leviathanicul Vasile, cat o descoperire noua care ma inunda de bucurie tainica. Am reusit sa rod baticul bunicai. Ront-ront-ront. Tesatura se uda si se inmoaie de saliva. Ront-ront-ront. Mi se umple gura de scame, continui sa rod cu o incantare fara margini. Imi rod calea spre aer ca un sobolan prins in cutie. Cu fiecare rontait aerul devine mai rece, pana cand gura mea manjita de verdele baticului iese la iveala si ma da de gol. Neg inversunata ca am facut asa ceva, spre hazul celor din jur si ciuda mea. Nu m-au vazut, deci de unde sa stie. Nu l-am ros eu.
De curand am reintrat in posesia unui album de familie. Gasesc o poza care ma readuce cu 30 de ani in trecut, dintr-o data. In fotografie e o fetita cu picioare subtiri, care se uita in sus cu ochii mijiti de soare, tinand un iepure gonflabil, "de la fotograf" de o ureche si cu mana bagata pana la cot in cealalta ureche. Detaliul care ma readuce in trecut sunt firele de nisip de pe picioarele iepurelui. Nu mai e doar o fotografie. Sunt eu, am trei ani, mi-e cald si ma sacaie zgomotul de nisip scrasnit pe plastic. tata e undeva in spatele fotografului si ma pune sa ma uit inspre el. Nu-l vad din cauza soarelui. Ma tin fara chef de momaia umflata, bajbai a doua ureche cu mana si dau de un fel de gaura. Iepurele se dezumfla. Imi bag mana in tunelul din ureche si parca vara la mare devine nitel mai buna. N-am gasit nimic in urechea iepurelui, dar continui sa caut. 30 de ani mai tarziu, continui sa caut.
0 comentarii:
Post a Comment